Luceafărul

Mihai Eminescu

Considerat o sinteză superioară, clasică, a întregii lirici eminesciene, Luceafărul (1883) este o
operă de maturitate rezultată după o decantare de un deceniu a numeroase variante. Ea ilustrează cu
fidelitate viziunea despre lume a romanticului Mihai Eminescu, redând o arhitectură a sufletului ce se
suprapune perfect cu aceea a creației. Apartenența la romantism este validată de inspirația folclorică,
de prezența categoriei estetice a fantasticului, de conceperea în antiteză a planurilor poetice, de
asimilarea într-un tot integrator a numeroase elemente din toate genurile literare, de vizionarismul care
dislocă demiurgic categoriile de timp și de spațiu, precum și de imaginarul poetic îndrăzneț, care
armonizează, pentru prima oară în literatura română, limbajul popular și exprimarea neologică.
O primă trăsătură specifică romantismului o constituie sursa de inspirație, care este de natură
folclorică, schema narativă de bază fiind preluată din basmul românesc "Fata în grădina de aur", cules
de Richard Kunisch, text pe care autorul îl prelucrează succesiv, în cinci variante, conferindu-i
încărcătură filosofică. De asemenea, din basm, poetul preia ideea neputinței atingerii idealului, iar
motivul Zburătorului, acel daimon din credințele populare, care simbolizează invazia instinctului erotic,
este prezent în Luceafărul ca o entitate supraumană care se arată numai în visul fetei și se întrupează în
două ipostaze antonimice: înger și demon.
O altă trăsătură a romantismului este dată de îmbinarea genurilor și a speciilor literare, în sensul
că pe fundalul liric se țes elemente epice și dramatice care dau un sens superior mesajului. Epicul este
reprezentat de succesiunea diegetică a întâmplărilor, de existența unei voci naratoriale, a măștilor lirice
și a conflictului, precum și de incipitul fabulos: "A fost odată ca -n povești". Dramaticul vine din
prezența registrului dialogat, din "regia" unor momente gândite după toată recuzită scenică (întâlnirea
din tabloul al doilea dintre Cătălin și Cătălina, dar și de la finalul tabloului al patrulea), precum și din
valorificarea categoriei dramaticului, ca intensitate a trăirilor, care generează conflicte interioare
puternice, irezolvabile, amintind de "nodul tragic" specific tragediei antice. Ca specie literară,
Luceafărul este un poem liric, în care meditația de tip romantic este completată de satiră, de idilă și de
pastel, specii care fuzionează și capătă relevanță prin medierea alegoriei.
Din punct de vedere tematic, centrală este problematica romantică a omului de geniu în relație cu
iubirea, societatea, cunoașterea, timpul. Condiția omului de geniu este ilustrată prin motivul
Luceafărului, cea mai strălucitoare stea, așa cum și geniul este omul superior, care aspiră la absolut.
Alte teme ce susțin tema centrală a textului sunt: timpul individual și cel cosmic, cosmogeneza și tema
escatologică, (ilustrate de motive ca: marea, cerul, pământul, haosul), iubirea în două ipostaze
imposibilă, neîmplinită între Luceafăr și fata de împărat și împlinită între două ființe asemănătoare
(Cătălin și Cătălina).
Poemul ilustrează lirismul obiectiv, personajele fiind considerate, după cum afirmă Tudor Vianu,
drept voci ale poetului, măștile lui, eul poetic proiectându-se în diverse ipostaze lirice, corespunzătoare
propriilor contradicții.
Compozițional, Luceafărul este structurat în patru tablouri, construite pe alternanța cosmic/
terestru.
O prima idee poetică reprezentativă tema și viziunea eminesciană o constituie incompatibilitatea
între omul comun și geniu, această idee fiind ilustrată în primul tablou. Acesta cuprinde nașterea
poveștii de iubire dintre Luceafăr și fata de împărat, plasată de poet sub semnul comunicării între două
Lumi diferite, chiar ireconciliabile. Formula stilistică din incipit „A fost odată ca -n povești”, deschide
perspectiva fantasticului, semnalează lirismul narativ și insinuează caracterul ireal al protagoniștilor.
Pentru că în ordinea logicii comunicarea dintre om și o stea este imposibilă, Eminescu apelează la
convenția și la motivul romantic al visului, care deschide posibilitatea evadării din lumea raționalului și
a acceptabilului, în conjuncție cu simbolul oglinzii, astfel încât ideea să capete o corporalitate vizibilă:
„Ea îl privea cu un surâs/ El tremura -n oglindă”.
 Luceafărul este surprins în două ipostaze: prima, angelică, de o frumusețe construită după modelul
romantic („păr de aur moale”, „umbra feței străvezii”), iar a doua, demonică, („ochii mari” și
„minunați”). Paloarea feței și lucirea ochilor, semne ale dorinței de absolut, sunt înțelese de fată ca
atribute ale morții, și de aceea refuză să îl urmeze în lumea lui. Doritor să cunoască experiența iubirii,
Luceafărul este dispus la sacrificiul, fapt ce sugerează, la nivel alegoric, condiția geniului, capabil să
coboare la condiția de muritor: „Da, mă voi naște din păcat/ Primind o altă lege”. Fiecare dintre aceștia
aspiră la un element compensatoriu pentru propria existență: ființa pământeană spre absolut, iar spiritul
superior spre materialitate.
O altă idee poetică relevantă pentru tema geniului și viziunea romantică despre lume este că
geniul are capacitatea de a–și depăși condiția, ilustrată, cu precădere, în ultimul tablou. Acesta
marchează, pe de o parte, reinstaurarea ordinii cosmice prin întoarcerea lui Hyperion „în locul lui
menit din cer”, așadar prin revenirea la starea ontică de luceafăr, de stea, iar, pe de altă parte,
reechilibrarea celor două planuri. „Actorii” sunt, de această dată, „doi tineri singuri”, care își
mărturisesc iubirea într-un cadru tipic romantic- noapte, lună, tei- însă reașezat cumva, sub imperiul
cristalizării conștiente și profunde a iubirii. Într-o ultima invocație către Luceafăr, fata arată că nu își
părăsește idealul de iubire, ci îi dă o altă determinare, posibilă în ordinea umanului. La rândul său,
Luceafărul, deși „tremură ca alte dăți/ În codri și pe dealuri” își acceptă cu seninătate destinul.
Experiența erotică e un prag pentru Luceafăr, însemnând, pe de o parte, pasiune și suferință, dar, pe de
alta, reafirmarea principiului identității cu sine și al diferenței orgolioase față de universul uman.
Un prim element de structură și compoziție îl constituie titlul, care este în sine un motiv
anticipativ, avertizând asupra naturii duale a geniului, care participă deopotrivă la ordinea umană și la
aceea divină. În sens denotativ, el reprezintă un astru ceresc, numele popular al planetei Venus, prima
stea ce apare pe bolta cerească odată cu înserarea, iar, în sens conotativ, acesta reprezintă geniul, idealul,
perfecțiunea, cunoașterea și lumea superioară. Deși cuvântul în sine are origini latinești, unde Lucifer
înseamnă „aducător de lumină” și, prin extensie, „Steaua dimineții”, în tradiția biblică, el este asociat
îngerului căzut, aparținând, așadar, demonicului.
La nivel stilistic, textul este o sinteză a limbajului popular „vezi de treabă”, „mării”, „colo”,
„dară”, cu limbajul cult, neologic: „haos”, „ orizont”, „idealuri”, creând imagini poetice insolite,
rezultate în urma acelui proces de „scuturarea podoabelor”(Tudor Vianu). Vocabularul este reprezentat,
în majoritate, de cuvinte aparținând fondului vechi, latin, al limbii, recuperate poetic și îmbogățite
semantic, iar unele versuri au efect de sentință, de aforism: „Din sânul veșnicului ieri/ Trăiește azi ce
moare”.
Măsura versurilor este scurtă, de șapte- opt silabe, rimă încrucișată și ritmul predominant iambic,
iar sintaxa poetică este dominată de inversiune și ingambament.
În concluzie, poemul Luceafărul de Mihai Eminescu este o creație romantică ce surprinde condiția
omului de geniu, dar, în egală măsură, ilustrează concepția lui Eminescu despre forța oniricului.