LUCEAFĂRUL

de M. Eminescu
I. Încadrarea în curentul literar, evidențiindu-se două trăsături
II. Tema reflectată în comentarea a două imagini/idei poetice
III. Elemente de compoziție și de limbaj artistic:
-titlul;-imaginar poetic reprezentat prin secvențele textuale

I. Încadrarea în curentul literar, evidențiindu-se două trăsături

Omul deplin al culturii române (C. Noica), poetul nepereche (G. Călinescu), Mihai Eminescu este
un autor romantic, ultimul care s-a impus în galeria acestui curent și care evoluează spre un clasicism al
expresiei, dar și al setei de liniște interioară.
Imaginarul eminescian impune deci receptării o paradigmă romantică, ale cărei trăsături sunt:
-primatul sensibilității asupra rațiunii,
-cultul fanteziei creatoare,
- expansiunea ființei ce dorește contopirea cu întreg universul,
- teme și motive specifice, precum iubirea, natura, timpul, istoria, cosmosul, condiția omului de
geniu neînțeles și marginalizat de o societate mediocră, visul, îngerul, demonul etc,
-inspirația din folclor.
Canonul artistic romantic este ilustrat de:
-o retorică a discursului construit cu simboluri metaforice, cu numeroase epitete, cu antiteze, cu
topică afectivă,
-folosirea antitezei nu doar ca mijloc de expresivitate, ci ca figură de compoziție,
-amestecul genurilor, al speciilor, al categoriilor estetice (sublimul, grotescul, macabrul,
fantasticul, grațiosul),
-îmbogățirea limbajului artistic prin intermediul arhaismelor, al regionalismelor, al cuvintelor
populare,
-în proză, personaj excepțional în circumstanțe excepționale.
Opera transgresează însă cadrul programului estetic, prin aspirația clasică spre perfecțiune, prin
echilibru, promovarea idealurilor de bine, frumos și adevăr, dar și prin deschiderea spre modernitate.
Opera Luceafărul, capodopera eminesciană, chintesență liricii marelui poet, sintetizează toate
temele, motivele și atitudinile lirice ale creației acestuia, valorificând surse folclorice, precum basmul
popular Fata în grădina de aur, mitologice, filosofice.
A. Luceafărul este un poem filosofic, cu elemente epice și dramatice, validate de existența unui
fir narativ și a naratorului, de prezența dialogului, de formula introductivă specifică basmului ( A fost
odată ca-n povești/ A fost ca niciodată...), ilustrând însă, așa cum afirma Tudor Vianu, lirismul măștilor.
Prezența eului liric dramatizat este ascunsă în spatele unor măști, ca variante existențiale pe care și le
asumă: Luceafărul simbolizează condiția geniului, ființă superioară prin capacități cognitive,
autocognitive și creatoare, fata de împărat reprezintă omul comun ce trăiește nostalgia absolutului,
Cătăllin este omul a cărui existență este guvernată de dorința de a fi fericit, Demiurgul simbolizeză
gândirea rece, obiectivă, prin excelență creatoare, aparținând Logosului.
B. Poemul este construit pe baza antitezei dintre planul uman-terestru și cel universal-cosmic,
între geniu și omul comun, între eternitate și efemeritate, între transcendent și contingent, opoziții
ireductibile susținute și de jocul formelor pronominale: Ei doar au stele cu noroc/ Și prigoniri de soarte/
Noi nu avem nici timp, nici loc/ Și nu cunoaștem moarte; Au nu-nțelegi tu oare/ Cum că eu sunt
nemuritor/ Și tu ești muritoare? Luceafărul apare, prima oară, în visul fetei în ipostază de înger ce se
naște din mare, ca spațiu germinativ regenerator, constituindu-se drept ipostază neptunică: Părea un
tânăr voievod/ Cu păr de aur moale. A doua antropomorfizare plutonică este antitetică și survine din
magma arzătoare a haosului, fiind un demon: Pe negre vițele-i de păr/ Coroana-i arde pare. Prin aceste
opoziții, Luceafărul își păstrează unitatea contrariilor din care este întrupat, ca și esența superioară.

II. Tema reflectată în comentarea a două imagini/idei poetice

Poemul este o meditație filosofică asupra condiției umane înfățișate din perspectivă romantică
atât în ipostaza geniului, neînțeles de societatea în care trăiește, cât și de ipostaza omului comun. O
adnotare dintr-un manuscris eminescian se referă la acest sens: Înțelesul alegoric ce i-am dat este că,
dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte, aici pe
pământ nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil a fi fericit. El n-are moarte dar n-are nici noroc .
Astfel, Luceafărul este poemul dualității esențiale a omului supus unui destin și unei naturi care-i sunt
date, dar tinzând să le depășească: omul a pierdut Paradisul fiindcă s-a comportat uman, are nostalgia
Paradisului fiindcă a păstrat amintirea originii sale divine. Suntem cu toții tereștri și divini, muritori și
nemuritori, ne transcendem condiția și rămânem prizonierii ei.(Nicolae Manolescu)
Iubirea, mitul esențial al ființei, modalitate de recuperare a Paradisului pierdut și cale de
refacere a unității primordiale, este ilustrată din mai multe perspective. Pentru Luceafăr, iubirea
determină umanizarea, prin cele două întruchipări, fiind capabil de sacrificiu, renunțând la natura sa
eternă și absolută pentru o oră de iubire. Pentru fata de împărat, iubirea prilejuiește aspirația către
absolut, dorința de a depăși limitele ontologice. Fata își va căuta însă împlinirea într-o iubire alături de
Cătălin, ființă muritoare ca ea, transformând Luceafărul într-o stea norocoasă: Norocu-mi luminează!
Pentru Cătălin, în sens existențial, erosul este o manifestare a dimensiunii instinctuale a ființei, iar în
sensul cunoașterii reprezintă singura modalitate oferită omului de a se desăvârși.
Natura este înfățișată în cele două dimensiuni: cosmică, de care aparține Luceafărul, ce
transgresează limitele spațiale și temporale pentru a accede la haosul primordial, ca lume a esențelor
pure (Un cer de stele dedesupt/Deasupra-i cer de stele) și telurică, reprezentată de cadrul reveriei
romantice din incipit și de cadrul paradiziac, luxuriant al împlinirii iubirii, format din elemente recurente
ale liricii eminesciene (crângul, luna, apa, florile de tei). –Crângul sau codrul: spatiu protector propice
jocului erotic, un centrum mundi în care omul iși regăsește sinele pierdut. Topos mitic, acesta este situat
illo tempore.
-apa: prin strălucirea ei nocturnă conturează un cadru feeric, ilustrând motivul fugit irreparabile
tempus/ curgerea heraclitiană, panta rhei.
-Luna: astru tutelar, facilitează contemplația, potențează stările interioare, creează o imagine fascinantă
asupra teluricului si protejează cuplul.
Supratema este cea a timpului bivalent: cel universal-cosmic, ilimitat, reversibil, ce coincide cu
veșnicia (Și căi de mii de ani treceau/ În tot atâte clipe) și cel uman- terestru, limitat, ireversibil,
cronologic, identificabil cu viața omului (Trecu o zi/Trecură trei). Tema se particularizează prin motivele
fugit irreparabile tempus, fortuna labilis, vanitas vanitatum et omnia vanitas, ce apar cu precădere în
dialogul cu Demiurgul (Ei doar au stele cu noroc/Și prigoniri de soartă/Ei numai doar durează în vânt/
Deșerte idealuri).
 III. Elemente de compoziție și de limbaj artistic

a. Relevant pentru prezentarea particularităților poeziei este titlul, element de paratextualitate,

instanță semiotică superioară și ordonatoare, dincolo de care începe universul ficțional cu toate
convențiile lui. ”Luceafărul” evidențiază natura duală a geniului ce participă la două ordini: cea divină
(celestă, eternă) și cea umană (telurică, efemeră).

- Titlul valorifică două mituri: mitul popular al stelei ciobanului, protectoare a pământului, statornic far al
nopții
-și mitul lui Hyperion, fiul cerului și al pământului, condamnat prin originea sa la un echilibru precar al
ființei între lumină și întuneric, viață și moarte, simțire și rațiune. Se anticipează două valențe specifice
eroului romantic: Luceafărul- capacitatea nemăsurată de iubire, fața îndreptată spre viața ce îl atrage
irezistibil, Hyperion-capacitatea de cunoaștere absolută, gândirea rece, obiectivă.

b. Un alt element relevant în prezentarea particularităților poeziei îl reprezintă raportul dintre

incipit și final, praguri textuale ce esenţializează viziunea asupra lumii, transferând semnificaţiile de la
nivel macrotextual în versurile de intrare şi de ieşire din universul ficţional poetic.
Incipitul contopește cele două planuri prezentând o încercare de apropiere prin dialogul dintre
Luceafăr și fata de împărat, într-o atmosferă de basm: A fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată. Cele
două ființe aparținând unor lumi incompatibile comunică prin intermediul visului, element de cod
romantic, reprezentând un univers compensatoriu, o modalitate de transgresare a limitelor. Luceafărul
răspunde celor două incantații magice adresate de fata de împărat: Cobori în jos, Luceafăr blând,/
Alunecând pe-o rază, prin două antropomorfizări (înger și demon). Luceafărul îi propune fetei, mai
intâi, nuntirea în mare, simbol al genezei universale, apoi, în cer, adică în macrocosmos. Fata de împărat
îl refuză de fiecare dată deoarece, în sens uman, accesul la eternitate presupune o moarte prealabilă, de
care îi este teamă: Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge nicioadată, Căci eu sunt vie, tu ești mort/ Și
ochiul tău mă-ngheață.

Finalul prezintă separarea definitivă a celor două planuri: echilibrul cosmic se restabilește,
fiecare ființă își reia locul. Cătălina îl invocă, pentru ultima oară, pe Luceafăr, cerându-i să-i protejeze
dragostea: Norocu-mi luminează. Răspunsul Luceafărului prezintă despărțirea ireconciliabilă dintre cele
două ființe prin separarea lumii muritorilor de cea a esențelor pure. Din perspectiva geniului, omul
comun are un traseu existențial regresiv, deoarece, deși trăiește atracția transcendentului (fata de
împărat), nu-și poate depăși limitele (Cătălina) și se complace într-o existență mediocră ghidată de
voința oarbă de a trăi (chip de lut). Metafora chip de lut numește ființa efemeră, prinsă în acest cerc
existențial fatal (Cercul vostru strâmt), guvernat de norocul înșelător (Norocul vă petrece), accentuând
uniformizarea, șablonizarea omenescului. Luceafărul atinge ataraxia, privește impasibil, rece, abstras în
spațiul privilegiat al cunoașterii (Ci eu în lumea mea mă simt/Nemuritor și rece). Strofa finală pune în
lumină întoarcerea esenței în sine după zadarnica încercare de proiectare în lumea fenomenală.
 SAU

Un alt element ilustrativ pentru specificul poeziei îl reprezintă imaginarul poetic, întrucât reunește
ideile, sentimentele și reprezentările pe care se structurează viziunea artistică, definindu-se prin
caracteristicile limbajului eminescian. Poemul este alcătuit din patru tablouri al căror echilibru este
generat de alternarea celor două planuri: uman-terestru și universal-cosmic.
Primul tablou, constituit din primele 43 de strofe, contopește cele două planuri prezentând o
încercare de apropiere prin dialogul dintre Luceafăr și fata de împărat, într-o atmosferă de basm: A fost
odată ca-n povești/ A fost ca niciodată. Cele două ființe aparținând unor lumi incompatibile comunică
prin intermediul visului, element de cod romantic, reprezentând un univers compensatoriu, o
modalitate de transgresare a limitelor. Luceafărul răspunde celor două incantații magice adresate de
fata de împărat: Cobori în jos, Luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază, prin două antropomorfizări (înger
și demon).
Luceafărul îi propune fetei, mai intâi, nuntirea în mare, simbol al genezei universale, apoi, în cer,
adică în macrocosmos. Fata de împărat îl refuză de fiecare dată deoarece, în sens uman, accesul la
eternitate presupune o moarte prealabilă, de care îi este teamă: Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge
nicioadată, Căci eu sunt vie, tu ești mort/ Și ochiul tău mă-ngheață.
Al doilea tablou (strofele de la 44 la 64) prezintă planul uman-terestru prin încercarea de a
defini dragostea din perspectivă instinctuală. Fata de împărat de individualizează prin nume și devine
Cătălina, paronimia onomastică (Cătălin-Cătălina) sugerând identitatea de structură, de valori și de
aspirații a umanului: Și guraliv și de nimic/Te-ai potrivi cu mine. Cătălin reprezintă omul obișnuit ce are o
origine umilă, dar se caracterizează prin vitalitate (obrăjori ca doi bujori, îndrăzneț cu ochii), spre
deosebire de Luceafăr, o prezență imaterială, eterică. Simetric Luceafărului, Cătălin îi propune fetei
nuntirea în anonimatul existenței. Deși este conștientă de dualitatea ființei umane (În veci îl voi iubi/Și-n
veci va rămânea departe), Cătălina acceptă propunerea lui Cătălin.
Al treilea tablou (strofele între 65 și 85) înfățișează doar planul astral, prezentând călătoria
Luceafărului către Demiurg și dialogul dintre cei doi. Pastelul cosmic descrie Un cer de stele
dedesupt/Deasupra-i cer de stele, printre care Luceafărul devine energie pură, tinzând să rupă barierele
temporale și spațiale, într-o viteză amețitoare: fulger neîntrerupt, gând purtat de dor. Rugămintea
Luceafărului adresată Demiurgului este de a-i schimba condiția pentru a se putea împlini prin iubire:
Reia-mi al nemuririi nimb/ Și focul din privire/Și pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire . Pentru
prima oară, Luceafărul este numit Hyperion (hyper=peste, deasupra, eon=durată, eternitate, eonii fiind
puteri eterne emanate de ființa supremă), revelându-i-se astfel condiția superioară, nemuritoare, parte
a unității primordiale, purtând în sine o întreagă lume, lipsit de început și de sfârșit. Demiurgul îi refuză
cererea pentru că s-ar produce un dezechilibru cosmic.
Tabloul al patrulea (strofele de la 86 la 98) prezintă separarea definitivă a celor două planuri:
echilibrul cosmic se restabilește, fiecare ființă își reia locul. În lumea terestră, iubirea se împlinește în
mijlocul codrului, ce devine centrum mundi, cadrul romantic fiind paradiziac, luxuriant, familiar, format
din elemente recurente ale liricii eminesciene: apa, luna, teiul, florile, seara, cuplul. Iubirea este
prezentată ca singura posibilitate acordată omului pentru a se împlini. Trăind experiența iubirii, Cătălin
își mărturisește sentimentele într-un limbaj conceptual cu note lirice și filosofice, accentuând ideea de
înnobilare sufletească și puterea de transformare a iubirii: Revarsă liniște de veci/Pe noaptea mea de
patimi. Cătălina îl invocă, pentru ultima oară, pe Luceafăr, cerându-i să-i protejeze dragostea: Norocu-mi
luminează. Răspunsul Luceafărului prezintă despărțirea ireconciliabilă dintre cele două ființe prin
separarea lumii muritorilor de cea a esențelor pure.
Din perspectiva geniului, omul comun are un traseu existențial regresiv, deoarece, deși trăiește
atracția transcendentului (fata de împărat), nu-și poate depăși limitele (Cătălina) și se complace într-o
existență mediocră ghidată de voința oarbă de a trăi (chip de lut). Metafora chip de lut numește ființa
efemeră, prinsă în acest cerc existențial fatal (Cercul vostru strâmt), guvernat de norocul înșelător
(Norocul vă petrece), accentuând uniformizarea, șablonizarea omenescului. Luceafărul atinge ataraxia,
privește impasibil, rece, abstras în spațiul privilegiat al cunoașterii (Ci eu în lumea mea mă
simt/Nemuritor și rece). Strofa finală pune în lumină întoarcerea esenței în sine după zadarnica încercare
de proiectare în lumea fenomenală.