Plumb – George Bacovia

Comentariu

Simbolismul românesc este un curent literar cu trăsături originale,

definit prin cultivarea unor sentimente imprecise, difuze, sugerate prin
muzicalitatea deosebită a versurilor, corespondențe, simboluri și
imagini sinestezice.
Prin cultivarea insistentă a unor teme și motive literare
(solitudinea, amurgul, natura, moartea, teama, beția), prin utilizarea
unor procedee specifice (refrenul, simbolul, sinestezia și cromatica),
Bacovia confirmă apartenența textului său la simbolism, cuprinzând
poeziile sale în două dimensiuni care conturează atmosfera tipică
acestui curent: cea exterioară (fizică) și cea interioară (metafizică),
acestea două reușind să configureze prin monotonie, exasperare,
repetiție un univers întunecat în ciuda iluziei de evadare.
Natura bacoviană, reprezentată mai ales prin fenomene ce au ca
efect dezintegrarea materiei (ploaia, ninsoarea, moina, vântul) este
dominată de o temporalitate a prăbușirilor ultime (amurgul sufocant,
moartea rece, invocarea artei satanice).
George Bacovia depășește estetica simbolismului prin viziunea
monotonă specifică poeților din secolul al douăzecilea, o perioadă
esențială de manifestare a acestui curent novator.
Astfel, relația poetului cu lumea și cu propriul univers psihic este
distonantă și nu mai permite corespondențele ca instrumente ale
cunoașterii metafizice. Cromatica obsedantă și intensă, redusă la
culori în stare pură, lipsite de nuanțe, contribuie la realizarea ideii de
angoasă existențială.
Prin urmare, viziunea bacoviană, crepusculară și apocaliptică,
susținută și de un discurs liric ce se împuținează treptat prin exprimare
eliptică, renunțarea la determinarea adverbelor și adjectivelor,
folosirea unor cuvinte-cheie (simboluri) și a punctelor de suspensie
demonstrează o intuiție artistică excepțională.
George Bacovia, poet român format la școala simbolismului
literar francez, este autorul unor volume de versuri scrise în baza unor
tehnici unice cu vădite influențe din poezia străină: „Plumb”, „Cu
voi...”, „Scântei galbene”, „Ștanțe burgheze”, versul bacovian
posedând o sinceritate nemijlocită ca virtute esențială ce l-a
transformat pe poet în cel mai apreciat reprezentant al simbolismului.
Poezia emblematică a universului bacovian, încadrată în artă
poetică, este și cea care oferă titlul volumului de debut din 1916:
„Plumb”. Începând cu această poezie, George Bacovia conferă
esteticii simboliste substanță, viziune și expresie, determinând o
ruptură definitorie de epigonismul eminescian.
Ca specie literară, prin tonalitatea gravă, textul se încadrează în
elegie, având ca temă moartea, eșecul existențial.
Bacovia își focalizează viziunea despre lume pe un simbol
multisemnificativ, anume plumbul, un metal saturnian ce ilustrează
prin greutate și culoare o atmosferă deprimantă, intrând în alcătuirea
unei metafore absolute a unei vieți mediocre și apăsătoare. În același
timp, titlul conține un substantiv polisemantic care prin tehnica
sugestiei evidențiază și actul scriiturii, corelat cu condeiul și matrița
literelor de tipar.
Cenușiul sumbru al plumbului se revarsă în lume, devenind
dominanta cromatică a universului bacovian.
Laitmotivul discursului poetic este, de fapt, un metal întunecat, o
combinație de galben și negru, cu greutate atomică mare și de o
consistență materială densă, exprimând oboseala ființei, gravitatea
perpetuă sub care este obligată să participe la propria extincție.
Din punct de vedere structural, discursul liric este împărțit în două
secvențe strofice, în două planuri aflate în relație de corespondență:
exterior și al realității interioare. Fiecare din cele două catrene, perfect
simetrice la nivelul sintaxei poetice și al tiparului de versificație,
schițează încremenirea în cenușiul și mediocritatea lumii moderne,
povara unei existențe derizorii, lipsite de sens, în care creația nu mai
reprezintă o cale de salvare.
Prima strofă se concretizează asupra realității exterioare, un
tablou impresionist care figurează un spațiu al vidului existențial.
Cuvinte precum „cavou”, „coroane”, „sicrie”, „funerar vestmânt” intră
în alcătuirea câmpului semantic al morții. Aceste lexeme numesc
direct sau indirect o odaie-cavou în care își duce existența creatorul
sau simbolizează propria ființă în care spiritul este captiv. La nivel
stilistic, materia inertă este susținută de metaforele: „flori de plumb”,
„coroane de plumb”. Viața fragilă a eului și ființa sa trecătoare sunt
evidențiate prin imagini artistice sinestezice: „scârțâiau coroanele de
plumb”, în care vântul accentuează efemerul și provoacă angoasa
creatorului.
Toate detaliile se metamorfozează prin reflectare lăuntrică,
singurul element viu, o reminiscență a vieții, fiind vântul, dar nu
pentru a pune materia în mișcare, ci pentru a accentua agonia și
tristețea ființei solitare: „stam singur în cavou și era vânt”. Sonoritatea
surdă a textului este potențată atât de imaginile auditive „scârțâiau
coroanele de plumb”, dar și de valoarea consonantică a cuvintelor
folosite în aliterații, precum „vestmânt funerar-vânt”. Din acest punct
de vedere, criticul Nicolae Manolescu afirmă: „Cântarea lui Bacovia e
obsesivă, monotonă, uneori auzim adevărate strigăte de teroare”,
sugerând astfel o mișcare grea a lanțurilor temporale, un cadru
infernal.
În strofa a doua, atenția lectorului se focalizează pe realitatea
interioară în care își face simțită prezența poetul învins de solitudine și
copleșit de spaima de neant: „stam singur lângă mort și era frig”.
Primul vers al acestei secvențe reliefează pierderea sentimentului de
iubire, chiar și față de propria persoană: „dormea întors amorul meu
de plumb”. Această dublă metaforă simbolizează expresia absolută a
îndepărtării definitive de viață. Moartea este sugerată și de structura
„aripi de plumb”, care trădează pierderea credinței în iubire.
Singurătatea este starea definitorie a eului atât în plan social cât și în
plan erotic, idee susținută de înghețul ființei, frigul lăuntric fiind
perceput ca eșec existențial: „era frig”. La nivel stilistic, metafora
„atârnau aripile de plumb” contribuie sinestezic la prăbușirea eului
creator într-un somn al încremenirii continue, într-un abis lăuntric,
sugerând și prezența îngerului morții. Structura descrie o cădere surdă
în gol, un zbor descendent, iluzoriu, mai exact imposibilitatea
sufletească de desprindere de materialitatea grea a corpului fizic.
Repetarea lexemului „plumb” de trei ori în fiecare secvență capătă
importanța unui număr fatidic, ilustrând pendularea ființei între
extremele existențiale, un cenușiu al vieții, dar și damnarea eului.
Artistul decăzut devenit bufon tragic își resimte harul ca pe un
blestem.
Întreaga poezie a lui Bacovia, „poetul de plumb”, așa cum îl
denumea Pompiliu Constantinescu, devine „un solilocviu pe muchie
de cuțit între luciditate și demență”.
La nivel morfologic, verbele la indicativ imperfect, care domină
în cadrul creației („stam”, „dormea”, „atârnau”), determină o acțiune
cu aspect durativ, o prelungire a tristeții, a torturii, iar verbele la
conjunctiv („să strig”) înfățișează încercarea eului de a găsi o expresie
pentru suferință.
La nivel prozodic, sunt remarcabile în susținerea simetriei
textuale prezența versului refren, rima îmbrățișată, ritmul iambic și
măsura de zece silabe, simboliștii preferând structurile simetrice
tocmai pentru a sublinia automatismul vieții cotidiene.
Din punctul meu de vedere, poezia „Plumb” surprinde percepția
halucinantă a unei realități inerte în care frigul distruge și invadează
vastul cavou al sufletului ars de neiubire. Mai mult, imaginea acestui
univers decăzut, tipic simbolist, este susținută de structuri sinestezice,
de ideea zborului invers, de cromatica apăsătoare și de aglomerarea
simbolurilor morții: „cavou”, „sicriu”. Așadar, discursul este o artă
poetică în care existența eului se află sub teroarea unui real concret,
sufocant, limitat, cuvântul suferind de spaima de neant.