EMINESCU-Principalele teme

TEMA FILOZOFICA
Tema filozofica fundamentala a liricii eminesciene este conditia nefericita a omului de geniu intr-o societate meschina, superficiala, incapabila
sa-i inteleaga aspiratiile spre absolut, preluata de la filozoful romantic german Schopenhauer. Relatia geniului cu societatea contemporana
sau cu posteritatea este ilustrata in "Scrisoarea /", geniul fiind intrupat de savantul care "Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic, /
Universul fara margini e in degetul lui mic". Dupa o viata dedicata dezlegarii tainelor universului, "posteritatea este inca si mai dreapta",
afirma poetul cu ironie, deoarece "s-o-ncerca s-arate ca n-ai fost vrun lucru mare" si vor cauta in biografia omului de stiinta "rautati si mici
scandale":

"Astea toate te apropie de dansii.. .Nu lumina

Ce in lume-ai revarsat-o, ci pacatele si vina
Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt intr-un mod fatal legate de o mana de pamant;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit !
Mult mai mult ii vor atrage decat tot ce ai gandit."

Satira este mult mai accentuata in "Scrisoarea II" in scopul de a scoate in evidenta tristetea, nefericirea geniului, intruchipat de creatorul de
frumos, de poet in relatia lui cu societatea superficiala, incapabila sa perceapa arta superioara:

"De-oi urma sa scriu in versuri, teama mi-e ca nu cumva Oamenii din ziua de-astazi sa ma-nceap-a lauda. Daca port cu usurinta si cu zambet
a lor ura, Laudele lor desigur m-ar mahni peste masura." Geniul nu este capabil sa fie fericit si nici "a ferici pe cineva", el nu cunoaste moarte,
dar "n-are nici noroc", singura atitudine poetica ramanand sa exprime detasarea rationala de aceasta lume neputincioasa sa inteleaga
aspiratiile superioare: "Traind in cercul vostru stramt Norocul va petrece,-Ci eu in lumea mea ma simt Nemuritor si rece."

("Luceafarul") Cosmogonia, in viziunea filozofica eminesciana, ilustreaza idei si motive din vechile scrieri indiene ("Rig-Veda"), din miturile
grecesti si crestine, din Kant si Schopenhauer, configurand haosul, geneza si moartea universala:

"Dar deodat-un punct se miscacel dintai si singur. Iata-1

Cum din chaos face muma, iara el devine Tatal

()

Soarele, ce azi e mandru el il vede trist si ros

Cum se-nchide ca o rana printre nori intunecosi

()

Timpul mort si-ntinde trupul si devine vesnicie"

("Scrisoarea I") Motivele lirice care compun tema cosmosului sunt prezente atat in poezie, cat si in nuvela "Sarmanul Dionis": infinitul, cerul,
soarele, luna, stelele, luceferii, zborul intergalactic, haosul, geneza, extinctia.

Ideea timpului filozofic este ilustrata in lirica eminesciana prin doua valente: timpul individual si timpul universal, in poeziile "Revedere",
"Scrisoarea I", "Luceafarul".

"Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare" - timpul individual;

"Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate" - timpul universal

("Scrisoarea I").

Ideea ireversibilitatii timpului, preluata din folclorul autohton si din filozofia europeana, este intalnita in numeroase creatii lirice, trecerea
implacabila a timpului provocand melancolia profunda a poetului:

"Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri

Si niciodata n-or sa vina iara,

()

Pierdut e totu-n ziua tineretii

Si muta-i gura dulce-a altor vremuri,

Iar timpul creste-n urma meama-ntunec!

   "

("Trecut-au anii")

SURSA: https://www.autorii.com/scriitori/mihai-eminescu/teme-si-motive-ale-operei-eminesciene.php
EMINESCU-Principalele teme

Poezia filozofica nu apartine unei anumite perioade de creatie. Cercatatorii operei eminesciene au ajuns la concluzia ca
majoritatea poeziilor lui Eminescu au un substrat filozofic. Poetul si-a pus de timpuriu intrebari asupra existentei, incercand
sa dea si raspunsurile la aceste intrebari, fiind unul dintre aceia care resimt din plin distanta intre aspiratiile lor si realitatea
inconjuratoare.

Motivele cele mai des intalnite in opera filozofica sunt: timpul (Glossa, Scrisoarea I), geneza si stinegerea
universului(Scrisoarea I, Rugaciunea unui dac), geniul si singuratatea lui(Luceafarul), cunoasterea prin
contemplare(Glossa), moartea.

LUCEAFARUL
Tema poemului este soarta geniului caruia ii este harazita nemurirea si a carui destin nu poate sa atinga culmile iubirii.
Problema geniului este privita de poet din perspectiva filosofiei lui Schopenhauer, potrivit careia, cunoasterea lumii este
accesibila numai omului de geniu, care este capabil sa depaseasca sfera subiectivitatii, sa se depaseasca pe sine,
inaltandu-se in sfera obiectivului. Fiindu-i caracteristica inteligenta si ratiunea pura, are puterea de a se sacrifica pentru
atingerea scopului. Spre deosebire de el, omul de rand nu-si poate depasi conditia subiectiva, fiind dominat de vointa
oarba de a trai.

Dupa insemnarea facuta de poet pe marginea unui manuscris „Luceafarul” este un poem alegoric „daca geniul nu cunoste
nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte, aici pe pamant nu e capabil de a ferici pe cineva, nici
capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.”

Gandirea filosofica, atitudinea geniului fata de conditia umana, fata de lume, fata de existenta, apar in poem sub forma
expresiei poetice.

Poemul apare ca o meditatie filosofica de tip romantic asupra conditiei geniului in lume dar si asupra dramei omului ca
fiinta duala, prinsa intre viata si moarte, intre fapta si constiinta, intre pasiune si renuntare, intre soarta si nemurire.

 Incadrare estetica: "Luceafarul" este prin excelenta un poem filosofic, ce se incadreaza in lirica mastilor. La persoana I , insa sub o voce
straina, o masca, poetul isi exprima idei, convingeri, stari de spirit, sentimente. Criticul Tudor Vianu remarca faptul ca atat personajele cat si
conflictele sunt trairi pe cat de intense, pe atat de profunde ale poetului insusi. Pentru a exemplifica, putem afirma ca Hyperion exprima
masca geniului atras de lumea superficialului, de simple aparente, de infatisari crude, Catalina, personajul feminin, reprezinta fiinta muritoare
ce aspira spre a-si depasi umila-i conditie, Catalin exprind conditia omului comun.
      Potrivit indicilor pe care insusi poetul nostru national, artist despre care se poate afirma ca atinge cel mai inalt punct spiritualitatii
romanesti, "Luceafarul" este o alegorie pe tema romantica a statutului omului de geniu in raport cu lumea comuna.

     Titlul:  Etimologic, "lucifer" in lImba latina inseamna "cel ce luceste", aceasta sugerand superioritatea Luceafarului fata de oamenii
comuni, muritori si de altfel, fiind o o trimitere catre tema romantica, eminesciana a conditiei omului de geniu in raport cu lumea superficiala.

    Tema: Tema poemului epic-liric-dramatic o constituie tema geniului in raport cu lumea comunca, superficiala, incapabila de a intelege
aspiratiile Luceafarului catre cunoasterea cosmogonica, absoluta. Acestei teme i se subordoneaza tema timpului, cosmogonia, iubirea
imposibila, cunoasterea prin eros.
EMINESCU-Principalele teme

GLOSSA
“Glossa” lui Eminescu se incadreaza intre marile creatii universale si ale literaturii romane,avand ca tema
fundamentala timpul,iar ca motive:fugit irreparabile tempus(timpul fuge fara sa se mai intoarca);fortuna
labilis(soarta schimbatoare) si vanitos vanitatum (desertaciunea desartaciunilor).

“Glossa” este poezia care graviteaza in jurul conditiei geniului care datorita conceptiilor sale superioare
este nevoit sa se sustraga lumii inguste in care traieste omul comun.

Desi Eminescu se autodefineste ca fiind poet romantic,maiestria artistica a acestei creatii poetice consta in
tocmai in clasicitatea ei ce reiese in primul rand din respectarea regulilor pe care le impune o poezie cu forma
fixa,cum este glosa,precum si lapidaritatea convingatoare a versurilor.

Eminescu valorifica o serie de idei filosofice care sunt turnate in forme artistice desavarsite.Inca din prima
strofa,considerate strofa-tema a poeziei,cititorul intra in contact cu aceste adevaruri general-valabile,exprimate
lapidary in versuri grupate doua cate doua.Ca si in alte poezii (“Scrisoarea I”, “Oda(in metro antic)”, “Revedere”)
poetul mediteaza asupra trecerii timpului.

Cea de-a doua strofa contine codul de reguli si sfaturi de provenienta stoica.De aici rezulta ca pentru om
cel mai important lucru este sa se cunoasca pe sine sis a nu se lase purtat de valurile inselatoare ale fericirii
efemere.Dar pentru asta drumul vietii trebuie mereu luminat de ratiune,numai asa putandu-se evita orice
deziluzie,asa cum se sugereaza in strofa a treia.

In strofa a patra-lumea ca teatru,motiv preluat de Eminescu si din filosofia antica hindusa,si care mai
poate fi urmarit in opera unor scriitori din literature universalaShakespeare,Lope de Vega.

Ca si in finalul “Luceafarului”,in “Glossa” lumea este vazuta ca o imensa scena de teatru,spre care
inteleptul priveste ca spectator.

Revenind apoi in strofa a sasea si a opta,aceasta idée devine laitmotivul poeziei.Intr-un univers in care
doar mastile se schimba,poetul lanseaza indemnurile:”Amagit atat de-adeste/Nu spera sin u ai teama”.

O idée schopenhauriana,exprimata in “Scrisoarea I” este aceea a prezentului etern:”Viitorul si

trecutul/Sunt a filei doua fete”.Singura clipa sigura a existentei trecutului este prezentul,fiindca trecutul nu poate fi
reconstituit,iar viitorul nu poate fi prevazut.

Datorita abundentei de accente satirice,”Glossa” este numita de G.Calinescu o “capodopera a satirei

ideologice”.

Satira se face simtita cu precadere in strofele sapte si noua.Daca in partea a doua a “Scrisorii III” satira
capata dimensiuni de pamphlet,in “Glossa” aceasta este expresia indiferentei,a unui adanc dispret:”Nu spera gand
vezi miseii/La izbanda facand punte” Ultima strofa,care este o reiterare a celei dintai,dar in care versurile sunt
asezate intr-o ordine inverse celei initiale,codul de reguli si sfaturi etice devine mai evident datorita versului cu
valoare emblematica “Tu ramai,la toate rece”,si care se afla la inceput, ultimul vers realizand o simetrie cu primul
vers:”Vreme trece,vreme vine”.

SURSA: http://www.referat.ro/referate/download/Glossa_-_comentariu_289.html
EMINESCU-Principalele teme

TEMA IUBIRII

Tema iubirii este o constantă în poezia eminesciană şi se asociază cu o gamă largă de sentimente,
ilustrând o perspectivă originală asupra acestui sentiment. Erosul eminescian oscilează între spiritualizare
şi pasiune. Sentimentul erotic este ilustrat în mai multe ipostaze: legat de dorul folcloric ( T.Vianu ); în
legătură cu natura “în devenire” şi cu întrupări feminine ( Edgar Papu ); în legătură cu peisajul micro şi
macro cosmic, care ocroteşte iubirea ( G.Călinescu ). Sunt exprimate sentimente legate de suferinţa
iubirii pierdute ( Şi dacă, Lacul, Floare albastră ), de dragoste fără speranţă ( Dacă iubeşti fără să
speri, De câte ori iubito ). Rareori, dragostea aduce împlinirea ( De ce te temi ).

Femeia este serafică, „femeia-înger”, aducând împlinirea, fericirea aşteptată ( Sara pe deal, Dorinţa,
Floare albastră ) sau demonică, titanică, provocatoare de suferinţă ( Scrisoarea V ).

2 ETAPE ALE TEMEI IUBIRII

 În prima etapă, Eminescu cântă iubirea împărtăţită, poeziile scrise în această perioadă au o structură asemănătoare şi urmează un
adevărat scenariu (momente tandre, motivul visului etc) - “sentimentul iubirii în faza aceasta e mereu amestecat cu sentimentul naturii.
[...] natura e întotdeauna în funcţie de sentiment, şi foarte adesea expresia stărilor de suflet. În orice caz este cadrul strict necesar al
vieţii."Eul liric îşi cheamă iubita în mijlocul naturii, care este primitoare şi ocrotitoare a iubirii celor doi – cadrul senin şi fericit. Uneori
nici nu poţi hotărâ bine dacă aceste poezii sunt imnuri închinate naturii ori iubirii. Exemple de poezii din această perioadă: „Sara pe
deal”, „Dorinţă”, „Lacul”, etc.

A doua perioadă a operei lui Eminescu prezintă iubirea trădată, neîmpărtăşită, poetul singur şi dezamăgit caută explicaţii, este
caracterizată printr-o oboseală şi printr-o tristeţe dilatate cosmic. Timpul se acumulează, în straturi, peste amintirea iubirii irosite, natura
îşi pierde prospeţimea luminoasă, culorile pălesc. Acestei perioade îi corespund poezii ca: "De câte ori, iubito,..", "S-a dus amorul...",
"Când amintirile...", "Pe lângă plopii fără soţ..." şi altele.

LUCEAFARUL

Luceafărul este unul dintre cele mai ample poeme eminesciene care dezvoltă tema romantică a condiţiei
geniului într-o societate incapabilă să-l înţeleagă şi să-l accepte. Condiţia omului de geniu apare în relaţie
cu tema iubirii, care accentuează izolarea şi imposibilitatea de a găsi împlinirea sufletească a omului
superior. Titlul evidenţiază simbolul central al poemului – geniul – care apare într-o ipostază semnificativă
pentru omul superior – astrul singuratic şi strălucitor, unic.

Primul tablou se deschide cu o perspectivă mitică, atemporală, formula folosită, specifică basmelor prin
raportarea la timpul primordial, al genezelor: „A fost odată ca-n poveşti, / a fost ca niciodată / Din rude
mari, împărăteşti, / O prea frumoasă fată”. Cadrul iniţial în care apare fata de împărat este specific
romantic. Izolarea şi singurătatea accentuează predispoziţia la reverie. În vis, frumoasa fată de împărat
se îndrăgosteşte de Luceafăr, a cărui prezenţă o invocă printr-o formulă incantatorie: „Coboară-n jos,
luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n casă şi în gând / Şi viaţa-mi luminează!”
EMINESCU-Principalele teme

Al doilea tablou, concentrat în plan terestru, dezvoltă tema romantică a iubirii idilice dintre doi pământeni
– Cătălin şi Cătălina – fata de împărat dobândind acum un nume individualizator, care o apropie de
condiţia umană. Ea îşi pierde unicitatea, devenind un dublu pământean al unui muritor banal, „un paj ce
poartă pas cu pas / A-mpărătesii rochii”. Idila se desfăşoară în termenii terestrului, cei doi alcătuiesc un
cuplu compatibil, care aminteşte de lirica eminesciană de tinereţe.

Tabloul al treilea asociază motivului călătoriei interstelare, ilustrată în zborul Luceafărului către Demiurg,
motivul perisabilităţii fiinţei umane – „Ei numai doar durează-n vânt / Deşerte idealuri”. Motive romantice
dezvoltate în acest tablou sunt condiţia geniului, antiteza om comun / om superior ( preluată din filozofia
lui Schopenhauer).

Ultimul tablou propune un nou dialog cosmic – terestru. Iubirea terestră, simbolizată prin cuplul Cătălin –
Cătălina, se împlineşte într-un cadru romantic specific – „Sub şirul lung de mândri tei / Şedeau doi tineri
singuri”. Luceafărul rămâne în sfera proprie, dincolo de mărginirea umană, care nu poate să-şi
depăşească limitele şi nu se poate realiza în afara spaţiului propriu: „Trăind în cercul vostru strâmt /
Norocul vă petrece / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece”. Planului terestru i se asociază
motivul teiului, simbolizând dragostea împlinită dintre Cătălina şi Cătălin, motivul codrului, motivul fortuna
labilis ( soarta schimbătoare). Planului cosmic i se asociază motivul singurătăţii, statornicia care scapă
determinărilor destinului uman, nemărginirea.

Condiţia geniului „nemuritor şi rece” dobândeşte conotaţii tragice în acest poem al unei iubiri imposibile şi
al singurătăţii absolute a celui condamnat la nemurire, dar şi la singurătate, ilustrând, simbolic, ideea că
„iubirea este leagăn de gingăşii erotice, o necesitate spirituală de a trăi viaţa speţei cu toate deliciile de
ordin sufletesc, superior” (George Călinescu, Viaţa lui Mihai Emienscu ), fără ca acest sentiment să fie
posibil în raport cu protagonistul.

FLOARE ALBASTRA

Floare albastră e un poem al unei iubiri perfecte tocmai prin amintirea pe care o lasă îndrăgostiţilor.
Iubirea se asociază în acest poem cu melancolia apăsătoare a pierderii acestui sentiment, care subliniază
tragismul condiţiei umane.

Poezia dezvoltă tema iubirii, fiind structurată pe două planuri temporale, concretizate într-un lung
monolog al iubitei, la prezent, şi într-un comentariu scurt, concluziv, al iubitului, la trecut. O poziţie
spaţială îi desparte pe îndrăgostiţi chiar în planul prezentului. În monologul său, fata încearcă să-l
convingă pe tânăr să renunţe la căutările sale întreprinse „în depărtare” ( „Nu căta în depărtare / Fericirea
ta, iubite!” ), iar eroul, referindu-se la planul în care îl chemase „floare albastră”, îl desemnează prin
sintagma „în lume” ( „Totuşi … este trist în lume !”) ( Zoe Dumitrescu Buşulenga ). Prima parte a
monologului iubitei ( primele trei strofe ) sugerează, pe un ton familiar, şăgalnic ( asemănător cu acela al
chemării adresate de Cătălin fetei de-mpărat, în Luceafărul ), universul căutărilor tânărului însetat de
absolut. Sintagmele desemnează o lume a ideilor abstracte: „Iar te-ai cufundat în stele  / Şi în nori şi-n
ceruri nalte”. Strofa a doua se sprijină pe o amplă enumeraţie: „În zadar râuri în soare /  Grămădeşti-n a
EMINESCU-Principalele teme

ta gândire / Şi câmpiile asire /Şi întunecata mare”. Prezenţa soarelui cosmicizează planul de referinţă şi
sugerează cea mai înaltă treaptă de cunoaştere la care poate aspira îndrăgostitul.

Primele trei strofe traduc, printr-un ton reprobativ, familiar, universul iubitului, în antiteză cu acela al
iubitei, prezentat în a doua parte a monologului fetei. Monologul este întrerupt de comentariul retrospectiv
al iubitului: „Astfel zise mititica / Dulce netezindu-mi părul. / Ah! ea spuse adevărul; / Eu am râs, n-am zis
nimica”. Primele două versuri ale catrenului perpetuează tonul familiar şi gingaş din strofele anterioare,
prin diminutivul „mititica” şi inversiunea „Dulce netezindu-mi părul”. Exclamaţia din versul al treilea
introduce o altă notă afectivă, gravă, anticipând sfârşitul. Tristeţea, singurătatea şi dezamăgirea sunt
sugerate şi de atitudinea adoptată de acela căruia i-a fost adresată invitaţia la fericire: râs sceptic şi
tăcere.

Partea a doua a monologului iubitei cuprinde invitaţia la iubire, care se împlineşte într-un cadru tipic
eminescian ( chemarea şi cadrul natural sunt asemănătoare cu acelea din Dorinţa,  Lacul, Povestea
codrului): „Hai în codrul cu verdeaţă, / Und’ isvoare plâng în vale / Stânca stă să se prăvale / În prăpastia
măreaţă…”.

Graţioasă şi şăgalnică, iubita făgăduieşte fericirea, împlinirea, ca şi Cătălin, în Luceafărul. Ca în alte

poezii de tinereţe, poetul utilizează timpul viitor ca o proiectare a împlinirii mai târzii ( „Vom şedea în foi de
mure”,  „Şi mi-i spune-atunci poveşti”,  „Voi cerca de mă iubeşti”,  „Voi fi roşie ca mărul”, „Mi-oi desface
de-aur părul”, „Mi-i ţinea de subsuoară”, „Te-oi ţinea de după gât”, „Ne-om da sărutări pe cale” ), din
imposibilitatea împlinirii într-un moment apropiat. Procedeul este utilizat şi în Luceafărul: „Căci amândoi
vom fi cuminţi / Vom fi voioşi şi teferi, / Vei pierde dorul de părinţi / Şi visul de luceferi”. Cadrul natural
este ocrotitor, reunind solemnul ( sugerat de epitetul „prăpastia măreaţă” ) şi familiarul („bolta cea senină”,
„trestia cea lină”, „foi de mure”).

Iubita eminesciană din Floare albastră întruneşte caracteristici ideale. Autoportretul este simplu şi

sugestiv, alcătuit dintr-o comparaţie şi dintr-un epitet cromatic care subliniază caracterul angelic al iubitei:
„Şi de-a soarelui căldură / Voi fi roşie ca mărul, / Mi-oi desface de-aur părul / Să-ţi astup cu dânsul gura”.

Momentele întâlnirii sunt prezentate detaliat, scurgerea timpului este sugerată de motivul înserării şi de
motivul lunii. Punctul culminant al idilei este atins în momentul înserării. Părăsirea spaţiului ocrotitor din
„ochi de pădure” se asociază  cu parcurgerea drumului către satul situat „în vale”: „Când prin crengi s-a fi
ivit / Luna-n noaptea cea de vară, / Mi-i ţinea de subsuoară, / Te-oi ţinea de după gât. // Pe cărare-n bolţi
de frunze, / Apucând spre sat în vale, / Ne-om da sărutări pe cale, / Dulci ca florile ascunse”. Părăsirea
spaţiului izolat, din pădure anticipează finalul tragic al iubirii. Promisiunea împlinirii iubirii în viitor este
transferată brusc, în prezent; întreruperea monologului fetei cu o strofă în care predomină verbele la
prezent sugerează o confuzie între două planuri temporale. Prins de jocul iubitei, de amintirea promisiunii
de fericire, îndrăgostitul eminescian din acest text învesteşte realitatea cu atributele idealului. Cele două
inversiuni din finalul strofei, precedate de două construcţii cu valoare de superlativ subliniază caracterul
ideal al întâlnirii: „Înc-o gură şi dispare … / Ca un stâlp eu stam în lună! / Ce frumoasă, ce nebună / E
albastra-mi, dulce floare!”. Folosirea verbelor la trecut, tonul grav, melancolic, reluarea epitetului “dulce”
asociat, în ultima strofă, cu “minune”, sugerează moartea iubitei sau, prin extensie, a iubirii. Adjectivul
EMINESCU-Principalele teme

pronominal „noastră” sugerează asumarea unei anumite viziuni despre lume şi fericire: „Şi te-ai dus,
dulce minune, / Şi-a murit iubirea noastră … / Floare-albastră! Floare-albastră! / Totuşi … este trist în
lume!”. Repetiţia din versul al treilea subliniază regretul profund după dispăruta „minune”, după posibila
fericire, refuzată cândva şi pierdută pentru totdeauna.

Sfâşiat de dorinţa de a fi fericit, omul aspiră în permanenţă spre desăvârşire, „cu mâini întinse spre
fantasma femeii desăvârşite, pe care n-o va găsi niciodată, pentru că dragostea este căutare, însă
idealitatea lui nu e simbol cu aripi, ci o apariţie concretă şi tangibilă…” (George Călinescu, Viaţa lui Mihai
Emienscu ), adică o imagine supusă efemerităţii şi morţii.

Iubirea, ca sentiment plenar, poate substitui orice alt sentiment, asigurând împlinirea. Dispariţia iubirii însă
pustieşte şi determină mutilarea spirituală definitivă. Reluarea preocupărilor obişnuite, abstracte, nu mai e
posibilă. Încercarea de transcendere a condiţiei umane este evidentă în Floare albastră, aşa cum
încercarea de transcendere a condiţiei divine este evidentă în Luceafărul. Entităţi separate prin legi
implacabile, nici îndrăgostitul nici Hyperion nu vor reuşi să depăşească limitele. Încercarea de a se
umaniza prin iubire a zeului este similară cu încercarea de a se eterniza a omului prin aspiraţia la etern.
Implacabilul destin impune ambilor renunţarea. Ceea ce rămâne este amintirea experienţei sau a
încercării. Atitudinea pesimistă din Floare albastră prefigurează răceala, detaşarea, din Luceafărul, la
fel cum primele strofe ale poeziei construite pe metafora morţii, anticipează finalul tragic al acesteia.

SARA PE DEAL

Poezia „Sara pe deal”, este o idilă cu puternice note de pastel, ce reprezintă o redactare din perioada tinereţii, în care tema dragostei se
împleteşte cu cea a naturii, într-o viziune optimistă, plină de viaţă. Această concepţie, potrivit căreia natura este un confident sau un
spaţiu ocrotitor pentru om este specifică romantismului, întâlnită şi în lirica populară. Poetul romantic e fascinat de spectacolul naturii şi
găseşte asociaţii între propria viaţă şi fenomenele acesteia. Cadrul natural este la Eminescu însufleţit, poezia realizând o alternanţă între
cele două planuri – planul exterior, plin de calm, reprezentat de tabloul înserării şi al nopţii şi planul interior, prezentat într-o intensitate
crescândă, aşteptarea iubitei şi imaginarea clipelor de extaz.

Încă din titlu (construcţie nominală) Eminescu sugerează o atmosferă liniştită, ocrotitoare, lucru realizat prin folosirea regionalismului
„sara” (Moldova) care conferă muzicalitate. Specific poeziilor eminesciene este faptul că sentimentul este exprimat cel mai adesea nu în
mod direct, de către eul liric, ci el este preluat de cadrul natural, prin folosirea ca procedeu dominant a personificării. Sentimentul
determinat de citirea poeziei e cel de linişte, de înălţare sufletească, de pace; atmosfera este uşor melancolică şi se realizează prin
intermediul unor imagini auditive care au la bază personificarea: „buciumul sună cu jale”, „apele plâng”. „Buciumul”, „turmele”,
„streşine vechi”, „clopotul” realizează imaginea străveche a unui timp ancorat, suspendat, simboluri ale românismului, ale vechimii, a
spaţiului original. Strofele următoare sunt descrieri mai dinamice, planul este predominant terestru, prezintă activitatea de la sfârşitul
zilei prin dominanţa imaginilor auditive. Ultimele strofe surprind mai ales planul interior, subliniindu-se nerăbdarea îndrăgostitului prin
interjecţia - „Ah”, formele de viitor ale verbelor exprimă faptul că iubirea împărtăşită este trăită în avans, imaginată, trăirea bucuriei
întâlnirii anticipate.

Ingemănate mereu, natura şi iubirea se constituie într-o singură temă în care spaţiul poetic primeşte valoare filosofică şi este caracterizat
de emoţii puternice şi sentimente profunde. Deşi sunt aproape inseparabile, fiecare dintre aceste două teme comportă o suită de motive,
semnificaţii şi ipostaze proprii. Cultivarea cu predilecţie a simbolurilor iubirii şi naturii este unul dintre elementele decisive în integrarea
liricii eminesciene în curentul romantic literar.
În concluzie, lirica erotică eminesciană cuprinde două faze distincte ale creaţiei, privind exprimarea sentimentului de dragoste. O primă
fază, aşa-yis naturistă, ilustrează imaginea luminoasă, optimistă a iubirii, momentele ferivite se asociază unui cadru natural, aflat în
deplină armonie cu stările sufleteşti ale poetului („Dorinţa”. „Lacul”, „Sara pe deal”). Adoua etapă a liricii erotice se defineşte prin
profunzimea filosofică a sentimentului de iubire, ceea ce dă creaţiilor din această perioadă scepticism, melancolie, provovate de
dezamăgirea poetului, aflat mereu în căutarea idealului de iubire.

https://muhaz.org/iubirea-si-dragostea-in-poezia-lui-eminescu.html
EMINESCU-Principalele teme

TEMA NATURII
Natura este intalnita in majoritatea operelor lui Eminescu, de cand era inca copil si pana cand si-a
scris testamentul (“Mai am un singur dor”).Sederea mai lunga in codru poate duce la o adormire in
codru sau chiar dorinta de moarte.
Eminescu isi aduce iubita in mijlocul naturii ,aceasta asteptandu-l pe malul lacului.Fuziunea dintre
natura si dragoste este perfecta in “Sara pe deal”( “Sara pe deal buciumul suna cu jale, / Turmele-1 urc,
stele le scapara-n cale, / Apele plang, clar izvorand din fantane, / Sub un salcam, draga, m-astepti tu
pe mine.”).Suavitatea, candoarea iubirii ,sperantele pe care le desteapta sunt stimulate de o ambianta in
care accentele melancolice ,destul de rare ,sunt coplesite de atmosfera in general optimista,
declansatoare de vitalitate.Arborele preferat de poet pentru aroma penetranta ,imbatatoare a florilor,
este teiul, acesta survine ca simbol al necuprinsului sau al framantarilor neastoite ale vietii.Perechile
eminesciene se lasa ingropate de ninsoarea florilor parfumate.Asa cum afirma Calinescu ,”Plopul,copac
clasic ,orasenesc ,da amintirilor o miscare lenta.(”din “Luceafarul” de la “Sub sirul lung de mandrii tei…
Cu plete lungi ,balaie).In “Pe langa plopii fara sot” ,poetul reproseaza femeii indiferenta ,faptul ca nu
raspunde chemarilor sale.Asa cum arata G.Ibraileanu ,tanarul timid tremurand sub fereastra iubitei se
transforma in geniul constient de superioritatea sa.In “Luceafarul”, acesta acesta adreseaza amare
mustrari femeii pentru ca nu s-a ridicat la nivelul aspiratiilor sale, preferand banalitatea existentei
cotidiene.

Daca codrul si lacul constituie acompaniamentul natural al iubirii ,luna plutind deasupra vastelor
intinderi de apa formeaza cadrul adecvat ideilor filozofice.Transformarea naturii si a vietii ,reflectiile
asupra mortii sunt privite din perspectiva selenara si oceanica.Meditatiile cu privire la aparitia si extintia
universului sunt inaugurate de un vast preludiu ,de ampla invocatie de la inceputul Scrisorii I: ”Luna tu
,stapan-a marii ,pe a lumii bolta luneci ,…Cind plutesti pe miscatoarea marilor singuratate!”.In
“Melancolie’ ,luna strabatand sirurile de nori deasupra “tinutului cu strambe cruci” constituie uvertura
instrainarii poetului de viata si construieste totodata presentimentul mortii:”Parea ca printre nouri s-a
fost deschis o poarta…Ca de dureri straine?…Parca-m murit de mult”.
Din cauza tristetii si a singuratatii Eminescu vorbeste cu codrul caruia ii pune intrebari ca unui
prieten.Prin raspunsurile sale codrul isi arata si el tristetea si povesteste cum sta si asteapata si mai auda
oameni.(“Ce te legeni codrule?”).

Natura este intotdeauna in consonanta cu starea sufleteasca (Din acest punct de vedere scriitorul se
inrudeste in atitudinea sa fata de natura cu G. Cosbuc M. Sadoveanu).Pentru simbioza intre natura si
dragoste este semnificativ urmatorul catren postum:

“Si daca de cu ziua se-ntampla sa te vaz

Desigur ca la noapte un tei o sa visez

Iar daca peste ziua eu intalnesc un tei

In somnu-mi toata noaptea te uiti in ochii mei.” (Si daca de cu ziua-Mihai Eminescu)
EMINESCU-Principalele teme

Poezia naturii are la Eminescu trasaturile propii, poetul selectand din peisaj anumite aspecte. Izbeste
insistenta cu care canta codrul apoi izvoarele cristaline luminisurile poienile cu raiul vegetal al plantelor
lacul cu limpezime de clestar.

Poezia “Lacul ” este o poezie care prezinta tema naturii.Aceasta este alcatuita din cinci catrene,
organizate gradat ca stare sufleteasca, de Ia speranta implinirii iubirii pina la tristetea sfasietoare din
final. Compozitional, poezia poate fi structurata pe doua planuri, unul real, exterior, care cuprinde
tabloul descriptiv al naturii si altul ideal, interior, al visului de implinire a iubirii absolute.
Strofa intai:“Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarca;/ Tresarind în cercuri albe/El cutremura o
barca.” descrie cadrul naturii, decorul in care eul liric va exprima dorinta arzatoare de a simti in
profunzime sentimentul de iubire absoluta. Imaginea vizuala, construita prin epitete cromatice, a lacului
"albastru", incarcat de "nuferi galbeni", este la inceput statica, apoi creste in dinamism, in miscare,
umanizandu-se, deoarece tresare emotional "in cercuri albe". Tabloul naturii anticipeaza, astfel, emotia
poetului in asteptarea nerabdatoare a iubitei.
Intre natura si dragoste exista o legatura strinsa de interdependenţă. Natura crează o atmosferă feerică pentru întîlnirile celor doi îndrăgostiţi. În aceste
opere, peisajul plin de farmec al naturii, tutelează îndrăgostiţii care se simt, ca într-o lume a lor, fiind pe deplin fericiţi. În idila „Sara pe deal” spaţiul
întîlnirii îndrăgostiţilor e redat prin elemente deosebite de pastel, creîndu-se un cadru natural rustic (“turmele-l urc”, “salcîm”, “oameni cu coasa-n
spinare vin de la cîmp”, “toaca răsună”), pe fondalul unui cadru cosmic (“stelele nasc”, “bolta senină”, “luna sfîntă şi clară”). Dorului de dragoste, al
visului pur, pe care-l imaginează tînărul care aspiră spre o dragoste ideală este redată prin sintagmele: “Sub un salcîm, dragă, m-aştepţi tu pe mine”,
“pasu-mi spre tine grăbeşte”, “ne-am rezema capetele -unul de altul”. Mânat de sentimente puternice, el își traieste iubirea din vis și descoperă
armonia sufletelor și frumusetea universului.

NATURA IN LIRICA EMINESCIANA

TRASATURI

Este tema fundamentala, permitand sinteze intre valorile penere ale culturii universal si specificul national.

Interfereaza cu celelalte teme ale creatiei eminesciene: iubirea, istoria, filozofia, folclorul, arta, destinul geniului.

Confera unitate intregului operei (pe genuri literare poezie/ proza/ teatru; pe etape: de tinrete, de maturitate intre antume
si postume).

Este de factura romantica.

Nu constituie doar un cadru de manifestare a eului liric, a actiunii si a sentimentelor, ci mai ales un reflex al vietii
interioare.

Are o multipla valoare simbolica (codru, apa, luna, steaua, teiul, plopul, lacul, izvorul, salcamul).

Contrabalanseaza prin concrete tentatia abstractizarii si a generalizarii cu care opereaza gandirea iscoditoare.
EMINESCU-Principalele teme

Reprezentarea naturii ca decor are izvor folcloric si este specifica primei perioade de creatie: De-as avea, O calarie in
zori, Din strainatate.

Apar tablouri ale meleagurilor natale: codrul labirintic, parul de argint, campia inflorita, corul pasarilor, freamatul
frumzelor: Din strainatate,     Fiind baiet, paduri cutreieram.

10. Insista asupra elementelor naturii semnificative pentru rotatia ciclica:anotimpuri, zi, noapte, luna, soare, stele,
planete, migratia pasarilor: De ce nu-mi vii, Luceafarul.

11. Fenomenele fizice corespund sau potentiaza un sentiment, o atitudine, o nazuinta, o idee, un principiu: Dorinta, Srara
pe deal, Floare albastra, Scrisoarea III, Luceafarul.

12. Prin personificarea, prin animism (spiritualizarea fenomenelor naturii), se sugereaza unitatea primordiala a
lumii: Memento mori, Sarmis, Muresanu, Calin(File din poveste), Sara pe deal, Ce te legeni .

13. Constituie un spatiu protector, familiar, ospitalier, intim, purificator, ca la Leopardi si

Lamartine: Dorinta, O,ramai, Floare albastra, Sara pe deal .

14. Se manifesta justitiar , ca la Hugo si Byron: Scrisoarea III,                                Fat-Frumos-din-Lacrima.

15. Este intr-o continua improspatare si germinatie: Sara pe deal, Scrisoarea I, Scrisoarea III, Luceafarul.

16. Apare in ipostaze antitetice: cosmos/haos, microcosmos/mactocosmos, geneza/apocalipsa, domestica/salbatica,

linistit/agitat, stralucitoare/mohorata: De ce nu-mi vii?, Luceafarul, Singuratate, Noaptea.

17. Are virtuti initiatice, permitand accesul spre esente, absolut: Scrisoarea I, Revedere, Ce te legeni, Peste varfuri, Mai
am un singur dor.

18. Este intr-o permanenta comunifcare cu omul: Sara pe deal, O,ramai,       Ce te legeni, Scrisoarea III.

19. Participa la faurirea istoriei nationale: Scrisoarea III, Memento mori,         Musarin si codrul.

20. Constituie cadrul nemarginit pentru descatusarea aventurilor titaniene: Luceafarul, Sarmanul Dionis, Povestea magului
calator in stele.

21. E feerica.

22. E ademenitoare.

23. Magica.

24. Luxurianta.

25. Variata.

26. Bogata.

27. Misterioasa.

28. Armonioasa.

29. Beatificata.

30. Centru al lumii.

31. Cu virtuti terapeutice.

32. Incarcata de sacralitate.

EMINESCU-Principalele teme

33. Stimul pentru visare, plutire, iesire din timpul istoric.

34. Templu al dragostei.

35. Intruchipare a eternitatii: cosmosul, cerul, luna, soarele, marea, pustiul.

36. Incitanta.

37. In contrast cu firea schimbatoare a omului: Cand amintirile, Revedere, Pe aceeasi ulicioara .

38. Prefiguratoare a destinului: Cand amintirile .

39.Starnire a amintirilor: Cand amintirile, Pe aceeasi ulicioara,                       Din valurile vremii, De cate ori iubito, De ce
nu-mi vii, Departe sunt de tine.

40. Indemn la trairea clipei, avertisment asupra trecerii timpului: Stele-n cer, De ce nu-mi vii, Floare albastra, Dorinta,
Lacul.

41. Proiectata in fantastic, in arhaic, in mit: Memento mori, Sarmis, Gemenii, Luceafarul, Sarmanul Dionis.

42. La fel ca in Miorita sau in Vara lui G. Cosbuc, natura reprezinta fiinta fizica a poetului spre a contopi cu elementele sale
redand-o eternitatii primordiale: Mai am un singur dor, Oda(in metru antic).

GENERALITATI

Natura, in sens larg, este echivalenta cu lumea materiala, universal fizic, universul material sau, simplu, universul sau
in termeni populari ,,Mama natura”.

,,Natura” se refera la totalitatea lucrurilor si fiintelor din univers, lumea fizica inconjuratoare, cuprinzand vegetatia, formele
de relief, clima, fenomenele fizice si viata, in general.Termenul nu include obiectele artificiale, create de om sau realizate
printr-o actiune de orice fel a omului. Cuvantul ,,natura”  isi are originea in latinescul  ,,natura”.

Avand utilizari variate, astazi cuvantul ,,natura” se poate referi generic la regnul vegetal sau animal, precum si la felul in
care anumite lucruri lipsite de viata interactioneaza cauzand fenomene fizice sau geologice sau legate de materie si
energie. De asemenea, se refera la ceea ce numim salbaticie (animale salbatice, stanci, paduri, ape si in general acele
lucruri ce nu au fost alterate cu sau fara stiinta de om sau care persista indiferent de actiunea acestuia). Totalitatea
actiunilor omului care influenteaza natura sunt cuprinse intr-un factor antropic.

Natura poate fi energic inteleasa ca fiind constituita din: Pamant, viata, ecosistem, salbaticie, frumusetea naturii, materie
si energie, sau chiar natura aflata dincolo de planeta Pamant .

Natura este intalnita si in operele lui Mihai Eminescu, de cand era inca copil si pana cand si-a scris testamentul liric Mai
am un singur dor.

Ceea ce se numeste de obicei ,,natura”, adica aspecte geologice, fauna si flora, se gasesc la Mihai Eminescu, sub chip
foarte elementar.Nu culoarea, nu varietatea sunt notele esentiale, ci dimensiunea sau cantitatea.Aceasta este hotarata prin
puterea de a intimida constiinta, de a o anula.Versuri ca: ,,Neamurile-mbatraneau,/Craiile se treceau,/Numai codrii tai
cresteau,/Si in umbra cea de veci/Curgeau raurile reci” cuprind numai notiunea simpla de ,,codru”, dar intr-o dimensiune
colosala. Padurea noastra empirica are o durata limitata, fiind supusa dezagregarii, codrul eminescian insa ,,creste” peste
marginile de timp ale domniilor, peste acelea ale raselor, el este din veci. Imaginea aceasta egipteana de trainicie de-a
lungul mileniilor, de vigoare gigantica determina dimensiunea microscopica a omului si desteapta acel sentiment tipic
eminescian de nevoie de a se lasa in voia dinamicii firii.
EMINESCU-Principalele teme

Poetul romantic este ,,vizionar” , putand percepe partile intr-un intreg, exteriorul lumii reale in interiorul misterios al
sufletului, pentru ca exista intre lucruri si intre fiinte raporturi analogice, corespondente, structura ascunsa a lumii, care
face ca omul si universul sa se reflecte reciproc si sa-si corespunda. O astfel de viziune este ce s-a numit ,,orphism”   in 
poezia romantica, potrivit dorintei poetului de a contempla natura cu sentimentul infinitului, cum era definit sentimentul
naturii in poetica romantica, in lectiile lui Jouffrey despre natura poeziei: ,,Totul vorbeste, totul traieste in natura; chiar
piatra, mineralul cel mai inform traieste o viata surda si nu vorbeste un limbaj misterios: si acest limbaj; pastorul, in
singuratate, il intelege, il stie tot asa sau mai mult decat savantul si filozoful, ca si poetul”

Prin metafora simbolica un poet poate face din viziunea naturii viata propriului sau sentiment, reflectarea aspectelor naturii
exprimand astfel istoria intima a sufletului sau. Trei sunt astfel lumile ce se ofera contemplatorului, in orphismul romantic:
lumea vizibila, ca peisaj, reflectarea ei in lumea interioara a omului, ca sentiment al naturii, si, dincolo de aceasta
reflectare, o suprarealitate invizibila, un univers infinit in miscarea lui – dupa formula definitorie a romantismului, de
circulatie in epoca: ,,externus mundus est figura hominis et homo est mundus absconditus, quia visibilia in eo sunt
invisibilia”

Din prima modalitate a orphismului romantic, in descrierea lumii vizibile ca peisaj, poezia lui Eminescu aduce tabloul naturii
despre care George Calinescu spune: ,,E foarte de crezut ca natura eminesciana cu fauna si cu flora ei sa aiba un punct de
plecare istoric in privelistea din Moldova de sus, si anume din Valea Siretului, unde muntele si campul sunt cu planuri
apropiate si nu lipseste mediul acvatic.Eminescu a si dat de astfel descriptii ale geologiei salbatice moldovene.”

Geroge Calinescu spune ca: ,,Eminescu are printre copaci cateva esente la care tine in chip deosebit si care infatiseaza,
poate, pentru el insusirile generale ale copacului.”

Teiul figureaza mireasma: ,, Dar prin codrii ea patrunde/ Langa teilu vechi si sfant,/ Ce cu flori pana-n pamant/ Un izvor
vrajit ascunde.”

Bradul e copacul artic care simbolizeaza trainicia: ,,Colinde, colinde/ E vremea colindelor,/ Caci gheata se-ntinde/ Asemeni
oglindelor./ Si tremura brazii/ Miscand ramurelele,/ Caci noaptea de azi-i/ Cand scanteie stelele.”

Plopul, prin tremurul frunzelor lui, da amintirilor o miscare lenta: ,,Pe langa plopii fara sot/ Adesea am trecut;/ Ma
cunosteau vecinii toti-/ Tu nu m-ai cunoscut”

Arinul, fiind o esenta paduratica, salbaticeste privelistea: ,,Peste varfuri trece luna,/ Codru-si bate frunza lin,/ Dinte ramuri
de arin/ melancolic cornul suna”.

Stejarul mareste prin marea lui coroana campul ceresc de alunecare, al lunii: ,, Putut-au oare-atata dor/ In noapte sa se
stinga/ Cand luna trece prin stejari/ Urmand mereu in cale-si,/ Cand ochii tai, tot inca mari,/ Se uita dulci si galesi?”.

Fagul vara constiinta in inima codrului de o singura esenta: ,,-O, priviti-i cum viseaza/ Visul codrului de fagi!/ Amandoi ca-
ntr-o poveste/ Ei isi sunt asa de dragi!”

Salcia este copacul lacustru: ,,De spanzura prin ramuri de salcii argintoase/ O-ntreaga-mparatie in cuib leganator;/ A firii
dulce limba de el era-nteleasa/ Si il umplea de cantec, cum il umplea de dor.”

Mesteacanul indica atitudinea, aducand cu scoarta lui alba un element hibernal: ,,Un parete din fund isi ridica zapada sa
inflorita cu roze de pustie si se vazu o scena, a carei culise reprezentau arbori si tufise de-o tanara si mustoasa verdeata,
iar fondul reprezenta un deal imbracat in padure de mesteacan”

Paltinul  prevesteste regiunea alpina: ,,Colo unde stau Carpatii cu de stanci inalte coaste,/ Unde paltinii pe dealuri se insir
ca mandra oaste.”

Salcamul este copacul de vale in peisajul satesc: ,,Ah!in curand satul in vale-amuteste;/ Ah! In curand pasu-mi spre tine
grabeste./ Langa salcam sta-vom noi noaptea intreaga,/ Ore intregi spune-ti-voi cat imi esti draga.”

Liliacul  simbolizeaza venirea primaverii si idila juvenila: ,,A noastre inimi isi jurau/ Credinta pe toti  vecii,/ Cand pe carari
se scuturau/ De floare liliecii.”

Nucul, ciresul, marul sunt pomi de livezi, simboluri ale lacomiei copilaresti: ,,Vedea in zarea vaii nuci mari cu frunza lata/
S-o lume de flori albe pe siruri de ciresi.”

Asemeni visinul: ,,Visinii-s cu crengi grele de boabe-ntunecoase.”

EMINESCU-Principalele teme

Flora eminesciana nu este feerica, nu este bogata, dar ea infrange spiritul prin intensitate. Cum privelistea are mai
totdeauna un lac in mijloc sau o apa si in apropiere padurea, iarba este vegetalul obisnuit, insa o iarba de luna, in care n-a
calcat picior de om: ,,De jur imprejur stau stancele uriesesti de  granit ca niste pazitori negri, pe cand valea insulei adanci
si desigur sub oglinda marii e acoperita de snopuri de flori, de vite salbatice, de ierburi inalte si mirositoare, in cari coase
n-a intrat niciodata.”Cum spune si George Calinescu:,, Eminescu pune iarba mai cu seama in padure, acolo unde vegetatia
se inabuse, nestrabatuta, fiindca e clar ca, pentru el, insusirea de capetenie a vegetalului e sa creasca intr-una.”

Fauna este si ea foarte saraca si aleasa dupa aceleasi criterii dupa care a fost aleasa si flora.In randul intai vine calul, care
simbolizeaza zborul oniric, al incalecarii spatiului.Eroii lui Mihai Eminescu calaresc: ,,Calu-i alb, un bun tovaras,/ Inseuat
asteapt-afara..”   sau  ,, Vede-un tanar chiar alaturi,/ Pe-un cal negru e calare.” Calul este de altmiteri animalul din
poveste, singura fiinta care poate urma pe om in ratacirile lui.

De asemenea in opera eminesciana mai apar si animalele care sunt legate de padurea salbatica,  boutul, cerbul si ciuta:
,,Caii marii, albi ca spuma,/ Bouri nalti cu steme-n frunte,/ Cerbi cu coarne ramuroase,/ Ciute sprintene de munte.

Eminescu aminteste si pasarile: filomela, randunica, vulturul, corbul intunecat, lebada nordica, pitpalacul apoi ,, Cucul
canta, mierle, presuri-/ Cine stie sa le-asculte/ Ale paserilor neamuri/ Ciripesc pitite-n ramuri/ Si vorbesc cu-atat de multe/
Intelesuri.”

Tot peisajul naturii este pentru Eminescu o panorama simbolica.

Natura in poezia lui Eminescu, dupa o remarca a lui Tudor Vianu, in primele poezii apare ca o pictura colorata cu straluciri
fantastice si intruchipari de basm, ca in Mortua est, pentru a se schimba cu timpul intr-un specatacol al Frumusetilor firii,
intr-un univers auditiv si in egala masura vizual, cu rezonante discrete intr-un sentiment al contopirii omului cu firea.

A doua modalitate a orphismului romantic, descrierea lumii ca reprezentare in lumea interioara a omului, apare in poezia
lui Eminescu  inca din prima perioada poetica Prin nopti tacute: ,,Prin nopti tacute/ Prin lunce mute,/ Prin vantul iute,/
Aud un glas;/ Din nor ce trece,/ Din luna rece,/ Din visuri sece,/ Vad un obraz./ Lumea senina,/ Luna cea plina/ Si marea
lina,/ Icoana-i sunt;/ Ochiu-mi o cata/ In lumea lata,/ Cu mintea beata/ Eu plang si cant.” Sau O stea prin ceruri: ,,Stiti
de ce stelei i-am dat un nume/ Numele unui suflet ratacit,/ Ce-acuma palid, uitat de lumme,/ A-mbatranit?/ Pentru ca
ochiul ce lacrimeaza,/ Dupa-cea steaua care s-a stins/ Este al meu suflet ce mediteaza,/ E-ochiul meu plans.”.

In poeziile mai putin filozofice, Eminescu a fost un poet ,,naiv” in sensul dat termenullui de Schiller, adica a vazut natura
din mijlocul ei, asa cum este ea. Dar poetul a incifrat in simbolurile creatiei folclorice sensuri proprii, idei filozofice
dobandite de el fie prin propria experienta de viata, fie sub influenta literaturii romantice a timpului. Pe masura ce sporeste
meditatia filozofica in anumite poezii de factura romantica, poetul se dovedeste un poet ,,sentimental”  in sensul dat
termenului tot de Schiller, adica a vazut natura in prelungirea ei dincolo de limitele realitatii imediate, ca expresie a
nostalgiei infinitului, in imaginea unui univers infinit in miscarea lui,acesta fiind si ultimul aspect al orphismului romantic.

Imaginatia puternica a romanticilor, insufleteste specatacole la care cei mai multi raman indiferenti: Cerul mai intai cu
norii, aurora, azurul, bolta nocturna scaldata in razele lunii sau in scanteierea stelelor, la Novalis, Lamartine, Victor Hugo,
care isi proiecteaza sufletul intr-o lumea a astrilor, facand sensibila atmosfera, dar mai ales la Shelley, unul dintre cei mai
mari poeti ai naturii, in cele mai multe poeme avand ca subiect lumina vibranta a diminetii, noapta, norii, vantul. Cu toate
aceste elemente ale naturii omul intra in comunicare, ele traiesc, sufera, viseaza ca el si cu el, ii vorbesc si il sfatuiesc.
Novalis  afirma ca ,,spre a intelege natura trebuie s-o facem sa se nasca, cu toata adancimea ei, inlauntrul nostru” , ori
pentru aceasta veche functiune magica a limbajului, care facea din fiecare cuvant un simbol, devine un mijloc al poetului
de a crea lumea din nou, dupa un plan al sau, intr-o magie poetica. Ceea ce de fapt inseamna trecerea de la natura
obiectiva, ca peisaj, la o anumita interiorizare a ei, cum tot Novalis spunea: ,,Spre interior duce drumul misterios In noi
este universul; in noi sau nicaieri este eternitatea cu luminile ei, trecutul si viitorul”.

Unii istoriografi mai exigenti au considerat o ciudatenie in faptul ca Eminescu a cantat marea fara s-o   vada niciodata, iar
unii critici literari, tot atat de exigenti, ca greu s-ar gasi la un loc ceea ce dorea poetul: marea, cerul senin si codrul. Dar
gandindu-ne la valoarea simbolurilor intelegem ca poetul vedea marea privind bolta cerului, caci, marea, cerul si codrul in
peisajul inchipuit de el simbolizeaza aceeasi idee: intalnirea vietii cu moartea. Ritmul miscarii cosmice, care ingana somnul
vesnic al poetului, este sugerat de zgomotul apelor si de glasul frunzisului scuturat de vantul rece al toamnei: ,,Luceasca
cer senin/ Eternelor ape,/ Care din vai adanci/ Se-nalta la maluri/ Cu brate de valuri/ S-ar atarna de stanci./ Si murmura-
ntr-una/ Cand spumegand recad;/ Iar pe paduri de brad/ Alunece luna,/ Reverse dulci scantei/ Atotstiutoarea,/ Deasupra-
mi crengi de tei/ Sa-si scuture floarea.”

Elementele naturii au toate o valoare simbolica. In vreme ce poetul va fi pamant in singuratate-i, troienit cu drag de
aduceri aminte, glasul izvoarelor ii va ingana somnul vesnic; marea va geme de patimi imbratisand pamantul cu bratele ei
de valuri, mereu aceleasi valuri ce in zadar vor sa se atarne de stancile  malului; luceferii ii vor zambi din inaltimile cerului,
iar luna il va acoperi in razele ei, alunecand prin padurea de brazi. Ca simbol al nemarginirii, apele marii sunt eterne, iar
cerul este senin, izvoarele sunt blande, iar luna ca simbol al destinului  omenesc in succesiunea repetata a vietii si a mortii,
este atotstiutoare. https://www.referatele.com/romana/Natura-in-lirica-eminesciana215.php
EMINESCU-Principalele teme

TEMA ISTORIEI

Istoria, tema specifica romanticilor, sursa de inspiratie inscrisa in directiile trasate de «  Dacia literara », in
epoca pasoptista , presupune – in principal – doua atitudini : militanta, cu scopul de a trezi constiina nationala si folclorica, imbinand
elementele reale cu cele mitologice si de legenda.

Eminescu continua traditia, evocand trecutul glorios al neamului romanesc iantiteza cu prezentul decazut in
« Scrisoarea III », imbinand armonios oda inltatoare cu satira virulenta :

« De-asa vremi se-nvrednicira cronicarii si rapsozii ;

Veacul nostru ni-l umplura saltimbancii si irozii »

In alte poezii, eminescu Ilustreaza istoria romanilor in stranas legatura cu tema timpului, fiind evocata printr-o succesiune
de civilizatii surpate sub nisipul trecerii, un document de zadarnicie, o adevarata « panorama a desaraciunilor », « Momento mori »
a fost scrisa in 1872, in perioada studiilor de la Viena si Berlin sub influenta scepticismului filozofului german Schopenhauer si
contine 1300 de versuri. Poemul ilustreaza ideea ca raul e atotputernic in lume si ca, orricate culmi ar fi atins omenirea in evolutia
ei, a umrat prabusirea in neant. Invierea civilizatiilor, incepe din preistorie si trece prin Babilon,
Asiria,Palestina,Egipt,Grecia,Roma,Dacia, epoca navalirilor barbare, revolutia franceza pana la Napoleon I. Dacia este un tinut
fabulos, tutelet de zana Dochia, imaginea fiind construita din elemente mitice si legendare populare creand un adevarat rai, un loc
rasfatat de zei si astre :

« Sori si luna reprezinte printr-a norilor dumbrave

Ard albastrele armure ale zeilor romani »

Elementele romantice sunt prezente prin conceptia poetului despre timp si istorie, prin astri, personaje mitice, eroi
populari, « paduri de basme », toate compunand o imagine luminoasa, stralucitoare a Daciei cu « suferinte mari, viteze-le eroilor »
din care s-a ivit natia romana.

0Istoria apare in poezia eminesciana identificata total cu patriotismul cel mai profund si adevarat exprimat vreodata in
simtirea lirica romanesca, asa cum afirma Ioan Slavici in amintirile sale despre Eminescu, uimit ca acesta era «  stapanit() de gandul
unitatii nationale si pornirea de a se da intreg pt. ridicarea nemului romanesc ».

https://www.scrigroup.com/educatie/literatura-romana/TEME-SI-MOTIVE-ALE-OPEREI-EMIN14682.php

Versurile eminesciene in care regasim

aceasta tema oferă elemente semnificative
ale istoriei poporului român.
MOTIVE:

Motivul societatii corupte

Scrisoarea III
“O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,
Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ,
Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii”.

Motivul patriei

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie

„Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie.
Vis de vitejie, fală şi mîndrie.
La trecutu-ţi mare, mare viitor ”.

Motivul nedreptatii sociale

EMINESCU-Principalele teme

Satira III
“De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii…”

Marile teme ale universului eminescian despre Mihai EMINESCU

a) Natura - tema romantica si de specific national:

- natura - nod de a exprima armonia si echilibrul - ca o conceptie despre lume si viata a poporului roman Mai am un sirlgur dor,
Revedere.

- natura - o exprimare a motivului comuniunii dintre om si natura Revedere, O, marna, Laccul, Dorinta, Sara pe deal, Si daca

- natura - mod de a sugera valorile eului poetic - Sara pe deal -omul centru al universului Scrisoarea I - spiritul generator al
lumii.

b) Iubirea - lege fundamentala a universului - genereaza* lumea prin unirea principiilor masculin si feminin, a spiritului cu natura -
tema romantica - Luceafarul Primind o alta lege":

- iubirea - valoare romantica fundamentala - Luceafarul - o ora de iubire" pentru vesnicia sa.

- iubirea - lege generatoare a armoniei si echilibrului - Sara pe

deal.

- iubirea - mod de a exprima patriotismul - Scrisoarea III, Revedere.

c) Istoria - exaltarea trecutului glorios si critica prezentului decazut:

- evaziunea in trecutul istoric - mod de a cultiva patriotismul -Scrisoarea III Mircea tipul domnului patriot opus liberalului demagog.

rolul literaturii in viata social-istorica - Epigonii.

- istoria - prilej de meditatie pe tema fortuna labilis - Memento mori, Imparat si proletar.

- critica prezentului decazut - punct de conexiune cu atitudinea

critica realista in Scrisori.

d) Omul si societatea - tema realista a universului eminescian:

- Garabet Ibraileanu Spiritul critic in cultura romaneasca Eminescu culme a spiritului critic in Moldova.

- critica societatii burgheze - institutii, moravuri, ideologie -

Scrisoarea I, II, III, 1V, V, Imparat si proletar.

- tipuri realiste - proletarul (Imparat si proletar), demagogul (Scrisoarea III).

EMINESCU-Principalele teme

e) Constiinta - drumul cunoasterii de sine - soarta omului de geniu - tema specific eminesciana:

- caracterul exceptional al celui ce dobandeste cunoasterea de

sine Scrisoarea I.

- raportul dintre constiinta si univers - raportul omului de geniu cu societatea - Povestea magului calator in stele.

- rolul omului de geniu - Luceafarul, Oda in metru antic. Scrisoarea I.

- izolarea si instrainarea omului de geniu - Luceafarul, Glossa.

f) Mitul - tema de profund specific national - Luceafarul:

- mituri autohtone - Cerul Tatal, luceferii, Pamantul Muma,

Sfintele Ape, Simtul Soare, Sfanta Luna.

- mituri universale - Hyperion, Odin, Venus, Kama, Apolon.

- mituri Crestine - Sf. Vineri, Sf. Miercuri, ingerul, geneza

https://www.autorii.com/scriitori/mihai-eminescu/marile-teme-ale-universului-eminescian.php