Caracterizare Baltagul

Realismul este un curent literar dezvoltat în strânsă legătură cu condițiile

social-istorice ale secolului al XIX-lea, care impune o nouă orientare estetică
caracterizată prin reprezentarea veridică a realității și o tendință de obiectivare,
destinul uman fiind supus unor legi precise și unor cauze previzibile. Romanul
este o specie literară în proză, aparținând genului epic cu acțiune amplă,
derulată pe mai multe planuri narative, cu un număr mare de personaje
surprinse în evoluție.
În literatura română, Mihail Sadoveanu a fost unul dinte autorii a cărui
operă, destul de vastă, s-a caracterizat printr-o problematică diversă, una dintre
laturile reprezentative ale creației sale constituind-o redescoperirea sufletului
simplu al țăranului român.
Romanul „Baltagul”, apărut în 1930, este un roman interbelic, obiectiv,
realist-mitic și tradițional. Are ca punct de plecare balada populară „Miorița”,
însă acțiunea textului este creată pe mai multe coordonate. Din armătura epică
a baladei a valorificat intriga (omorârea unui cioban de către alți doi ciobani
pentru a-i lua oile), autorul preluând și motivul literar al animalului credincios,
element esențial în derularea conflictului acestei opere literare.
Tema ilustrează perspectiva tradițională, conturând ființa arhaică a satului
românesc, sufletul țăranului moldovean ca păstrător al lumii vechi, al tradițiilor
și specificului național, cu un mod propriu de a gândi, a simți și a reacționa în
momentele cruciale ale vieții.
Titlul operei este unul semnificativ, baltagul evidențiind arma cu două
tăișuri care în roman are funcție dublă: pe de o parte, reprezintă arma cu care
este înfăptuită o crimă(omorârea lui Nechifor Lipan de către Calistrat Bogza și
Ilie Cuțui), iar pe de altă parte, acesta este văzut ca o armă a dreptății cu care, în
final, Gheorghiță îndeplinește actul justițiar de pedepsire a criminalului. Criticul
Marin Mincu asociază baltagul cu labrys-ul, securea dublă cu care a fost doborât
în mitologie minotaurul.
Materia epică a acestui roman, structurat pe 16 capitole, poate fi dispusă
în trei etape: primele șapte capitole reprezintă așteptarea lui Nechifor Lipan de
către soția sa, Vitoria, capitolele opt-treisprezece evidențiază drumul Vitoriei în
căutarea soțului ei și de înfăptuire a dreptății, iar capitolele paisprezece-
șaisprezece ilustrează îndeplinirea datinilor funerare și a justiției. Timpul acțiunii
este vag precizat, prin repere temporale de natură religioasă aproape de Sf.
Andrei, în Postul Mare, iar toposul ales este satul Măgura Tarcăului, zona
Dornelor și a Bistriței, dar și zona de câmpie, Cristești, în Balta Jijiei.
Expozițiunea fixează locul în care începe să se desfășoare acțiunea, satul
Măgura Tarcăului. Personajul principal, Vitoria, își amintește o poveste cu
caracter anecdotic despre împărțirea norocului spusă de soțul ei, Nechifor
Lipan, la cumătrii și nunți, la care în vremea iernii era nelipsit. Intriga o
constituie faptul că soțul ei pleacă să facă negoț cu oi și nu se mai întoarce, ceea
ce declanșează căutările pe care soția le întreprinde. Desfășurarea acțiunii
prezintă drumul parcurs de Vitoria împreună cu fiul ei, Gheorghiță. Femeia se-
ndreaptă spre Dorna, trecând spre Bicaz și Călugăreni, iar la Fărcașa se întâlnesc
cu subprefectul care-i amintește de Lipan. Aceasta își continuă călătoria spre
Vatra Dornei, apoi spre Neagra. Ulterior, Vitoria și Gheorghiță află că ultima
localitate în care cei trei au fost văzuți împreună a fost Sabasa, iar în Suha n-au
ajuns decât doi. Vitoria își dă seama că Nechifor a fost ucis între aceste două
localități, iar cu ajutorul câinelui credincios, Lupu, ce l-a slujit cu credință pe
Nechifor, eroina descoperă într-o prăpastie rămășițele soțului, moment ce
constituie punctul culminant al acțiunii. Deznodământul prezintă demascarea și
pedepsirea ucigașilor. Ilie Cuțui este arestat, iar Calistrat Bogza recunoaște
adevărul înainte de a muri atacat de Gheorghiță și de câinele Lupu.
Narațiunea se face la persoana a III-a, iar naratorul omniprezent și
omniscient reconstituie lumea satului de munteni și acțiunile Vitoriei, în mod
obiectiv, prin tehnica detaliului și observației. Deși naratorul omniscient este
unic, la parastasul soțului, Vitoria preia rolul naratorului, reconstituind crima pe
baza propriilor deducții și astfel determinându-i pe criminali să-și recunoască
vina în fața satului și a autorităților.
Unul dintre presonajele reprezentative ale operei „Baltagul” este Vitoria
Lipan, personaj care este prezentat în roman ca tip al femeii voluntare: ea are
un spirit activ și nu se împacă cu ideea că omului ce îi este scris în frunte îi este
pus. Eroina este realizată prin tehnica basoreliefului și individualizată prin
caracterizarea directă și indirectă (prin fapte, vorbe, atitudini, gesturi). În
roman, personajul este prezentat din mai multe perspective.
 Din punct de vedere al statutului social este văzută ca o țărancă simplă,
munteancă, soție de cioban și mamă autoritară din Măgura Tarcăului. Este
hotărâtă în a-și căuta soțul, oscilând între două căi: pe de o parte, calea ocultă
(merge la baba Maranda, iar răspunsul acesteia o nemulțumește, iar pe de altă
parte calea sacră (merge la preotul Dănilă, iar la sfatul acestuia, parcurge un
proces de asceză).
Personajul feminin este văzut ca o mamă a celor doi copii: Gheorghiță și
Minodora, oferindu-le acestora o educație morală, deși îi tratează diferențiat.
Dacă pe fată încearcă să o educe în spiritul respectului față de tradiție,
arătându-se aprigă și sancționând abaterile comportamentale pentru că poartă
coc și bluză ori că primește scrisori de la Ghiță Topor, față de Gheorghiță este
mai îngăduitoare, știind că acesta va rămâne omul de baza în familie. În absența
tatălui, Gheorghiță trebuie să îi ia locul chiar dacă pare depășit de situație.
Astfel, drumul pe care îl întreprinde alături de fiul ei reprezintă pentru acesta o
modalitate de formare, de șlefuire a caracterului său, Vitoria având rolul de
călăuză.
Sub aspect psihologic, se reflectă firea dârză a muntencei. Aparenta
simplitate a Vitoriei nu este decât o mască a complexității caracterului ei. În
realitate, aspră și tăcută, ea știe cum să fie duioasă și comunicativă. Vitoria dă
dovadă de adaptabilitate atunci când se confruntă cu oameni și situații noi. De
exemplu, atunci când întâlnește în drumul său o nuntă, un botez, respectă
cutumele, făcând câte un dar atât mirilor, cât și nou-născtului.
O secvență semnificativă pentru ilustrarea caracterului protagonistei este
cea a descoperirii osemintelor lui Nechifor Lipan. Întrebând din sat în sat, Vitoria
își dă seama că soțul ei a dispărut între Suha și Sabasa. Cu ajutorul câinelui
regăsit, Lupu, munteanca împreună cu fiul ei descoperă rămășițele lui Nechifor
într-o râpă în dreptul Crucii Talienilor. Acest episod demonstrează pe de o parte
tăria de caracter și perspicacitatea Vitoriei, ea încercând să analizeze obiectiv
indiciile de la locul crimei, dar și noua atitudine aspră pe care o are față de
Gheorghiță, întrucât acesta trebuie să parcurgă un proces de maturizare rapid.
Deși este o femeie neștiutoare de carte, Vitoria înțelege, din relațiile
interumane, esențialul. Plecarea Vitoriei în căutarea soțului, evidențiază nu
neapărat ideea de răzbunare, ci mai degrabă spiritul ei justițiar, femeia
nemaigăsindu-și liniștea până nu află adevărul și nu sancționează încălcările
morale. Ceea ce o ajută e, de fapt, inteligența ei ascuțită, pe de o parte, iar pe
de altă parte, încrederea ei în Dumnezeu pentru a descoperi adevărul și a face
dreptate. Călinescu vede în Vitoria Lipan „un Hamlet feminin care bănuiește cu
metodă, cercetează cu disimulare, pune la cale reprezentațiuni criminale, iar
când dovada s-a făcut, dă drumul răzbunării”.
În finalul creației sadovenieie este prezentat un alt episod sugestiv pentru
conturarea caracterului Vitoriei. Eroina, o bună credincioasă, face rânduielile
cuvenite pentru mort, anunță autoritățile, se îngrijește de preot și veghează ca
toate ritualurile înmormântării să fie respectare. Personajul are un caracter
disimulat, aceasta fiind capabilă de a povesti întregul episod al morții lui
Nechifor Lipan și punându-i în dificultate pe făptași. Ilie Cuțui își recunoaște
vina, însă Calistrat Bogza cedează nervos și devine violent. Este momentul în
care desăvârșirea lui Gheorghiță se realizează, lovindu-l pe Calistrat cu baltagul
tatălui său, Nechifor, astfel răzbunându-l și în același timp restabilind dreptatea.
În plan moral, Vitoria este surprinsă în roman în ipostaza femeii voluntare
care dă dovadă de o hotărâre nezdruncinată. În călătoria pe care o întreprinde,
Vitoria dovedește o foarte bună cunoaștere a obiceiurilor soțului ei, comunicând
cu acesta de dincolo de viață prin intermediul semnelor vremii. De exemplu, la
Crucea Talienilor vântul o anunță că se află pe drumul cel bun, iar la moș Pricop,
în Fărcașa, ceața îi dă semn de popas.
Consider că Mihail Sadoveanu a construit în acest roman un personaj
complex, care aparține lumii arhaice și întrunește virtuțile morale ale omului
simplu de la țară, întrucât Vitoria respectă legile strămoșești, dă dovadă de
tenacitatea, curaj și inteligență, dar mai ales este o fință cunoascătoare a
psihologiei umane.
În concluzie, pentru calitățile ei remarcabile și călătoria parcursă în
căutarea adevărului, personajul Vitoria a fost supranumit de criticul Nicolae
Manolescu „o femeie în țara bărbaților”. Spre deosebire de balada populară
„Miorița”, în roman soția îl caută pe cioban, care nu este un flăcău, ci un bărbat
cu copii mari, iar jalea pierderii celui drag este dublată de pedepsirea ucigașilor,
care sunt demascați și predați autorităților.