TUDOR ARGHEZI- ,,TESTAMENT”

-elogiu exemplar adus cărții, aproape fără egal în literatura română

*poate doar Miron Costin: scrisul = ,,iscusită oglindă a minții omenești”
,,scrisoarea ieste lucru vecinicu”, iar autorul ei dobândește ,,nemuritoriu nume”
-analog la Arghezi- poezia ,,Ex libris” ,,Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!”

*TITLUL-
-reprezintă o metaforă care desemnează creaţia, reprezentată sub forma unei moşteniri
spirituale pe care poetul este obligat să o lase posterităţii, idee dezvoltată încă din primele
versuri: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte/Decât un nume adunat pe-o carte”.
(aceeași întrebuințare neobișnuită a termenului juridic apare și la poetul francez Villon, dar
și la Ienăchiță Văcărescu - ,,Las vouă moștenire/ Creșterea limei românești/ Ș-a patriei
cinstire”) Verbul la timpul viitor, forma negativă „nu-ţi voi lăsa” susţine caracterul
programatic al textului, iar formularea la persoana I sugerează responsabilitatea asumată de
poet faţă de cei pe care îi reprezintă. Vocile unor critici scot în evidență și un alt aspect:
titlul pare, într-un fel, paradoxal, deoarece cuvântul ,,testament” exprima o experiență
finală, dar poemul este plasat la începutul unui volum de debut; astfel, cuvântul-titlu ar
putea sugera ideea că poezia aceasta a lui Arghezi are atât ,,forța începutului”, cât
și ,,înțelepciunea sfârșitului” (Zoe Dumitrescu-Busulenga)

*Tipul de lirism este cel subiectiv, aşa cum arată adresarea directă, prin intermediul
monologului liric. Eul liric este prezent în text prin pronumele de persoana I singular şi
plural („eu”, „noi”) şi prin verbele la persoana I („făcui”, „am iscat”). Ipostazele acestuia
sunt diverse: reprezentant al unei generații vorbind cu cei ce vor urma (fiul
spiritual), ,,trâmbița de alarmă” ce dă glas sentimentelor colective sau Creatorul. Interesant
este faptul că, deși textul începe cu o îndrăzneață afirmare a eului creator (specifică liricii
moderniste), orgoliul creatorului e ulterior temperat atât prin utilizarea termenului ,,rob” -
pentru a se autodefini, cât și prin felul în care se situează în raport cu ceilalți:
,,Eu am ivit cuvinte potrivite/ Și leagăne urmașilor stăpâni”
,,Robul a scris-o, Domnul o citește”

Opera este centrată pe câteva linii ideatice care-i conferă și statutul de artă poetică:
1. Cartea- diverse ipostaze ale sale
2. Legăturile dintre generații (strămoșii/ eul liric /urmașii- ,,fiul”)
 3. Transformările limbajului ca material poetic; poezia-sub semnul harului și al trudei

CARTEA – este prezentată încă din primele versuri drept o etapă esențială în evoluția unei
nații (,,cartea mea-i, fiule, o treaptă”), dar și o moștenire spirituală, condiție a unei
necesare și imperative continuități ( a unei evoluții continue)

Textul arghezian realizează o recuperare metaforică a etapelor evolutive ale unei națiuni,
delimitând clar două vârste, două modalități de a exista:

,, Ca să schimbăm, acum, întâia oară

Sapa-n condei şi brazda-n călimară

Bătrânii au adunat, printre plăvani,

Sudoarea muncii sutelor de ani.

Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite

Eu am ivit cuvinte potrivite

Şi leagăne urmaşilor stăpâni.

Şi, frământate mii de săptămâni

Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane...”

Distingem, fără echivoc, o prezentare a TRECUTULUI, a unei etape istorice definite prin
faptul că omul trăia într-o singură dimensiune, fiind prins în ecuația simplistă, dar dramatică
a supraviețuirii (după cum se desprinde din câmpul lexical
aferent: ,,sapa” , ,,brazda”, ,,sudoarea muncii” ,,grai cu-ndemnuri pentru vite” -adică
ipostaza funcțională a limbajului)

Poetul subliniază, printr-o serie interesantă de termeni, ideea evoluției; obiectul muncii
devine altul ( ,,sapa” și ,,brazda” sunt înlocuite de ,,condei” și ,,călimară”), iar omul,
înnobilat prin faptul că a devenit creator, își schimbă complet condiția. Dificultatea artei
poetice rezultă însă din condiția complicată a limbajului, care se cere revitalizat, șlefuit,
înnobilat până la stadiul de material artistic: ,,cuvinte potrivite”.
!!!Elementul care marchează acest moment al înnobilării este CARTEA (= simbol al ideii
de creație) -ea e dovada vie a acestei metamorfoze: ,,hrisovul vostru cel dintâi”
(certificat de naștere al unei națiuni creatoare de frumos, certificat de noblețe)
Acest proces evolutiv devine moștenire, trăire și responsabilitate a fiecărei generații ce va
urma: ,, Cartea- treaptă”.
Astfel, pe deplin conștient de sacrificiul și efortul înaintașilor( ,,râpi și gropi.../ Suite de
bătrânii mei pe brânci”), eul liric își va asuma un rol similar: ,,Nu-ți voi lăsa drept bunuri
după moarte/ Decât un nume adunat pe-o carte” .Marcat de sentimentul responsabilității
și față de cei ce l-au precedat ( ,,,bătrânii mei”,,,osemintele vărsate-n mine”) și față de cei
ce vor veni (,,leagăne urmașilor stăpâni”) , inițiază acest dialog peste timp cu ,,fiul” (nu în
sens biologic, ci spiritual, ca simbol al generațiilor ce vor urma și vor duce mai departe
acest legământ : ,,tânăr, să le urci te-așteaptă”.
OBS! Textul pune în evidență și importanța, dar și dificultatea acestei evoluții -cere
timp îndelungat și efort uriaș: ,,frământate mii de săptămâni” , ,,,sudoarea muncii sutelor
de ani”, ,,suite...pe brânci”
În mod evident, fiind semnul acestei transformări, CARTEA devine reper, bornă care
delimitează cele două tipuri de existență:

,,Hotar înalt, cu două lumi pe poale

Păzind în piscul datoriei tale.”

*metafora ,,seara răzvrătită” = permite mai multe decodificări:

-moment originar, pierdut în negura și furtunile istoriei, negura mitică a începuturilor
-energia uriașă care provoacă smulgerea din materie și răzvrătirea spiritului ce vrea să se
afirme

Diverselor ipostaze ale cărții - cartea-treaptă, Cartea -hrisov, Cartea- hotar între două lumi,
Dumnezeu de piatră – i se mai adaugă una, menită să dezvăluie o altă valență a operelor
literare: Cartea e prezentată drept un ,,bici răbdat” ce se-ntoarce ,,pedepsitor”, prin urmare,
poetul evidențiază rolul cathartic al creației sale.
,,Durerea noastră surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.[...]
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Si izbăveşte-ncet pedesitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din padure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.”

În cadrul acestei secvențe lirice, poetul se definește drept un fel de ,,purtător de cuvânt al
neamului său” (așa cum o făcuse anterior și Octavian Goga; acesta afirmase că scriitorul
este ,,un om care filtrează durerile poporului prin sufletul său și se transformă într-o
trâmbiță de alarmă” ); textul arghezian dezvălui faptul că artistului îi revine
responsabilitatea de a răscumpăra nedreptăţile la care au fost supuşi strămoşii săi: „Biciul
răbdat se-ntoarce în cuvinte”; poetul se simte consubstanţial cu generaţiile trecute, idee
exprimată prin posesivul ,,durerea noastră”.

Textul arghezian sugerează ambele valențe/ ipostaze ale catharsis-ului:

 Cel al artistului: ,,în adâncul ei [al cărții- n.n.]/ Zace mânia bunilor mei.”
 Cel al receptorului operei literare: ,,Întinsă leneșă pe canapea
Domnița suferă în cartea mea.”

Apare în acest punct al textului o foarte interesantă relație între autor și cititori , adică între
creatorul cult și beneficiarii creației sale. Astfel, textul începe cu o îndrăzneață afirmare a
eului creator (specifică liricii moderniste); de asemenea, sintagma ,,nume adunat pe-o
carte” poate duce cu gândul la orgoliul creatorului, la conștiința singularității sale, a valorii
sale. Orgoliul creatorului e ulterior temperat atât prin utilizarea termenului ,,rob” -pentru a
se autodefini, cât și prin felul în care se situează în raport cu ceilalți: ,,Eu am ivit cuvinte
potrivite/ Și leagăne urmașilor stăpâni” ; ,,Robul a scris-o, Domnul o citește”
 Viziunea argheziană asupra scrisului se dezvăluie și prin acea definiție superbă a actului
de creație care apare în a șasea secvență lirică a textului:
,, Slova de foc şi slova faurită
Împărechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.”
Arghezi aduce astfel laolaltă cele două condiții ale creației despre care vorbeau, distinct,
personalități de prim rang ale culturii universale: ideea platoniciană cormform căreia creația
presupune inspirație, deci implică manifestarea unei forțe divine (idee sugerată și de Mircea
Cărtărescu în ,,Nostalgia”), se combină cu punctul de vedere al lui E.A.Poe (care își plasa
opera sub semnul unei gândiri ,,logice și metodice” . Rezultatul e foarte interesant, căci
definiția argheziană reunește ,,Slova de foc” ( inspirația divină) și ,,Slova făurită” (tehnica,
ars poetica). Numeroase secvențe ale textului, de altfel, evidențiază această idee
a ,,meșteșugului” poetic; transformarea limbajului cotidian (,,grai cu-ndemnuri pt vite) în
material poetic e subliniată în mod repetat și chiar detaliată:

Imaginile artistice care compun această secvență sunt revelatorii, iar atenția ne este atrasă
și de structura deosebită a acestei secvențe textuale construite pe principiul paralelismului :
numeroase versuri marchează trecerea de la stadiul funcțional al limbajului (,,grai cu-
ndemnuri pentru vite”) la noua lui ipostază, cea artistică (,,cuvinte potrivite”), definită atât
prin perfecțiune formală și eufonie (,,versuri”), cât și prin capacitatea lui de a transmite un
mesaj cititorului (,,icoane”, adică imagini artistice).Transformările pe care le implică acest
proces sunt numeroase: astfel, termenul banal, cuvântul a cărei forță de semnificație este
degradată prin uz (,,zdrențe”) este redescoperit (,,muguri”) și înnobilat (,,coroane”); de
asemenea, răul (,,veninul”), trivialul (,,ocara”) sau urâtul, apoeticul (,,bube, mucegaiuri și
noroi”) dobândesc virtuți estetice deosebite tocmai prin caracterul lor inedit și prin forța lor
revelatorie (estetica urâtului). Preluând acest concept din lirica lui Charles Baudelaire,
Arghezi își creează însă o viziune artistică proprie, originală, dispusă să exploreze și să
exploateze capacitatea incantatorie și semnificativă a unor termeni sau imagini până acum
refuzate de predecesorii săi. Ea va deveni cheia de boltă a întregii creații argheziene și sursa
inepuizabilă a impactului pe care lirica sa a avut-o în epocă, dar și mai târziu.
 Foarte interesante sunt și verbele folosite de poet, deoarece ele pun în evidență diferite
atribute ale creatorului sau diverse aspecte ale muncii sale; astfel, verbele precum ,,am
ivit”, ,,am făcut” descriu poezia drept rezultatul unei acțiuni creatoare, demiurgice, în timp
ce verbele ,,am preschimbat”, ,,am schimbat”, ,,am prefăcut” pun accent pe ideea de
alchimie verbală, deci pe caracterul inovativ al liricii poetice.
Versurile ,,Durerea noastră surdă și amară/ O grămădii pe-o singură vioară”
introduc în această superbă definiție a operei literare și conceptul de sinteză și sublimare,
concentrare a esențelor.
Prin urmare, viziunea argheziană asupra creației implică numeroase aspecte foarte
interesant subliniate: conștientizăm faptul că acest anevoios proces de ,,repoetizare” a
limbajului face din plămădirea operei literare un act de migală și perfecțiune, un proces care
implică atenție, trudă, pricepere: ,,cuvinte potrivite”. Dificultatea misiunii poetului vine
tocmai din faptul că i se impune acestuia să realizeze o simbioză între perfecțiunea formei
(,,versuri”) și puterea sacralizantă de reprezentare a lumii pe care o are cuvântul (,,icoane”).
Estetica argheziană dezvăluită în această artă poetică stă în mod declarat și asumat sub
semnul noului, dar important este că ea nu e doar un simplu exercițiu stilistic, ci devine
punct de sprijin pentru posteritate, o punte spre viitor (,,leagăne urmașilor stăpâni”).
Nu în ultimul rând, poezia ,,Testament” sugerează ideea că o creație literară presupune o
sintetizare a tuturor nuanțelor/ tonalităților poetice : distingem, pe de o parte lirismul -ca
expresie a sentimentelor omului (,,miere”), dar și satiricul protestatar cu diverse funcții
(cathartică, polemică, devastatoare :,,ascultând-o, a jucat/ Stăpânul ca un țap înjunghiat”)

Astfel, poezia reușește să se definească drept o formă de sacralizare (,,Dumnezeu de

piatră”) a valorilor spirituale și a memoriei colective (,,cenușa morților din vatră”), reper
social și estetic, punct de cotitură în destinul unei națiuni.

TRĂSĂTURI MODERNISTE:
1. O viziune nouă, originală asupra creației, a relației dintre operă și autor (tehnică
+inspirație), autor și cititori (Robul/ Domnul), între un om și poporul din care face
parte (transformarea socialului în estetic)
2. Ideea reconsiderării unor teme/ sfere lexicale (din ,,apoetice”, ele devin semnul unei
noi estetici: ,,estetica urâtului”
3. Utilizarea unor metafore cu rol revelatoriu: ex.,,cartea mea-i, fiule, o treaptă”
sau a unor combinații lexicale inedite: „seară răzvrătită”, alăturările neaşteptate de
neologisme şi cuvinte vechi („Odrasla vie-a crimei tuturor”, „E-ndreptăţirea ramurei
obscure”),

4. Limbajul- utilizarea unor termeni din sfere inedite ale lexicului:

*termeni duri, apoetici: bube, mucegaiuri, negi, zdrențe
*termeni arhaici și populari: hrisov, plăvani, sarici, condei, a isca, brânci

5. La nivel prozodic- strofele de mărime inegală devin secvențe lirice concentrate în

jurul unei idei/ al unui simbol
-deși există rimă (împerecheată), ritmul şi măsura sunt variabile.

ÎNCHEIERE
Viziunea argheziană asupra travaliului creator care este prezentată în
poezia ,,Testament” se înscrie fără echivoc în seria confesiunilor argheziene. Nu e
deloc întâmplător faptul că metamorfozele viziunii sale artistice din toate volumele ce
vor urma ,,Cuvintelor potrivite” sunt anticipate de arte poetice (,,Flori de
mucigai”, ,,Prefață”, ,, Epigraf” etc); în același timp, mărturisirile sale către public
subliniază situarea sa ca poet în zodia trudei și a migalei: ,, Talentul meu te farmecă,
dar talentul meu e o tortură. De la mintea la condeiul meu e un drum de piedici şi de
prăpăstii, ameninţat la fiece cotitură să mă prăbuşesc ori să cad în golul fără fund.
[...]Suişul e greu şi-l sui cu povara mea, încet, încet. Dacă ar fi numai o muncă de
suprafaţă, n-aş fi fericit. Trebuie să ar prin buturugi şi să le smulg din locul lor zidit,
cu plugul.”