Floare albastra

de Mihai Eminescu

1. Incadrare in opera scriitorului

Poezia Floare albastra a aparut in 1873 in revista „Convorbiri literare”, fiind apoi
introdusa in volum si joaca un rol de rascruce, in sensul ca sintetizeaza caracteristicile liricii
din prima perioada cu notele ei optimiste si exuberante si le anticipeaza pe cele din a doua
perioada, marcate de pesimism si de tonuri intunecate. Prin valorificarea temelor si motivelor
literare, Zoe Dumitrescu Busulenga o considera un fel de „premisa la marea problematica a
Luceafarului”.
2. Semnificatia titlului
Titlul valorifica un motiv literar de mare circulatie in romantism : cel al florii albastre,
care a fost utilizat prima data in romanul Heinrich von Ofterdingen de Novalis, pentru a
desemna tendinta de atingere a absolutului in iubire.La Eminescu, simbolul este polivalent si
ilustreaza : aspiratia catre idealul de iubire, nostalgia iubirii ca mister al existentei ,opozitia
ireductibila dintre lumea calda ,efemer-terestra si lumea rece a ideilor, a cunoasterii absolute
(albastrul semnifica infinitul,marile departari,idealul ,in vreme ce floarea sugereaza
delicatetea,efemeritatea,viata).
3. Tema
Tema poeziei este iubirea in consonanta cu o natura feerica, luxurianta,cadru protector al
povestii celor doi indragostiti; la aceasta se adauga in final supratema operei eminesciene –
timpul, iubirea salasluind doar in amintire fiind pe veci pierduta ,femeia constituind o icoana
de lumina indepartata, recuperabila doar prin anamneza . Astfel, opera devine nu doar o
peozie de dragoste, ci si o meditatie amara asupra conditiei umane, ilustrandu-se
incompatibilitatea omului de geniu cu dorinta iubitei de a materializa dragostea sub semnul
clipei efemere.
4. Structura. Nivelul ideatic
Poezia este alcatuita din patru secvente poetice care corespund celor doua voci: a
feminitatii(omul comun) si a barbatului(a geniului), acestea alternand pt a crea nu doar
iubirea ca aspiratie,dorinta de implinire, ci si meditatia filozofica asupra conditiei umane.
Totodata, poezia se structureaza pe o serie de opozitii: teluric-cosmic, real- ireal, aproape-
departe, relativ-absolut , contingent-transcendent.
Prima secventa poetica se constituie din primele trei catrene si reprezinta un repros al
iubitei adresat barbatului care pare a se fi cufundat intr-un univers al gandirii si al
contemplatiei, figurat printr-o serie de elemente cosmice si culturale fundamentale :
steaua(tentatia absolutului, simbol ascensional ,ilustreaza aspiratiile inalte),
norii,cerul ,soarele( poarta spre absolul), „campiile asire” reprezinta civilizatia asiro-
babiloniana, semnificand astfel dorinta de cuprindere a trecutului ,”piramidele invechite
„ civilizatia egipteana , reprezinta o culme a cunoasterii . Acest univers este rece, abstract, in
contrast cu vocea feminitatii, calda , protectoare , semnificative fiind cele doua apelative
„ sufletul vietii mele” , „ iubite”.
A doua secventa poetica, alcatuita din strofa a patra, apartine vocii barbatului. Verbele
la trecut „zise”, „spuse” ,”am ras” creeaza senzatia de poveste evocata ,cei doi indragostiti
fiind siuati in planuri temporale diferite. Acest catren are un dublu rol : de a fixa povestea in
cadrul unei amintiri si de a oferi poeziei caracterul de meditatie . Barbatul abia acum
realizeaza adevarul spuselor iubitie „ Ah! Ea spuse adevaru;” constientiza insa prea tarziu .
Sentimentul de regret transpare din utilizarea diminutivului „mititica” si a epitetului
metaforic „dulce netezindu-mi”.
A treia secventa poetica este ampla, alcatuita din urmatoarele opt catrene ,pare o lectie
de initiere intr-un segment al existentei pe care barbatul il minimanilizeaza; are aspect de
pastel si idila cu ecouri din lirica lui Vasile Alecsandri. Codrul este cadru protector, propice
jocului erotic,un centrum mundi in care omul isi regaseste sinele pierdut, topos mitic situat
illo tempore. Izvorul, prin curgerea sa permanenta , ilustreaza motivul fugit irreparabile
tempus si prin acesta, efemeritatea fiintei umane in raport cu eternitatea codrului. Natura are
rolul de a spiritualiza instinctualul ,aici omul avand revelatia eternului .
Dragostea incepe printr-o harjoana prin care se manifesta viclenia instinctuala, caci
„intimitatea eminesciana nu e analitica, nicio complicatie intelectuala nu o tulbura” (G.
Calinescu). Exista un tipar erotic pe care se silizeaza intalnirea celor doi indragostiti:
chemarea, intalnirea, vraja, incercarea iubirii pe firul de romanita , sarutul , imbratisarea,
plimbarea spre sat, despartirea, toate elementele ludice fiind specifice conventiei erotice
populare , scenariul imaginar fiind comun idilelor eminesciene.
Din invitatia in codru se desprinde portretul iubitei, aceasta fiind o prezenta de basm,
sagalnica si ademenitoare ,candida si vicleana , naiva, de o irezistibila naturalete si
prospetine, de un farmec frust . Ea corespunde tiparului ideal din prima perioada de creatie,
este femeia serafica, angelica , blonda („mi-oi desface de-aur parul”) cu ochi albastri („floare
albastra”) este tipul femeii voluntare si agresive care preia initiativa jocului erotic ca aspiratie
spre refacerea cuplului adamic. Este dornica de dragoste ilustrand simbolic Erosul din
perspecitiva comuna, lumeasca, in contrast cu barbatul care absolutizeaza sentimentul erotic
perceput in ipostaza demonica si, de aici, condamnat la singuratate.
Ultima secventa poetica este alc din ultimele doua strofe . Se revine la vocea lirica
din a doua secv ,scenariul poetic fiind asfel incadrat intr-o rama , intr-o alta poveste ,cea a
barbatului , astfel „ Floare albastra” este doar o amintire ,o icoana de lumina. In comparatia
„ca un stalp eu stam in luna” astru selenar desemneaza un spatiu al ideilor , conturandu-se
postura grava,solemna a geniului castigat definitiv pt lumea ideilor , a gandirii, pierdut pt cea
efemera , a trairilor imediate.
Punctele de suspensie dinaintea ultimei strofe marcheaza iesirea din anamneza,
incadreaza povestea de dragoste detasand-o de strofa finala ,conclusiva, cu un pronuntat
caracter meditativ.
Versul final „totusi este trist in lume” desemneaza suferinta dincolo de cuvinte, dar
asumata de eu,amintirea iubirii constituind un prilej de meditatie asupra fragilitatii fiintei
umane in univers, din aceasta perspectiva conditia omului fiind trista pt ca este repede
trecator, nu poate reveni asupra erorilor si nici nu poate pastra, atunci cand o traieste, clipa
consonantei sufletesti. Totul sta sub incidenta timpului care erodeaza fiinta umana
prabusindu-i toate actele in neant.
5. Nivelul stilistic si prozodic.
Stilul surprinde, ca si in celelalte idile, prin prospetimea si naturaletea limbajului, prin
gratia lipsita de pretiozitate a exprimarii. Aceasta rezulta din valorifiarea rafinata a lexicului
popular, a vorbirii taranesti si a fonetismelor caracteristice graiului moldovenesc. Astfel, se
utilizeaza cu precadere forme verbale populare si regionale – „voi cerca”, „sa se pravale”,
„mi-i tinea”, „nu cata”, care sustin claritatea exprimarii. Domina epitetele ornante,care nu ies
cu nimic din obisnuit – „piramidele-nvechite”, „ceruri nalte”, „bolta cea senina”, „trestia cea
lina”, la care se adauga epitetul „dulce” („dulce netezindu-mi parul”,”sarutari dulci”, „dulce
floare”, „dulce minune”), element de recurenta in lirica eminesciana, prin care se exprima
intensitatea pasiunii erotice.
Armonia eminesciana este de doua tipuri: interna (rezida din muzica naturii si vraja
versurilora) si externa, rezultata din rima, ritm , masura. Astfel, ritmul este este trohaic, in
spiritul metricii populare, coborat, de alinare,dar si de tanguire, in concordanta cu starile
poetice sugerate,versurile sunt scurte si uniforme, aproape toate au 8 silabe, iar rima
imbratisata, cu rare asonante („caldură”-”gura”), creează o sonoritate melodioasa, inaltă și
alungită prin aliterație.
6.Concluzie. Dezvoltare a unui motiv romantic de circulatie europeana într-o
viziune lirica proprie, poemul Floare albastra reprezinta o capodopera a creatiei eminesciene
din etapa de tinerete, purtând în germene marile teme si idei poetice dezvoltate mai târziu în
Luceafarul.