Mihai Eminescu, Luceafărul

Temă și viziune despre lume într-un text poetic romantic

Introducere
Creator de limbă literară, de limbaj poetic autentic, Eminescu poate fi considerat cea mai
înaltă conștiință estetică a literaturii române din secolul al XIX-lea. Studiul critic al lui Maiorescu,
„Eminescu și poeziile lui”, deschide drumul exegezei operei eminesciene, care a evidențiat
deopotrivă romantismul structural al creației sale armonizat de echilibrul compozițional și de
limpezimea clasică. La fel, Mihail Dragomirescu, în studiul „ Mihai Eminescu”, afirmă puternicele
virtuți clasice ale creației, prin „seninătatea concepției” din „Luceafărul”, ori prin echilibrul realizat
între „ideea repulsivă a periciunii vieții” și „imaginea fermecătoare a lunii” în „Scrisoarea I”.
Concepția estetică eminesciană nu este cuprinsă în texte declarate arte poetice, dar ideile sale
se regăsesc în întreaga sa operă, atât în antume — „Epigonii”, „Glossă”, „Criticilor mei”, cât și în
postume — „Icoană și privaz”, „Eu nu cred nici în Iehova”, „Iambul”. Poetul a prețuit tototdată
valorile artei clasice, a cunoscut limbile antice (a intenționat să scrie o gramatică a limbii sanscrite),
a preluat și a dezvoltat idei platoniciene, a năzuit spre idealurile de bine, frumos și adevăr, specifice
filosofiei antice și a avut ca fundament filosofic al concepției sale artistice, filosofia idealist-
kantiană și schopenhaueriană. Temele fundamentale ale operei eminesciene organizează creația
poetică în: poezia de inspirație folclorică — „Revedere”, „La mijloc de codru des”, „Ce te legeni,
codrule”, sau care valorifică mitologia românească — „Strigoii , „Memento mori”; poezia naturii
și a iubirii — „De-aș avea”, „Mortua est!”, „Venere și Madonă”, „Dorința”, „Lacul”, „Sara pe
deal”, „La steaua”, „Pe lângă plopii fără soț”, „Și dacă...”; poezia filosofică — ciclul „Scrisorilor”,
„Luceafărul”.
Constantin Noica, în „Introducere la miracolul eminescian” afirmă că „Luceafărul” și
basmul „Tinerețe fără bătrânețe...” ilustrează „modelul ontologic românesc” ce determină și vine în
prelungirea „sentimentului românesc al ființei”.
Poemul „Luceafărul a apărut în anul 1883, în Almanahul Societății Academice Social-
Literare ,,România Jună” din Viena, fiind ulterior reprodus în revista „Convorbiri literare”. Creația
reprezintă o operă de sinteză estetică în care poetul valorifică surse folclorice (basmele „Fata în
grădina de aur”, „Miron și frumoasa fără corp”), mitologice (mitul Zburătorului, „un zmeu, un
strigoi care rătăcind între miezul nopții și cântători pătrunde în case prin horn dezlănțuind la fete și
femei tinere, puternice pasiuni erotice”, Romulus Vulcănescu) și izvoarele filosofice (antinomiile
dintre geniu și omul comun, din filosofia lui Arthur Schopenhauer, viziunea cosmogonică din
vechile imnuri vedice). Critica literară face referire și la substratul antropologic al poemului, viața
poetului ridicată la rangul de simbol: „De fapt ne aflăm în fața unui nou moment creator în care
fuzionează la cele mai înalte temperaturi, până la nerecunoaștere, detaliul biografic, inspirația
folclorică și ideea filosofică, împreună cu o întreagă serie de motive predilecte ale poetului” (Zoe
Dumitrescu-Bușulenga).
Poemul este o meditație filosofică de tip romantic asupra condiției geniului în lume, un
poem al contrariilor ca semn al universalității, sintetizând majoritatea temelor și motivelor
eminesciene. Romantismul este un curent literar-artistic ce apare la sfârșitul secolului al XVIII-lea
și se dezvoltă plenar în primele decade ale secolului următor, caracterizându-se prin primatul
sentimentului asupra rațiunii. Manifestându-se ca reacție împotriva rigorilor clasicismului, curentul
romantic propune libera expresie a sentimentului și a fanteziei creatoare, mizând pe exacerbarea
eului individual, cultivarea emoției și afirmarea individualității prin intensitatea trăirilor.
În primul rând, se poate observa că poemul contravine ordinii și rigorii clasice, fiind o
sinteză lirico-narativă cu puternice implicații dramatice: „o structură epică a unei povești de

1
dragoste, presărată cu scene dramatice, animată prin dialog pentru a transmite însă cu aceste
mijloace un sens liric-filosofic înalt: poziția tristă și însingurată a geniului” (Tudor Vianu).
Interferența genurilor reprezintă o constantă a romantismului, generând profunzime textului și
infuzând conținutului ideatic multiple posibilități de interpretare. Substanța lirică este validată de
proiecția simbolică și filosofică a textului, de vibrația trăirilor în raport cu iubirea și cunoașterea.
Schema epică a poemului se conturează prin existența unei trame și a unei voci narative, care
structurează întâmplările; de asemenea, debutul poemului ia forma unui incipit specific basmului,
un pretext pentru reflecția filosofică. Dimensiunea dramatică este validată de succesiunea de
scene în care dialogul este elementul constitutiv, surprinzând, mai ales, tensiunea dintre idei și
concepții. În acest sens, Tudor Vianu socotește că poemul evidențiază lirismul măștilor, personajele
fiind niște voci ori proiecții ale eului, care ipostaziază disjunct geniul care tânjește după umanitate
(Luceafărul), omul teluric ce aspiră către un ideal intangibil (Cătălina), bărbatul îndrăgostit care
dorește împlinirea erotică (Cătălin) și absolutul sau Creatorul, care instituie legea imuabilă a
universului. De altfel, Eminescu propune o interpretare în cheie alegorică a textului care ilustrează
tema romantică a omului de geniu (manuscrisul 2265 conține notația-mărturisire referitoare la
basmul cules de Richard Kunisch „Aceasta este povestea. Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că
dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte, aici pe
pământ nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici
noroc.
Mi s-a părut că soarta luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pământ și
i-am dat acest înțeles alegoric”). Așadar, personajele și întâmplările sunt doar simboluri alegorice,
metafore care încifrează idei filosofice, atitudini, sentimente sau viziuni asupra existenței.
În al doilea rând, imaginarul poemului este conturat cu ajutorul temelor și al motivelor de
esență romantică: iubirea în corelație cu natura (cuplul edenic, jocul dragostei, recuzita naturii în
ipostaza telurică și cosmică), cosmogonia și tema escatologică (haosul, noaptea, lumina, motivul
aștrilor, călătoria siderală), condiția omului de geniu, reprezentările de sorginte mitică
(metamorfozele Luceafărului în înger și demon), reveria onirică, supratema timpului (timpul
individual și timpul universal cu valențe cosmice). Se remarcă, de asemenea, utilizarea antitezei este
un procedeu specific romantic pentru a reliefa opoziția dintre cele două ipostaze antinomice:
Lucefărul, omul de geniu, însetat de absolut, capabil de creație și de sacrificiu, dar nefericit și
singur, și cuplul Cătătlin-Cătălina, care ilustrează omul obișnuit, prizonier al materialității, mărginit
prin dorințe. Totodată, antiteza este și un procedeu structural în construcția celor două planuri ale
poemului: universal-cosmic, semnificând elevația, cunoașterea, absolutul și uman-terestru, care
circumscrie la nivel simbolic condiția umanității care trăiește în ,,cercul strâmt”.

Tema și viziunea despre lume

Tema textului este romantică, de natură filosofică, subsumându-se viziunii alegorice a
poemului: condiția dramatică a omului de geniu, văzut ca ființă solitară și nefericită, în raport cu
lumea, iubirea și cunoașterea. Semnificativ, în acest sens, este simbolul din titlu, un motiv
anticipativ, purtând sugestia ambivalenței geniului, care participă la ordinea umană și la cea divină.
Ca simbol astral, Luceafărul sugerează unicitatea și superioritatea omului de geniu, care poartă
atributele cunoașterii și ale aspirației către absolut.
Poemul are o arhitectură echilibrată, reprezentând o însumare de 98 de catrene dispuse în
patru tablouri care ilustrează două planuri: universal-cosmic și uman-terestru. Echilibrul
compozițional este dat de alternanța celor două planuri, teluric și astral, indusă de dubla valență a
luceafărului, de pendularea lui dramatică între pământ și cer, între lumea spiritului și cea a pasiunii.

2
 Tabloul I cuprinde întâlnirea fetei de împărat cu Luceafărul, într-o alternare teluric-astral,
vocea lirică având o tonalitate solemnă; tabloul II este proiectat în plan teluric și înfățișează într-o
tonalitate ironică întâlnirea dintre Cătălin și Cătălina; tabloul III, călătoria interstelară și dialogul
dintre Hyperion și Demiurg, readuce planul astral și, într-un ton solemn, împletește elemente de
pastel cosmic și meditație filosofică; tabloul ultim, revelația lui Hyperion, reface raport inițial
teluric-astral, dar cu o voce ironică însoțită echilibrat de elemente de pastel terestru și de idilă.

Două idei poetice relevante pentru tema și viziunea despre lume

O primă idee poetică relevantă pentru tema și viziunea poemului se regăsește în primul
tablou, incipitul proiectând povestea de iubire într-un timp mitic. Fata de împărat, prototip al femeii
angelice, trăiește într-un castel singuratic, surprins într-un cadru nocturn, feeric. Începutul poveștii
de dragoste dintre fata de împărat și Luceafăr e așezat sub semnele romantice ale visului, onirismul
facilitând comunicarea dintre aceasta și astrul nocturn. Prima chemare a astrului luminos
dobândește valoarea unei incantații magice și dragostea fetei de împărat simbolizează aspirația
omului comun de a-și depăși condiția limitată a muritorului. Prima înfățișare este o ipostază
neptunică a luceafărului (I. Negoițescu, „Poezia lui Eminescu”), care se realizează din cer și din
apele mării, cu toiagul-trident și trestiile („Ușor el trece ca pe prag/Pe marginea ferestrei/Și poartă-n
mână un toiag/Încununat cu trestii”). Trăsăturile sale evidențiază totuși glacialitatea și validează
statutul de făptură nepământeană, luceafărul dovedindu-se capabil să reproducă forma umană, nu
însă și pulsația biologică: „Un mort frumos cu ochii vii/ Ce scânteie-n afară”. A doua întrupare a
luceafărului este plutonică, din soare și din noapte, asemeni unei zeități infernale, încununat și
scăldat într-un stranui soare nocturn, relevând o făptură cu atribute excepționale („ochii mari și
minunați/Lucesc adânc himeric”), în spiritul esteticii romantice: regimul nocturn sugerează
regresiunea spre marea noapte cosmică, ce precedă cosmogeneza, iar focul relevă incandescența
stihială. Nunta cosmică a cuplului este zădărnicită de uriașa distanță dintre cei doi: „Eu sunt vie, tu
ești mort,/ Și ochiul tău mă-ngheață”. În ciuda imposibilității comunicării, iubirea astrului se
dovedește mai presus de viață și de moarte, de toate legile raționale ale existenței, astfel încât
acceptă cererea fetei de împărat de a renunța la nemurire pentru a fi absorbit în efemerul teluric.
Titlul avertizează asupra naturii duale a geniului care participă la două ordini: cea divină și
cea umană, poetul operând o fuziune între două mituri: mitul popular românesc legat de cunoscuta
stea a ciobanului, statornic luminător al serii, prielnic pământenilor și mitul lui Hyperion, Hesperus,
fiu al cerului și al pământului, condamnat la un echilibru fragil al ființei, între latura sa de lumină
celestă, uranică și cea de întuneric, telurică. În plan poetic, Lueafărul, fața întoarsă spre pământeni
reprezintă aparența, fenomenul, iar cea știută de Demiurg, Hyperion, reprezintă numenul, esența.
O idee poetică secundă se regăsește în tabloul al doilea, portretul lui Cătălin adâncind
antiteza romantică dintre condiția astrală a luceafărului și cea a omului obișnuit. Limbajul elevat din
primul tablou, înțesat de metafore și simboluri, devine aproape prozaic, prin utilizarea expresiei
populare și a mărcilor oralității, nota solemnă a discursului fiind înlocuită cu dialogul facil. Fata de
împărat își pierde unicitatea, ea are un nume, poetul alegând în mod deliberat denominarea Cătălin-
Cătălina, pentru a sugera uniformitatea, similitudinea, condițiile echivalente ale cuplului uman,
alcătuit pe baza unui sentiment de atracție erotică reciprocă. Dacă Luceafărul îi oferise, prin cererea
sa, fetei un destin de excepție, propunerea lui Cătălin coincide cu lecția de iubire pământească,
lipsită de orice strălucire, fără nicio vocație pentru aspirații, idealuri. De altfel, la nivelul acestui
tablou planurile uman și astral se separă pentru a sugera și la nivel compozițional caracterul
compatibil al celor două lumi.

3
Elemente de structură/compoziție și de limbaj poetic (imaginarul poetic, elementele de
prozodie)
Imaginarul poetic reunește motive și simboluri consonante prin amplitudine și vizionarism
esteticii romantice: ascensiunea cosmică, cosmogonia și apocatastaza universului, nelinștea
infinitului spațial și temporal, atracția ilimitatului, a transcendentului. De pildă, tabloul al treilea,
care constituie cheia de boltă a poemului, înfățișează ascensiunea cosmică și zborul sideral al
Luceafărului în lumina unui adevărat pastel cosmic. Spațiul uranic parcurs de Luceafăr este o
metaforă plastică a dorului, a setei de împlinire a absolutului prin iubire, drumul acestuia
surprinzând un adevărat spectacol al genezei universale. S-a observat că neantul este înfățișat prin
termeni negativi („nu-i hotar”, nici ochi”, „din goluri”, „nu e nimic”), imaginea este copleșitoare,
neantul se rotește absorbindu-se în sine „de groaza propriului vid”. În inima acestui spațiu, la
granița dintre Ființă și Neființă, se află punctul genezic al lumii, locul sălășluirii Demiurgului, care
corespunde Logosului primordial sau gândirii reci și lucide. Dialogul acestuia cu Hyperion
constituie chintesența filosofică a poemului, relevându-se astrului propria sa esență, după ce îi
propune cele trei ipostaze ale geniului: orfică, a împăratului și a cezarului, unind logosul, puterea,
cunoașterea și creația. Ideea dualității ciclice este unul dintre argumentele Creatorului, care-și
exprimă disprețul pentru lumea superficială, dominată de egoism, care nu merită sacrificiul omului
de geniu.
Experiența Luceafărului se desăvârșește prin ultima sa oglindire în lumea fenomenală de la
nivelul cunoașterii supreme, ultima interferență a planurilor uman-astral, din tabloul al patrulea,
simbolizând revelațiile finale. Echilibrul cosmic se reface, fiecare entitate își reia locul: cuplul de
îndrăgostiți este proiectat în mijlocul unei naturi idilice, edenice, specifice eroticii de tinerețe,
cadru-limită al vieții terestre, iar Luceafărul rămâne izolat în spațiul cunoașterii absolute, în
solitudinea condiției sale. Constatarea finală a acestuia (ataraxia stoică ca atribut al genialității),
idee ocurentă în „Glossă” („tu rămâi la toate rece”) și în „Odă în metru antic” („nepăsare tristă”),
readuce în prim-plan incompatibilitatea dintre geniu și omul de rând, dintre spirit și materie, care
urmează o mișcare circulară orientată spre accidental și întâmplător, supusă așadar forței
implacabile a destinului.
Prozodia textului se particularizează prin complexitate: acesta are o alcătuire simfonică din
98 de catrene, cu versuri a căror măsură este de 7-8 silabe, ritmul iambic împletindu-se cu cel
amfibrahic, rimele masculine alternând cu cele feminine.
Trăsătura definitorie a limbajului poetic eminescian este armonia cu totul particulară pe care
Maiorescu o numea „onomatopeică”, G. Ibrăileanu, „imitativă” și D. Irimia, „metaforică”, pentru că
ideile și viziunile „devin idei poetice prin dezvoltarea lor în spațiul limbajului poetic” (D. Irimia).
Structura expresiei în acest mod constituită devine semnificativă preluând și rolul conținutului.
În ceea ce privește nivelul lexical, Dumitru Irimia („Limbajul poetic eminescian”) observă
și analizează dinamica discretă, dar sugestivă pentru desfășurarea unor semnificții poetice, a
elementului popular cu cel neologic: neologismele și termenii abstracți sugerează „esența străină a
lui Hyperion” — „Dar ochii mari și minunați/Lucesc adânc, himeric”, „Marmoreele brațe”, „Și
palid e la față”, „Reia-mi al nemuririi nimb”, iar elementele populare și vechi românești exprimă
„aparența pământeană, concretă pe care o ia Luceafărul în coborârile sale” — „un mândru tânăr
crește”, „Un mândru chip se-ncheagă”, „Părea un tânăr voievod”, „un vânăt giulgi se-ncheie nod”,
„Și ține-n mână un toiag/ Încununat cu trestii”. În plus, „constelațiile semnatice” complexe sunt
relevante în procesul de semnificare poetică: confruntarea permanentă între naștere și moarte,
apariție și dispariție; un permanent conflict între întuneric și lumină; „o permanentă mișcare
dinspre departe înspre aproape, cu nostalgia depărtării, în spațiu și în timp, în trecut și în viitor”.
Toate aceste trei dominante devin una sub semnul privirii contemplative și meditative, al

4
„ochiului”. În plus, se pot valida alte câmpuri semantice romantice relevante: timpul (niciodată, azi,
mâni, săptămâni, sara, noaptea), cosmicul (lună, stele, luceafăr, cer), iubirea (dor, inimă, suflet).
Considerat „poemul suprem, poemul culme”, care „concentrează tot ceea ce gândirea mito-
poetică a artistului a zămislit” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga), „Luceafărul” a fost interpretat alegoric,
considerat un poem în care poetul „și-a conceput propriul lui destin” (Tudor Vianu), dar și o sinteză
a tendințelor contrare specifice condiției umane înseși: atracția clipei, a teluricului, trăirea dionisiacă
și nostalgia ideilor, nevoia raportării la realitatea superioară, apolinicul.