Luceafarul

de Mihai Eminescu
Ultimul mare romantic european, contemporan in realitate cu Verlaine, isi pastreaza
inca forta de a solicita sensibilitatea si spiritul omului modern care se intoarce la Eminescu dintr-o
nevoie de cunoastere a unor stari eterne dezlegate si legate intr-un limbaj, care continua sa ne
exprime mai bine decat propria noastra vorbire.
Luceafarul este o sinteza a intregii creatii eminesciene si este un poem romantic pe tema
destinului omului de geniu. Aparut in 1883 pe rand in Almanahul Societatii Academice Romania
juna din Viena, in Convorbiri literare , iar, la sfarsitul aceluiasi an, in volumul Poezii, editia
Titu Maiorescu.
Luceafarul a cunoscut un lung si complicat proces de elaborare. Dupa cum indica insusi
autorul, punctul de plecare e un basm romanesc publicat de germanul Richard Kunisch intr-un
memorial de calatorii aparut la Berlin in 1861. Basmul intiulat Fata in gradina de aur cuprinde
povestea unei foarte frumoase fete de imparat, izolata de tatal ei intr-un castel, de care se
indragosteste un zmeu.
Tema o reprezinta conditia omului de geniu, sustinuta de alte teme specifice romantismului:
iubirea cu cele doua ipostaze, implinita si imposibila, natura terestra si cosmica, timpul, conditia
umana. Poemul lui Eminescu apare, deci, ca o alegorie pe tema romantica a destinului geniului in
lume, ceea ce inseamna ca povestea, personajele reprezinta de fapt o suita de personificari, metafore
si simboluri, care transfigureaza idei, concepte, atitudini dintr-o meditatie asupra geniului vazut ca
fiinta solitara si nefericita, opusa prin structuri si destin omului comun. Viziunea romantica este
puternic influentata de filosofia lui Schopanhauer. Astfel, fata de imparat simbolizeaza fiinta
feminina la varsta delicata a Zburatorului, fiind totodata un simbol al omului comun. Visul de iubire
pentru luceafar al fetei reprezinta criza puberala, dorinta de realizare prin dragoste. Dar dragostea
pentru luceafar reprezinta totalitatea aspiratiilor spre absolut. Refuzul iubirii Luceafarului este
spaima de nemurire, care pentru omul comun inseamna moarte sau reprezinta incapacitatea de a-si
depasi sfera. Acesta semnificatii sunt subliniate de senzatiile de frig si de ardere pe care fata de
imparat le are in preajma luceafarului metamorfozat : Ochiul tau ma-ngheata, privirea ta ma
arde.
Eminescu insusi a declarat ca intentia lui a fost sa infatiseze o drama a geniului insingurat si
nefericit, fapt pentru care el a asimilat si transformat in simboluri lirice urmatoarele antinomii din
filosofia lui Schopenhauer in legatura cu geniul si omul comun aflat in sfere diferite: ratiune pura
instinctualitate; obiectivitate subiectivitate; capacitate de as depasi sfera incapaciate; aspiratia
spre cunoastere vointa de a trai; puterea de a se sacrifica, pentru atingerea scopului obiectiv
dorinta de a fi fericit, singuratate- sociabilitate.
Titlul, element paratextual, reprezinta continutul de idei al textului si este constituit din
substantivul Luceafarul care se refera la steaua fixa cea mai stralucitoare, care rasare prima si
apune ultima, de aceea fiind folosita de catre navigatori drept punct de reper. Termenul reprezinta
denumirea populara a astrului, care provine de la Lucifer, numele primului inger cazut, anticipand,
astfel, dubla ipostaza a personajului principal: inger si demon.
Din punct de vedere al curentului literar, in poem se regasesc trasaturi specifice
romantismului. In primul rand, este vorba despre aspectul tematic, deoarece sunt concretizate teme
specifice acestui curent literar: conditia geniului, iubirea neimplinita, natura cu cele doua ipostaze,
terestra si cosmica, conditia umana, timpul. Reteaua motivelor literare ce se subordoneaza acestor
teme sunt specifice romantismului: steaua, noaptea, oglinda, visul, ingerul, demonul, codrul, teiul,
luna. De asemenea, procedeul artistic de baza este reprezentat de antiteza, atat la nivelul
personajelor, Luceafar- Catalin, cat si la nivel compozitional, intre planul uman- terestru si cel
cosmic- universal. Aceast curent literar se manifesta si prin dramatismul dialogului, dar si prin
sursele variate: folclorice, filosofice, mitologice. Aceasta interferenta, specifica romantismului,
confera poeziei o mare profunzime si posibilitati multiple de interpretare pentru ca, prin chiar
structura ei, are o stratificare complexa si niveluri deosebite de accesibilitate.

(Structura si compozitie)
Structurat pe planuri antitetice, terestru-cosmic si realfantastic, Luceafarul contine 98 de
strofe organizate intr-o succesiune de 4 tablouri, pe parcursul carora se suprapun sau se separa doua
planuri, terestru- uman si cosmic- universal, legate subtil prin jocul asemanarilor si al diferentierilor
dintre ele .
Tabloul I este o poveste fantastica de iubire intre doua fiinte apartinand unor lumi diferite,
regasindu- se atat planul terestru cat si cel cosmic, atmosfera e grava, solemna, gesturile sunt
ceremonioase, iar comunicarea este indirecta, ea se realizeaz in vis .
Tabloul al-II-lea este inceputul idilei intre semeni, cadrul e terestru, atmosfera e intima,
familiara, gesturile sunt stereotipe, dictate de instinct, comunicarea e directa, limbajul este
colocvial.
Tabloul al-III-lea prezinta calatoria intergalactica a Luceafarului si dialogul lui cu
Demiurgul. Cadrul e cosmic, atmosfera glaciara, limbajul este gnomic, dialogul este presupus,
Demiurgul aude replicile lui Hyperion, fara ca acesta sa le mai exprime.
Tabloul al-IV-lea este povestea fericirii, iubirii omului comun si a revelatiei Luceafarului
asupra diferentelor dintre cele doua lumi.
Organizarea acestor tablouri este simetrica, in primul si in ultimul manifestandu-se ambele
planuri, in timp ce in al doilea si in al treilea tablou, planurile se separa, initierea Catalinei si a lui
Hyperion necesitand un spatiu adecvat, fara influente externe. De asemenea, acestea sunt definite
prin prezenta unor elemente de recurenta. Un exemplu in acest sens il reprezinta chemarile Fetei de
imparat si metamorfozele Luceafarului din primul tablou. Comunicare este posibila doar in visul
fetei, cele doua chemari ale acesteia fiind indentice si avand rolul unor incatatii menite sa
concretizeze dorinte :
Cobori n jos, luceafar blind,
Alunecind pe-o raza,
Patrunde-n casa si n gnd
Si viata-mi lumineaza!
Prima infatisare a Luceafarului este angelica, iar portretul este realizat cu ajutorul unor
epitete: par de aur, moale, vanat giulgi, Incununat cu trestii, Un mort frumos cu ochii vii,
nascandu-se din cer si mare. Ii cere fetei sa i se alature ca imparateasa a marilor, dar aceasta il
refuza, deoarece pretul ar fi fost insasi viata ei. La a doua chemare, Luceafarul raspunde nascanduse din noapte si soare si capatand un chip angelic: negre vitele-i de par, negru giulgi, ochii mari
si minunati. Si de acesta data fata refuza sa-l insoteasca in imparatia stelelor, cerandu-i lui sa
devina om. Este evident ca cele doua metamorfoze sunt antitetice si ilustreaza conditia
universalului, definita prin lipsa limitelor, Luceafarul fiind insesi limitele.
Cea de-a treia chemare a Fetei de imparat se manifesta in tabloul al patrulea, dupa ce aceasta
descoperise implinirea prin iubire alaturi de Catalin. Aceasta chemare se afla in antiteza cu primele,
deoarece, daca in primul tablou acestea au rolul de ilustra atractia dintre cele doua lumi, a treia
chemare are rolul de a sugera separarea definitive a acestora, prin simpla inlocuire a substantivelor
casa si viata cu substantivele cu valoare metaforica codru si norocul. Acesti termeni definesc
conditia umana, pe care Catalina o intelege si o accepta.
Pe de alta parte, raspunsul din final al lui Hyperion, transpune, simetric si antitetic cu cele doua
metamorfoze, rezultatul procesului de initiere realizat de Demiurg, in urma caruia novicele ajunge
sa- si accepte conditia:
Ce-ti pasa tie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Traind n cercul vostru stramt
Norocul va petrece,
Ci eu n lumea mea m simt
Nemuritor si rece.
Finalul poemului are rol de sentinta, de axioma universala, in care este exprimata o varietate de
trairi si atitudini: dispret fata de nimicnicia fiintei umane, invidie, neputinta, resemnare printr-o
retea de metafore ce pun in antiteza cele doua conditii: chip de lut, cercul vostru stramt, norocul, ce

definesc conditia umana drept efemera, limitata, schimbatoare, dar implinita prin iubire, si lumea
mea, nemuritor, rece, metafore de ilustreaza conditia universala prin vesnicia, lipsa limitelor,
ataraxie.
Viziunea poetica se reflecta mai ales la nivelul personajelor, ce reprezinta masti, tipuri
umane individualizate prin raportarea la cunoastere. Astfel, Luceafarul reprezinta fiinta superioara,
geniul, Absolutul. De altfel etimologic, Hyperion inseamna cel care merge deasupra. Dragostea lui
pentru fata de imparat este simbolul aspiratiei spre concret, dar in sensul cunoasterii, adica spre o
alta ipostaza a universului. Metamorfozarile luceafarului in inger si demon reprezinta, de fapt,
degradri ale unui ordin superior de organizare a materiei universale. De aceea el are rigiditate
statuara, o stereotipie a exprimarii, care sunt semne ca Luceafarul nu se comporta natural ca fiintele
cu experienta. Hotararea sa de a se sacrifica reprezinta de fapt dorinta de cunoastere.
Celelalte doua personaje lirice, Catalin si Catalina, reprezinta exponentii individuali ai
aceleeasi spee: barbatul prin care se concretizeaza absolutul, principiul masculin, printul din
poveste. Lectia de iubire a lui Catalin este o forma de magie erotica, o manifestare galanta a
instinctualitatii masculine. Nostalgia Catalinei fata de Luceafar in momentul implinirii iubirii ei
pamantesti sugereaza ruperea dintre ideal si real, iar acceptarea lui Catalin sugereaza revelarea
identitatii de structura si de ideal cu acesta.
Demiurgul este, desigur, simbolul impersonalitatii universale, iar Hyperion forma
individualizata a absolutului. Dorintei lui Hyperion de-a fi dezlegat de nemurire pentru o ora de
iubire, adica de a primi o alta structura compatibila cu ideea de dragoste, i se opune refuzul
Demiurgului, care il face sa inteleaga imposibilitatea obiectiva de a mai cobori treptele de
organizare a sferei universale. In perfectiunea personajului se manifesta un deficit de cunoastere si
acest deficit declanseaza drama.
De asemenea, este evident caracterul gnomic al poemului care contine maxime, sentinte,
percepte morale formulate in chip remarcabil. Este vorba despre lectia de cunoastere pe care
demiurgul o da lui Hyperion. Acest stil gnomic este caracteristic multor poezii apartinand
maturitatii creatiei eminesciene.
Limbajul eminescian este pur prin preponderenta latina a termenilor: din 1908 de cuvinte 1688
sunt de origine latina. Este valorificat fondul vechi de cuvinte integrandu-se in text expresii si
constructii populare. Foarte putine neologisme : demon, himeric, haos, ideal, orizont, palat, sfera,
palid, prezente mai ales in tabloul I si in al III- lea
Poemul Luceafarul se remarca printr-o muzicalitate exceptionala realizata prin orchestrarea
subtila a efectelor eufonice ale cuvintelor si prin versificatia clasica : catrenele cu masura de 7-8
silabe, rima incrucisata si ritmul iambic. De asemenea, exista o permanenta alternanta intre rimele
masculine cu accent pe ultima silaba si rimele feminine, alternanta care produce modificari de
tonalitate sugerand o continua inaltare si cadere in perfecta consonanta cu insasi ideea poemului.
Eu consider ca, desi forma poemului e narativ- dramatica, in sensul ca este o poveste cu
dialog, ca cele 4 tablouri sunt episoade in care exista personaje, nararea la persoana a-III-a, ca
prezinta un narator obiectiv si o constructie cronologica a subiectului, Luceafarul este un poem in
esenta liric. Astfel, prin toate acestea si prin mijloace specifice romantismului este reliefata viziunea
autorului asupra lumii: schema epica este doar cadrul intamplarilor si al personajele care sunt, de
fapt, simboluri lirice in care se sintetizeaza idei filosofice, atitudini morale, stari de sensibilitate, o
viziune poetica asupra conditiei umane si asupra conditiei omunlui superior.
In concluzie, Luceafarul este considerat o sinteza a poeziei eminesciene si a poeziei
romanesti, in general. In el se regasesc, dupa cum subliniaza T.Vianu, aproape toate motivele,
toate ideile fundamentale, toata categoriile lirice si toate mijloacele lui Eminescu, poemul fiind
intr-un fel si testamentul lui poetic, acela care lamureste posteritatii chipul in care si-a conceput
propriul lui destin.