BALTAGUL

De Mihail Sadoveanu
-caracterizare Vitoria Lipan-
Roman interbelic obiectiv realist mitic traditional

Mihail Sadoveanu se incadrează în seria marilor povestitori români, ca si loan

Neculce si lon Creangă. El scrie în perioada interbelicã o operã caracterizatã, in primul rând,
prin vastitate, fiind considerat întemeietorul romanului istoric în literatura românã. Valoroase
sunt, deopotriva, si scrierile sale sociale, dintre care se remarcã volumul de povestiri „Hanu
Ancutei"
Publicat în 1930, ”Baltagul” este nu numai o capodoperă a creației sadoveniene, ci și a
literaturii române interbelice în genere, tematica sa generând posibilitatea interpretării operei
în registre de lectură diferite: roman realist-mitic, roman cu intrigă antropologică, roman
polițist, monografic și social, roman de dragoste sau bildungsroman și, nu în ultimul rând,
roman tradițional (prin spațiul rustic, arhaic evocat, prin tipologia personajelor, prin
obiectivitatea perspectivei narative sau ordinea cronologică a evenimentelor etc.).
Scris în 17 zile, în urma unei călătorii a autorului pe traseul Vitoriei Lipan, romanul
are ca surse de inspirație baladele populare Șalga (setea de împlinire a actului justițiar),
Dolca (ideea profundei legături om-animal) și Miorița (punctul de plecare al firului epic,
corespondența personajelor, integrarea cosmică).
Titlul prefigurează destinul personajelor, căci în sens denotativ denumește securea cu
două tăișuri ca armă specifică oierilor, în roman fiind atât arma crimei, cât și obiectul
înfăptuirii dreptății, iar în sens conotativ are valoare simbolică, de restabilire a echilibrului
universal.
Destinului personajelor i se circumscriu teme precum viața pastorală, moartea,
condiția omului simplu, familia, natura, iubirea, călătoria inițiatică, nuanțate de motivul
visului, al labirintului, al căutării, al crimei sau al răzbunării.
Reperele temporale au conotație religioasă – Sâmedru, Sf. Andrei, Sângeorz, iar cele
spațiale țin de estetica realismului prin precizia geografică: Măgura Tarcăului, zona Dornelor
și a Bistriței, Cruci, Suha, Sabasa. Evenimentele sunt evocate din perspectiva obiectivă a unui
narator omniscient, omniprezent, heterodiegetic, auctorial.
 Nu în ultimul rând, conturarea personajelor se realizează la nivelul conflictelor – unul de
natură exterioară, între Vitoria Lipan, ca întruchipare a spiritului justițiar, și asasinii lui
Nechifor, care, prin moartea violentă, au condus la un dezechilibru universal; altul, de natură
interioară, oglindit în zbuciumul sufletesc al eroinei (stăpânirea de sine necesară înfăptuirii
actului justițiar înăbușe emoțiile puternice generate de confruntarea cu adevărul morții).
Pe parcursul actiunii, in afara de protagonist, isi fac aparitia si alte personaje cum ar fi,
Nechifor, Gheorghița, Ilie Cuțui, Calistrat Bogza, baba Maranda, Minodora.
Vitoria Lipan este personajul principal al romanului, fiind unul dintre cele mai bine
realizate personaje din lit.rom., fiind reprezentativ pt mentalitatea de tip traditional, portretul
sau fiind realizat prin tehnica basoreliefului. In plan social este evidentiata prin 3
ipostaze:sotie de oier, intrunind calitatile unei femei proiectate de fundalul satului traditional;
mama a doi copii, deoarece se preocupa de binele acestora intr-o maniera conservatoare,
traditionala, si detectiv, Vitoria fiind un detectiv inedit, cu opinci si basma, cu un betigas
misterios cu care tot scormoneste pamantul, fara ca nimeni sa stie de ce. În plan psihologic,
Vitoria este un caracter format, o persoană introvertită, dar extrem de puternică, ghidându-se
în viață după proverbul „Cine vorbește mult, știe puțin.”, pentru ca în plan moral ea să
beneficieze de nenumărate calități, având astfel capacitatea de a parcurge drumul de la
tipologie la individualitate, tranziție ce poate fi urmărită de-a lungul acțiunii prin
intermediul mijloacelor de caracterizare a personajului.
Caracterizarea directă este realizată, mai întâi, de către autor când spune: „ochii ei
căprii în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului erau duși departe”, de aici
rezultând portretul său fizic din care reiese și frământarea personajului principal cu privire la
disparția soțului. De asemenea, autorul spune: „ochii ei sprinteni și încă tineri căutau zări
necunoscute”, aceste stări identificându-se cu aflarea adevărului despre Nechifor, personajul
fiind surprins într-un moment de intensă frământare lăuntrică.
Autocaracterizarea reiese prin replica referitoare la iubirea ce i-o purta lui Nechifor, și
anume „era dragostea ei de 20 și mai bine de ani”, spunând în același timp și că Nechifor nu
avea cum să o părăsească, pentru că „nici eu nu i-am fost urâtă”
În ceea ce priveste caracterizarea indirecta aceasta reiese din fapte, vorbe si ganduri.
Astfel, gândindu-se la întârzierea peste așteptări a soțului ei, Vitoria trece printr-un proces de
interiorizare, ea având o puternică viață afectivă. Încercând să găsească niște explicații pentru
dispariția lui Nechifor, ea întreprinde tot ce-i stă în putere: mai întâi merge la preotul Daniil
cu care se sfătuiește, apoi apelează la baba Maranda, ghicitoarea satului, însă este sceptică în
privința prezicerilor acesteia, necrezând că bărbatul ar fi părăsit-o pentru o altă femeie.
Tocmai de aceea începe să presupună apariția unei nenorociri, la această ipoteză contribuind
și firea sa superstițioasă. Ea interpretează toate semnele naturii, începând cu visele în care
Nechifor îi apare în tot felul de ipostaze rău prevestitoare, cum ar fi trecerea unei ape negre
cu spatele întors către ea, continuând cu rememorarea glasului bărbatului, pe care putea să-l
audă, dar nu putea să-l vadă, și terminând cu anumite semne care vin din vremuri mitice, cum
ar fi cântatul cocoșului.
Când bănuiala ei se transformă în certitudine, Vitoria se hotărăște să plece în căutarea lui
Nechifor, nu înainte însă de a apela la autorități, mai precis la subprefectul Anastase Balmez,
de a se purifica sufletește, de a ține post în toate vinerele negre și de a-și orândui treburile
gospodărești. În acest sens, ea o duce pe Minodora la mănăstire, dăruiește lăcașului de cult
Bistrița o icoană cu Sfânta Ana, vinde tot ce-a agonisit pentru a face rost de bani, apoi îi
comandă lui Gheorghiță un baltag nou, pe care i-l și sfințește, toate aceste fapte arata ca
Vitoria este o persoana credincioasa. Vitoria reconstituie întocmai drumul făcut de Lipan,
conducându-se atât după semne și porunci, cât și după intuiția sa feminină. Ea adună
informații din orice loc, se amestecă printre oameni pentru a afla amănunte, în toate
inițiativele sale acționând cu multă inteligență, luciditate și discreție. Ca un adevărat detectiv,
deținător al unei logici impecabile, eroina lui Sadoveanu, dominată de dârzenie și tenacitate,
pune lucrurile cap la cap, începând să facă lumină asupra cazului. Enigma ei se deslușește pe
drumul dinspre Sabasa către Suha, localități în care numărul oierilor se schimbă din trei în
doi, semn că această porțiune de drum deține misterul. După găsirea lui Lupu, câinele lui
Lipan, la Sabasa, totul devine clar: câinele îi conduce exact în râpa în care zăcea bărbatul
mort.
Astfel, o secventa narativa importanta este cea a coborarii in rapa, o veritabilă
„descensus ad Inferos”, aflată la confluenţa spaţiului real cu cel simbolic, un substitut al
Infernului în care coboară Gheorghiţă în noaptea priveghiului, experienţă iniţiatică
obligatorie în drumul spre maturitate, care i-a fost impusă prin autoritatea maternă:
„Coboară-te în râpă, îți spun!” Apoi Vitoria pleacă să anunțe autoritățile și să pregătească
toate cele necesare înmormântării și îl lasă pe Gheorghiță să vegheze noapte trupul
neînsuflețit al lui Nechifor.
Inițierea este încheiată la parastas, o altă secvență semnificativă, când Vitoria
reconstituie scena morții soțului ei și o povestește în fața sătenilor. Îi cere baltagul lui
Calistrat Bogza și îl acuza indirect:”-Gheorghiță- vorbi cu mirare femeia- mi se pare că pe
baltag e scris sânge și acesta-i omul care a lovit pe tatăl tău.”Bogza își pierde cumpătul, se
repede la flăcău ca să-și ia arma și este lovit cu propriul baltag. Astfel tânărul răzbună
moartea tatălui său și stabilește dreptatea :”Împuns de alt țipăt al femeii, feciorul mortului
simți în el crescând putere mai mare si mai dreaptă decât a ucigașului”; „îl lovi scurt cu
muchea baltagului, în frunte. Calistrat Bogza șovăi”. Repunerea în scenă a morții lui Lipan
dovedește existența unei femei inteligente și calculate, ea povestind ce se întâmplase în
noaptea crimei ca și când ar fi fost martoră a tragicului sfârșit al oierului. Prin urmare, în
finalul romanului, Gheorghiță se dovedește suficient de matur pentru a-și asuma rolul de cap
al familiei, în vreme ce Vitoria, sigură de maturizarea fiului în urma acestei călătorii,
decretează necesitatea de a-și continua amândoi viața obișnuită, al cărei ritm a fost întrerupt
de moartea prematură și violentă a lui Nechifor.
Prin urmare, conservatoare și autoritară, tenace și inteligentă, Vitoria parcurge în final
drumul dinspre moarte către viață, asumându-și cu luciditate toate responsabilitățile ce țin de
educația și întreținerea familiei. Odată îndeplinită datina și înfăptuită dreptatea, lucrurile
reintră în normal.