Luceafarul

Capodopera liricii eminesciene ramane Luceafarul, aparut in

Almanahul Societatii Academice Romania Juna, din Viena , aprilie
1883. A fost reprodus ulterior in Convorbiri literare, in august
1883. Varianta finala reprezinta a cincea versiune a poetului.
“ Daca soarta ar voi ca in noianul vremurilor viitoare intreaga
opera eminesciana sa se piarda, dupa cum lucrul s-a intamplat cu
atatea opere ale Antichitatii, si numai Luceafarul sa se pastreze,
stranepotii nostri ar putea culege din ea imaginea esentiala a
poetului.” Tudor Vianu
“Opera eminesciana e o drama simfonica cu intrebari si raspunsuri,
cu teme si comentarii muzicale. Luceafarul a devenit pentru noi
aria cea mai memorabila” G .Calinescu
Luceafarul, cea mai valoroasa creatie eminesciana reprezinta
cupola , edificiul operei poetului, sustinuta de cativa piloni, si
anume cateva dintre cele mai valoroase creatii: Scrisoarea I, Calin
file din poveste, Floare albastra, Lacul, Dorinta, Glossa.
Poemul isi are punctul de plecare in basmul popular romanesc
Fata in gradina de aur, cules de folcloristul german Richard
Kunish. In basm, o prefrumoasa fata de imparat , a fost inchisa de
tatal ei intr-o gradina de aur.Un zmeu s-a indragosteste de ea si ii
cere fetei de imparat sa il urmeze.Fata accepta numai cu conditia
ca zmeul sa renunte la calitatea sa de nemuritor.Zmeul zboara spre
Demiurg ca sa obtina dezlegarea, dar in acest timp un fecior de
imparat ajunge in gradina de aur si fuge cu fata de imparat in lume.
Demiurgul ii arata zmeului pe cei doi indragostiti, fericiti pe
pamant , iar zmeul se razbuna paravalind asupra lor o stanca. Fata
moare iar feciorul se stinge de durere in Valea Amintirii. Eminescu
a ales ca reprezentant al omului de geniu un astru ceresc care
priveste lumea din singuratate si izolare, considerand ca zmeul ar fi
fost o fiinta prea telurica.
Luceafarul este o alegorie filozofica pe tema conditiei omului de
geniu.Cheia interpretarii ne-a oferit-o insusi Eminescu : “ Cu
prilejul unui voiaj in Tarile romane, germanul Kunish povesteste
legenda Luceafarlui. Aceasta e povestea. Iar intelesul alegoric c e
i-am dat este, ca daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele
sau scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte insa pe pamant nu e
capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit.El n-are
moarte dar n-are nici noroc. Mi s-a parut ca soarta luceafarului
din poveste seamana mult cu soarta geniului pe pamant si i-am dat
acest inteles alegoric.”
Luceafarul este o sinteza si o fuziune de mituri. Cel mai important
mit valorificat este mitul lui Hyperion care in mitologia greaca este
stapanul luminii, fiul lui Uranos-Cerul si al Geei- Pamantul si tatal
lui Helios-Soarele, al Selenei –luna si al aurorei -Eos.Hyperion
inseamna cel care merge pe deasupra, hyper-deasupra, eon-timp,
spirit. Un alt mit valorificat este mitul lui Orfeu, care apare
subtextual si face referire la faptul ca Hyperior este blestemat sa fie
singur, in inaltul cerului, asa cum Orfeu fusese blestemat sa nu isi
mai gaseasca fericirea pe pamant, cantandu-si din lira singuratatea
apasatoarea .
Mitul autohton valorificat de Eminescu in poem este mitul
Luceafarului, fiinta demoniaca, exercitand o fascinatie malefica. In
cultura romaneasca mitul lucafarului este contaminat de mitul
biblic al lui Lucifer.Un alt mit autohton ar fi si cel al Zburatorului,
deoarece Luceafarul apare in visul fetei sun forma unui Zburator
care ii suceste mintile.
La fel de importante sunt in poem semnificatiile filozofice. Adept
al filozofului german Schopenhauer, Eminescu preia de la acesta
conceptia despre geniu.
In cartea Lumea ca vointa si reprezentare Schophenhauer
creaza distinctia intre cele doua categorii umane:
Omul comun Geniul
-este instinctual -este rational, lucid
-subiectiv -obiectiv
-incapabil de a-si depasi sfera, -capabil de a se autodepasi
conditia -aspira spre cunoastere si este
-isi doreste sa traiasca mai mult vizionar, contemplativ, meditativ
decat sa cunoasca, cautand
fericirea imediata, concreta
-nu are puterea de a se sacrifica
pentru altii
-este sociabil
-este gata sa se sacrifice
oricand pentru atingerea unui
scop
-traieste in solitudine

Legat de aceeasi dualitate om comun-om de geniu, filozoful

german, considera ca omul comun actioneaza numai din impulsul
vointei oarbe de a trai, pe cand omul de geniu se opune aceste
vointe, traind pentru a cunoaste si a descoperi.
De la filozoful grec, Platon, Eminescu preia ideea ca există două
lumi puse în mişcare de două motoare intitulate „eros”-iubire.
Prima lume este cea a ideilor pure, fiind o veritabila realitate, pe
cand cea de-a doua este o lume care poate fi cunoscuta doar prin
simturi, deci o realitate iluzorie, perceputa subiectiv.
La mijloc, stă creierul ambivalent, care este continuu atras între
cele două lumi → postura geniului
Incompatibilitatea cuplului din „Luceafărul”reiese din faptul ca
Hyperion intelege iubirea ca forma ideala , armonizare a binelui si
a frumosului, în timp ce Catalina sau Catalin nu pot intelege
iubirea decât prin simţuri (vulgar / comun) ..
Din filozofia indiana Eminescu preia ideea ca nasterea din marea
este echivalenta cu nasterea din pacat.. Naşterea din mare a
Luceafărului este echivalentă cu naşterea din păcat. În filosofia
budistă, marea simbolizează patimile omeneşti. Ca să devină om,
el trebuie să se nască din nou, din mare.
De asemenea, Platon considera ca lumea reală nu este decât o
copie imperfectă a unei lumi ideale. De la el, poetul a preluat idea
ordinilor paralele, care nu se întâlnesc şi între care se instituie un
divorţ metafizic: absolut (Luceafărul-Hyperion) -relativ (Cătălin-
Cătălina). Din situarea pe axa celor două ordini rezultă moduri
diferite de reprezentare a erosului: idealist - Luceafăr-Hyperion, şi
senzual - Cătălin-Cătălina. Dar poetul este şi Hyperion şi Cătălin,
interpretând pe rând ambele roluri. În poem întâlnim toate formele
de dragoste. Erosul este imaginat ca o scară la cer, de la treapta cea
mai de jos, a iubirii senzuale, până la acel amor intelectuallis dei
(Spinoza)., semnificând izvorul tuturor lucrurilor, al vieţii şi al
morţii. vieţii.

Luceafarul reprezinta o sinteza de specii literare si genuri .Din

punctul de vedere al genurilor literare interfereaza cele trei
categorii : liricul prin trairile subiective expuse in mod direct,
epicul prin povestea continuta , iar dramaticul prin dialogul care
dinamizeaza. La nivelul speciilor intalnim in Luceafarul alegorie,
idila cu dialog, meditatie, pastel, elegie. Tipul de lirism identificat
este subiectiv, numit al mastilor deoarece in poem sentimentele ,
trairile, atitudinea eului poetic nu sunt exprimate direct ci prin
intermediul unor pseudo-personaje, unor masti precum:Luceafarul,
Catalina, Catalin, Demiurgul.
Tudor Vianu si mai tarziu Nicolae Manolescu au considerat faptul
ca poetul interpreteaza in Luceafarul mai multe masti: “ Poetul este
ce-I drept Hyperion , intrupand ideea de necesitate si tanjind dupa
o oboseala a inexorabilului(persoana care nu poate fi induplecata,
implacabila).Dar este si Catalina, muritoarea care aspira la
eternitate si care, ziua urmeaza chemarea lui Catalin, iar noaptea pe
cea a Luceafarului.In fond, si unul si altul sunt obiectivarea a doua
suflete latente ale poetului care , ca orice muritor, se simte om si
zeu. In acelasi timp Demiurgul simbolizeaza tot pe poet, in
ipostaza lui cea mai inalta, este vocea cea mai impersonala si
universala pe care o stie poetul.In fine, el se reprezinta si in
Catalin, sub chipul lui viril si lumesc:de-ar fi primit dezlegare,
Hyperion ar fi devenit Catalin, insotindu-se cu Catalina. Acesta
poate fi intelesul gestului pe care il face Demiurgul de a-l intoarce
pe Hyperion catre pamant: ii arata ca intr-o oglinda, chipul lui cel
mai pamantesc dintre toate.”(Nicolae Manolescu)
Poemul este structurat in patru mari tablouri: I povestea fantastica
de iubire dintre doua fiinte apartinand unor lumi diferite,
desfasurata in cadrul terestru si cosmic, de jos in sus, intr-o
atmosfera grava, solemna, in care comunicarea se realizeaza
indirect prin vis; II inceputul idilei intre semeni Catalin si Catalina,
cadrul de desfasurare fiind doar terestru iar atmosfera intima
familiara, comunicarea realizandu-se direct; III calatoria
Luceafarului spre Demiurg desfasurata in cadrul cosmic , intr-o
atmosfera glaciala , comunicarea realizandu-se direct, prin sentinte,
sfaturi morale, maxime; IV povestea de iubire dintre semeni, dar si
revelatia Luceafarului asupra diferentelor dintre cele doua lumi,
cadrul de desfasurare este atat cosmic, cat si terestru, de sus in jos,
atmosfera este rece, distanta, rationala in ceea ce il priveste pe
Luceafar si calda, feerica, senzuala, intima in ce-I priveste pe
indragostiti, comunicarea nu mai este posibila ,pentru ca
Luceafarul si Catalina nu se mai afla la un nivel comun de
intelegere.
Faptul ca Luceafarul apare in poem sub dubla ipostaza se poate
interpreta pornind de la dualitatea fiintei sale :tenebrozitatea,
obscuritate telurica , mostenite de la mama sa Geea si
luminozitatea, luciditatea mostenite de la Uranos.
Poemul se deschide cu o formula incipit specifica basmului
popular: “a fost odata”, plasand in ille tempore(atimp) povestea.
Forma de superlativ absolut “ o prea frumoasa fata”, singularizeaza
fata de imparat avertizand asupra faptului ca ea se afla mai presus
de celelalte muritoare( este omul comun care va incerca totusi sa
isi depaseasca sfera). De la fereastra sa, care simbolizeaza poarta
de legatura intre doua lumi:contingentul /transcendentul, fata de
imparat il priveste pe Luceafar si se indragosteste de acesta
treptat:” il vede azi/il vede mani” Timpul comunicarii dintre cei doi
este visul, cel care face posibila vraja. Acelasi motiv romantic, care
faciliteaza intalnirea dintre reprezentantii a doua lumi diferite se va
regasi si in Luceafarul intors “Riga Crypto si lapona Enigel” . De
asemenea, faptul ca fata este prinsa de vraja luceafarului in vis
trimite la ideea valorificarii mitului Zburatorului.
Iubirea care se naste in sufletul Luceafarului sugereaza aspiratia
spre concret, dar in sensul cunoasterii. Astrul se apropie de fata in
vis , prin intermediul oglinzii, motivul specular fiind asociat
dublului, adica reflectarii , perfectiunii in imaginea omului de rand,
comun.
Dialogul dintre cei doi valideaza cele doua masti prezente in
primul tablou. Invocatia fetei subliniaza aspiratia omului comun
spre absolut, dorinta de depasire a unei conditii limitate.
Raspunzand chemarii fetei Luceafarul se va metamorfoza in doua
ipostaze: cea angelica, validand statutul de faptura nepamanteana
prin intermediul comparatiei”umbra fetei stravezii/ e alba ca de
ceara”; iar a doua ipostaza este cea a demonului, a ingerului
decazut. Cele doua metamorfoze ale geniului valideaza capacitatea
acestuia de a-si da alt chip, mai concret , pastrandu-si insa
dualitatea. Fata de imparat isi recunoaste neputinta de accede catre
o sfera superioara si ii propune Luceafarului de a i se asocia, dar in
lumea ei, a muritorilor. Raspunsul geniului de a se insoti cu o
muritoare, prin renuntarea la nemurire, sugereaza la modul
simbolic dorinta de cunoastere. Spre deosebire de omul de geniu
schopenhauerian, geniul eminescian este capabil de afect , isi risca
in mod constient conditia , doreste sa si-o completeze nu numai
prin cunoastere, ci si prin trairea vietii, a materialitatii reprezentata
de iubirea pamanteana. La modul simbolic, dorul fetei de imparat
constituie atractia materiei pentru spirit, iar setea de iubire a
luceafarului semnifica atractia spiritului fata de materie. Ambii se
confrunta cu o limita tragica, de nedepasit, deoarece apartin unor
lumi diferite si incompatibile.
Tabloul al doilea incepe cu strofa 44 si se incheie cu strofa 64.
Tonul ester ironic deoarece este persiflat caracterul marginit si
usuratic al idilei dintre Catalin si Catalina. Intalnirea dintre cei doi
muritori, cu nume derivate simbolizand similitudinea ,
mediocritatea, contureaza desfasurarea unui scenariu erotic
pamantean, senzual.Spre deosebire de Luceafar, Catalin are o
origine inferioara “ un paj ce poarta pas cu pas/A-mparatesei
rochii”. Este chipes, dar percepe dragostea la nivel instinctual. El o
initiaza pe Catalina intr-un ritual erotic de tip carpe diem. Limbajul
literar din primul tablou este abandonat in cel de-al doilea prin
abordarea unuia popular, regional “ ia du-t’ de-ti vezi de treaba”.
Cele mai profunde semnificatii legate de conditia omului de geniu
se regasesc in tabloul al III-lea, care are doua secvente poetice: pe
de o parte zborul lui Hyperion catre Demiurg, caruia ii cere
dezlegarea de nemurire , fragment care reprezinta primul pastel
cosmic din literatura romana, iar pe de alta parte dialogul celor
doua personaje care apartin ordinii celeste.Zborul Luceafarului sta
sub semnul timpului si al spatiului. In timp ce pe pamant se
deruleaza “mii de ani”, echivalenta lor in spatiul extraterestru o
reprezinta “tot atatea clipe”, de aceea existanta omului este
insignifianta in raport cu cea universala. Luceafarul realizeaza o
calatorie retrospectiva, el trebuind sa se intoarca in momentul
Genezei pentru a putea sta de vorba cu Demiurgul, inainte ca
acesta sa se fi disipat in propria-I creatie. Meditatia Demiurgului
accentueaza antiteza dintre dimensiunile existentei terestre si cele
cosmice, dar si relatia dintre devenirea eterna a cosmosului in
ciuda efemeritatii lumii fenomenale.Elementele ce compun limitele
destinului uman sunt enumerate cu o nota dispretuitoare: muritorii
sunt determinati de timp si de spatiu, supusi hazardului,
desertaciunii “ei doar au stele cu noroc”, “si prigoniri desarte”, “ei
nu mai doar dureaza-n vant /Desarte idealuri”, spre deosebire de
elementele spatiului cosmic, care sustin echilibrul universal.
Ultimul tablou reprezinta un pastel salbatic, feeric, imaginarul
romantic reunind motive specific eminesciene : seara, luna, codrul
teiul, lacul, cuplul Catalin-Catalina-perechea primordiala
proiectata in mijlocul unei naturi protectoare, edenice. Ultima
invocatie a fetei adresata Luceafarului nu mai vizeaza insa iubirea
dintre doua entitati incompatibile, caci de data aceasta fata se
adreseaza astrului ca unei stele aducatoare de noroc “Patrunde-
viata si in gand/Norocu-mi lumineaza”.Ultimele sase versuri
reprezinta replica finala a lui Hyperion , ce sintetizeaza drama sa:
el nu se poate implini afectiv, deci nu poate accede la cunoasterea
totala. In antiteza cu destinul omului comun, supus hazardului
“Traind in cercul vostru stramt/norocul va petrece”, omul de geniu
se sustrage devenirii, ramanand lipsit de afect, apolinic, resemnat “
Ci eu in lumea mea ma simt nemuritor si rece”
In concluzie, poemul se incadreaza in curentul romantic prin
tematica, prin motive, prin personajele-concept exceptionale,
antitezele construite precum si prin amestecul de genuri si specii.