TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME

G.BACOVIA- ,,PLUMB”

1,INTRODUCEREA

 Despre SIMBOLISM: Curent literar apărut la sfârșitul sec. al XIX-lea, el propune o

nouă viziune asupra poeziei, opusă celei romantice (pe care o consideră retorică și
emfatică), dar și celei parnasiene ( prea ,,impersonală”).
Simbolismul respinge prozaismul, expresia dezlânată, dar și pe cea exagerată,
propunând o adâncire a lirismului prin intermediul sugestiei și al simbolurilor;
muzicalitatea deosebită, generată de unele figuri de stil sau elemente de prozodie
(refrenul, latmotivul, paralelismul sintactic, versul alb sau versul liber), se combină cu
puternica forță de sugestie a imaginilor artistice și transmit sentimente complexe și
autentice, chiar dacă unele sunt vagi, difuze (spleenul, nevroza, melancolia, dorința de
evadare etc)

 Despre BACOVIA: Promovat de Alexandru Macedonski în perioada epigonismului

eminescian, simbolismul românesc își are în George Bacovia reprezentantul cel mai
autentic, dar și cel mai original: grefată pe doctrina estetică simbolistă,
hipersensibilitatea bacoviană creează imagini artistice cu o forță de sugestie
extraordinară atât în plan muzical, cât și vizual; desfășurată între cimitir și abator,
măcinată de ploi și lacrimi, lumea bacoviană trăiește adesea sub teroarea continuă a
sfârșitului iminent, chiar dacă are uneori și percepții ale diafanului și ale speranței
( ,,Alb”, ,,Note de primăvară”).

 Despre poezia în discuție: Poezia ,,Plumb” deschide volumul cu același nume al lui
Bacovia, volum de debut apărut în 1916. În aceste condiții, poemul poate fi considerat,
pe drept cuvânt, cheia de boltă a întregii construcții poetice: el definește, prin viziunea
artistică propusă, coordonatele întregului volum și ale întregii sensibilități bacoviene
din această etapă a creației. Prin urmare, unele voci ale criticii literare îi atribuie
statutul de artă poetică a unui volum definit printr-o ,,atmosferă de plumb în care
plutește obsesia morții ai a neantului”.

1
2.ÎNCADRAREA ÎNTR-UN CURENT LITERAR

Viziunea despre lume este redată/ creată în acest poem prin utilizarea procedeelor specifice
esteticii simboliste: Bacovia folosește remarcabil tehnica sugestiei pentru a contura o
atmosferă stranie, morbidă, dar și realitatea apăsătoare și dureroasă a singurătății absolute.
Simbolul central al poeziei -plumbul- afirmat și ca titlu, dar și ca laitmotiv, transmite cu
succes coordonatele acestei percepții asupra sinelui și asupra lumii: apăsare, materializare
brutală, închidere, prăbușire- o lume gri și un suflet de plumb pe care eul liric le poate doar
contempla neputincios.

3.ELEMENTELE DE TEORIE LITERARĂ+ IMAGINILE LEGATE DE TEMĂ

Tema poeziei o reprezintă condiția omului sau a poetului într-o lume lipsită de aspirații,
de perspectivă, de posibilitatea evoluției și a salvării. Artificială și ostilă, lumea bacoviană
imaginată/ conturată în ,,Plumb” își dezvăluie coordonatele prin două secvențe poetice
construite sub forma a două catrene; utilizând abil tehnica paralelismului sintactic, Bacovia
detaliază elementele componente ale unui univers exterior (sicrie, cavou, coroane), dar și
reperele lumii interioare (amor), toate marcate de amenințarea prăbușirii, a morții. Motivele
utilizate în configurarea imaginarului artistic sunt asociate câmpului semantic al morții:
plumbul, cavoul, somnul, vântul, frigul. Ele transmit (sugerează) stări sufletești extrem de
intense, caracteristice liricii simboliste (singurătatea, izolarea, spaima de moarte,
inadaptarea), dar, trecute prin filtrul sensibilității bacoviene, ele dobândesc intensități ce le
transformă în adevărate crize existențiale.

Viziunea despre lume se conturează în culori (griul de plumb) și note sumbre, iar
dimensiunea auditivă (..scârțâiau”) sau tactilă (,,era vânt” și ,,era frig”) acutizează senzația
sfârșitului iminent. Tragismul acestei trăiri este însă asumat cu luciditate: eul liric bacovian
este un solitar (,,stam singur”- structură reluată în ambele catrene), prizonier fără putință de
scăpare al unui univers care se pietrifică, pierzându-și coordonatele spirituale, dar și
posibilitatea unui nou început: ,,îi atârnau aripele de plumb”.
2
 Astfel, discursul liric devine- după cum aprecia N.Manolescu- monologul unui ,,eu
fantomatic”, captiv într-o lume-închisoare, dar și conștient de propria agonie sufletească
(,,Dormea întors amorul meu de plumb” ,, și-am început să-l strig”).

Lirismul este subiectiv; formele verbale și pronominale la persoana întâi

(,,stam”, ,,am început”, ,,să strig”, ) descriu ipostazele și percepțiile unui eu contemplativ,
precum și deșirarea sufletească, senzația dedublării neputincioase (,,amorul meu”, ,,stam
singur lângă mort”). Configurate abil prin mecanismul sugestiei, ca în orice poezie
simbolistă, ele oferă cheia de interpretare a elementelor ce compun universul descris: astfel,
elementele exterioare (,,sicriele de plumb”, ,,vântul”) se interiorizează (,,amorul meu de
plumb”, ,,frigul”), iar sentimentele se intensifică. În consecință, condiția poetului damnat din
cauza imposibilității de a comunica eficient, autentic, cu lumea exterioară devine drama
morții lăuntrice, a pierderii sufletului și a visului.

Nici aici, nici în alte poeme bacoviene, iubirea (dacă luăm în considerare sensul
restrâns al cuvântului ,,amor”)-în special-, dar nici sensibilitatea-în general- nu oferă
posibilitatea salvării. Metafora ,,amorul meu de plumb” sugerează ideea mineralizării, a
pietrificării propriei sensibilități (adică a transformării spiritului în materie brută, ca într-un
celebru poem blagian : ,,Țărâna va seca poveștile din trupul trist”). Tragismul acestei morți
sufletești este sporit de luciditatea percepției și de imposibilitatea salvării în ciuda oricărui
efort: ,,am început să-l strig”, dar ,,îi atârnau aripele de plumb”. Avem conturată în acest mod
imaginea dramatică a înstrăinării de sine, dar și conștientizarea faptului că orice încercare de
salvare este iluzorie. Aceste sentimente paroxistice acutizează mesajul poemului, creând fără
echivoc senzația că poetul, omul sunt marcați de singurătate și alienare, că trăiesc într-
o ,,lume la marginea lumii” sub semnul ,,sfârșitului continuu” ( cf. opiniilor criticului Ion
Caraion), iar agonia nu e decât promisiunea morții.

Percepția deșirării interioare se armonizează perfect cu simbolistica plumbului căci,

așa cum mărturisește Bacovia, ,,sufletul ars” e corelat cu ,,plumbul (ars)”, devenit ,,culoare a
sufletului meu”. Puterea de sugestie a acestui cuvânt este remarcată și exploatată abil de
către poet, atât în plan imaginar (toate elementele ce compun universul sunt ,,de plumb”:
sicriele, florile, coroanele, chiar și amorul sau aripile), cât și în plan auditiv: cuvântul e
compus din vocale și consoane închise, iar repetarea lui este capabilă să creeze o muzicalitate

3
morbidă, apăsătoare, în armonie perfectă cu lumea descrisă. De altfel, Bacovia știe perfect să
capteze, dar și să redea acustica unei lumi apocaliptice, dătătoare de angoase ( a se vedea
verbul ,,scârțâiau”, verb provenit dintr-o onomatopee, deci capabil să sugereze un sunet
iritant, generator de disconfort).

Muzicalitatea deosebită a poemului are însă mai multe surse; ca orice simbolist,
Bacovia este fascinat de eufonii, dar înzestrarea sa din sfera auditivă îl ajută să exploateze
chiar și forța de sugestie a disfoniilor.

Paralelismul sintactic oferă textului simetrie, dar și un efect sonor deosebit, rezultat din
maniera în care sunt evidențiate atât sonor, cât și grafic, elemente ale dinamicii sufletești:
percepția lumii ,,din afară” este dublată de percepția lumii ,,lăuntrice”, iar conștientizarea
faptului că moartea le domină pe amândouă declanșează și adâncește criza.

Construcția prozodică sobră, riguroasă este specifică primelor etape ale liricii
bacoviene, dar este la fel de plină de sugestii muzicale precum îndrăznețele experiențe ce vor
urma ( versurile de mărime inegală, eliberate de constrângerile ritmului din alte poezii
bacoviene publicate după 1916). Rima îmbrățișată și alternarea picioarelor metrice (iamb și
amfibrah) îl ajută acum pe poet să contureze perfect cadența și sonoritatea mesajului pe care
dorește să-l transmită.

Recuzita de imagini artistice e foarte sugestivă, întrucât lumea este descrisă ca un imens
cimitir, iar verbul din primul vers, corelat cu circumstanțialele sale de mod (,,adânc”,
respectiv ,,întors”) induce ideea morții. Nu trebuie pierdută din vedere nici alegerea modului
și a timpului verbal de către poet, deoarece aspectul durativ al imperfectului (dormeau,
scârțâiau, atârnau) subliniază, o dată în plus, ideea încremenirii, a stagnării în acea
temporalitate specific bacoviană a unei lumi aproape fără trecut, blocată într-un prezent
deprimant și fără un viitor. Realitatea unică este aceea a incapacității de a comunica autentic
cu ceilalți (,,sicrie”), și chiar și cu sine, iar vântul accentuează senzația de gol sufletesc.

Desigur, asocierea moarte-somn în planul realității interioare se poate susține mai ales
prin intermediul corelațiilor ce se pot face între verbul la imperfect și alte elemente lexicale
prezente în text: adverbul ,,întors” (interpretat de critici în cheia blagiană a întoarcerii ,cu fața
spre moarte”), substantivul ,,mort” sau metafora ,,aripilor de plumb”. Ambiguitatea unora

4
dintre imaginile artistice sporește complexitatea mesajului liric și subliniază fără echivoc
ideea că Bacovia, ca orice poet genial, reușește să depășească bornele unui curent și limitele
epocii sale, prefigurând elemente ale esteticilor ce îi vor urma (în cazul acesta, modernismul,
existențialismul)