Baltagul de Mihail Sadoveanu apartenenta specie

Romanul ,,Baltagul”, apărut în anul 1930, este o operă interbelică, realistă, mitică, de dragoste,
bildungsroman și roman polițist și social ce are ca principală sursă de inspirație opera definitorie a neamului
românesc, balada populară ,,Miorița”, culeasă de Vasile Alecsandri. Baltagul e unul din romanele reperezentative ale
scriitorului, considerat de Nicolae Manolescu ,,singura capodoperă a seriei realiste a lui Sadoveanu”. Romanul are ca
temă existența păstorească și ritualurile legate de marile ei momente, alăuri de condiția ființei umane nevoită să
trăiască la confluența dintre tradiție și modernitate, două mentalități pe care, nemaiputând să le separe, le asimilează.
Monografie a comunității pastorale dintr-un sat de munte de la începutul secolului, ,,Baltagul” este un roman cu o
construcție a subiectului complexă în care se regăsesc deopotrivă forme ale romanului polițist și structuri specifice
narațiunilor mitice- accentul este pus pe ritmicitatea existenței cotidiene a oamenilor, guvernată de legi cosmice și de
,,rânduiala” străveche.
Romanul este o specie a genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune complexa si complicata, care
se desfasoara pe mai multe planuri narative, cu conflicte puternice si cu numeroase personaje, oferind o imagine
ampla si profunda a lumii. Desi de mai mica intindere decat alte opere literare similare din creatia
sadoveniana, ,,Baltagul” are toate notele caracteristice ale unui roman. In primul rand, ,,Baltagul” este un roman care
zugrăvește aspectele monografice ale lumii pastorale, cititorii aflând aproape totul despre felul în care trăiesc
muntenii, în zilele de sărbătoare sau de lucru, uneori cu lux de amănunte.Romanul este monografic prin ilustrarea
vieții familiei Lipan, care este una de tip patriarhal, în care bărbatul este cel care face legea, iar femeia veghează la
respectarea ei În primele 7 capitole ni se relevă detalii din viața arhaică a muntenilor care își configurează existența
respectând calendarul religios și agrar, aspecte completate în capitolele următoare prin referiri la evenimente
esențiale din viața omului: botezul și nunta- cap.10, înmormântarea și parastasul- cap. 15,16. Se desfășoară înaintea
cititorului o societate rurală de început de secol XX, care păstrează cu destulă fidelitate un mod de viață ancestral, de
altfel, păzit cu strășnicie: ,,N-ai mai învățat rânduiala?- o întrebă supărată Vitoria pe Minodora- Nu știi ce-i curat, ce-
i sfânt și ce e bun e când îți umblă gărgăuni prin cap și te cheamă domnișoară!”. Mama refuză categoric valsul, cocul
și bluza, dar mai ales nu acceptă ideea că fata ei s-ar putea mărita cu cineva din afara clanului,pentru că trebuie
numaidecât ,,un român așezat, cu casă nouă în sat și cu oi în munte”.Vitoria întruchipează tipul muntencei din
Măgura Tarcăului, o soție devotată și mamă a doi copii, Minodora și Gheorghiță, care luptă pentru păstrarea unor
valori morale. Gheorghiță reprezintă generația tânără, este aflat la începutul romanului la vârsta adolescenței,
parcurge, alături de mama sa, un drum al inițierii către formarea lui ca bărbat- ..de-acu trebuie să te arăți bărbat. Eu
n-am alt sprijin și am nevoie de brațul tău”.

Un al doilea argument al încadrării în tematica romanului realist, biografic, social este cel al reperelor spațio-
temporale, bine definite, prin toponime cu încadrare geografică reală: ex. Borca, Fărcașa, Bicaz, Suha, Sabasa,
Broșteni, Bistrița, ca și repere ale calendarușui religios: marile sărbători, pomenirea Sfinților Dumitru și Gheorghe,
Postul Paștelui, utilizarea unei date exacte pentru momentul când Vitoria și Gheorghiță pleacă în căutarea celui
dispărut: 10 martie. E un timp prezent, timpul nararii care surprinde viata Vitoriei, si un timp trecut, retrospectiv,
narat (povestirea despre un personaj absent, N.Lipan). Spaţiul este ambivalent: închis ( iniţial: satul Măgura,
gospodăria familiei Lipan, semnificând siguranţă, protecţie, intimitate) şi deschis (odată cu plecarea Vitoriei şi a lui
Gheorghiţă: cuprinde atât toponime reale, existente (Dorna, Bistriţa), cât şi toponime simbolice, cu rezonanţe ce
anunţă răul, moartea (râul Neagra). Reperele spațio-temporale sunt definite prin raportare la calendarul agrar și
religios, semn al valorificării condiției omului arhaic care refuză să se modernizeze. Structurile antropologice ale
imaginarului relevă opoziţii semnificative între spaţiul sacru al muntelui, situat în apropierea cerului, şi spaţiul
degradat al văii.

Tema romanului Baltagul este una cu un grad mare de generalitate: condiția munteanului care trăiește în
zona de interferență a lumii vechi cu cea nouă. Din această mare temă se desfac celelalte teme, subordonate: iubirea,
moartea, relațiile de familie, călătoria inițiatică și cu scop justițiar, căutarea dreptății, susținute prin motive precum
transhumanța, inițierea, visul premonitoriu, crima, răzbunarea, aflarea adevăruli, restabilirea dreptății etc. Viziunea
despre lume înfățișată în acest roman profund tradițională. Personajele sunt așezate la granița dintre nou și vechi.
Modernizare aduce cu ea pericolul uitării ordinii lumii, deci scriitorul se simte dator să o evoce pentru a o salva.
Omul arhaic, desprins de liniștea naturii se confruntă cu lumea modernă. La fel se întâmplă și cu Nechifor Lipan,
personajul absent al romanului, obligat de mersul noii lumi să se desprindă de natura protectoare și să coboare în
valea Dornelor, unde moartea ipotetică din Miorița se înfăptuiește.
O secvență semnificativă a temei existentei păstoresti este cea în care descoperă într-o râpă osemintele lui
Nechifor-cap. 13. Dându-și seama că Nechifor a fost omorât undeva între Suha si Sabasa, aceasta împreună cu fiul
ei, pornește în căutarea lui. Cei doi dau peste Lupu, câinele lui Nechifor care îi conduce la o râpă. Gheorghiță
coboară în râpă pentru a vedea ce se află acolo, găsind, în cele din urmă, osemintele tatălui său. Pentru a se asigura
Vitoria, coboară și ea, comportându-se ca un adevărat detectiv. Aceasta descoperă faptul că doi oameni l-au omorât
pe bărbatul său și deduce ca a fost lovit cu un baltag în ceafă, fiind mai apoi aruncat în râpă împreună cu calul său.
Secvența demonstrează tăria de caracter a Vitoriei, dar și perspicacitatea acesteia, deoarece încearcă să analizeze
obiectiv indiciile de la ,,locul crimei’’. Coborârea în râpă permite o analogie cu coborârea în infern, făcând trimitere
la mitul lui Isis si Osiris. În ceea ce-l privește pe Gheorghiță, secvența este deosebit de sugestivă, deoarece, lăsat sa
vegheze osemintele tatălui peste noapte, este obligat practic sa se maturizeze rapid.(cap. 14), ceea ce demonstrează
caracterul de bildungsroman al operei.
O altă secvență sugestivă este cea a praznicului. Vitoria, ca o bună credincioasă, îi organizează lui Nechifor
praznicul, invitându-i și pe cei doi criminali. Eroină tragică, dtăpânește prin inteligență, voință, tenacitate, arta
disimulării, tactică psihologică pe toți participanții la praznic pentru a determina deconspirarea răufăcătorilor. În
încercarea de a-i da de gol, aceasta le adresează o multitudine de întrebări, punându-i in dificultate. Țese aluzii, îl
provoacă pe Calisrat Bogza, analizează baltagul și povestește despre mort ca și cum ar avea o comunicare neștiută cu
acesta. Mai mult decât atât, aceasta povestește cum crede ca ar fi fost omorât Nechifor, moment în care Calistrat
Bogza cedează nervos, devenind violent. Vitoria îi face semn lui Gheorghiță să îl omoare pe criminal și cere să se
dea drumul câinelui, iar Lupu rupe lanțul. Pentru că Bogza s-a năpustit să smulgă baltagul de la Gheorghiță și să se
apere de câine, ,,feciorul mortului simți în el crescând o putere mai mare și mai dreaptă decât a ucigașului.”
(...) ,,Apoi îl lovi scurt cu muchea baltagului, în frunte.”. Acesta, simțind că îi este sfârșitul, le mărturisește fapta
celor doi, celălalt fiind dat pe mâna poliției: ,,eu am pălit într-adevăr pe Nechifor Lipan și l-am prăvălit în răpă, după
cum a dovedit nevasta lui”. Vitoria dă dovadă de inteligență dar și răzbunare, iar față de Gheorghiță se comportă ca
un adevărat inițiator prin îndemnul adresat acestuia de a-și răzbuna tatăl, Gheorghiță devenind astfel demn de a purta
baltagul.

Un prim element de structură și de compoziție îl reprezintă conflictul. Există două tipuri de conflict, ambele
cu efecte puternice asupra personajelor. Un prim conflict, cel interior(capitolele 2-16), se prefigurează la începutul
romanului și este marcat de neliniștea Vitoriei, care nu înțelege absența prelungită a lui Nechifor Lipan și nu știe ce
soluție să adopte. De aceea, oscilează între mai multe posibilități: fie întârzie de la vreo petrecere, bucuros de bunul
mers al afacerilor, fie s-a oprit la o femeie cu ochi verzi (situație sugerată de vrăjitoarea satului, Maranda, respinsă
însă de instinctul Vitoriei), fie i s-a întâmplat o nenorocire. Deși primele supoziții sunt greu de crezut, Vitoria, care
își cunoaște foarte bine soțul, le preferă în schimbul unei alternative sumbre, pe care începe să o bănuiască, dar pe
care încearcă să o alunge, fiind un adevăr prea greu de suportat. Acest conflict încetează în momentul în care femeia
acceptă nefirescul atitudinii soțului ei și conștientizează că numai moartea l-ar fi putut opri să se întoarcă acasă după
atâta timp. Un rol important îl are visul premonitoriu în care Nechifor trecea călare o apă neagră, îndreptându-se
către asfințit.

Al doilea tip de conflict este cel exterior și se manifestă între Vitoria și asasinii soțului ei, Calistrat Bogza si
Ilie Cuțui. Ca un veritabil detectiv, aceasta reface pas cu pas scenariul uciderii lui Lipan,disimulează și îi identifică
pe cei doi răufăcători. În absența oricărei dovezi concrete care să-i confirme intuițiile, ea creează o stare de tensiune
crescândă asupra celor bănuiți. Pune întrebări incomode și dă replici pline de subînțelesuri, care îi surprind și îi
debusolează pe cei doi. Punctul de maximă intensitate al acestui conflict îl constituie scena demascării lor, când
asasinii cedează presiunii la care fuseseră supuși, mărturisind singuri crima comisă, autodemascându-se.

În ceea ce priveşte perspectiva narativă, în linii mari, ,,Baltagul” este un roman tradițional din punctul de
vedere al invenției narative. Discursul este dudținut de un narator auctorial, extradiegetic și omniscient. La o privire
mai atentă se poate observa că naratorul extradiegetic se poziționează cel mai des în umbra Vitoriei și exprimă
punctul ei de vedere, ca și cum ar vorbi cu voce tare; un caz clar de focalizare internă. Ea interpretează, cu naivitate
de om neumblat prin lume, organizarea instituțiilor: ,,Acolo vra să zică e stăpânirea împărătească. Ș-așa în toate
târgurile sunt slujbași, primari, prefecți și polițai, până la București; și la București stă pe tron regele și dă poruncă
tuturora. Bun lucru neapărat, să fie asemenea rânduială...”. În asemenea pasaje, naratorul știe tot atât cât și
personajul, fiind vorba de o viziune ,,împreună cu”. Această abordare avantajează personajul, care ne apare astfel ca
o persoană inteligentă, obișnuită să decodeze semnele: ,,Domnul Iorgu Vasiliu părea om așezat, căci purta ochelari și
scria într-un catastif. Avea chelie, ceea ce dovedea munteneci că era și învățat. Deci era un om care, pe lângă
rânduiala scrisului, avea și plăcerea curățeniei.” Rareori, naratorul se distanțează de personajul favorit, prin
focalizare zero/ neutră, plasându-se într-o viziune ,,din spate” (naratorul știe mai mult decât Vitoria): ,,Gheorghiță a
pus mâna pe baltag; omul a sărit șanțul ș-a apucat pe-o potecă și pe subt o râpă. Râdea el singur și se minuna de
asemenea arătare.” La pomană, eroina are un moment de îndoială, corectat de naratorul omniscient: ,,Vitoriei i se
părea că Bogza nu s-a putut opri. Deopotrivă, nicio clipă omul nu avusese gândul să se stăpânească.” Există
în ,,Baltagul” și un caz de narator heterodiegetic (pentru că e în afara celor relatate) și colportor (pentru că a aflat-o
de la altcineva și o prezintă ca adevărată). Nechifor Lipan, personaj absent ce-i drept, dar personaj integrat în
diegeză, spune o poveste, devenind el însuși narator.

Romanul ,,Baltagul” este un roman tradițional pentru că recompune imaginea unei societăți arhaice,
păstratoare a unor tradiții care au supraviețuit trecerii timpului.