Plumb

George Bacovia

Simbolismul, curent în literatura și arta universală, apărut la sfârșitul secolului

al XIX-lea, susține că valoarea fiecărui obiect și fenomen din lumea înconjurătoare
poate fi exprimată cu ajutorul simbolurilor. Acesta s-a format ca reacție împotriva
romantismului și parnasianismului, opunându-se caracterului explicativ al versurilor,
realității brutale și ancorării rigide în aceasta. Simbolismul ia naștere în Franța și
Belgia, având ca reprezentanți universali pe: Arthur Rimbaud, Paul Verlaine și Jean
Moreas, ultimul dintre ei publicând manifestul curentului: „Le symbolisme” in 1886.

În literatura română, Alexandru Macedonski este teoreticianul curentului care

publică în revista sa „Literatorul”, articolul: „Poezia viitorului” (1892) în care fixează
caracteristicile noii orientări artistice („Poezia viitorului nu va fi decât muzică și
imagine”). Simbolismul urmărește astfel exprimarea unor stări de spirit vagi și a unor
emoții fluide.

Această mișcare literară a culminat in spațiul românesc prin autorul simbolist

George Bacovia care debutează in 1916 cu volumul „Plumb”. Celelalte volume ale
sale sunt: „Scântei galbene” (1926), „Cu voi” (1930), „Comedii în fond” (1936) și
„Stanțe burgheze” (1946). Deși la început este văzut ca un poet minor, acesta va
cunoaște treptat o recunoaștere favorabilă, producând o schimbare a poeziei de la
începutul secolului al XX-lea.

Plumb este o elegie deoarece sentimentele de oboseală, tristețe și singurătate

sunt transmise sub forma monologului liric al unui eu în ipostază fantomatică.
Atitudinea acestuia față de societatea ce-l obligă a se izola, dar și față de propria
afectivitate, face textul să prezinte caracteristici specifice artelor poetice.

Sursa de inspirație a poetului o constituie vizita acestuia, în 1900, la cavoul

Sturzeștilor, fiind profund impresionat de florile și de sicriele de plumb care dădeau
interiorului o notă stranie.

O primă trăsătură a încadrării operei în acest curent o reprezintă prezența

simbolurilor. Sentimentele eului liric se află într-o arie misterioasă, starea sa psihică
fiind sugerată cu ajutorul elementelor universului bacovian: sicrie, cavou, flori de
plumb, aripi de plumb. Aceste simboluri subliniază durerea sufletească suferită de
către eul liric, apărută odată cu înstrăinarea sa de lumea înconjurătoare. Toate acestea
alcătuiesc un câmp semantic, cel al morții care înghite lent, răbdător, ființe („mort”),
obiecte („sicriele de plumb”), sentimente („amorul meu”).Cultivarea simbolului este
evidentă prin faptul că niciun termen explicit nu scoate la iveală starea eului liric sau
motivul acestei stări.

O altă trăsătură semnificativă este concordanța planurilor poetice, cel interior

surprinde tragedia sufletească a sinelui, pe când cel exterior reflectă cu ajutorul naturii
durerea sa. Melancolia, durerea este reliefată prin lucrurile inerte ce-l înconjoară pe
individ: „Dormeau adânc sicriele de lumb”. Dacă lumea este cenușie, dominată de
sicrie, cavou și flori de plumb, sufletul nu poate fi decât inert, iar amorul decadent.
Realitatea se află într-o continuă stare de dezintegrare la fel ca starea sufletească a
sinelui.

Tema poeziei si două imagini poetice relevante

Tema principală a poeziei este condiția neînțeleasă a individului într-o lume

artificială. Aceasta se împletește cu temele secundare: singurătatea, moartea și amorul
decadent. Sentimentele resimțite de eul liric fantomatic, aproape pierdut în propria sa
realitate, definesc mediul înconjurător oferindu-i o notă întunecată, acesta fiind chiar
lipsit de speranța de a-și recupera sufletul din cauza deznădejdei resimțite din partea
societății burgheze.

O primă imagine artistică reprezentativă este cea a încremenirii și constrângerii

spațiale ce vor duce la izolarea eului poetic: „Stam singur în cavou”, „funerar
veșmânt”. Aceste sintagme regăsite încă din primele versuri ale operei, accentuează
atmosfea apăsătoare generată de societatea ce-l duce pe individ la însingurare. Eul
poetic se întruchipează în interiorul cavoului, fiind lipsit de speranță, iar înstrăinarea
sa este reliefată cu ajutorul adjectivului „singur”. Personificarea morbidă a „sicrielor
de plumb” ce „dorm adânc”, fiind un simbol al morții sufletești, subliniază starea
sufocantă a sa. Eul se proiectează singur în peisajul întunecat, inert, chiar bolnav,
anticipându-și sfârșitul existenței odată cu pierderea dragostei. Singura mișcare o
reprezintă cea a vântului, acompaniată de scârțâitul „coroanelor de plumb”, formând
astfel o imagine sinestezică.

A doua imagine artistică semnificativă este cea simbolică a „amorului de

plumb”, prezentată în cea de-a doua strofă a operei. Metafora „amorul meu de plumb”
utilizează laitmotivul metalului ce imortalizează pierderea iubirii. Adâncirea sufletului
în starea decadentă se datorează înstrăinării eului, proces prezent în primul catren.
Lipsa de înțelegere și acceptare a societății generează furtuna sa interioară. Repetarea
simbolului plumbului în metafora „aripile de plumb” caracterizează ciclicitatea
declinului iubirii înspre moarte, recuperarea sa fiind însă imposibilă, demonstrată de
imaginea sinestezică: „dormea întors amorul meu de plumb […] și-am început să-l
strig”. Simbolul aripilor este legătura între infinitul cerului, al dragostei imposibil de
atins, și lumea concretă, moartă în care se află eul însingurat.

Elementele de structură și compoziție

Un prim element de structură este titlul, alcătuit dintr-un singur substantiv

comun: „Plumb”, reprezentând laitmotivul operei și puntea dintre lumea concretă
surprinsă în prima strofă și cea interioară, observată în a doua. Acesta apare în șase
ipostaze diferite ale degradării amorului eului liric pe parcursul operei, simbolizând
existența ternă, fără orizont și speranță, dar resemnată. Cromatica puternică, galbenă a
plumbului ca element de lirism bacovian, pe lângă singurătate, transmite decăderea,
îmbolnăvirea sufletului și a lumii înconjurătoare („sicriele de plumb”, „amorul meu de
plumb”). Plumbul devine astfel simbolul central al singurătății.

Un alt element important este structura operei pe două catrene, fiecare

evidențiind un plan al existenței. Ilustrând o excepțională capacitate de vizualizare, cu
ajutorul unui lexic restrâns, textul poetic se deschide cu imaginea sicrielor de plumb,
prăbușite într-un somn adânc. Incipitul se păstrează în limitele logicii realului până la
cenzură („dormeau adânc”) și trece la logica poetică („Dormeau adânc sicriele de
plumb”). Strofa exprimă spațiul închis, sufocant, apăsător, în care trăiește eul liric.
Spaima existențială este amplificată de frecvența termenilor din câmpul semantic al
morții. Stările nefirești ale lucrurilor – sicriele se odihnesc, florile au consistența
plumbului-sunt semnalate de o conștiință-martor care le înregistrează în acest fel,
printr-o deplasare a privirii din afară („funerar veștmânt”) spre înăuntru („singur”) și
iarăși în afară („coroanele”). Opoziția afară/înăuntru se dovrdește falsă. George
Bacovia populează spațiul cu fantasmele sale, cărora le conferă o materialitate grea.
Plumbul, somnul, vântul sunt simboluri ale degradării, ale minusului vital, ale
vitregiei unui univers în care nimic nu trăiește cu adevărat. Spațiul strâmt, mortuar,
este echivalentul transfigurat al tuturor limitărilor, al condiționărilor în fața cărora
artistul se simte obosit, singur și nefericit. Muzicalitatea gravă a versurilor
încorporează plânsul unui „suflet ars”, deznădăjduit. Atât vizual, cât și sonor, textul
bacovian răspândește semnale ale tragismului existential.
Strofa a doua ilustrează spațiul poetic interior. Aceasta este un ecou sfâșietor al
celei dintâi, o prelungire a paradigmei impuse initial, cu modificarea câtorva
constituenți. Sicrielor cufundate în somn le ia locul „amorul meu de plumb”, imaginea
cavoului este substituită de cea a mortului, vântul vrăjmaș este înlocuit cu senzația
generată – frigul, iar „aripile de plumb” acoperă imaginea „coroanelor de plumb”.
Finalul exprimă sugestiv imposibilitatea evocării, deprimarea totală și
definitive. La simboliști, dragostea apare ca desăvârșire neatinsă, ca emoție muzicală,
melancolică. George Bacovia, care nu este un poet al iubirii, evocă sentimental ca pe
un înger de plumb – sacralitate decăzută („întors”), imaterialitate prăbușită fatal, din
înalt, în spațiul mundan.
 La nivel stilistic, poezia se caracterizează prin simplitate și expresivitate.
Simplitatea este obținută prin folosirea în număr mare a termenilor din vocabularul
fundamental („dormeau”, „sicrie”, „flori”), dar și prin economia mijloacelor de
expresie, care duce la repetiții frecvente și la elipsă. Repetiția pune în mișcare
simbolurile cu puterea lor evocatoare, capabile să intituie un alt referent al textului
poetic decât cel aparent.

Concluzie
Poemul „Plumb” este o capodoperă a liricii bacoviene și a poeziei simboliste,
dezvăluind o sensibilitate ieșită din comun. Viziunea tipic simbolistă asupra ignoranței
societății este evidențiată cu ajutorul utlilizării sinesteziei, a simbolului și a motivelor
lirice specifice. Atmosfera tipică bacoviană este dezvoltată pe baza structurii operei,
prin cele două catrene ce reliefează concordanța trăirilor interioare cu lumea
exterioară. Astfel, din îmbinarea elementelor de structură cu cele de formă ia naștere
un univers ficțional inedit. Irina Petraș afirmă despre poet că, deși „Eminescu
convocase o orchestră imensă pentru a-și plânge durerea, Bacovia se va limita la o
singură coardă”, aceasta reușește să exprime același nivel de sensibilitate profundă,
creând o conexiune unică între sufletul eului liric și realitatea înconjurătoare. Impactul
scritorului este resimțit, atât în scrieri critice precum „Un veac de nemuriri”, autoarea
comparându-l pe Bacovia cu marele poet, Eminescu, cât și în dezvoltarea literaturii
românești în perioada interbelică.