Tema i viziunea despre lume în romanul „Baltagul”,

de Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu s-a dovedit a fi unul dintre cei mai prolifici scriitori români,
opera sa însumând peste 105 de lucrări, în care a abordat teme variate, precum
istoria, fiind întemeietorul romanului istoric românesc, folclorul, copilăria sau viața
târgurilor de provincie. Scris în numai 17 zile, romanul „Baltagul” zugrăvește viața
muntenească din Moldova la începutul secolului al XX-lea, prezentând o civilizație
pastorală ordonată după credințe și eresuri ancestrale.
Publicat în 1930, „Baltagul” este un roman realist, obiectiv, interbelic, de
factură tradiționalistă și cu caracter monografic. Dimensiunea realistă a operei este
certificată de cronotopul real, bine definit (Măgura Tarcăului, Dorna, Suha, Sabasa),
de personajele care ilustrează tipologii umane , de prezena elementelor naturaliste
(uciderea lui Nechifor Lipan și a lui Calistrat Bogza, presiunea psihologică exercitată
de Vitoria asupra criminalilor), precum și de caracterul monografic, fiind capturate
momentele importante ale existenței (botezul de la Borca, nunta de la Cruci,
îmormântarea lui Nechifor). Perspectiva narativă este obiectivă, deoarece naratorul
extradiegetic, omniscient și omniprezent, povestește la persoana a treia, focalizarea
fiind zero (G. Genette).
În scrierea operei, Mihail Sadoveanu se inspiră din balada populară „Miorița”,
valorificând mitul transhumanței și al marii treceri prin moarte, aspect evidențiat de
motto-ul romanului: „Stăpâne, stăpâne,/Îți cheamă ș-un câne”. Critica literară a
asociat structura de suprafață a romanului cu cea a unui basm, deoarece urmărește
cele patru secvențe narative tipice: situația inițială, caracterizată de echilibru; situația
secundară, suprapusă intrigii, în care echilibrul inițial este perturbat de o absență;
drumul inițiatic parcurs de erou în vederea restabilirii echilibrului, culminând cu
triumful binelui, ce reprezintă această restaurație. Alexandru Paleologul este cel care
a observat similaritățile romanului cu mitul lui Isis și Osiris din mitologia egipteană.
Potrivit acestuia, Vitoriei îi corespunde Isis, zeița matrimoniului și a fidelității
casnice, plecată în căutarea soțului ei mort, Osiris, recte Nechifor Lipan, fiind ajutată
de fiul său, Horus, recte Gheorghiță, și de Anubis, zeul cu cap de șacal, reprezentat
aici de Lupu, câinele lui Nechifor.
Titlul operei este simbolic-anticipativ, fiind constituit sintetic dintr-o vocabulă
substantivală determinată hotărât, ce dobândește semnificații multiple. Cu valoare
denotativă, cuvântul denumește un topor cu două tăișuri, arma folosită de păstori
pentru a se apăra de fiarele pădurii și de maleficul uman, arma care îi va curma viața
lui Nechifor, dar și cea cu care se va face dreptate prin aplicarea legii Talionului,
atunci când, în finalul romanului, Gheorghiță îl va ucide pe Calistrat Bogza cu
propriul său baltag. Cu valoare conotativă, titlul dezvăluie „creanga de aur” cu care
cititorul pătrunde în universul ficțional, „baltag” însemnând și labirint.
Din punct de vedere tematic, romanul este eclectic, tema fundamentală vizând
existența pastorală a poporului român. Ea este dublată de alte teme secundare,
precum cea a iubirii, a familiei, a călătoriei, romanul având totodată și valențe
polițiste, deoarece criminalii descoperiți de Vitoria sunt exemplar pedepsiți,
mitologice și inițiatice, fiind și un bildungsroman în ceea ce-l privește pe Gheorghiță.
Structural, romanul este organizat pe șaisprezece capitole ce respectă
desfășurarea cronologică a întâmplărilor, fiind utilizată tehnica înlănțuirii. Se pot
identifica însă trei nuclee narative principale, cu semnificații complexe: așteptarea și
pregătirea pentru drum a Vitoriei, călătoria sa în căutarea lui Nechifor, descoperirea
mortului și pedepsirea ucigașilor. Incipitul operei este de tip captatio benevoletiae,
fiind reprezentat de o enclavă narativă. Cititorul este introdus în universul ficțional
din perspectiva Vitoriei Lipan, stând singură pe prispă în așteptarea bărbatului, care
își amintește o legendă povestită de Nechifor Lipan la nunți și cumetrii. Aceasta
caută să explice atributele diferite ale fiecărui popor, primite de la Dumnezeu la
începutul timpului. Muntenii, ajunși prea târziu, trebuie să ducă o viață grea, dar
primesc în schimb inimi ușoare, femei frumoase și puterea de a se bucura de viață.
Această perspectivă este certificată în excipitul textual, romanul încheindu-se tot cu
imaginea Vitoriei, care, după ce și-a îndeplinit datoria față de soțul ei și i-a pedepsit
pe criminali, trebuie să se întoarcă acasă.
Expozițiunea este realizată în manieră realistă, prezentându-l pe Nechifor
Lipan, soțul Vitoriei, cu care are doi copii: Minodora și Gheorghiță. În apropiere de
Sfinții Mihail și Gavriil, el pleacă la Dorna să cumpere oi și nu se mai întoarce.
Intriga romanului este reprezentată de absența îndelungată a acestuia, ce o
îngrijorează pe Vitoria. Ea are un vis premonitoriu, în care îl vede pe Nechifor, întors
cu spatele, trecând călare peste o apă, simbol al râului Styx, ce desparte lumea viilor
de cea a umbrelor. Considerându-l un semn prevestitor al morții, Vitoria cere sfatul
preotului Dănilă, care o îmbărbătează, și babei Smaranda, ce susține că Nechifor a
rămas undeva cu o altă femeie. Vitoria se îndoiește însă că bărbatul ei se va mai
întoarce acasă și decide să plece în căutarea acestuia. Pregătirile ei sunt atât
materiale, deorece îi vinde toată brânza domnului David pentru a face rost de bani
pentru drum, o trimite pe Minodora la Mânăstirea Văratec și ia un baltag nou lui
Gheorghiță, cât și spirituale: Vitoria ține post 12 vineri la rând, se spovedește și se
duce să se roage la icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana de la Mânăstirea Bistrița.
Drumul Vitoriei este secvențializat în mai multe episoade independente,
aceasta oprindu-se la hanurile de pe drum pentru a întreba de Nechifor și a-i reface
traseul. Domnul David o împiedică să dezvăluie adevăratul motiv pentru care îl caută
pe bărbat, sfătuind-o să nu își deschidă sufletul prea largîn fața lumii pe care ea, o
femeie simplă de la munte, nu o cunoaște. La hanul domnului David, Vitoria rămâne
singură cu nevasta acestuia, o unguroaică ce nu înțelege limba română, motiv pentru
care îi dezvăluie adevăratele sentimente față de Nechifor. Vitoria i-a rămas
credincioasă soțului ei, susținând că îl iubește la fel ca la început, în ciuda
infidelităților sale și bătăilor primite atunci când i le reproșează. Astfel, deși
personajele ilustrează tipologii umane, ele prezintă vieți interioare dinamice, marcate
de zbucium și îndoieli, dar și de trăiri profunde, ce ilustrează opțiunile etice ale
autorului, dimensiunea morală fiind preponderentă celei psihologice. La Dorna,
Vitoria află că Nechifor a cumpărat 300 de oi, cu care a plecat spre câmpie, la iernat,
fiind însoțit de alți doi păstori. La Sabasa este menționată trecerea turmei cu cei trei
stăpâni, însă la Suha, hangiul își amintește că a văzut trecând doar doi oameni cu
turma, pe Calistrat Bogza și Ilie Cuțui, informație din care Vitoria deduce că Nechifor
a dispărut undeva între Sabasa și Suha. Încercând să afle mai multe despre cei doi
păstori, Vitoria ajunge în sat la Doi Meri, unde îl găsește pe câinele lui Nechifor,
Lupu. Ea decide să refacă traseul bărbatului între cele două așezări, dar la Crucea
Talienilor, câinele devine agitat și coboară în râpă. Urmându-l, Vitoria și Gheorghiță
descoperă osemintele lui Nechifor, craniul acestuia prezentând o lovitură de topor în
spate.
Vitoria anunță autoritățile asuprea faptului, dar Cuțui și Bogza se declară
nevinovați, susținând că Nechifor le-ar fi vândut lor oile sale, după care a plecat
înapoi, fiind probabil jefuit și omorât pe drum. Vitoria respinge această ipoteză,
deoarece Nechifor, un păstor cu experiență, nu ar fi făcut vânzarea în lipsa unui
martor, iar acesta încă mai avea bani în traistă atunci când l-au găsit, ceea ce neagă
posibilitatea unei tâlhării. Cu ajutorul hangiului, Vitoria pregătește ritualul funerar,
îndeplinându-și astfel datoria spirituală față de soțul ei. La pomană, ea îi invită pe
Cuțui și pe Bogza, acesta din urmă dându-i baltagul său lui Gherghiță pentru a-l
studia. Un veritabil „hamlet feminin”, Vitoria reconstituie cu calm exemplar
întâmplările ce au condus la moartea lui Nechifor: Bogza l-a omorât pe acesta cu
baltagul său atunci când Cuțui i-a făcut semn că drumul este liber, câinele a sărit să
își apere stăpânul, iar Nechifor a căzut cu tot cu calul în râpă. Reacția lui Bogza la
auzul acestora este exagerată, dezvăluind vinovăția sa, iar la strigătul mamei,
Gheorghiță îl omoară cu propriul baltag, aplicând astfel Legea Talionului. Moartea
lui Bogza constituie un act compensatoriu, restabilirea dreptății căpătând
solemnitatea împlinirii unui ritual, întrucât normele etice ale personajelor se bazează
pe o formă de justiție ancestrală. Finalul romanului aduce în prim-plan restabilirea
echilibrului, întrucât viața familiei revine la ritmul său normal, precum și o evoluție,
deoarece Gheorghiță devine capul familiei și preia responsabilitățile tatălui său.
Romanul „Baltagul” are un puternic impact estetic asupra cititorului, fiind o
veritabilă ilustrare a unor existențe umane deosebite, nealterate de contactul cu
lumea aflată în schimbare din afara microcosmului lor. Astfel, se resuscitează
imaginea unei lumi arhaice, în care oamenii trăiesc în acord cu transhumanța,
urmând niște legi nescrise ale firii.
Neîndoielnic, romanul lui Mihail Sadoveanu reprezintă „formula tradițională”
a prozei interbelice, impunând un model etic și estetic, grație îngemănării
caracterului tradițional cu cel monografic, a dimensiunii realiste cu cea mitologică.