Contribuţia marilor clasici la dezvoltarea

limbii şi literaturii române

„Epoca ce urmează, a lui Eminescu, Caragiale şi ceilalţi, duce cultul formei

până la exagerare…”
G. Ibrăileanu

În evoluţia sa, literatura română a cunoscut o serie de etape

fundamentale, începând cu literatura populară, apogeul acestei dezvoltări fiind
marcat de epoca marilor clasici când pe scena vieţii culturale apar numeroase
personalităţi, precum Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ioan
Slavici, Ion Creangă.
Multiplele prefaceri politice şi social-economice marcate de Unirea
Principatelor de la 1859 vor influenţa şi dezvoltarea culturii, a literaturii
noastre. Stabilitatea politică, dezvoltarea relaţiilor capitaliste, dobândirea
independenţei de stat vor face posibilă manifestarea uneia dintre cele mai
strălucite etape ale culturii noastre.
Manifestând un interes deosebit pentru cultura şi civilizaţia României, Titu
Maiorescu va justifica prin scrisul său şi mai ales prin cel al lui Mihai Eminescu,
Ion Creangă, Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici durabilitatea acestei epoci, atât
în ceea ce priveşte literatura cât şi existenţa unei limbi naţionale consolidate şi
moderne. Fiindcă este scrisul lui Titu Maiorescu cât şi al marilor scriitori este de
o rară limpezime, robusteţe, elevare, claritate, ceea ce-i conferă consacrarea.

Contemporan al lui Titu Maiorescu, Mihai Eminescu (1850-1889) spunea:

„Dumnezeul geniului meu m-a sorbit cum soarele soarbe un nor de aur din
marea de amar”. Opera marelui nostru poet este expresia monumentală a
geniului creator al poporului nostru, o sinteză a spiritului autohton prin:
1. Elogiul constant al valorilor istoriei naţionale:
a). S-a format în cultul istoriei naţionale;
b). A construit proiectul unei epopei naţionale, un Dodecameron dramatic
începând cu Dragoş-Vodă, care să cuprindă istoria noastră pe toată suprafaţa;
c). Sentimentul ţării şi mesajul de adânc şi autentic patriotism străbate
creaţia eminesciană.

2. Interesul pentru folclor, pentru opera artistică a geniului popular

naţional.
Eminescu este culegător de folclor, prelucrând cu interes textele culese.
Opera eminesciană inspirată din „izvorul curat ca lacrima şi mai preţios ca
aurul” – literatura populară.
Folclorul reprezintă doar punctele de plecare în creaţia eminesciană,
poetul conferind textului popular noi simboluri şi semnificaţii(„Luceafărul”).

3. Natura eminesciană recompune prin simboluri „spaţiul mioritic”.

4. Limba poetică eminesciană, cea mai aleasă întrupare a spiritului
naţional.
Metafora este regină a versului eminescian („ce e poezia? Înger palid cu
priviri curate”, Voluptuos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate, Strai de purpură
şi aur peste ţarâna cea grea”).
 Opera lui Eminescu reprezintă numai momentul cel înalt al poeziei
româneşti, ea descoperă calea poeziei noastre spre universalitate. „Fiind foarte
român, Eminescu e universal”. Tudor Arghezi.

Mihai Eminescu a contribuit la dezvoltarea şi modernizarea poeziei

româneşti, el fiind cel care a inaugurat nuvela fantastică pe care aveau să o
continuie cu strălucire Mircea Eliade, Vasile Voiculescu şi alţii.

„Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală, stă la

nivelul culturii europene”. (Titu Maiorescu)

„Opera lui Ion Creangă (1839-1889), este „epopeea poporului român.

Creangă este Homer al nostru”. (G. Ibrăileanu)
Prieten bun cu Eminescu, Creangă creează o operă extrem de unitară sub
raportul conţinutului şi al mijloacelor artistice, opera sa este alcătuită din
poveşti („Punguţa cu doi bani, Soacra cu trei nurori, Povestea porcului, Harap-
Alb”), povestiri („Inul şi cânepa, Moş Ion Roată şi Unirea”), nuvele („Moş
Nechifor Coţcariul”) şi romanul „Amintiri din copilărie” publicat în „Convorbiri
literare”.
Aşadar opera lui Creangă este rodul muncii şi talentului unui om dotat,
superior, prin care „poporul întreg a devenit artist individual”. Tudor Vianu
Umorul din „Amintiri din copilărie”: Marea putere a seducţiei a operei
rezultă din starea de permanentă bună dispoziţie a autorului, care este un
jovial, pus mereu pe glumă, ba chiar de a face haz de necaz.
Umorul lui Creangă este expresia optimismului funciar, a vitalităţii
poporului nostru sublimat în personalitatea lui Creangă. El a propus, ca o
soluţie existenţială şi, pe alocuri, ca mijloc de îndreptare a unor năravuri etern
omeneşti”.
„Amintiri din copilărie” este capodopera cu caracter naţional şi universal.
G. Călinescu spune că „Creangă este poporul român însuşi cuprins într-un
moment de genială expansiune”.

Ion Luca Caragiale (1852-1912) spunea: „Niciodată gândirea n-are alt

vrăjmaş mai cumplit decât vorba, când aceasta nu-i vorbă supusă şi
credincioasă, nimic nu arde pe ticăloşi mai mult decât râsul”.
Caragiale a creat o operă cu particularităţi care o unicizează în contextul
literaturii naţionale, dar şi universale, o operă în care se disting cu uşurinţă trei
universuri diferite: comic, tragic şi fantastic.
I.L.Caragiale a scric comedii („O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută,
D-ale carnavalului”), drame („Năpasta”), nuvele („Două lozuri”), schiţe („Vizita,
Domnul Goe, Inspecţiune”) şi povestiri („Calul dracului, Abu-Hasan”).
Caragiale este considerat „cel mai istoric al epocii dintre 1870-1900. Un
istoric complet, care arată, critică şi care explică…” este asemănător cu Balzac.
(G. Ibrăileanu)
„O scrisoare pierdută” atrage atenţia şi prin arta compoziţiei. Scriitorul
crează un conflict fundamental – pierderea scrisorii , prin care dă unitate
operei, dar şi altele secundare iscate, de exemplu, de alerta cuplului Farfuridi-
Brânzovenescu, care se tem că nu sunt consideraţi membri de marcă ai
partidului lor, pe care îl apără cu fanatism, sau de apariţia lui Dandanache, care
încurcă situaţia.

Teatrul lui Caragiale, neegalat până azi, se impune prin arta desăvârşită a
dialogului şi a constucţiei scenice, prin capacitatea autorului de a realiza
caractere şi tipologii. Comicul şi satirul îmbrăcate în haina sobră a stilului clasic,
dezvăluie arta neîntrecută de a crea viaţa în continuă mişcare. I.L.Caragiale
este un Moliere al teatrului românesc, iar opera se înscrie în circuitul de valori al
culturii universale.
Alături de I. Slavici, I.L.Caragiale este creatorul nuvelei realist-psihologice,
deosebindu-se de contemporanul său nu doar prin tematica abordată, ci, mai
ales, prin caracterul scenic al demersului epic, prin extraordinara concizie în stil
şi prin capacitatea de asimilare artistică a principiilor estetice naturaliste,
reprezentate în literatura universală de opera lui Emil Zola.

Tudor Vianu spunea despre I.Slavici: „Ceea ce apare nou şi fără

asemănare în epoca începuturilor lui este analiza psihologică pe care Slavici o
practică într-un limbaj abstract”.
Opera epică de mare întindere, „o nuvelă solidă cu subiect de roman”,
cum o numeşte G.Călinescu „Moara cu noroc” este o capodoperă a nuvelisticii
româneşti, un moment de referinţă în evoluţia prozei noastre. Prin ea, autorul,
asemenea lui Caragiale, este considerat creatorul nuvelei realist-psihologice.
Nuvela „Moara cu noro”, reprezintă în literatura română curentul realist,
prin vocaţia de a picta mediul social şi de a crea tipologii umane complexe.
Moralist şi fin psiholog, Ioan Slavici este precursor al lui Liviu Rebreanu,
realitatea fiind zugrăvită obiectiv, din perspectivă auctorială.
Nuvelă bogată, un mic roman de moravuri, „Moara cu noroc” surprinde
prin construcţia nucleelor epice, în care doza de neprevăzut şi inedit, de
autentic şi senzaţional, susţine ritmul unei veritabile anchete din proza poliţistă.
Nimic nu este de prisos, totul se ţese firesc, în secvenţe ce crează un tot unitar
şi absolut necesar în ansamblul scenarului epic.
Concluzii: Criticul literar Pompiliu Marcea, autorul monografiei lui Ioan
Slavici şi al altor studii despre opera prozatorului ardelean, afirmă: „nuvelele lui
Slavici au importanţă pentru proză ce au avut-o Eminescu pentru poezie,
Caragiale pentru teatru şi Creangă pentru povestire.
După ce am parcurs studiul marilor clasici ai literaturii române din a doua
jumătate a secolului XIX: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L.Caragiale, Ioan
Slavici, se cuvine să înţelegem într-un mod cât mai sintetic locul pe care aceşti
scriitori îl ocupă în dezvoltarea ulterioară a literaturii române.
În fine, obiectivitatea şi obiectivarea, deziderat imperioase ale realismului,
care îşi găsesc o primă expresie în proza lui Slavici şi Caragiale, vor fi atinse
deplin în ceea ce s-a numit „realismul dur” al unora dintre romanele lui Liviu
Rebreanu.