Mihai Eminescu şi Bucovina

Mihai Eminescu s-a născut la Botoşani la 15 ianuarie 1850. Este al şapte-lea din cei 11
copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul
Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti. Îşi petrece
copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părinteasca şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de
mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura. Această stare o evocă cu adîncă nostalgie în poezia
de mai târziu ("Fiind băiat…” sau "O, rămâi").
Invata acasa primele notiuni,apoi intre 1858-1866 urmeaza gimnaziul din Cernauti. Aici, la
moartea dascalului sau de literatura, scrie poezia „La mormantul lui Aron Pumnul”, apoi publica
in revista „Familia” poezia „De-as avea”. Insetat de a cunoaste viata ,natura, sub toate aspectele,
urmeaza diverse trupe de teatru pe drumurile tarii, culegand materiale pentru creatia sa de mai
tarziu.
Intre 1869-1872- se afla la Universitatea din Viena unde o intalneste pe Veronica Micle si se
imprieteneste cu Ioan Slavici. Intre 1872-1874-este student la Universitatea din Berlin.
La revenirea in tara, lucreaza ca director al Bibliotecii Centrale Universitare.
Il cunoaste pe Ion Creanga. Intre cei doi se va naste una din cele mai desavarsite pritenii
cunoscute in istoria noastra literara. Publica la revistele „Junimea”,”Convorbiri literare”, ziarul
„Timpul”.In 1883 se imbolnaveste grav, iar in 1899 la 15 Iunie se stinge din viata la sanatoriul
Dr. Sutu din Bucuresti.
Criticul literar George Calinescu spune:”Astfel se stinge cel mai mare poet pe care l-a ivit si-l va
ivi vreodata, poate, pamantul romanesc.Ape vor seca in albie si peste locul ingroparii va rasari
padure sau cetate si cate o stea se va vesteji pe cer in departari, pana cand acest pamant sa-si
stranga toate sevele si sa le ridice in teava subtire a altui crin de taria parfumurilor sale”.1
Precum un Dante pentru italieni, care a făurit limba italiană modernă, un Goethe pentru germani,
care a dat un nou suflu limbii germane, sau un Shakespeare pentru englezi, creatorul limbii
engleze moderne, Eminescu este făuritorul limbii române literare. Mihai Eminescu a apărut pe
pământ românesc ca o sămânţă rodnică la o răscruce de timpuri când limba română îşi căuta
vadul ei spre modernizare. Scăpase de rigorile Şcolii Ardelene, care o ciuntise şi o transformase

1
Călinescu, George, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura Culturală Naţională, Bucureşti. 1932
într-o păsărească de ciunisme şi pumnisme, încerca să se lepede de exagerările cosmopolite
franţuzite şi căuta să se debaraseze, datorită lui Maiorescu, de „beţia formelor fără fond“.
„Dacă Eminescu n-ar fi existat, l-ar fi inventat Bucovina. De altfel, Eminescu nici nu a existat şi
nici nu existã pentru Bucovina. El este doar închipuirea şi trufia „veselei grădini“, cea mereu
flămândã de mit şi vindecându-se de neputinţe cu băsmuiri exaltate.”2
Trebuie sa spunem de la inceput ca un spirit precum Mihai Eminescu nu putea sa ramana in
cultura romana doar prin simple afirmatii encomiastice de genul: "spirit tutelar", "cel mai mare
poet", "personalitate monumentala", "geniu national" etc. De fiecare data trebuie facuta o
coborare in epoca, in timpul sau, pentru a urmari structurile culturale existente la aparitia sa,
realizate de inaintasii venerati in Epigonii, trebuie urmarita anvergura operei eminesciene si
influenta ei pe o distanta de peste o suta de ani. Prin urmare, Eminescu trebuie discutat prin
"Eminescu inainte de Eminescu " si "Eminescu de dupa Eminescu".

UNIVERSUL LITERAR

Mihai Eminescu apare in literatura europeana ultimul mare poet romantic,pastrậnd in existenta
si opera sa conturul caracteristic al dramei artistilor romantici.Nazuind necontenit spre un plan de
viata superior etic si artistic,cautậnd cu patos adevarul si refuzậnd consecvent
compromisul,Eminescu s-a aflat in permanent conflict cu lumea vremii sale din pricina
nonconformismului,a sinceritatii in faptele de viata si a inaltimii de gậndire.
Spectacolul cosmic al poeziei eminesciene, fara indoiala inimitabil, aduce in prim plan o
supraconstiinta a lumii, dezlegatoare de mister. Nasterea lumilor primordiale din acel punct in
miscare "mult mai slab ca boaba spumii" devine la Eminescu actul solemn, misterios si grav al
creatiunii. Golul dintai, odihna, genunea sunt inlocuite de negura cosmica, de dorul de-a fi: La-
nceput pe cand fiinta nu era, nici nefiinta,/ Pe cand totul era lipsa de viata si vointa,/ Cand nu s-
ascundea nimica, desi tot era ascuns,/ Cand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns,/ Fu
prapastie? Genune? Fu noian intins de apa?/ N-afost lume priceputa si nici minte s-o priceapa,/
Caci era un intuneric ca o mare far-o raza,/ Dar nici de vazut nu fuse si nici ochiu care s-o vaza./
Umbra celor nefacute nu-ncepuse-a se desface,/ Si in sine impacata stapanea eterna pace!
(Scrisoarea I).

2
Drăguşanul, Ion, Bucovina şi Eminescu, Editura Musatinii, Suceava, 2006
Eminescu ofera textului nimb metafizic. Semnul mitologic si vizionar dau inaltime de neatins
poeziei sale. De n-ar fi sa numim decat "Luceafarul" ca poem reprezentativ si ar fi de-ajuns.
Alegoria geniului din "Luceafarul", chiar daca poarta amprenta unui inalt scepticism, de sorginte
schopenhaueriana, place nu doar pentru perfectiunea formala, ci si pentru voluptatea rece a
eternitatii, cu totul si cu totul captivanta.
inrauririle venite dinspre cultura indiana, buddhism in speta, au fost benefice, oferind profunzime
textelor.3

Luceafărul- simbol al perfecţiunii artistico-literare

Poemul Luceafarul are ca punct de plecare basmul Fata in gradirea de aur,cules de germanul
Richard Kunisch,calator in tarile romane,in Muntenia.
Luceafarul e un poem romantic pe tema destinului omului de geniu.Eminescu exprima in
Luceafarul starea sa de spirit ca personalitate de geniu intr_un mediu ostil,incapabil a se ridica la
inaltimea lui.Poemul se desfasoara pe un vag fir epic intr_o suita de metafore si simboluri in care
se absorb idei filozofice.Nostalgia muritorilor catre astre e un motiv romantic
frecvent.Contempland de la fereastra dispre mare a castelului Luceafarul de seara,o fata de
imparat se intragosteste de el.Astrul la randul lui,e cuprins de acelasi sentiment.Intelesul
alegoriei este ca pamanteanul aspira catre absolut,iar spiritul superior simte nevoia
compensatorie de materialitate.Fata de imparat cheama Luceafarul folosind un descantec,o
formula magica,pentru ca in mentalitatea ei el este un duh.
Fiintele supranaturale au proprietatea de a se metamorfoza.La fel ca in basm,Luceafarul se
arunca in mare si prefacut intr-un tanar palid cu parul de aur si ochi scanteietori,purtand un
giulgiu vanat pe umerii goi si toiag incununat cu trestii,invita pe fata de imparat in palatele lui de
margean din fundul oceanului.La invitatia Luceafarului,fata de imparat are o senzatie de frig.
Peste catva timp,in somn,fata rosteste din nou chemarea ei iarasi Luceafarul,intrupat acum din
vaile haosului,vine invesmantat in giulgiu negru si purtand pe vitele-i negre de par o coroana ce
pare ca arde.Tatal Luceafarului este de data aceasta soarele,iar muma,noaptea.Tanarul demonic
fagaduieste miresei sale”cununi de stele”si-i ofera cerul pe care sa rasara ca o stea stralucitoare
alaturi de el,ceea ce da fetei o senzatie de caldura.

3
http://www.referatele.com/referate/noi/romana/mihai-eminescu-in-cu8162121199.php
 Fata este incapabila sa iasa din conditia ei si pentru a convietui cu Luceafarul ii cere sa fie
muritor ca si ea.Idila dintre Catalina si Catalin,aflata in partea a doua a poemului arata
repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre exponentii lumii inferioare.Partea a
treia a poemului cuprinde calatoria Luceafarului prin spatiul cosmic si convorbirea cu
Demiurgul,rugat sa-l absolve de vesnicie.Imaginile materializeaza in chip surprinzator
abstractiile,iar ideile se intruchipeaza corporal,ca intr-un scenariu dramatic.Aripile luceafarului
cresc la dimensiuni uriase,pentru un zbor atat de intraznet.Din cauza vitezei colosale a
luminii,miscarea pare un”fulger neintrerupt”,ratacitor printre stele.Haosul este o notiune
nepalpabila,mitologiceste insemnand confuzia generala a elementelor inainte de
creatie.Eminescu ii atribuie haosului insusirile unor vai din care izvorasc necontenit lumini ce se
invalmasesc din toate partile ca niste mari amenitatoare.
In dialogol cu Demiurgul,Luceafarul,insetat de repaos,adica de viata finita,muritoare,este
numit Hyperion,ceea ce ne duce iar la mitologie.Dupa Hesiod,poet grec,Hyperion era un fiu al
Cerului,tatal Soarelui si al Lunii.Dupa Homer,poet grec caruia i se atribuie scrierea
Iliadei,Hyperion e soarele insusi.Eminescu nu respecta in metaforele sale niciodata in intregime
mitologia,el face apel si la alte resurse,puse la indemana de filozofie si indeosebi de
matafizica.S-au dat diverse interpretari lui Hyperion,una singura este in concordanta cu ideea de
baza a poemului.Ca Hyperion simbolizeaza geniul ne-o atesta marturia sa:”Eu sunt luceafarul de
sus”(etimologeste hiper-ion inseamna cel care merge deasupra).Cererea lui Hyperion de a deveni
muritor e de neinteles pentru Demiurg pentru ca Hyperion participa la fiinta lui ca parte a unui
tot si a-i intrerupe existenta ar insemna sa se anihileze pe el insusi.In ultima parte a
poemului,parte a patra,revine planul terestru in contrast cu imaginile de infern ale haosului
cosmic.Revedm perechea Catalin-Catalina intr_un crang,in lumina lunii,sub un sir de tei,cuprinsi
de misterul fecunditatii intregii naturi.Catalina are insa nostalgia iubirii astrului,dar acesta
dezgustat de privelistea de jos,ramane impasibil in altitudinea lui.
Acest deznodamant nu a fost totdeauna inteles la fel.Titu Maiorescu a scris un articol
“Eminescu si poeziile lui”(1889) in care a intuit just melancolia lui Hyperion:”Cuvintele de amor
fericit si nefericit nu se poate aplica lui Eminescu in acceptiunea de toate zilele.Nici o
individualitate femeiasca nu-l poate captiva si tine cu desavarsire in marginirea ei.Ca si Leopardi
in Aspasia,el nu vedea in femeia iubita decat copia imperfecta a unui prototip nerealizabil.Il
iubea intamplatoarea copie sau il parasea,tot copie ramanea,si el cu melancolie impersonala isi
cauta refugiul intr-o lume mai potrivita cu el,in lumea cugetarii si a poeziei…”In creatia lui
Eminescu impresia de maretie nu vine din tehnica,ci din faptul ca poetul lucreaza cu cele mai
inalte concepte faurite de ratiunea omului,ca vede lucrurile foarte de sus si foarte de departe,in
perspectiva infinitului si a eternitatii.
În Luceafărul, observă Tudor Vianu, „Eminescu ne vorbeşte şi în rolul lui Cătălin şi de sub
masca Luceafărului. În primul caz simţim însă că poetul se joacă, pe când în cel de-al doilea este
limpede că el se regăseşte într-una din dominantele profunde ale caracterului său“. Aşadar,
„Poetul pune masca pentru a fi mai el însuşi; el intră însă într-un rol pentru a se resimţi în ceea ce
ar fi putut deveni, dar nu s-a realizat, în făgăduinţa cea mai îndepărtată şi cea mai puţin ţinută a
naturii sale“.4
Luceafărul literaturii române a devenit cunoscut în toată lumea nu numai datorită poeziilor
sale, ori, Mihai Eminescu a fost şi un talentat dramaturg şi filozof. Prin operele sale, el a cucerit
admiraţia şi interesul numeroşilor admiratori atât în patria sa cât şi departe de hotarele ei.

4
http://revistacultura.ro/nou/2014/06/poetul-pune-masca/