Tema și viziunea despre lume în „Baltagul”

de Mihail Sadoveanu

Prin capodopera Baltagul (1930), Sadoveanu realizează o noua interpretare a mitului mioritic,
versul-motto indicând sursa de inspiraţie: „Stăpâne, stăpâne, / Mai cheamă ş-un
câne”. Publicat în 1930, romanul a fost scris în 17 zile la vârsta de 50 de ani.

1.Încadrare

Este un roman tradițional pentru că se constituie ca o expresie a vieţii satului românesc, a

universului rural dar și a specificului personajelor: ţăranul este „ principalul meu erou”
mărturisind Sadoveanu. Avem de-a face cu o imagine idilică a țăranului, de un pitoresc
profund, diferit de țăranul conștient moral al lui Slavici sau de cel crud, brutal al lui Rebreanu
și mai apoi Preda. Deasemenea romanul valorifică tradiții românești: oierit, tors, ritualuri de
sărbători, nuntă, înmormântare, botez etc. Lumea lui Sadoveanu este puternic înrădăcinată în
credința creștină specifică poporului român dar și în obiceiurile precreștine precum vizita la
baba Maranda, mulțimea superstițiilor de care ține seama cu atenție.

Baltagul este și roman mitic pentru că zugrăveşte o civilizaţie veche pastorală și valorifică
mituri precum cel al transhumanței (Miorița) sau cel al coborârii în Infern (Isis și Osiris).

2. Tema

Tema romanului Baltagul este una cu un grad mare de generalitate: condiția munteanului care
trăiește în zona de interferență a lumii vechi cu cea nouă. Din această mare temă se desfac
celelalte teme, subordonate: iubirea, moartea, familia, inițierea, răzbunarea. Un prim episod
reprezentativ este constituit de povestea despre neamurile lumii pe care Nechifor obișnuia să
o rostească la cumetrii și ospețe. Aceasta surprinde în mod subtil specificul muntenilor:
neînzestrați nativ, dar puternici, dârzi, cu inimă bună și dragoste de petrecere. Un alt episod
este acela al nopții petrecute în prăpastie de către Gheorghiță lângă trupul tatălui său.
Amintind de coborârea în Infern a lui Isis, momentul, de o încărcătură tensională foarte mare,
contează în ceea ce înseamnă maturizarea acestui personaj.

Viziunea despre lume înfățișată în acest roman este profund tradițională. Personajele sunt
așezate la granița dintre nou și vechi. Modernizarea aduce cu ea pericolul uitării ordinii lumii,
deci scriitorul se simte dator să o evoce pentru a o salva. Omul arhaic, desprins de liniștea
naturii se confruntă cu lumea modernă. La fel se întâmplă și cu Nechifor Lipan, personajul
absent al romanului, obligat de mersul noii lumi să se desprindă de natura protectoare și să
coboare în valea Dornelor, unde moartea ipotetică din Miorița se înfăptuiește.

3. Elemente de structură

Titlul romanului este simbolic. În sensul arhaic, baltagul este unealta magică şi simbolică
însuşită de răufăcători, armă a crimei dar recucerită de erou cu scopul de a face dreptate. Ea e
nedezlipită de imaginea muntenilor și denotă ceva din hotărârea și dârzenia acestora.
Perspectiva narativă este una obiectivă, specifică prozei realiste. Narațiunea se realizează la
persoana a III-a, naratorul nefiind implicat în desfășurarea acțiunii.

Construcția subiectului

În expozițiune scriitorul plasează acţiunea în satul Măgura Tarcăului, incipitul debutând cu

imaginea eroinei principale, Vitoria Lipan, stând singura pe prispă şi torcând, cu gândul la
soţul ei Nechifor Lipan, plecat din toamnă de acasă, la Dorna ca să cumpere nişte oi și care nu
se întorsese la vremea potrivită (intriga). Femeia îşi aminteşte de anii trăiţi împreună, de
obiceiurile bărbatului ei, de realizările lor, cei doi copii: Minodora care era acasă cu Vitoria şi
Gheorghiţă, care era plecat pe ţinuturile Jijiei, cu oile la iernat. Vremea se răceşte şi Vitoria
este tot mai îngrijorată de tăcerea soţului ei, de aceea, apelează la sfaturile părintelui Daniil,
căruia îi destăinuie necazul ei. Plăteşte slujba pentru întoarcerea lui Lipan, posteşte, se roagă,
dar trece şi pe la baba Maranda, vrăjitoarea satului. Fiindcă nimic nu o linişteşte, Vitoria îi
scrie lui Gheorghiţă să se întoarcă acasă înainte de sărbătorile de iarna apoi o duce pe
Minodora la Mănăstirea Văratic pentru a fi în siguranţă şi la începutul lunii Martie pleacă cu
Gheorghiţă pe urmele lui Lipan.

Pleacă în căutarea adevărului, refăcând drumul presupus a fi fost parcurs de soţul ei. Pe tot
parcursul călătoriei, ea îi iscodeşte pe oameni, întreabă, cere informaţii despre Lipan.
În drumul lor, la Borca, asistă la o cumetrie, unde Vitoria respectă obiceiurile unei astfel de
ocazii, iar la Cruci trebuie să facă faţă veseliei unei nunţi. În ţara Dornelor, poposind la un
han, află că întradevăr Nechifor Lipan a cumpărat în noiembrie trei sute de oi, după care a
vândut o suta de oi, altor doi ciobani, continuându-şi drumul toţi trei. Vitoria continuă de aici
căutarea pe urmele celor trei ciobani până la Sabasa, la domnul Toma, şi apoi la Suha. Aici
află ca în ziua de Sfântul Mihail şi Gavril a facut popas o turma de oi cu doi ciobani: Calistrat
Bogza şi Ilie Cuţui. Femeia îşi dă seama că soţul ei fusese ucis între Suha şi Sabasa şi începe
pe cont propriu cercetarea, apoi apelează la autorităţi. În Sabasa, în curtea unui gospodar îl
gaseşte pe Lupu, câinele lui Lipan şi cu ajutorul lui descoperă osemintele lui Nechifor Lipan,
într-o prăpastie. Femeia îndeplinşte cerinţele datinei creştine, face praznic de înmormântare.
Prin inteligenţă şi diplomaţie, ea reconstituie faptele întamplate şi reuşeşte să-i demaşte pe
vinovaţi îndeplinind un act de justitie. Calistrat Bogza iritat, reacţionează violent şi este lovit
de Gheorghiţă cu baltagul şi mâncat de câinele lui Lipan. Înainte de a muri, îşi recunoaşte
faptele şi doreşte ca oile sa intre în posesia stăpânului de drept.
Atingându-şi scopul, Vitoria şi Gheorghiţă se pregătesc de plecarea spre casă pentru a duce la
bun sfârşit şi alte treburi, căci viaţa merge înainte fiindcă toate au un rost pe lume. La
praznicul de patruzeci de zile o vor duce şi pe Minodora să vadă mormântul tatălui ei.

4. Statutul personajului Vitoria Lipan

Vitoria este personaj principal al romanului pe lângă Nechifor, personaj absent. Este o figură
reprezentativă pentru locuitorii munteni, o eroină populară, un „exponent al speței” țăranului
român (G. Călinescu). Comportamentul femeii cuprinde o întreaga filozofie de viaţă, un
echilibru şi o măsură în toate, fără nicio târguire, moştenite din asprimea vieţii din vremuri
străvechi. Nechifor este personajul absent, personaj exponențial pentru că în jurul lui se
învârte toată acțiunea romanului. El este tipul munteanului, stăpân al naturii, om cu „inima
ușoară și blândă”, căruia îi plăcea să petreacă și să binedispună lumea la nunți. Bărbatul
reflectă tragismul existenței tradiționale românești, fiind o proiecție a ciobanașului din balada
populară „Miorița”.