Sunteți pe pagina 1din 3

CARACTERIZAREA VITORIEI LIPAN

Romanul este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acţiune


complexă, desfăşurată pe mai multe planuri, cu un număr mare de personaje, antrenate în conflicte
puternice. „Baltagul“ (1930) este un roman polimorf, realist şi simbolic în acelaşi timp. Criticii literari
îl plasează în descendenţa baladei populare „Mioriţa“, un argument foarte important fiind mottoul cărţii
„Stăpâne, stăpâne/ Mai cheamă ş-un câne.“
Romanul este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acţiune complexă,
desfăşurată pe mai multe planuri, cu un număr mare de personaje, antrenate în conflicte puternice.
Titlul romanului este simbolic, baltagul, armă purtată îndeosebi de ciobani, având două tăişuri,
ce pot simboliza binele şi răul: baltagul este arma crimei, dar şi arma dreptăţii, cu care criminalul este
ucis de fiul victimei. După legea arhaică, precreştină, a lumii muntenilor, fapta lui Gheorghiţă este
considerată justiţie, nu crimă.
Subiectul are rădăcini mitice, Mioriţa fiind considerată de George Călinescu unul dintre cele
patru mituri fundamentale ale poporului român. De aceea, în roman apar motive specifice baladei:
motivul transhumanţei, femeia justiţiară, uciderea ciobanului mai bogat de către ceilalţi doi, invidioşi
pe averea sa. întrucât acţiunea se petrece în lumea reală, lipseşte motivul mioarei năzdrăvane.
Deşi de dimensiuni destul de reduse (comparativ cu alte exemple ale speciei), naraţiunea
dezvoltă o acţiune complexă, desfăşurată în 16 capitole, concentrată în jurul a trei nuclee epice:
aşteptarea lui Nechifor, care cuprinde aşteptarea neliniştită a Vitoriei, semnele prevestitoare ale
nenorocirii, pregătirea pentru drum, cu apelul la autoritatea spirituală (preot, vrăjitoare) şi de stat
(prefect). Urmează căutarea, nucleu ce cuprinde plecarea, găsirea urmelor lui Nechifor, găsirea
câinelui, apoi a trupului. Ultimul nucleu, actul justiţiar, va conţine pregătirile de înmormâtare,
înmormântarea, demascarea ucigaşilor, pedepsirea acestuia şi a complicelui. Acţiunea se desfăşoară
urmărind momentele subiectului, iar prin folosirea prezentului istoric, faptele se petrec sub ochii
cititorilor.
Romanul începe cu o legendă caracteriologică despre munteni, pe care Vitoria Lipan şi-o
aminteşte în timp ce toarce, singură, pe prispă. Legenda proiectează incipitul romanului într-un timp
mitic, autorul sugerând că viaţa muntenilor se desfăşoară neschimbată din timpuri imemoriale. Femeie
încă tânără, cu ochi aprigi, Vitoria este îngrijorată de absenţa soţului ei: „Nechifor Lipan plecase de
acasă după nişte oi, la Dorna, ş-acu Sfântu-Andrei era aproape şi el încă nu se-ntorsese.“ O dată cu
trecerea zilelor, vremea se răceşte şi argatul Mitrea se întoarce cu vacile şi oile din poiană. Vitoria îşi
pregăteşte gospodăria pentru iarnă, din ce în ce mai îngrijorată. În încercarea ei de afla ce s-a
întâmplat, se duce la părintele Dănilă, pe care îl roagă să-i scrie o scridoare lui Gheorghiţă, mezinul
familiei Lipan. Femeia îi povesteşte părintelui visul straniu, premonitori, pe care l-a avut, în care
bărbatul trecea călare, cu faţa spre apus, o apă neagră. Întrucât sfaturile preotului nu o liniştesc, femeia
cere ajutorul babei Maranda, vrăjitoarea satului, care îi spune că Nechifor este prins în mrejele unei
femei. În preajma Crăciunului se întoarce acasă şi Gheorghiţă, de la care femei află că Nechifor nu a
mai trecut cu oile pe la apa Jijiei, ca de obicei.
Femeia bănuieşte că soţul ei a fost omorât şi se hotărăşte să plece în căutarea lui, fapt ce
constituie intriga romanului. Înintea plecării, însă, timp de 12 vineri şine post negru, părând să se
desprindă de lumea reală: „fără hrană, fără cuvânt, cu broboada cernită peste gură.“ Se întrezăreşte aici
o credinţă străveche, şi anume că nu poate ajunge la cel din lumea umbrelor decât cel ce devine
asemenea. De aceea, „ea se socotea moartă, ca şi omul ei, care nu era lângă dânsa.“
Desfăşurarea acţiunii prezintă drumul celor doi, un drum invers al trashumanţei. Însoţită de
Gheorghiţă, Vitoria pleacă pe urmele soţului, încercând să dezlege misterul absenţei sale. Încet-încet,
femeia reuşeşte să-i reconstituie traseul şi ajunge la Vatra Dornei unde află că Nechifor a murit. În mod
semnificativ, pe parcusrul drumului lor, cei doi se întâlnesc cu o cumetrie, la Borca, şi cu o nuntă, la
Cruci, fapt ce simbolizează parcurgerea unui adevărat traseu existenţial. În acelaşi timp, aşa cum va fi
înmormântarea la final, aceste momente îi dau autorului posibilitatea să prezinte în mod realist
obiceiurile muntenilor. Drumul întortocheat, cu întoarceri şi şovăieli, este simbolic; reprezintă labirintul
din care trebuie să iasă la lumină – găsind trupul soţului şi descoperind criminalii. Înainte de a-şi găsi
soţul, Vitoria îl descoperă pe câinele acestuia, Lupu, care devine un adevărat adjuvant în încercarea de
a descoperi rămăşiţele lui Nechifor. Reuşeşte să găsească osemintele soţului ei şi să îi identifice pe
criminali – Ilie Cuţui şi Calistrat Bogza – doi ciobani cu care se întovărăşise Nechifor. În timpul
praznicului de înmormântare fapta celor doi este dezvăluită autorităţilor, moment ce reprezintă punctul
culminant. Tensiunea este întreţinută de dialogul prin care femeia îl face pe criminal, Calistrat Bogza,
să-şi piardă cumpătul. Intervenţiile femii în relatare, făcute la persoana I („Dar eu ştiu mai bine că se
duceau la deal“, „eu am ştiinţă că fapta aceasta s-a petrecut ziua, la asfinţitul soarelui“) creează
impresia că Vitoria a fost martor ocular la crimă. O dată cu prinderea ucigaşilor, se încheie şi misiunea
justiţiară a Vitoriei şi ea intră din nou în rânduiala vieţii. Ultima replică a Vitoriei, în stil direct,
demonstrează că viaţa îşi continuă cursul: „Iar pe soră-ta să ştii că nici c-un chip nu mă pot învoi ca s-o
dau după feciorul acela nalt şi cu nasul mare al dăscăliţei lui Topor.“
Specifică romanului este şi acţiunea ce se desfăşoară pe mai multe planuri. În paralel cu
conflictul exterior, se desfăşoară şi un conflict interior al personajului ce urmăreşte zbuciumul eroinei,
conflict ce conferă dramatism scrierii.
În romanul sadovenian, personajul principal este Vitoria Lipan, personaj reprezentativ pentru
categoria oamenilor din comunitatea rurală. Eroina este un personaj de factură realistă, ceea ce
presupune coexistenţa unor trăsături complexe.
Urmărind schema romanului realist, personajul principal este prezentat de la început prin
caracterizare directă, naratorul realizându-i portretul fizic, a cărui caracteristică este frumuseţea.
Acesta este construit din linii care sunt direcţionate dinspre exterior spre interior: obrazul ei parcă era
un portret neclintit (…) ochii ei căprui în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului, erau
duşi departe. Personajul trece parcă printr-un proces de interiorizare, încearcă să devină fiinţă lăuntrică:
acei ochi aprigi şi încă tineri căutau zări necunoscute. Meditaţia reclamă izolarea: în singurătatea ei,
femeia cerca să pătrundă până la el. Deşi comunică şi nu trăieşte într-o lume indiferentă, Vitoria are
sentimentul singurătăţii. Acesta nu-i determină resemnare, ci o încredinţează că ei îi aparţin hotărârile
decisive.
Statutul social al personajului se limitează la început la condiţia de mamă şi soţie, îndatoriri
pe care şi le îndeplineşte cu dăruire. Ea are doi copii: Gheorghiţă şi Minodora, pe care încearcă să-i
educe în spiritul tradiţiei. Pe Minodora o trimite la mânăstire pentru a-i desăvârşi educaţia, însă o
pregăteşte şi pentru viaţa de familie, încercând să-i insufle mentalitatea tradiţională.
Portretul moral al Vitoriei este dezvăluit prin mijloacele caracterizării indirecte, trăsăturile
muntencei reieşind din faptele, gesturile şi vorbele acesteia. Paleta trăsăturilor se îmbogăţeşte indirect
din acţiune, căci femeia este o fire dinamică.
Din felul în care le impune copiilor respectarea tradiţiei, reiese că Vitoria este o fire
conservatoare ce respinge elementul modern. Când îşi dă seama că Minodora este influenţată de nou,
o mustră şi-i corectează ţinuta vestimentară: Îţi arăt eu coc, valţ şi bluză.
Concepţia asupra vieţii dezvăluie în Vitoria o personalitate contradictorie. Îngrijorată de
absenţa lui Nechifor, femeia caută explicaţii la autorităţile morale ale satului. Prima vizită o face la
părintele Daniil Milieş, pentru un sfat, însă respinge ideea acestuia că soţul ei ar putea întârzia la
petreceri. Consultarea preotului dezvăluie o fire credincioasă, care recunoaşte în preot o autoritate.
Următorul drum îl face la baba Maranda, dovedind astfel că este superstiţioasă. De altfel, credinţa ei
în semne prevestitoare şi în vise premonitorii o determină să bănuiască nenorocirea ce se abătuse
asupra soţului ei. Respectarea credinţelor religioase nu o împiedică să caute răspunsuri în semnele
vremii, prin crengile subţiri ale mestecenilor, în brazii mai negri decât de obicei sau în nourul negru de
deasupra Ceahlăului. Ca un bun creştin, ea se roagă divinităţii şi ţine post negru înainte de a pleca la
drum. Se întrezăreşte aici şi o credinţă străveche: nu poate ajunge la cel din lumea umbrelor decât cel
ce devine asemenea. De aceea, ea ţine post negru, fără apă, mâncare sau cuvânt. Tot din cauza
apropierii de lumea morţilor i se pare că timpul s-a oprit. Astfel, faptele sunt un mijloc indirect
important de caracterizare şi dovedesc un mod de a gândi profund tradiţional.
Replicile personajului feminin sunt şi un mijloc indirect de caracterizare. Întrebările femeii
sunt directe, precise, vocea sa abordând toate tonalităţile, de la umilinţă, atunci când vorbeşte cu feţe
bisericeşti, la sfială, când discută cu baba Maranda care îi ghiceşte sau asprime, când i se adresează
fiului ei, în primele capitole ale romanului
Introspecţia psihologică reprezintă un alt mijloc de caracterizare indirectă a personajului.
Trăirile intense, dar neexteriorizate, dezvăluie un personaj sensibil, căruia i se conturează latura
feminină. Cel care observă o schimbare este Gheorghiţă, fiinţa cea mai apropiată Vitoriei: şi maică-sa
s-a schimbat, se uită numai cu supărare şi i-au crescut ţepi de aricioaică.
După ce îşi ordonează gospodăria, femeia porneşte în căutarea soţului, dovedind inteligenţă şi
spirit de detectiv. Ea alege acelaşi traseu ca al lui Lipan, merge din sat în sat, întreabă şi îi omeneşte pe
cei care îi dau detalii. În drumul căutării, femeia participă la un botez, simulând veselia şi dovedind
astfel o mare capacitate de disimulare. Gândirea logică a Vitoriei este demonstrată de faptul că
deduce din informaţiile primite locul în care dispăruse soţul ei, între Suha şi Sabasa. Descoperind
osemintele lui Nechifor într-o prăpastie, femeii i se confirmă sumbra intuiţie.
După ce îl îngroapă creştineşte pe Nechifor, dorinţa Vitoriei vizează săvârşirea dreptăţii.
Aceasta este înfăptuită în virtutea unei legi nescrise. Vinovaţii, Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui, sunt poftiţi
la praznicul pentru sufletul lui Lipan. Ademeniţi în cursă, supuşi la o presiune psihologică
extraordinară, aceştia sunt nevoiţi să-şi mărturisească faptele. Bună cunoscătoare a firii umane,
Vitoria îi învrăjbeşte pe cei doi, aflând adevărul. Pe cei doi suspecţi îi descoase, surprinzându-I prin
aluzii şi intuiţie, îi aduce în situaţia de a se deconspira, astfel că în mintea ei reconstituie exact
împrejurările asasinatului. Momentul psihologic ales pentru a da la lumină tot ceea ce părea întuneric în
mintea celorlalţi este praznicul înmormântării, regizat de femeia care îi dovedeşte pe ucigaşi prin
confruntare cu victima (osemintele, semnul lovirii în creştet), martorii (câinele Lupu) şi corpul delict
(baltagul). Căzut la lovitura de baltag a lui Gheorghiţă, sub ochii câinelui, Bogza îşi recunoaşte vina,
mărturisind că evenimentele s-au petrecut exact cum le-a redat famila. După atâta patos şi încrâncenare,
Vitoria, spirit superior, are puterea, venită din mila creştină, să-i acorde muribundului iertarea:
„Dumnezeu să te ierte, îi zise Vitoria.“
Nevoită să străbată un adevărat labirint, Vitoria parcurge implicit o experienţă iniţiatică.
Contactul cu o lume nouă, diferită de cea rurală, o face să înţeleagă şi să-şi depăşească drama familială.
Trecând de momentul praznicului, femeia revine la preocupările existenţiale „trezită din nou de griji
multe“, cu o energie reînviată. Plănuieşte acum toate cele cuvenite celor morţi, dar şi celor vii, cu
credinţa că viaţa trebuie să reintre în cursul ei firesc.
Făcând parte din galeria personajelor complexe şi puternice, Vitoria Lipan, al cărei nume
sugerează biruinţa, a fost comparată cu măicuţa bătrână din balada Mioriţa, având în comun cu aceasta
o dragoste extraordinară pentru cel dispărut şi o voinţă deosebită de a-l găsi. Pe de altă parte, din
perspectivă mitologică, criticul Alexandru Paleologu descoperea în Vitoria portretul zeiţei egiptene
Isis, care porneşte în căutatrea soţului ei Osiris, răpus de Seth. Ca în mitologie, eroina romanului
descoperă şi „recompune“ trupul soţului său, recompunând prin aceasta, în mod simbolic, echilibrul
universului.
Baltagul rămâne în literatura română, aşa cum afirma Nicolae Manolescu „romanul unui suflet
de munteancă“, o operă epică realizată în primul rând în jurul unui personaj excepţional, care
înmagazinează experienţa milenară a unei lumi de păstori.