,,Plumb’’

de George Bacovia

George Bacovia este un scriitor reprezentativ al perioadei interbelice, fiind considerat cel mai
original poet de după Eminescu. Poetul este un maestru al surprinderii toamnelor dezolante, iernilor care
dau senzația sfârşitului de lume și al căldurilor toride în care cadavrele intră în descompunere. Poezia lui
George Bacovia este un avertisment transmis lumii de la care nu aşteaptă înțelegere.
O operă fundamentală a marelui scriitor este ,,Plumb’’, poezie simbolistă publicată în volumul cu
acelaşi nume în anul 1916. Momentul publicării volumului marchează o etapă târzie a simbolismului,
poezia având astfel deschideri spre modernism. Scriitorul surprinde latura decadentistă a acestui curent,
aflându-se în descendența lui Baudelaire cu „Florile răului’’.
Opera se încadrează în curentul literar simbolist prin tema angoasei existențiale, criza omului
modern, universul citadin în care eul se regăseşte, muzicalitatea textului, prezența simbolurilor, tehnica
repetiției și cromatică. De asemenea, aceasta este o arta poetică, deoarece scriitorul își exprimă concepția
despre rolul poetului și al creației.
Discursul liric este compus sub forma unui monolog tragic, textul sugerând neliniştea și starea
sufletească de disperare. Tema centrală a poeziei este condiția poetului izolat într-o lume artificială,
incapabilă să-l înțeleagă. Aceasta este conturată de tema morții ce este prezentată ca pietrificare,
încremenire, aspect sugerat de elementele decorului funerar. Eul poetic apare în ipostaza de spectator al
propriei morți sufleteşti, de aici reieşind și tema depresiei.
La nivel fonetic titlul este format din patru consoane și o vocală închisă, aspect structurat ce
sugerează un efect sonor, apăsător care transmite o stare de închidere. La nivel simbolic, elementul cheie
de interpretare a mesajului poetic, face trimitere la un metal greu, rece și toxic, ce poate sugera apăsarea
interioară a eului. Cromatica lexemului-titlu inoculează idea de monotonie, de cenușiu existențial. Fiind
format dintr-un substantiv comun nearticulat, titlul face trimitere la o trăire general-valabilă pentru
întreaga existență a eului poetic.
Viziunea despre lume este sumbră, nemetafizică (fără speranță de salvare) și de un tragism asumat
cu luciditate. Poezia bacoviană este a unui solitar și a unui prizonier, a unei conştiințe înspăimântate de
sine și de lumea în care trăieşte.
Imaginarul poetic din „Plumb’’ înfățişează lumea ca pe un imens cimitir, tot ce e viu ,,flori’’ și
„amor’’ fiind împietrit, mineralizat sub efectul metalului toxic. Astfel, eul fantomatic rătăceşte fără sens
printr-o lume-închisoare aflată în disoluție.
Din punct de vedere compozițional, poezia este împărțită în două strofe, având două secvențe
poetice care respectă principiul simetriei. Se disting de asemenea două planuri: unul al realității
exterioare, al unei lumi ostile în care poetul se simte izolat, iar celălalt al realității interioare, iubirea.
Plumbul apare ca liantul celor două realități, devenind elementul principal al universului bacovian.
 Cromatica pe care Bacovia o asociază plumbului este galbenul, culoare a dezolării, ce acaparează
ființa ,,Plumbul ars este galben. Sufletul ars de galben. Galbenul este culoarea sufletului meu’’.
Prima secvență prezintă elementele cadrului spațial închis, sufocant, în care eul liric se simte
claustrat: cavoul și sicriele. Secvența debutează cu verbul la imperfect „dormea’’, care simbolizează
absența trăirilor interioare, încremenirea psihică, precum şi acțiunile nefinalizate ale eului liric. „sicriele
de plumb’’ sugerează imposibilitatea evadării şi a înălțării. Personificarea ,,dormeau adânc sicriele’’
exprimă lipsa comunicării şi lipsa de sensibilitate a contemporanilor poetului. Oximoronul ,,flori de
plumb’’ are semnificații simboliste. Florile reprezintă viața, natura, gingăşia, frumusețea care fiind ,,de
plumb’’, corespund stărilor de angoasă existențială, povară. Pustietatea sufletească este sugerată de
sintagma ,,stam singur’’, simbolul „vânt’’ conturând ideea de gol sufletesc.
A doua secvență debutează sub semnul tragicului existențial, generat de moartea iubirii : ,,dormea
întors amorul meu de plumb’’. Metafora ,,dormea întors’’ aminteşte de întoarcerea mortului cu fața spre
apus, care la filosoful Lucian Blaga semnifica moartea. Pentru reprezentarea iubirii se foloseşte
termenul ,,amorul’’ ce evidențiază desacralizarea acestui sentiment. Astfel, cuvântul poate fi considerat o
replică dată romanticilor ce considerau iubirea o cale de accedere spre absolut, Bacovia dovedindu-se a fi
un veritabil precursor al poeților ironici moderni. Metafora „amorul meu de plumb’’ evidențiază efectul
metalului toxic ce a cuprins lumea interioară, degradarea trăirilor. Eul liric devine spectator al propriului
trup, se înstrăinează de sine ,,stam singur lângă mort’’. Metafora „aripile de plumb’’ sugerează zborul în
jos, căderea grea şi imposibilitatea salvării, orice aparență de accedere spre absolut fiind complet
anihilată.
Din punct de vedere fonetic, vocalele închise ,,u’’, „i’’ accentuează starea de tristețe, iar
aglomerarea consoanelor dure ,,p’’ „b’’, „m’’, „n’’ sugerează prăbuşirea lumii în haos.
Lexical, predomină cuvintele din câmpul semantic al morții, repetarea lor având ca efect
monotonia. Verbele statice la imperfect ,,dormea’’, ,,stam’’ scot în evidență permanența stării de angoasă.
La nivel prozodic, poezia are o construcție riguroasă, care sugerează prezența morții, prin
închiderea versurilor cu rimă îmbrățişată și măsura fixă de 10 silabe.
În concluzie, poezia ,,Plumb’’ se situează între simbolism și modernism, poetul apelând la tehnici
simboliste, însă prezintă condiția omului modern.