George Bacovia- Plumb

Tema si viziunea despre lume intr- un text poetic simbolist

Artă poetică simbolistă/interbelică

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Și flori de plumb și funerar veștmânt -

Stam singur în cavou… și era vânt…

Și scârțâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, și-am început să-l strig -

Stam singur lângă mort… și era frig…

Și-i atârnau aripile de plumb.

Simbolismul este un curent literar apărut la sfârşitul secolului al XIX- lea în Franţa, ca
reacţie împotriva romantismului, promovând conceptul de poezie modernă. Numele
curentului a fost dat de poetul francez Jean Moréas, care, în 1886, a publicat un articol-
program, intitulat Le Symbolisme prin care propune o schimbare în tehnica de creaţie a poeziei
de până atunci. Îm poezia simbolistă sunt cultivate stări sufleteşti vagi, nelămurite, transpuse
prin sugestie. Iar sugestia se realizează, înainte de toate, prin simboluri- semne concrete care
înlocuiesc un element abstract, o stare. De altfel, Stephane Mallarme( poet simbolist francez)
considera că „a numi un obiect înseamnă a răpi trei sferturi din farmecul poemului, care este
astfel construit încât să se dezvăluie puţin câte puţin; a- l sugera, iată visul!”

Teme şi motive specifice simbolismului sunt: condiţia poetului şi a poeziei( arta poetică),
singurătatea, natura, iubirea, citadinul, moartea, evadarea, claustrarea (teme),
melancolia, spleen-ul, starea de nevroză, misterul, ploaia, toamna, culorile, muzica,
parcul, cimitirul(motive). În plus, sunt prezente simbolul, corespondența, imaginile vagi,
fără contur, sugestia, mai ales cromatică/ obsesia culorilor, sinestezia (procedeu artistic prin
care se pun în relaţie realităţi receptate de simţuri diferite: auz – văz, auz – miros, simț tactil-
auz etc), versul liber.

Spre deosebire de natura romantică, în poezia simbolistă natura nu mai este subiect, ci stare
sufletească, exprimată muzical sau cromatic, sau este decor, dar, doar doar ca pretext pentru
redarea unor stări sufletești. Elementele naturii devin corespondent al stărilor sufletești.
Bacovia de exemplu, devine „un liric al culorilor”. Culorile dominante sunt cenuşiul,
negrul, albul, alături de roşul, violetul, galbenul-culorile obsesiei, expresii ale unor stări
anxioase. Motivul ploii şi al toamnei apare la toţi simboliştii. Sentimentul ploii aduce stări
depresive, până la enervare exasperantă-starea de nevroză.
Simbolismul aduce în poezie și o gamă largă de instrumente muzicale, realizând
corespondenţe între emoţie şi instrumentul muzical: vioara, violina, exprimă emoţii grave;
clavirul – tristeţea şi sentimentul disperat al iubirii; fluierul este funebru; fanfara trezeşte
melancolii dureroase;
Simboliştii pledează pentru muzicalitatea versurilor, ca mijloc de obţinere a
inefabilului, a sugestiei. Marea inovaţie în materie de prozodie o constituie folosirea versului
liber ce produce efecte muzicale deosebite, rima este considerată o simplă convenţie, de
aceea ei ajung la concluzia că strofa asimetrică, cu versificaţie liberă, în ritm variabil,
corespunde muzicii interioare. Se folosesc refrenul, laitmotivul, armonia
sunetelor/cuvintelor, creată de asonanţe și aliterații, rima şi ritmurile elaborate.
George Bacovia, poet interbelic, cel mai important poet simbolist român, este apreciat
pentru noutatea tonalităţii sale, pentru crearea atmosferei de „copleşitoare dezolare, de
toamne reci cu ploi putrede, cu arbori cangrenaţi...” (Lidia Bote, Simbolismul românesc ).
Poezia lui are toate trăsăturile esenţiale specifice simbolismului. Este un simbolism depresiv,
iar „în opera sa, decorul, oamenii, lucrurile au culoarea cenuşie a plumbului, fiindcă peste
tot domină tristeţea, apăsarea”. Viziunea lui despre lume, despre realitate înconjurătoare este
una monocordă(care vibrează într- un singur ton): toamna, ploaia, ninsoarea, plumbul,
amurgul, corbii, moina(ceaţă, umezeală) etc. configurează o lume stranie, terifiantă, o lume
aflată în disoluție/dezagregare/descompunere. Poetul îşi exteriorizează spaimele şi nevrozele
prin culori precum negrul, violetul, galbenul, roşul. Drama eului captiv, aflat în
imposibilitatea de a evada dintr-un mediu sufocant, se consumă într- un univers asediat de
neant. Iar universul exterior este oraşul de provincie, târgul sufocant, parcul solitar etc.

Volumul său de debut, Plumb, publicat în 1916, conturează acest univers liric original,
caracterizat printr- o copleşitoare dezolare. Scriitorul este atras în special de anotimpul
toamnei. Dar câtă diferenţă între viziunea sa şi a lui Ion Pillat, de exemplu. Căci, în timp ce
poetul tradiţionalist cântă roadele toamnei, Bacovia „este înfiorat de frigul din cameră, de
noroiul călcat în picioare, de tusea bolnavilor de ftizie, de umezeala continuă, de ploile
nesfârşite”.

Poezia „Plumb” deschide volumul şi este considerată o adevărată artă poetică( ars
poetica), înscriindu- se în lirica simbolistă prin cromatică, prin folosirea simbolurilor, prin
starea de spleen redată, prin tehnica repetiţiilor. Textul poetic nu cuprinde niciun termen
explicit al stărilor sufleteşti, negative, ele fiind sugerate prin cuvântul "plumb”, precum şi prin
intermediul atmosferei create.

Titlul poeziei este alcătuit din substantivul comun, nearticulat plumb şi sugerează apăsarea
sufletească, greutatea sufocantă, angoasa/teama, cenuşiul existenţial, imposibilitatea evadării
dintr- un spaţiu ostil. Culoarea cenuşie a plumbului sugerează tristeșe, apăsare sufletească,
faptul că este un metal greu conductor de electricitate sugerează izolare, claustrare într- un
spaţiu strâmt, iar greutatea metalului ne duce cu gândul la neputinţa ieşirii din acest spaţiu.
Chiar poetul mărturisea că „plumbul apasă cel mai greu pe om... forţa lui m-a apăsat până la
distrugere.” Şi plumbul se revarsă din abundenţă şi umple spaţiul interior şi exterior în
această poezie.

Tema textului poetic o constituie condiţia poetului într-o societate lipsită de aspiraţii, o
societate meschină şi superficială, deci incapabilă să înţeleagă valoarea artei adevărate.( de
aceesa este o ARTĂ POETICă!!!!) Câmpul semantic dominant se organizează în jurul
cuvântului „moarte”, creându-se un adevărat decor funerar:”sicriele de plumb”, „flori de
plumb”, „funerar veştmânt”, „cavou”, „coroane de plumb”, „mort”.Toate acestea sunt
elemente ce compun realitatea exterioară, obiectivă, un spaţiu închis, sufocant, în care eul liric
se simte captiv, trăind sentimentul acut al neputinţei de a se salva. Lumea este, în viziune
bacoviană, un imens cavou, un spaţiu ostil, aflat sub dominaţia morţii: „Stam singur în
cavou...şi era vânt...”.

Alcătuită din două catrene, poezia este structurată pe două planuri: planul exterior,
agresiv, dominat de vânt, şi planul interior în care eul liric trăieşte amar incapacitatea salvării
prin iubire:” Dormea întors amorul meu de plumb..”. De altfel, cuvântul plumb se repetă de
şase ori în cele două strofe, devenind astfel element de recurenţă(repetiţie). Prin poziţia din
cele opt versuri( la sfârşitul primului vers, la finalul ultimului vers, de exemplu), se creează
simetria textului. Prima strofă conturează un spaţiu simbolic al morţii, al somnului profund,
aşa cum sugerează versurile „Dormeau adânc sicriele de plumb/Şi flori de plumb....”. În
această totală tăcere, extrem de apăsătoare, vântul nu face decât să amplifice apăsarea
sufletească, angoasa („Stam singur în cavou... Şi era vânt”. Sentimentul profund al
însingurării este accentuat prin imaginea auditivă din versul”Şi scârţâiau coroanele de
plumb”. Verbele la imperfect „stam”, „dormeau”, „scârţâiau” exprimă continuitatea, adică o
nesfârşită/permanentă angoasă. Inerţia cadrului exterior dominat de cenuşiul plumbului
provoacă eului liric o disperare profundă, evadarea dintr- un astfel de spaţiu dovedindu- se
imposibilă. Epitetul ”întors” din versul „Dormea întors amorul meu de plumb” accentuează
tragismul existenţei umane. Încercarea de salvare prin iubire, strigătul disperat şi- a pierdut
ecoul, iar frigul provoacă inerţie. Aripile, care reprezintă un simbol al zborului, sunt „de
plumb”, ceea ce ne duce cu gândul la căderea surdă şi grea.

Elementele naturii primordiale sunt, în poezia bacoviană, frigul şi vântul, care contribuie, în
mod obişnuit, la disoluţia(dezintegrarea) materiei. Însă nici acest lucru nu mai e posibil aici,
căci s- a ajuns la o încremenire a materiei, sugestie a veşniciei morţii. Sufletul rămâne captiv
în cavou şi nu cunoaşte zborul sau înălţarea.

Muzicalitatea poeziei se realizează prin repetarea versurilor din prima strofă în strofa a
doua, cu mici modificări, ducând la recurenţă şi simetrie. Ritmul iambic susţine caracterul
de elegie existenţială, iar rima îmbrăţişată sugerează închiderea.

O concluzie !!!!::::

Poezia ce deschide volumul de debut-„Plumb”- este una dintre cele mai frumoase arte poetice,
punând în evidenţă condiţia omului de valoare-(poetul în acest caz)- într-o lume limitată,
meschină, incapabilă să-l înţeleagă. Eul liric bacovian nu găseşte calea salvării, întrucât nu
mai află nici măcar în iubire forţa desprinderii de un univers ostil şi limitat.
 Așadar, elementele discursului liric susțin dezagregarea continuă a unui ,,mediu fizic
care transmite în suflet oboseală, descompunere, conștiința mizeriei iremediabile sau
nostalgia dureroasă a evadării.,, ( Lidia BOTE )

Poezia Plumb este simbolistă prin :

- folosirea simbolului și a sugestiei
- atmosfera deprimantă,
- corespondența dintre stări și elemente din lumea minerală,
- muzicalitatea versurilor
- rima de sonoritate surdă, verbe la imperfect, verbe cu sonoritate stridentă:
scârțâiau, strig;
- repetiția obsedantă a cuvântului –cheie-simbolul-plumb
- cromatica sugerată de flori, coroane , plumb;
- structura poeziei este armonioasă, prima strofă se repetă aproape în întregime,
în afară de versul al doilea-refrenul