TEME ȘI MOTIVE EMINESCIENE

-cele mai multe dintre ele sunt elementele tematice caracteristice poeziei romantice a
epocii, dar Eminescu le atribuie unora semnificații în plus (grație pregătirii sale filosofice
deosebite, dar și sensibilității sale uluitoare)
-trei elemente sunt considerate de către critica literară esențiale în lirica eminesciană:
TIMPUL !ele apar în textele eminesciene fie ca teme,
GENIUL fie ca motive
NATURA
Obs! Elementele acestea se încadrează perfect în viziunea artistică romantică, deoarece:
- pentru romantici lumea stă sub semnul devenirii, al evoluției (deci al TIMPULUI)
- individul romantic este întotdeauna excepțional (GENIUL)
-fiind un individ excepțional, dar și un revoltat, contestând ordinea consacrată a lumii,
individul romantic se plasează în conflict cu lumea în care trăiește (să nu uităm că
Romantismul apare pe fundalul social al revoluțiilor din secolul al XIX-lea); prin
urmare, romanticul va avea tendința de a evada dintr-o lume neprielnică, nepotrivită și
de a se refugia în mijlocul NATURII

TIMPUL
-apare în majoritatea textelor eminesciene, dar fiecare dintre acestea pun în lumină o
anumită ipostază/ valență a timpului; cele mai interesante valente care apar în
poemul ,,Luceafarul” sunt:
1.timpul perceput la scară cosmică: eternitate , circularitate
*eternitate: ex.,,Luceafărul” -dimensiunea în care ,,trăiesc” nemuritorii: Hyperion,
Demiurgul:
,, Noi nu avem nici timp, nici loc,
Și nu cunoaștem moarte.
Din sânul vecinicului ieri
Trăiește azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăși soare;”
Ex.2.eternitatea naturii:
,, Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri...” (,,Revedere”)

1
3.timpul la scară umană
 curge inexorabil, fapt ce generează nostalgie:
,, Astăzi chiar de m-aş întoarce
A-nţelege n-o mai pot...
Unde eşti, copilărie,
Cu pădurea ta cu tot?” ( ,,O, rămâi...”)
 subliniază ideea efemerității omului:
,, Căci toți se nasc spre a muri/ Și mor spre a se naște.” (,,Luceafărul)
,, Numai omu-i trecător /Pe pământ rătăcitor...” (,,Revedere”)
 trăire subiectivă a timpului: în mai toate poeziile de dragoste apare ideea
dilatării/comprimării timpului în funcție de trăirile interioare ale oamenilor (este o
idee pe care Eminescu o aduce din textele filosofice studiate de el, texte
aparținând unor filosofi foarte apreciați în epocă: Kant și Schopenhauer)

ex: ,, Şi privind în luna plină/ La văpaia de pe lacuri

Anii tăi se par ca clipe,
Clipe dulci se par ca veacuri." ( ,,O, rămâi...”)

,, Departe sunt de tine şi singur lângă foc,

Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc.
Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,
Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit.” (,,Departe sunt de tine”)

*teoria schopenhaueriană a prezentului etern

,,Cu mâne zilele-ți adaogi,
Cu ieri viața ta o scazi
Și ai cu toate astea-n față
De-a pururi ziua cea de azi.” ( ,,Cu mâne zilele-ți adaogi”)

,, Viitorul și trecutul
Sunt a filei două fețe,
Vede-n capăt începutul
Cine știe să le-nvețe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate...” ( ,,Glossa”)

GENIUL

2
-element care a traversat istoria umanității, exercitând o adevărată fascinație asupra
marilor gânditori ai lumii
Ex. In Evul Mediu, oameni precum Leonardo da Vinci afirmă ideea că geniul este un
echivalent al Demiurgului: el poate crea lumea, dar nu în fapt (prin puterea Logosului,
așa cum a făcut-o Dumnezeu), ci în plan imaginar:
-prin puterea inteligenței- dacă geniul e un om de știință
-prin puterea imaginației -dacă geniul este artist.

În epoca lui Eminescu, filosoful cel mai apreciat (SCHOPENHAUER) afirmă ideea că
geniul este un gânditor, un om de știință, dar în lirica eminesciană se adaugă și alte
ipostaze:
Ex. în ciclul ,,Scrisorilor” eminesciene:
,,Scrisoarea I” – geniul e un savant
,, Universul fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub fruntea-i viitorul și trecutul se încheagă,
Noaptea-adânc-a veciniciei el în șiruri o dezleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Așa el sprijină lumea și vecia într-un număr.”

,,Scrisoarea II” -geniul e poetul

,, De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu?
Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu?
Azi, cînd patimilor proprii muritorii toți sunt robi,
Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi
Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic
Ce-o beșică e de spumă într-un secol de nimic.

Încorda-voi a mea liră să cînt dragostea? Un lanț

Ce se-mparte cu frăție între doi și trei amanți.[...]
Și de-aceea de-azi-nainte poți să nu mă mai întrebi
De ce ritmul nu m-abate cu ispită de la trebi,

3
De ce dorm îngrămădite între galbenele file
Iambii suitori, troheii, săltărețele dactile…
De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva
Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda.
Dacă port cu ușurință și cu zîmbet a lor ură,
Laudele lor desigur m-ar mîhni peste măsură.”

,,Scrisoarea III” – geniul e un om politic carismatic, capabil să canalizeze toate

energiile individuale ale poporului într-o unică direcție: Mircea cel Bătrân învinge uriașa
armată otomană
,, Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul…
Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, rîul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este,
Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;
N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!”

OBS! În general, diferențele dintre omul de geniu și omul de rând pot fi astfel evidențiate
OMUL DE GENIU OMUL DE RÂND
*inteligență (rațiune pură) *instinctualitate
*obiectivitate *subiectivitate
*capacitatea de a-și depăși condiția *incapacitatea de a-și depăși condiția
*aspirație spre cunoaștere *voința oarbă de a trăi
*singurătate *sociabilitate
*puterea de a se sacrifica pentru un ideal * dorința de a fi fericit (senzație de
împlinire la fel ca toți ceilalți)

NATURA
-apare la Eminescu în mai multe ipostaze:
4
A. COSMOSUL (în amplele poeme de factură filosofică) : sunt redate mai multe
momente din evoluția cosmosului (haosul primordial, geneza, apocalipsa)
,,Luceafărul”:
,, Căci unde-ajunge nu-i hotar, / Nici ochi spre a cunoaște,
Și vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naște.” (haosul originar)

,, Un cer de stele dedesubt, / Deasupra-i cer de stele -

Părea un fulger nentrerupt/ Rătăcitor prin ele.”

B. Natura terestră:
 speță eternă (=termen de comparație pt efemeritatea omului)
ex.,, Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ținem,
Cum am fost așa rămânem:
Marea și cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna și cu soarele,
Codrul cu izvoarele.”

 Spațiu ocrotitor al iubirii:

Ex. ,,Floare-albastră” , ,,Dorința”
,, Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochi de pădure,

Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.[...]

5
 De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie -
Ş-apoi cine treabă are!” (,,Floare albastră)

IMPORTANT!
La Eminescu, tabloul de natură nu este niciodată ,,oglindirea” unui spațiu real, ci o
geografie imaginară, alcătuită dintr-o serie de elemente simbolice: codrul, apa, copacul,
florile, corpurile cerești (mai ales luna și stelele)

DE REȚINUT!
Fiecărui tip de iubire prezent în lirica eminesciană îi corespunde un anumit cadru
natural!

1.IUBIREA PARADIZIACĂ, ÎMPLINITĂ: este proiectată într-un cadru natural

feeric, care amintește de Paradis și-i transformă astfel de îndrăgostiți într-un cuplu
adamic:
,, DORINȚA”
,, Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Şi în braţele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ţi desprind din creştet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei şedea-vei,

Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate
Or să-ţi cadă flori de tei.

Fruntea albă-n părul galben

Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci...

Vom visa un vis ferice,

6
Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;

Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.”

Care sunt elementele care compun acest cadru simbolic?

1.cadrul general- CODRUL (atenție, deși par sinonime, codrul apare în poeziile de
dragoste, iar pădurea apare în cele marcate de nostalgia copilăriei pierdute)
Ex. ,,Fiind băiet, păduri cutreieram...”
-e un spațiu care-i ocrotește pe îndrăgostiți, izolându-i de lume, adică protejându-le
iubirea de influențele irelevante ale societății (tot ceea ce-i despărțea în Cetate, e anulat
aici, unde există doar o pereche adamică: El și Ea)
-de obicei, în mijlocul pădurii există o poiană=un fel de centru al universului (la fel
apare și în unele scrieri ale lui Mircea Eliade)

2.COPACUL ( de obicei teiul) este AXIS MUNDI (leagă cerul de pământ, sacralizând
astfel terestrul)

7
În textele de dragoste, teiul pare o uriașă clepsidră: marchează prin căderea florilor
trecerea timpului
*în poemele cu cadru rustic apare salcâmul
*uneori apare și chiparosul, marcând mai ales moartea

OBS! În poezia lui Eminescu, Teiul poate avea și semnificație funerară (el e merit să-l
vegheze după moarte):
,, Când voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi;
Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi,
La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi;
Simţi-o-voi odată umbrind mormântul meu...
Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu.” ( ,,O, mamă...”)
..............................................
Uneori, textul imaginat de poet are alte caracteristici și teiul nu poate fi evocat; nu
lipsește însă niciodată axul vertical al peisajului: Muntele, trestia (peisajele acvatice)

3.APA -apare în idilele eminesciene în două ipostaze:

-dinamică (izvorul) -care are tot rolul de a
marca trecerea timpului, ca o clepsidră

-statică (lacul) -devine oglindă pentru cer,

aducându-l astfel mai aproape
.

4. luna – astru specific liricii romantice

-apare la Eminescu în mai multe ipostaze:

8
 a.predispune la visare și la inspirație (nu e întâmplător că în anumite poezii ea este
palatul Șeherezadei)
,, Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,
Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,
Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, și în odaie
Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate
De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate.

Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci

Și gândirilor dând viață, suferințele întuneci;” ( ,,Scrisoarea I”)

b.este astru ocrotitor al iubirii:

,, Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ținea de subsuoară,
Te-oi ținea de după gât.” (,,Floare albastră”)

c.o speță eternă (o ipostază a naturii eterne)- v. citatul din ,,Revedere”

d.astru funerar:
,, Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,
Prin care trece albă regina nopții moartă. -
O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie
Și în mormânt albastru și-n pânze argintie,
În mausoleu-ți mândru, al cerurilor arc,
Tu adorat și dulce al nopților monarc!”

5.stelele
-ocrotesc iubirea /spețe eterne
9
,,Stelele nasc umezi pe bolta senină,
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.” (,,Sara pe deal”)

,, Stelele-n cer

Deasupra mărilor

Ard depărtărilor

Până ce pier.” (,,Stelele-n cer”)

De comentat:
,, La steaua”

La steaua care-a răsărit

E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum

În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,

Icoana stelei ce-a murit

Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.

Tot astfel când al nostru dor

Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.”

6.florile -de obicei florile albastre =simbol al aspirației către iubire, către fericire
( e un simbol foarte îndrăgit de Eminescu, împrumutat din Romantismul german)
,, Acum iată că din codru și Călin mirele iese,
Care ține-n a lui mână, mâna gingașei mirese.
Îi foșnea uscat pe frunze poala lung-a albei rochii,
Fața-i roșie ca mărul, de noroc i-s umezi ochii; [...]

10
Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă,
Flori albastre are-n păru-i și o stea în frunte poartă. ” ,,Călin (file din poveste)”
***

2.IUBIREA PIERDUTĂ, ELEGIACĂ

-cuplul e destrămat sau nici măcar nu se poate forma din cauza unor obstacole
-femeia nu mai apare în ipostază angelică (așa cum era în idile), ci depărtată, indiferentă:
,, Ş-atuncea dinainte-mi prin ceaţă parcă treci,
Cu ochii mari în lacrimi, cu mâni subţiri şi reci.”
-natura este marcată de drama acestui îndrăgostit:
,, Pe lângă plopii fără soţ / Adesea am trecut;
Mă cunoşteau vecinii toţi - / Tu nu m-ai cunoscut.”

,, Vezi, rândunelele se duc,

Se scutur frunzele de nuc,
S-aşează bruma peste vii -
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

Târzie toamnă e acum,

Se scutur frunzele pe drum,
Şi lanurile sunt pustii...
,De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?”

3.IUBIREA DEMONICĂ ( Înger+ demon)- spațiul e spiritualizat, dar scindat -2

dimensiuni :

,, În biserica pustie, lângă arcul în perete,

Genuncheată stă pe trepte o copilă ca un înger;
Pe-a altarului icoană în de raze roşii frângeri,
Palidă şi mohorâtă Maica Domnului se vede.

O făclie e înfiptă într-un stâlp de piatră sură;

Lucii picături de smoală la pământ cad sfârâind
Şi cununi de flori uscate fâşâiesc amirosind
11
Ş-a copilei rugăciune tainic şopotit murmură.

Cufundat în întuneric, lâng-o cruce mărmurită,

Într-o umbră neagră, deasă, ca un demon El veghează,
Coatele pe braţul crucii le destinde şi le-aşează,
Ochii cufundaţi în capu-i, fruntea tristă şi-ncreţită.

Şi bărbia lui s-apasă de al pietrei umăr rece,

Părul său negru ca noaptea peste-al marmurei braţ alb;
Abia candela cea tristă cu reflectul ei roz-alb
Blând o rază mai aruncă ce peste-a lui faţă trece.

Ea un înger ce se roagă - El un demon ce visează;

Ea o inimă de aur - El un suflet apostat;
El în umbra lui fatală, stă-ndărătnic rezemat -
La picioarele Madonei, tristă, sfântă, Ea veghează.” ( ,,Înger și demon”)

4.IUBIREA FUNEBRĂ (FUNERARĂ): cadru fabulos, oniric:

,, Atuncea dinaintea lui Arald zidul piere;

El vede toata firea amestecat-afara -
Ninsoare, fulger, gheata, vant arzator de vara -
Departe vede-orasul pe sub arc de para,
Si lumea nebunise gemand din rasputere;

Biserica crestina, a ei catapeteasma

De-un fulger drept in doua e rupta si tresare;
Din tainita mormantul atuncea ii apare,
Si piatra de pe groapa crapand in doua sare;
Incet plutind se-nalta mireasa-i, o fantasma... [...]

12
Prin vant, prin neguri vine - si nourii s-astern
Fug fulgerele-n laturi, lasand-o ca sa treaca,
Si luna innegreste si ceru-ncet se pleaca
Si apele cu spaima fug in pamant si seaca -
Parea ca-n somn un inger ar trece prin infern.” ( ,,Strigoii”)

13