PLUMB

de George Bacovia
1) Încadrarea texrului în opera scriitorului

Simbolismul, curent artistic cristalizat în ultimele două decenii ale veacului alXIX-lea (1886: manifestul
lui Jean Moréas), s-a manifestat ca o reacţie antiromantică, descinzând din poetica lui Baudelaire, Verlaine şi
Rimbaud.
Simbolismul românesc, al cărui teoretician a fost Alexandru Macedonski (autorul mai multor articole
programatice publicate în revista Literatorul, precum Poezia viitorului, 1892 ), este o mişcare literară cu trăsături
originale, generate din efortul desprinderii de fascinaţia versului eminescian.
Estetica simbolistă se defineşte prin cultivarea unor sentimente imprecise, neconturate încă deplin,
sugerate prin simbolul multisemnificativ, prin imagini sinestezice, prin tehnica vagului, a sugestiei, prin principiul
corespondenţelor pe care se construieşte viziunea poetică ori prin muzicalitatea deosebită a versurilor (obţinută
prin tehnica refrenului, prin recurenţă, figuri de sunet, prozodie etc.). Simbolismul românesc, reprezentat în etapa
a doua – a cristalizărilor formale – de Ştefan Petică, de Ion Minulescu, Dimitrie Anghel, Traian Demetrescu,
Mihai Săulescu ş.a., îşi descoperă abia în a treia etapă viziunea autentică şi originală, prin George Bacovia.
George Bacovia este cel mai mare poet simbolist român care a provocat, înainte de L. Blaga, T. Arghezi,
I. Barbu o schimbare de structură şi de viziune în lirica românească.
„Dintre poeții români, Bacovia este singurul care a coborât în infern. Vedeniile aduse la suprafață sunt la
lumina zilei stranii și tulburătoare. Căutarea lui este obsesivă, monotonă”(N. Manolescu)
Imaginarul poetic bacovian impune receptării o abordare simbolistă construită pe o sensibilitate
exacerbată, sesizând corespondențele dintre micro și macrocosmos. Simbolul generează cunoașterea pe calea
analogiei și aduce in prim plan imaginarul simțurilor răvășite, a solitudinii și a dezolării, a melancoliei ce
anihilează ființa, a durerii existențiale.
Emblematică în acest sens este poezia Plumb, publicată inițial în revista Versuri(1911) și inclusă ulterior
în volumul omonim( Plumb 1916). În concentrarea ei maximă, tipic bacoviană, opera încifrează o profundă
imagine thanatică(a morții), definitorie pentru întreaga lirică bacoviană, proclamând supremația plumbului,
considerat al cincilea element primordial al universului, atotstăpânitor, căci le domină pe celelalte.

2. Incadrarea operei în curent + 2 trăsături explicate

Textul se înscrie în lirica simbolistă prin cultivarea corespondențelor între eul liric și univers, a
simbolului, prin cromatică, sinestezii, cultivarea sugestiei și prin evidențierea spleenului.
În manieră simbolistă, George Bacovia surprinde, în discursul liric, corespondențele dintre elementele
ce compun universul universul exterior și cel interior.Astfel, dacă primul catren se centrează pe imaginea unei
naturi exterioare, în cea de a doua strofă, este dezvăluită realitatea interioară a ființei, sentimentele eului fiind
mortificate sub puterea metalului greu: „Dormea întors amorul meu de plumb”. Prima strofă dezvăluie imaginea
unei naturi împietrite, mineralizate, sub puterea plumbului (,,sicriele de plumb’’, ,,flori de plumb’’), iar cea de-a
doua strofă revelă realitatea interioară a ființei, sentimentele eului fiind mortificate sub influența metalului
(,,amorul meu de plumb’’). Lumea exterioară este văzută ca una lipsită de viață, o lume mortuară căreia îi
corespunde un „funerar vestmânt”. În schimb, lumea interioară este văzută ca o lume a sentimentelor, marcată de
pesimism, singurătate și presiune ,,apripile de plumb”. Mai mult, la nivel morfologic, se realizează o
corespondență între verbele „dormeau” și „dormea”, având la bază același verb, folosit în construcții diferite:
numărul plural sugerează lumea exterioară, în timp ce numărul singular sugerează lumea interioară.
George Bacovia aderă la principiul estetic al muzicalității, astfel încât, în poezia „Plumb”, repetiția
simbolului central, „plumb”, și a conjuncției coordonatoare „și” îi conferă discursului o muzicalitate tristă și
monotonă, asemenea unui marș funebru. Melodia stranie, interiorizată se iscă din predominanţa iambului – ritm
elegiac, al senzaţiilor melancolice, triste, din rima îmbrăţişată, mereu masculină, precum şi din utilizarea figurilor
de sunet şi prezența laitmotivului (versurile 1 şi 4 din fiecare strofă sfârşesc cu substantivul plumb, care reapare şi
în două poziţii mediane). Muzicalitatea este susținută și prin simetria melodică a versurilor, prin accentuarea
cuvintelor cu ecouri stinse (plumb, veşmânt, vânt) şi prin muzica unor cuvinte cu valenţe onomatopeice
(scârţâiau, frig/strig). Încremenind în plumbul unor sentimente apăsătoare, eul liric bacovian îşi transferă tristeţea
apăsătoare asupra întregului univers.
 3) Semnificația titlului
Titlul, element paratextual ce identifică o creație, este un motiv anticipativ cu valoare simbolică, întrucât
avertizează cititorul asupra laitmotivului discursului liric. Termenul plumb este simbol al materializării
universului aflat pe pantă regresivă, îndreptându-se iremediabil spre moarte. Plumbul este simbol al
anorganicului, al lipsei suflului vital, greu, desemnând imobilitatea ultimă a materiei. Culoarea gri accentuează
spleenul existențial, lipsa de strălucire a unei lumi inerte, dominată de o monotonie agasantă și obsedantă, răceala
fiind o proiecție individuală a inerției ființei când viața s-a uzat până la capăt.
Metafora din titlu, ale cărei contații sunt potențate prin tehnica repetiției, transpune stilistic o constantă a liricii
bacoviene – cromatismul , căci „ fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum în urmă m-a obsedat galbenul,
culoarea deznădejdii. Sufletul ars e galben, plumbul ars e galben. În plumb văd culoarea galben. Plumbul apasă
cel mai tare pe om.”(G. Bacovia)

4) Tema poeziei și 2 idei poetice relevante

Poezia Plumb ilustrează o triplă dramă a eului: existențială, erotică și poetică.
Drama existențială determinată de oboseala de a fi, căci eul trăiește intr-un univers prin excelență închis.
Acestuia i se refuză ascensiunea spirituală, eul poartă un blestem, trăiește sub puterea unui rău al ființei.
Drama erotică surprinde cuplul sub angoasa sfârșitului. Astfel, perechea se destramă, iar îndrăgostitului nu-i
mai rămâne decât strigătul deznădjduit al disperării.
Drama poetică resimte harul creator ca o povară, ca o damnare. Poetul este o victimă a lumii imunde, dar și
a propriei vocații. Mesajul poeziei este concentrat în sintagma „stam singur”, expresiei a solitudinii absolute,
obsedante și agasante, numită de Ion Caraion „sfârșitul continuu”.
Structural, imaginarul poetic se configurează pe două planuri – cel al realităţii exterioare, obiective, şi cel
al realităţii lăuntrice, subiective –, aflate într-o relaţie de corespondenţă, definitorie pentru estetica simbolistă.
Planurile devin coincidente sub semnul aceluiaşi simbol – plumbul – şi în spaţiul aceluiaşi câmp semantic al
morții.

O idee poetică relevantă pentru tema poemului se regăsește în prima strofă care surprinde o realitate
exterioară eului liric. Se figurează un spaţiu simbolic, spaţiu al somnului, al morţii. Cavoul, sicriul sunt simboluri
explicite ale morţii, simboluri ale vidului existenţial în care fiinţa este captivă. Ele numesc direct spaţiul thanatic,
al morții, ori simbolizează (prin tehnica sugestiei, tipică simboliştilor) spaţiul închis al odăii-cavou. Toate
cuvintele primului vers (cu un tipar sintactic clasic: predicat, complement, subiect, atribut) sunt metafore-simbol
ale morţii, ale căderii în inerţia plumbului: Dormeau adânc sicriele de plumb. „Somnul” de plumb ia treptat în
stăpânire toate ariile realului: viaţa fragilă (flori de plumb), fiinţa omenească devenită absenţă (funerar veşmânt),
înfăptuirile, creaţiile omeneşti devenite derizorii (coroanele de plumb), stridente prin pretenţiile de a se sustrage
timpului şi ruinei (Şi scârţâiau coroanele de plumb). Între eul liric şi această realitate împietrită în tiparele morţii
se instituie un raport fragil şi nesigur, mereu torturant: Stam singur în cavou… şi era vânt… Vântul, simbol
obsesiv în poetica bacoviană, este o entitate enigmatică, semnificând efemerul şi inconsistenţa existenţei sau
neliniştea spiritului captiv în trupul-cavou. Vântul se asociază cu motivul solitudinii fiinţei în univers, subliniind
tragicul ontologic (Stam singur…).
Epitetul asociat somnului, „adânc” creează o sugestie de încremenire, unde evoluția este anulată,
imperfectul accentuând starea de angoasă. Enumerația amplă „sicriele de plumb/ Și flori de plumb și funerar
vestmânt”, instaurează o atmosferă macabră, apăsătoare. Este sugerată astfel panta regresivă a universului liric
bacovian în care toate sentimentele sunt materializate, florile la rândul lor asociate plumbului devin simbol al
morții.
Figura cavoului, metaforă a unui univers închis, a sufocării în care domină solitudinea absolută ce
obsedează și agresează ființa umană, se asociază cu vidul interior. La Bacovia, cuvântul cavou are o reprezentare
neobișnuită întrucât, universul, pământul, orașul, odaia sunt toate realități cavou, toposuri destinate morții.
Imperfectul „stam”, timp al durativului ilustrează stagnarea, absența trăirilor interioare, monotonia universului
destinat morții. Eul este singur și supus unei forțe apăsătoare, iar singura formă de manifestare a naturii, vântul,
induce atmosfera terorizantă, de spaimă „Și scârțâiau coroanele de plumb”. Verbul „scârțâiau” sugerează o
prelungire a spleenului existențial, a apăsării sufletului. Coroanele, simbol funerar, prin forma circulară
desemneaza ciclul existențial fatal închis.
 O altă idee poetică definitorie pentru tema poemului este evidențiată în strofa a doua, care debutează sub
semnul tragicului existențial: „Dormea întors amorul meu de plumb/ Pe flori de plumb”. Sentimentul singurătăţii
devine atât de copleşitor, încât fiinţa îşi exprimă spaima de neant prin strigăt. Zadarnic strigăt, fără răspuns, fără
ecou într-o lume în care iubirea însăşi (principiu fundamental al vieţii) a murit. Universul interior nu se
configurează ca univers compensatoriu, ci ca invariantă a lumii „eronate” dinafară, într-o relaţie de corespondenţă
specifică imaginarului poetic simbolist În cheie simbolică, amorul ilustrează pe de o parte drama erotică, întrucât
iubirea este supusă destrămării, cuplul având angoasa sfârșitului, iar pe de altă parte drama poetică, harul creator
fiind resimțit ca o povară. Muza i se refuză, iar poetul devine o victimă a lumii, dar și a propriei vocații.
Marcat de aceeași singurătate totală, strigătul este singura formă de comunicare, o încercare eșuată de
salvare. Strigătul devine singura formă de manifestare a vieții „Și-am început să-l strig”; izbucnește tragic peste o
lume moartă. Sonoritatea violentă, intensitatea tragică a timpului, atestă absența dialogului, rostirea în pustiu și
spaima de a nu fi auzit. În acest context, linia de pauză este marca unei tensiuni lirice deosebite, situându-se după
un enunț confesiv.
Sintagma „stam singur”, reluată, expresie a solitudinii obsedante, se alătură imaginii mortului, a amorului
eșuat, semn că erosul nu poate înlătura singurătatea. Vidului interior, a cărui corespondență este frigul, se
permanentizează prin punctele de suspensie ce sugerează dilatarea infinită a clipei agonice. Aripile, simbol al
ascensiunii, capătă la Bacovia semnificație inversă. Traseul va fi unul regresiv, prefigurat de plumbul care apasă
asupra ființei anihilând-o. Conştiinţa acestei pierderi sporeşte sentimentul amarei singurătăţi. Solitudinea socială
şi erotică devine astfel însingurare metafizică resimţită ca îngheţ al fiinţei, ca frig lăuntric, ca eşec existenţial:
Stam singur lângă mort şi era frig / Şi-i atârnau aripile de plumb. Ultima metaforă a textului exprimă atât de
bacovianul sentiment al prăbuşirii în somnul materiei încremenite, în neantul nefiinţei ori în abisul lăuntric.

5. Analiza a două elemente de compoziție și de limbaj

Sentimentele dominante, amărăciunea, tristețea grea, spleenul existențial, singurătatea totală sunt sugerate pe
diferitele niveluri ale limbii. Astfel, la nivel fonetic, cuvantul plumb cuprinde o vocala inchisa de cate doua
consoane "grele', ceea ce sugereaza o inchidere a spatiului. in restul poeziei predomina vocalele o, i, u, dand
sentimentul golului existential, al absentei, al vidului lăuntric. Sonoritatile lugubre sunt obtinute prin aglomerarea
consoanelor dure: b, p, m, n, s, s, t, t. La nivel fonetic, ocurența consoanelor m și n imprimă discursului liric o
tonalitate gravă, de cântec premergător morții, în vreme ce grupul consonantic f, v, s, exprimă disconfortul și
dizarmonia eului angoasat. Totodată, vocalele o, u, î, sugerează închiderea, stările apăsătoare.

La nivel morfologic, se remarca prezenta verbelor, in marea lor majoritate statice. Timpul imperfect
desemnează trecutul nedeterminat, permanența unei stări de angoasă: dormeau, stam, era, scârțâiau, dormea,
atârnau. Verbele statice la imperfect sunt așezate cu precădere la început de vers, iar acelor verbe cărora nu le
este atestata staticitatea in dictionar, li se reduce intensitatea mișcării. Cele doua verbe, la perfect compus - am
început și, respectiv, la conjunctiv - să strig, sugerează disperarea poetului atunci când conștientizează că
universul înconjurător este cuprins de atmosfera sumbră a morții. Verbul a fi, impersonal, apare in doua versuri
simetrice sintactic. Adverbul „adânc” așezat lângă verbul „dormeau” sugerează somnul veșnic, moartea.
Apropierea dintre somn si moarte este clasica, atât datorită nemișcării pe care ambele stări o presupun, cât si
faptului că ambele constituie o rupere de lumea reala.

La nivel sintactic, textul este structurat pe o serie de propoziții principale, independente, coordonate prin
juxtapunere sau copulativ. De asemenea, se remarcă topica inversa, cu subiectul postpus: "Dormeau adânc
sicriele de plumb”; „Dormea intors amorul”. Repetarea conjuncției copulative „și” realizează suprapunerea de
imagini pentru a reda aceeași stare.

La nivel lexical, se remarca prezenta cuvintelor din campul semantic al morții: sicriu, cavou, funerar,
coroana, mort. Repetarea acelorași cuvinte are ca efect monotonia.

La nivel stilistic, se remarca prezența simbolului central plumb, asociat metaforelor: "flori de plumb',
"coroanele de plumb', "aripile de plumb' si expresivitatea epitetului din versul: "Dormea întors amorul meu de
Motivele lirice cu valoare de simbol aparţin campului semantic al morţii: plumbul, cimitirul, sicriele,
cavoul, somnul, vantul, frigul, şi configurează decorul funerar. Ele se asociază cu stări sufleteşti sau existenţiale
nelămurite, confuze, care constituie obiectul poeziei simboliste: singurătatea, izolarea, spaima de moarte,
angoasa, spleenul, tragicul existenţial, disperarea, inadaptarea, privirea in sine ca intr-un străin. Laitmotivul
„stam singur" subliniază senzaţia de pustiire şi a unui prizonier, a unei conştiinţe inspăimantate de sine, de neant
şi de lumea in care trăieşte. Imaginarul poetic din „Plumb" infăţişează lumea ca pe un imens cimitir, tot ce e viu
{„flori", „amor") fiind impietrit/mineralizat sub efectul metalului toxic. Eul fantomatic rătăceşte fără sens printr-
o lume-inchisoare
aflată in disoluţie sufletească. Viziunea despre lume este sumbră, fără speranţă de salvare.

În concluzie, poezia „Plumb” ilustrează câteva dintre aspectele esențiale ale liricii simboliste, iar autorul
conturează o viziunea tragică asupra lumii şi a vieţii, unde eul liric apare ca un prizonier al propriilor senzații și
percepții, trăind un sfârşit continuu al existenței, Bacovia devenind unul dintre cei mai importanți promotori ai
tendințelor novatoare din poezia românească, Alexandru Macedonski afirmând despre acesta: „Poete scump, pe
frunte/ Porți frunzele de laur,/ Că singur, până astăzi./ Din plumb făcut-ai aur.”. Poezia bacoviană va fi în
continuare povestea lirică a coborârii în infernul condiției umane pentru a o conștientiza pe deplin. Ea atinge însă
și paradisiacul prin autenticul trăirii, prin profunzimea gândului și noutatea limbajului poetic.