Tudor Arghezi (1880-1967) este considerat a fi al doilea mare poet dupa Eminescu; lirica sa

(caracterizata prin paleta larga a temelor de inspiratie) se constituie la interferenta sublimului cu

uratul, oferind o viziune noua in care "odata deschisa o usa, zece porti se dau la o parte zgomotos si
simultan peste ametitoare perspective" (Calinescu). Poezia "Morgenstimmung"(1927), se incadreaza
in lirica erotica argheziana, al carei ton aminteste de "Cantarea cantarilor", prin sublimarea dorintei
in adorare a fiintei iubite.
Tema poeziei o constituie intalnirea cu dragostea, eveniment care coboara poetul din sfera
transcendentului, in lumea terestra.
Universul
operei (idei,
sentimente):
Creatie lirica, "Morgenstimmung" este structurata in cinci strofe a cate cinci versuri inegale, cu ritm
alternant
si
rime
masculine
si
feminine
asimetrice.
Din punct de vedere epic, se prezinta o intamplare: ascultand o femeie care canta la pian, poetul
("pustnicul") renunta la solitudine, coborand in lumea reala.
Timpul evocarii este un trecut necalendaristic ("intr-o dup-amiaza") marcat prin starea de asteptare a
eului liric (" cand Fereastra sufletului zavorata bine /Se deschisese-n vant"). Cele doua metafore (a
ferestrei si a manastirii) au ca termen comun zavorarea sufletului a carui "cheie" o constituie
incantatiile cu sugestii olfactive (comparatia"Cantecul tau... ca o lavanda sonora ").
Inca din prima strofa, monologul liric evolueaza spre contopirea a doi termeni opozitionali: "eu" poetul si "tu" -femeia al carei cantec a patruns insidios in sufletul barbatului. Metafora sufletuluimanastire apare si in urmatoarele trei strofe, sugerand izolarea in lumea inalta a Ideii.
In acest "spatiu" aparent securizant, iubirea apare ca o invazie ("Au sarit zavoarele"), facand
barbatul sa devina vulnerabil ("Si manastirea mi-a ramas descuiata").

Existenta femeii este perceputa, mai intai, auditiv (metafora mierlelor "pipaite" pe clapele pianului) si
apoi total ("Si-ntreaga ta faptura aproape ").
Consecinta o constituie "furtuna" din sufletul barbatului (" Cu tunetul se prabusira si norii / in
incaperea universului inchis"),suflet care devine prea plin, amenintand sa darame edificiul:"Mi-s
/Subrede
barnele,
ca
foile
florii").
Ultima
strofa
apartine
unui
alt
timp
dominat
de
sentimentul
regretului:
"De
ce-ai
cantat?
De
ce
te-am
auzit?"
Cele doua fiinte se contopisera, pentru o clipa, in inalt, dar fiecare dintre ele apartinea unei alte lumi:
barbatul venea "de sus" si " din morti", in timp ce iubita venea " de jos", " din vieti".
Prezenta lipsita de materialitate si contur, femeia este "figura Ispitei" (cum o numea D. Micu), care isi
poarta
semnele
haului
din
care
iesise.
Ca un nou Luceafar eminescian, barbatul a coborat din planul transcendent (si etern), ridicand
femeia in "sfera" sa(" in bolti").
Mai tarziu, cand noul Hyperion intelege esenta terestra a iubitei sale, se instaleaza regretul pentru
cantul
iubirii
risipit
in
vant:
"De
ce-ai
cantat?
De
ce
te-am
auzit?"

Titlul

poeziei provine

din

termenii:

"Morgen" ("dimineata") si "Stimmung" ("dispozitie, stare de spirit") din limba germana.

Intr-o traducere foarte libera, titlul ar putea semnifica dulcea chemare a timpului auroral. Amagitoare
ca un cantec de sirena ramas in zarea tineretii.