Plumb

Simbolismul este un curent literar manifestat în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi
caracterizat prin cultivarea sugestiei şi a simbolului, reprezentarea stărilor sufleteşti nelămurite,
confuze, idealul muzicalităţii realizat prin refren, aliteraţie, ritmuri, asonanţă, valorificarea
principiului corespondenţelor, al sinesteziei. În plan psihologic, poezia simbolistă înregistrează o
ruptură, surprinde stări de anxietate, nevroză, spleen, iar decorul poetic este citadin sau exotic.
George Bacovia este unul dintre reprezentanţii de seamă ai simbolismului românesc, despre care
Nicolae Manolescu afirma: „dintre poeţii români, (...) este singurul care a coborât în Infern. Vedeniile
aduse la suprafaţă sunt, la lumina zilei, stranii şi tulburătoare” (Metamorfozele poeziei).
Poezia Plumb de George Bacovia este o elegie pe tema singurătăţii şi ilustrează principiile
simbolismului prin cultivarea muzicalităţii, a stărilor de apăsare şi prin valorificarea simbolurilor
care deschid posibilitatea realizării unor corespondenţe. Textul a fost scris în 1900, când poetul avea
19 ani şi a fost citit la cenaclul Literatorul condus de Al. Macedonski, cel care afirma despre
Bacovia: „Poete, acum pe frunte/ Porţi mândre foi de laur/ Căci singur până astăzi/ Din Plumb făcut-
ai aur”. Poezia deschide volumul omonim, editat în 1916, fiind un monolog tragic al inadaptatului
care, fără a găsi posibilitatea de comunicare cu lumea din afară se interiorizează, se închide în sine,
asemenea unui om singur într-un cavou. Astfel, cele două strofe se completează reciproc prin
suprapunerea planurilor interior-exterior. Plumb e un bocet cult realizat cu cele mai simple mijloace
de expresie.
Titlul poartă multiple semnificaţii, metalul evocă, prin apartenenţa la anorganic, lipsa de
viaţă; culoarea gri a plumbului sugerează monotonia, prin tărie şi răceală trimite la duritate şi tristeţe;
este un metal saturnian, semnificând melancolia grea. Plumbul are conotaţii funebre, deoarece acest
metal serveşte uneori la închiderea sicrielor. Nu poate fi ignorată prezenţa acestui metal în tipografie
şi în alchimie, ambele domenii având conotaţii adânci pentru un text poetic.
Despre sonoritatea termenului, care are o deosebită semnificaţie pentru simbolişti, se remarcă
faptul că acest cuvânt conţine două consoane explozive, P şi B, în poziţie simetrică, sugerând
greutatea, apăsarea. Aceste consoane încadrează vocala închisă U, amplificând senzaţia de claustrare
şi sonanta M care evocă un bocet.
Bacovia însuşi mărturisea despre plumb: „plumbul dă precipitat galben...Sufletul ars este
galben. Galbenul e culoarea sufletului meu.”
Tema poeziei este condiţia umană copleşită de o tristeţe fără soluţie, agasată de gândul
imposibilităţii de a evada din spaţiul apăsător al propriului eu. Viziunea poetului asupra lumii este
sumbră, marcată de conştiinţa singurătăţii şi a neputinţei de a comunica.
Structurată în două catrene, poezia are în incipit verbul la imperfect „dormeau” şi epitetul
adverbial „adânc”, care imprimă o sugestie statică, de încremenire. Analogia somn-moarte este o
constantă în lirica lui Bacovia, iar imaginea este amplificată în cel de-al doilea vers: „Şi flori de
plumb şi funerar vestmânt”. De la persoana a treia se trece la persoana întâi („stam”), în sensul
interiorizării perspectivei, dinspre realitatea exterioară spre cea a sinelui. Apare, în acest context,
imaginea singurătăţii cosmice a celui care contemplă plumbul universalizat („Stam singur în
cavou...”). Solitudinea fiinţei este accentuată prin metafora „cavoului”, sugestia fiind aceea a
prizonieratului uman sub incidenţa tragică a limitelor.
 Semnificativă este şi punctuaţia, deoarece punctele de suspensie „eliberează” cuvintele de
conţinutul semantic propriu-zis, înveşmântându-le în aură de simbol. Vântul, stare de zbucium,
tulbură inerţia conturată în primele versuri („Şi era vânt ...”), dinspre stagnare spre mişcare haotică,
sugerând ostilitatea lumii prin fenomenul natural.
Al doilea catren realizează, în raport cu primul, o simetrie a semnificaţiilor, sugerând, prin
repetiţie, o rotire fără putinţă de evadare, o perfectă structură a închiderii şi a tăcerii. Primul vers –
„Dormea întors amorul meu de plumb” – reactualizează sugestia morţii. „Amorul” devine, astfel, o
altă categorie a golului, a sfârşitului. Moartea se înscrie, la Bacovia, “într-o atmosferă ternă, cenuşie”.
Al treilea vers din ultima strofă reia imaginea versului simetric, cu aceleaşi puncte de suspensie care
accentuează ideea poetică, „vântul” fiind înlocuit de un „frig” cosmic ce pătrunde lumea şi sufletul
tulburat – „Stam singur lângă mort ... şi era frig”.
Versul final absolutizează ideea de nemişcare, de cădere surdă şi grea („Şi-i atârnau aripile de
plumb.”), o prăbuşire a sinelui, surprinsă într-o tensiune lirică profundă.
Substantivele textului prezintă o realitate exterioară şi una interioară: un ciudat tablou
mortuar, cu sicrie, vestmânt (funerar), coroane de plumb. Verbele sunt mai ales la imperfect, timp
care sugerează continuitatea, durata prelungită a unei letargii. Polisindetonul, repetiţia abundentă a
conjuncţiilor copulative pentru a întări ideea de mulţime, intensitate, subliniind fiecare membru al
enumeraţiei, asigură muzicalitatea, dar şi insistenţa, pregnanţa ideii - Şi flori de plumb şi funerar
vestmânt. Verbul la persoana I realizează identificarea clară a eului liric surprins în acest cadru ostil.
Limbajul artistic se caracterizează prin simplitate. Se remarcă valoarea muzicală a
paralelismului sintactic, identitate a structurii din cele două enunţuri astfel încât asemănarea lor să fie
perceptibilă: „Stam singur în cavou... şi era vânt... / Stam singur lângă mort...şi era frig”. Sugestia
unei ritmicităţi agonizante este astfel potenţată. Repetiţiile textului sunt obsedante - termenul plumb
apare de şapte ori. Personificarea elementului amorf instaurează o stare nevrotică transpusă lumii
exterioare eului liric.
Receptarea critică a liricii bacoviene este marcată de intensitatea percepţiei naturii exterioare
cu ecou interior, autorul simbolist conturând „un peisagiu de mahala de oraş provincial între cimitir şi
abator... o atmosferă de plumb... în care pluteşte obsesia morţii şi a neantului”. (Eugen Lovinescu)
Aşadar, poezia „Plumb” de George Bacovia este un text reprezentativ pentru simbolismul
românesc, prin profunzimea mesajului liric, sugerând imposibilitatea fiinţei uname de a se elibera din
spaţiul claustrant al propriei lumi şi prin cultivarea muzicalităţii, ca formă de expresie specifică
esteticii acestui curent literar.