„Baltagul”, de Mihail Sadoveanu

Romanul este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acțiune

complexă și un număr mare de personaje a căror personalitate și destin determină
subiectul operei.
„Baltagul”, de Mihail Sadoveanu, este un roman mitic, tradițional, realist și
interbelic, publicat în anul 1930, și prezintă condiția omului care trăiește la interferența
lumii vechi cu cea nouă, obiceiurile și tradițiile muntenilor din acele timpuri și evoluția
unor personaje ce aparțin unei lumi pastorale, mânate de datinile locului.
Realismul este un curent literar apărut în a doua jumătate a secolului al
nouăsprezecelea, ce are ca principiu reflectarea realității în datele ei esențiale, obiective.
Romanul „Baltagul” este realist, în primul rând, prin perspectiva narativă obiectivă.
Naratorul este omniscient, omniprezent, creditabil, cu o viziune extradiegetică, narând la
persoana a treia. Verbele și pronumele la această persoană, cât și tonul impersonal al
naratorului ilustrează detașarea acestuia, el fiind un simplu povestitor, cunoscător al
faptelor întâmplate. În al doilea rând, verosimilitatea acțiunii reprezintă o altă trăsătură
realistă a romanului, remarcându-se indicii spațio-temporali reali. Timpul este redat
specific locuitorilor „de sub brad”, care își ghidează activitățile după sărbătorile
bisericești: „aproape de Sfântul Andrei”, „în postul mare”, „10 martie”. Acțiunea
romanului este delimitată de sărbătoarea Sfântului Dumitru, în octombrie, și cea a
Sfântului Gheorghe, în aprilie. Indicii spațiali fixează subiectul romanului în nordul
Moldovei, localitățile mai importante fiind: Măgura Tarcăului, Dorna, Bistrița, Balta
Jijiei.
Tema romanului este reprezentată de condiția omului arhaic, păstrător de tradiții și
obiceiuri, surprins în viața pastorală, de familie, în natură, afectat fiind de iubire, de
moarte, dar și de schimbările aduse de lumea cea nouă a tinerilor sătui de datini.
Conflictul este o componentă semnificativă a romanului, declanșând seria de
acțiuni ce alcătuiesc firul narativ al acestuia. Principalul conflict este cel determinat de
dispariția și moartea lui Nechifor Lipan, o moarte neobișnuită, ce zguduie pacea
muntenilor. Uciderea lui se datorează unui conflict de interese, pornit de doi oieri ce vor
să-i fure turma. Cea care, însă, „se luptă” cu toți este Vitoria, soția acestuia. Pe lângă
căutarea lui Nechifor, a adevărului și vinovaților de moartea sa, femeia se zbate și în
relația cu cei doi copii, pe care vrea să-i educe după obiceiuri: „Nu te uita urât,
Gheorghiță [...] Înțelege că jucăriile au stat. De-acu trebuie să te arăți bărbat”, „Îți arăt eu
coc, valț și bluză [...] nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am știut de acestea – și-n
legea noastră trebuie să trăiești și tu”. Totodată, conflictul este și unul de natură morală,
fiind încălcate, prin crimă, normele comunității tradiționale, lipsită de astfel de
evenimente, condusă de credință și de bunătate.
 O secvență semnificativă pentru tema romanului este pregătirea Vitoriei Lipan de
a pleca în căutarea soțului ei pierdut, observându-se viața tradițională dusă de femeie.
După ce Vitoria realizează că bărbatul ei nu se mai întoarce, îi face o vizită preotului
Dănilă, care este și sfătuitorul satului, după tradiție. Odată ce s-a asigurat că preotul se va
ruga pentru Nechifor, Vitoria trece alături, la baba Maranda, vrăjitoarea satului, care îi
citește în cărți că soțul ei ar fi cu o altă femeie. Hotărâtă să plece pe urmele bărbatului,
Vitoria postește doisprezece vineri și merge la mănăstire pentru a se ruga la Sfânta Ana.
Declară dispariția lui Nechifor la Piatra, la prefect, ieșind din lumea ei arhaică pentru a
înfrunta evoluția și civilizația unui loc cu totul nou ei. Întorcându-se acasă, o duce pe
Minodora, fiica ei, la mănăstire, se spovedește și împărtășește, vinde din bunurile casei și
îi sfințește un baltag nou lui Gheorghiță, fiul ei. Astfel, Vitoria face ordine în viața ei,
îndeplinind cu strictețe fiecare obicei, fiind un model al lumii în care trăiește.
Un alt episod important este praznicul de după înmormântarea lui Nechifor, ce
ilustrează respectul pentru datini, dar și demascarea ucigașilor. Vitoria îi invită la praznic
pe Calistrat Bogza și Ilie Cuțui, cei ce l-au însoțit pe Nechifor înainte ca el să dispară. În
timpul mesei, femeia observă baltagul lui Calistrat și cere să i-l dea lui Gheorghiță să-l
privească, pentru că se aseamănă cu baltagul lui. Comparându-le, aceasta spune despre
cel al lui Bogza că „e mai vechi și știe mai multe”, vrând să-l iscodească pe bărbat.
Începe, apoi, să relateze cum a fost omorât Nechifor în timp ce mergea călare, liniștit, cu
turma lui, arătând că a fost trădat de cei doi prieteni, care l-au lovit în cap cu baltagul și l-
au aruncat într-o râpă. Auzind cele povestite, Bogza se înfurie și îi cere lui Gheorghiță
baltagul înapoi, însă Vitoria îl roagă să-l mai lase puțin, zicând că vede ceva scris pe el.
Când Calistrat e gata să-și piardă cumpătul, femeia îi spune lui Gheorghiță: „mi se pare
că pe baltag e scris sânge și acesta-i omul care a lovit pe tatu-tău”. Bogza îl atacă pe
băiat, însă acesta îl doboară cu ajutorul baltagului și al câinelui Lupu. Speriat, Cuțui își
recunoaște vina, iar Calistrat cere să-și mărturisească păcatele înainte de a muri, zicând că
Vitoria a relatat totul întocmai cum s-a întâmplat. Prin urmare, acest episod are un rol
important în monografia satului, ilustrând obiceiurile acestuia, cât și caracterele țăranilor
păstrători de tradiții.
Incipitul și excipitul romanului au o oarecare relație de simetrie, prezentând
frământările Vitoriei și făcând apel la tradiții. Romanul se deschide pe un ton liturgic,
având aspect mitopoetic, de legendă. Vocea personajului absent, Nechifor Lipan, este
redată de amintirile Vitoriei, ce se gândea la poveștile spuse de bărbat la nunți și cumetrii,
după obiceiul locului. Relatarea prezintă aspecte despre Geneză, despre darurile împărțite
de Dumnezeu oamenilor. Nechifor istorisea că muntenilor, ajunși la urmă, Dumnezeu le-a
dat „o inimă ușoară”, „muieri frumoase și iubețe”, dar și pe „cel cu cetera; și cel cu
băutura”, lăsându-i un popor vesel și fără griji. Finalul operei ilustrează reinstalarea
liniștii inițiale, fiind marcat tot de cugetările Vitoriei, de această dată spuse cu voce tare.
Aceasta își face planuri de viitor, stabilind „rânduiala” necesară și amintind chiar și
praznicul de patruzeci de zile, neuitând datoriile moștenite de la strămoși.
 Romanul „Baltagul”, de Mihail Sadoveanu, aparține curentului realist și ilustrează
obiceiurile intrate în datina locurilor străvechi și structurile sociale mânate de aceste
tradiții, prin moartea violentă a unui om, a cărui soție credincioasă restabilește ordinea
familiei.