Studiu de caz nr.

6
Diversitate tematică, stilistică și de viziune în opera marilor
clasici

An școlar 2015-2016 Clasa a XI- a B

Cuprins
1
Premisă. Definirea problemei..................................................................................3

Descrierea și analiza cazului. Identificarea soluțiilor..............................................4

Mihai Eminescu.......................................................................................................8

Ion Creangă...........................................................................................................12

Ioan Luca Caragiale...............................................................................................16

Ioan Slavici............................................................................................................20

Titu Maiorescu......................................................................................................25

Concluzie...............................................................................................................29

Bibliografie............................................................................................................30

Webgrafie..............................................................................................................31

Anexe.....................................................................................................................32

Diversitate tematică, stilistică și de viziune în opera marilor

clasici
2
Premisă. Definirea problemei

Entuziasmului și amatorismului autodidact al unora dintre scriitorii

pașoptiști, al căror priviri au fost ațintite spre cultura franceză, le vor fi opuse in
ultimele decenii ale secolului al XIX-lea spiritul critic junimist, cultul pentru
vigoare și claritate, gustul pentru clasic și spiritul filozofic. Acestea vor impune
întregii culturi a timpului o direcție nouă, în acord cu schimbările pe care marile
evenimente ale timpului, Unirea și Independența, le-au dus și in viața sociala,
politică și economică a țării..
Aceste caracteristici nu pot fi străine de influența culturii academice
germane, căci, exceptându-i pe Creangă și Caragiale, singurii care nu au urmat
școli superioare și pe Vasile Pogor, care a studiat in Franța, junimiștii au
frecventat universități germane. Va fi, fără îndoială, cea mai importantă din punct
de vedere cultural al secolului. Odată cu definitivarea procesului de creare a unei
limbi literare unitare și cu stabilirea normei lingvistice de către Academia
Română produsă la sfârșitul secolului al XIX-lea, cultura română, chiar dacă încă
departe de momentul sincronizării cu Occidentul, depășește stadiul adolescenței,
îndreptându-se hotărât în direcția maturizării depline.
În numele principiului autonomiei esteticului se va produce o
îndepărtare de literatură cu accente patriotice, dar și patriotarde a vremii;
lirismului excesiv, declamativ și sentimental al pașoptiștilor, îi vor fi opuse o
varietate de teme si de forme stilistice, nemaiîntâlnite până atunci în literatura
română.

Descrierea și analiza cazului. Identificarea soluțiilor

3
 Operele marilor clasici se individualizează, prin diferite
caracteristici, identificate de criticii literari în fragmentele de mai jos:

Mihai Eminescu sau primatul sensibilității

,,Fața lui Eminescu e dublă: priveşte odată spre noaptea comună, a

vegherii, a naturii şi a umanității, iar altă dată spre noaptea fără început a
visului, a vârstelor eterne şi a geniilor romantice. În planetariul romantismului,
singularitatea lui Eminescu prinde făptură din această față cu două profiluri:
unul neptunic, născut din spuma amară şi din ape tănjind spre orizonturile lumii,
celălalt plutonic, învăluit în focul originar.”
(I.Negoițescu, Poezia lui Eminescu)

,,A fost o vreme când marii poeți treceau in primul rând drept
gânditori adânci şi când mesajul poetic era măsurat după importanța ideilor
exprimate. Poate că Eminescu însuşi n-a fost străin de această normă a vremii,
încât poetica lui este în parte orientată de năzuința de a rivaliza cu filozofii şi cu
poeții filozofi. Și cu toare acestea, poetul este mai mare nu atunci când meditează
asupra rostulii existenței, reluând de pildă refrenul hamletic. ,,A fi?..”, ci atunci
când dând închipuie şi cântăarticulând uimirile lui în fața naturii sau când își
înstrunează lira pentru a-şi spune durerile şi fericirile iubirii ,dorința,regretul
arzător, chemarea si regăsirea după despărțire. Omul iubeşte în poezia lui
Eminescu cu o intensitate care conduce extazul erotic pănă la limita suferinței şi
a morții. Iubirea eminesciană este deopotrivă cu a lui Tristan din drama lui
Wegner. Un fir îndoliat se înterțeşte cu bucuriile ei. Voluptatea se asociază cu
durerea, încât ,,dulcea jale” sau ,,farmecul dureros” fac parte printre expresiile
eminesciene cele mai tipice. Și poate că tocmai acum ,cănd o doreşte mai puțin,
poezia lui Eminescu atinge sensurile ei metafazice cele mai grave. În experiența
iubirii a intuit Eminescu mai limpede resortul cel mai adanc al vieții, ,,dorul
nemărginit”,dar şi zadarniciile acestuia.”
(Tudor Vianu, Mihai Eminescu)

4
Ion Creangă, scriitor ,,poporal”?

Despre raporturile dintre operela lui Ion Creangă şi folclor s-a

discutat mult, încă de la sosirea sa în Junimea. George Panu, de exemplu, credea
că ,,marele merit al lui Creangă a fost că el a scris poveştile întocmai sau
aproape întocmai cum ele se spun la țară” ,în timp ce Iacob Negruzzi îl considera
,,un țăran necioplit din creştet până în tălpi, gros şi gras, nepieptănat şi prost
îmbrăcat, având doar un talent primitiv”. Chiar şi Maiorescu vedea în Creangă
doar un bun instituitor şi un scriitor popular, necrezând necesar să-i dedice un
articol special cum făcuse cu Eminescu şi Caragiale.

În rândul criticilor literari părerile sunt împărțite:

,, Lipsa de metafore în opera lui Creangă, unicul prozator român al

cărui stil are particularitatea asta-este caracteristică acestui scriitor prin
excelență popular şi prin excelență epic. Opera lui Creangă este epopeea
poporului român. Creangă este Homer al nostru. În Ion Creangă trăiesc
credințele, eresurile, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala, filozofia
poporului, cum s-au format în mii de ani de adaptare la împrejurările la
pământului dacic, dedesubtul fluctuațiunilor de la suprafața vieți naționale.
Creangă este reprezentantul perfect al sufletului romănesc între popoare; al
sufletului țărănesc între moldoveni; al sufletului omului de munte între țăranii
moldoveni.”

(G.Ibrăileanu, Povestirile lui Creangă,1910)

,,Estetismul lui Creangă nu are seamăn decât în proză lui Mateiu.
I.Caragiale, oricăt de diferiți rămân între ei cei doi scriitori, unul conspectănd
lumea satului, celălalt a orașului, unul senin şi salutar, celălalt întunecat, deşi

5
,,decadent”. Ambii mizând pe flologie, pe valorile expresive ale prozei românești,
pe ,,poezia” prozei şi, ca atare, ambii intraductibili.”
(I.Negoițescu, Istoria literaturii române,1991)

I.L.Caragiale şi univesul comic

De-a lungul timpului, valoarea operei lui Caragiale a fost contestată

sau acceptată cu argumente dintre cele mai diverse. Dincolo de cele stilistice sau
strict estetice, primează cele etice. ,,Domnul Caragiale să învețe a respecta
națiunea sa, iar nu să-şi bată joc de ea” - afirma în 1891 D.A. Sturza,
academician şi om politic. Apar argumentele sociologice: ,,Eroii lui Caragiale
sunt reprezentativi numai pentru o epocă marginită; chiar dacă în compoziția lor
intră ceva şi din sufletul omenesc din toate vremile, intră insuşi şi prea multe
elemente condiționate de împrejurări trecătoare. [...] În cincizeci de ani nu va
mai rămânea nici cea mai mică urmă din atmosfera morală a operei lui
Caragiale; fiecare rănd al Scrisorii pierdute va trebui deci,însoțit de un altul de
comentarii (E. Lovinescu).” Punctele de vedere care urmează, exprimate de-a
lungul unui secol, oferă câteva repere în interpretarea operei, dar ele ar putea fi
amplificate cu încă multe altele, deopotrivă de interesante.

,,Statutul social pe care îl înfățiaează mai cu deosebire aceste

comedii este luat de jos şi ne arată aspectul unor simțimitate omeneşti, de
alminteri aceleaşi la toată lumea, manifestate însă aici cu o notă specifică, adică
sub forma unei spoieli de civilizație occidentală, strecurată în mod precipitat în
acel strat şi transformată aici într-o adevărată caricatură a culturii moderne.
[...] În acest caleidoscop de figuri, înlănțuite în vorbele şi faptele lor spre efecte
de scenă cu multă cunoştință artei dramatice, d.Caragiale ne arată realitatea din
partea ei comică. Dar uşor se poate întrevedea prin această realitate elementul
mai adăanc şi serios, care este nedezlipit de viața omenească în toată înfățişarea
ei, precum în genere îndărătul oricărei comedii se ascunde o tragedie.”
(Titu Maiorescu, Comediile d-lui I.L.Caragaiale,1885)
6
 ,,Rolul ironiei în opera lui Caragiale este covârșitor. Fără teama
exagerării se poate afirma că ironia e principală coordonată a umorului
caragialian.”
(Şerban Cioculescu, Ironia în opera lui Caragiale,1966)

Ioan Slavici, creatorul nuvelei psihologice în literatura română

,,Pictura omului sufletesc şi a conflictelor lui, analiza psihologică,

în înțelesul în care realismul şi naturalismul contemporan îl dădeau cuvântului,
își găseşte în Slavici una din primele sale expresii românești. El este creatorul
acelui realism țărănesc, în care Maioerscu va vedea formula cea mai valabilă a
nuvelisticii contemporane, o formulă lucrănd cu puterea unui cadru organizator
pentru o lungă serie de povestitori romăni şi, prin nuanța ei moralizatoare, mai
ales pentru altâți dintre nuvelişti Ardealului.”
(Tudor Vianu, Ioan Slavici)

,,Cu percepția justă numai când se aplică la viața țărănească, opera

lui Slavici nu idealizează şi nu trădează cazuri de izolare. Oamenii sunt dârzi,
lacomi, întreprinzători, intriganți ,cu părți bune şi cu părți rele, asa cum trebuie
să fie o lume comună. Dacă ar fi avut mai multă capacitate de lucru, Slavici ar fi
putut da o comedie umană a satului. Limba de obicei împiedicată şi ridicul de
neaoşe, atunci cănd tratează idei, e un instrument de observație excelent în
mediul țărănesc.”
(G.Călinescu, Istoria literaturii române)

Mihai Eminescu

S-a născut în data de 15 ianuarie 1850 și a decedat pe 15 iunie 1889.

Mihai Eminescu s-a născut la Botoşani. A fost un poet, prozator şi jurnalist
7
român, socotit de cititorii români şi de critica literară drept cea mai importantă
voce poetică din literatura română.
Şcoala Cernăuţeană nu-i plăcea lui Eminescu şi se presupune că ar fi
încercat să fugă chiar din clasele primare. Clasa I gimnazială merse binişor, a II a
rău. Rămâne repetent. În 1862-1863 stă în gazdă la un franţuz beţiv Victor
Blanchin. După vacanţa Paştilor, în 1863 nu mai apare prin cataloage. Poetul
devine privatist. Legenda spune că mergând la Cernăuţi pentru pregătirea în
particular în primăvara anului 1864, Eminescu se lua după trupa Tardini-
Vlădicescu care dădea reprezentaţii acolo pentru întaia oară. Că a facut parte din
această trupă , rezultă din afecţia colegială pe care i-o păstrară directorii
companiei. Sunt ştiri că poetul ar fi obţinut certificate de clasa a III a de la
gimnaziul catolic din Sibiu , oraş în care se afla atunci ca student jurist fratele său
Niculae.
În Octombrie 1864 Eminescu intră ca practicant la Tribunalul din
Botoşani, stând acolo până în Martie 1865 când se repezi la Cernăuţi spre a urma
studiile colegiale. Acolo venise iarăşi trupa Trdini şi din nou legenda spune că
Eminescu s-a luat după ea. În 1865 poetul se afla deja în străinătate.
Activitatea literară a lui Eminescu se întinde pe ceva mai mult decât
zece ani. Din haosul de proiecte, mai cu seamă tinereşti, s-a condensat puţina
operă definitivă. Credinţa de până mai deunăzi că Eminescu e un meteor ieşit din
neanţ, ca un miracol, fără nicio legatură cu trecutul se dovedeşte falsă. Eminescu
e cel mai tradiţional poet, absorbind toate elementele, şi cele mai mărunte, ale
literaturii antecedente.
Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu
– Giurgiu – București. De fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct a
poporului, a limbii, a obiceiurilor și a realităților românești, un pelerinaj
transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul. În 1867 a intrat ca sufleor
și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formația lui Mihail
Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul Național, unde îl
cunoaște pe I.L.Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila, Galați, Giurgiu,
Ploiești. Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care
concentrase mai multe forțe teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu și
actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii, aceasta trupă a jucat la
8
Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad și alte orașe bănățene. Iosif Vulcan l-a
întâlnit cu ocazia acestui turneu și a obținut de la Eminescu poeziile La o artistă și
Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august și 19
septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe
Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în București,
Eminescu a făcut cunoștință cu I. L. Caragiale. Pascaly, fiind mulțumit de
Eminescu, l-a angajat ca sufleor a doua oară și copist al Teatrului Național. În 29
septembrie, Eminescu semnează contractul legal în această calitate. Obține de la
Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru marele
actor Arta reprezentării dramatice - Dezvoltată științific și în legătura ei organică
de profesorul dr. Heinrich Theodor Rotscher (după ediția a II-a). Traducerea,
neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele
rămase. Acum începe și proiectul său de roman Geniu pustiu.
Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor
extraordinar” Facultatea de Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte
facultăți). Activează în rândul societății studențești, se împrietenește cu Ioan
Slavici; o cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la
Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din Pesta.
Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-
a acordat o bursă cu condiția să-și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu
regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene. La 1 aprilie 1869, a
înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop, între
altele, strângerea basmelor,poeziilor populare și a documentelor privitoare la
istoria și literatura patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale
Orientului, care urmau să viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat
pentru Moldova. În vară se întâlnește întâmplător în Cișmigiu cu fratele său
Iorgu, ofițer, care l-a sfătuit să reia legăturile cu familia. Poetul a refuzat hotărât.
În vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iași și Cernăuți. Cu ocazia ultimului
turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o subvenție
regulată pentru a urma cursuri universitare la Viena, unde se aflau mai toți colegii
lui de la Cernăuți. În 2 octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie
ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul.
Aici a făcut cunoștință cu Ioan Slavici și cu alți studenți români din Transilvania
și din Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuțiși de la Blaj. S-
9
a înscris în cele două societăți studențești existente, care apoi s-au contopit într-
una singură - România jună. A început să crească numărul scrisorilor și
telegramelor către părinți pentru trimiterea banilor de întreținere.
În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus
îmbogățirea ei cu manuscrise și cărți vechi românești. Tot în acest an a început
traducerea din germană a unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă
în societatea Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de corector
și redactor al părții neoficiale la ziarul local Curierul de lași, unde numeroase
rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu
regularitate ședințele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa.
A făcut un drum la București, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite
Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă, idolul său.
În 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în
ziua următoare a predat biblioteca lui D. Petrino, autorul broșurii criticate de
Eminescu prin articolul său O scriere critică. Tot în această vreme a fost înlocuit
și la școală, din cauza grevei declarate de elevii unor clase. În 10 august a înaintat
Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia conferințelor cu
învățătorii din județul Iași. A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la Școala nr.
2 din Păcurari, Iași. În 15 august s-a stins din viată la Ipotești, mama poetului,
Raluca Eminovici. În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost
redactor, apoi redactor-șef (în 1880) la ziarul Timpul. A desfășurat o activitate
publicistică excepțională, care i-a ruinat însă sănătatea. Acum a scris marile lui
poeme (seria Scrisorile, Luceafărul etc.). Nu a publicat nici o poezie în tot timpul
anului 1882. În schimb a citit în mai multe rânduri „Luceafărul” pe care Mite
Kremnitz l-a tradus în germană, în ședințele Junimii de la Titu Maiorescu. Este
semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este
flancat de un director și un comitet redacțional care urmau să-i tempereze avântul
său polemic. Reorganizarea redacției este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă
să scrie în stilul său propriu. În 13 septembrie, în absența poetului, probabil, se
citesc „iarăși vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.
În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat
la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un institut pe lîngă Viena. În decembrie îi apare
volumul "Poezii” , cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul

10
volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu). Unele surse pun la îndoială boala lui
Eminescu şi vin şi cu argumente în acest sens. Moartea lui Eminescu s-a produs
pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, după ce la începutul anului
boala sa devenise tot mai violentă, în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada
Plantelor nr. 9, București. Ziarul Românulanunța ziua următoare la știri:
Eminescu nu mai este. Corpul poetului a fost expus publicului în biserica Sf.
Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de
muzicianul C. Bărcănescu a interpretat litania „Mai am un singur dor". După
slujba ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră
înhămați doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde Dimitrie Laurian
rostește al doilea discurs funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși
trecători o pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se îndreaptă spre
cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi ai Școala normală de
institutori din București au purtat pe umeri sicriul pînă la mormînt, unde a fost
îngropat sub „teiul sfînt” din cimitirul Bellu, după cum scria chiar Caragiale în
necrologul În Nirvana.
Nuvele: ,,Lanțul de aur”, ,,Sărmanul Dionis”, ,,Cezara”.
Poeme: ,,Proletarul”, ,,Panorama deșertăciunilor”, ,,Evul de mijloc”.
Poezii: ,,La mormântul lui Aron Pumnul”, ,,De-aș avea ...”, ,,O
călătorie în zori”, ,,Din străinătate”, ,,La Bucovina”, ,,Asta vreau, dragul
meu”, ,,Misterele nopții , ,,Frumoasă-i ...”, ,,Lida”, ,,Ce-ți doresc eu ție, dulce
Românie”, ,,La Heliade”, ,,Horia”, ,,Nu e steluța”, ,,Din liră spartă ...”, ,,Care-o fi
în lume”, ,,Cănd”, ,,Prin nopți tăcute”, ,,Epigonii”.

Ion Creangă

După propria-i mărturisire într-un început de biografie, Ion Creangă

s-ar fi născut la 1 martie 1837. În Albumul societății ,,Junimea" este trecută
aceeaşi dată de naştere. Însă fiindcă n-au fost la îndemână acte sigure, ştirile
despre starea civilă a oamenilor mai vechi sunt mereu încurcate, şi fiecare
11
document nou ce se găseşte strică ceea ce părea limpede. Discuția se urmează şi
azi în jurul datelor, totul mărginindu-se la o ceartă de cifre, fără interes pentru
substanța lucrurilor, decât ,poate, în măsura in care ne dezvăluie chipul cum se
întocmeau actele de stare civilă în acea vreme.
La căsătorie, Creangă mărturisea 23 de ani, ceea ce ar da ca an al
naşterii 1836, fiindcă cununia s-a făcut in 1859. În cererea de hirotonisire, din
acelaşi an, având şi mai mult interes să nu se spună c-ar fi prea tinerel şi c-ar
putea să aştepte, se arăta având "24 ani trecuți" , de unde ar reieşi naşterea în
1835. Firea lui Creangă se dezvăluie aşadar încă din copilărie. Este leneş dar
totuşi doritor de a învăța carte, stăruitor încet, în tihnă. Tată-său îl crede o
,,tigoare de băiet", şi Creangă însuşi mărturiseşte că, pus să facă vreo treabă, o
cam rărea de pe-acasă. Părintele Ioan caută să îmblânzească pe băiat cu făgăduieli
de a-i da mai târziu pe Smărăndița, de a-l lăsa în locul lui la biserică. Fugarul,
mulțumit, se-întoarce in clasă. Că o fată de 11 ani se uită din când in când cu
coada ochiului la un băiat, nimic mai firesc la țară, unde la 13 ani o fată este
nobilă. Interesul lui Creangă pentru fete, dus până la rivalitate, arată însă
precocitatea sexuală. Acum Creangă începe să se dedea şi la scris şi să ajute pe
preot în biserică, ținând isonul şi cădelnițând. Devizia lui este: ,,Fă-mă, Doamne,
val de tei/Şi m-aruncă-ntre femei!" Creangă nu-şi aminteşte cu înfrigurare, ca
Eminescu, întâia dragoste, nu povesteşte nicăieri solemnitatea întâiei sărutări,
jurământul pe viață, credința în femeia predestinată. Țăran, el are onestitate , nu
adâncime pasională, pentru care trebuie şi complicație intelectuală. Ionică
Catrință, nu se îmbolnăvește de tristeți neștiute altora, nu este rănit de nepăsarea
vreunei fete. Băiatul numai de 15 ani aleargă după fete fiindcă i s-au deșteptat
simțurile, dar se gândește la însurătoare de pe acum. Femeie numai fii pentru el
icoană, cum nu e în genere pentru tăran.
Creangă e un exponent. Dacă sentimentul romantic pentru femeie nu
încolțește în Ionică, se dezvaluie însă un viciu fizic care va face mai târziu din el
un personaj rabelaisian.Și emoția mea era firească.În comoara aceasta de lucruri
vechi si nebănuite de nimeni, am găsit elemente prețioase. Ele pot servii la
întregirea și chiar la îndreptarea biografiei lui Creangă. Osebit, materialul acesta
folosește la limpezirea unei chestiuni foarte însemnate, pe care criticii literari si
biografii marelui scriitor și-au pus-o de nenumărate ori: Ion Creangă. Este
adevărat că aceasta problemă dăinuește de mult si a fost discutată suficient.Dar
12
discuția s-a făcut numai pe temeiul studiilor oficiale: Școala Domnească din
Târgul Neamțului,c atihetul din Folticeni, seminarul Socolei si școala normală de
la Trei Ierarhi a lui Titu Maiorescu. Încolo,nimic, niciun cuvânt despre cultura
neoficială a lui Ion Creangă. Toate acestea, Creangă a fost un autodidact. El avea
cunoștiințe generale apreciabile, câștigate, din citirea si studiul operelor literare si
științifice însemnarea ale timpului său. Această constatare este plină de adevăr
dacă examinăm cărțile de studii, câte au mai rămas într-o ladă prăfuită de
pulberea anilor. O dovadă că Ioan Creangă îsi iubea carțile cu patimă si le păstra
cu grija mare, lui de pe copertă ,,Istoriei sfinte”(tipărită la Iași în anul 1847).
Creangă a învătat la scoala primară din Târgul Neamțului pană în
vara anului 1854, cand și-a luat atestatul. A fost toata vremea un elev mai mult
deștept decat sârguitor, căci era neastâmpărat și furat de zburdălniciile
copilăriei,ceea ce îl făcea pe părintele Isaia Teodorescu (popa Duhu) să-i tragă
uneori câte un ,,puiu de băte”, cum arată el însuși în ,,Amintiri”. El a intrat la
Fălticeni în scoala bisericească în toamna anului 1854 si s-a înscris in ziua de 27
Noemvrie acelasi an. După desființarea școlii din Fălticeni, este silit să plece la
Iași, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic "Veniamin Costachi" de la
Socola.
S-a despărțit cu greu de viața țărănească, după cum mărturisește în
Amintiri:
„Dragi mi-erau tata și mama, frații și surorile și băieții satului,
tovarășii mei de copilărie, cu cari, iarna, în zilele geroase, mă desfătam pe
gheață și la săniuș, iar vara în zile frumoase de sărbători, cântând și chiuind,
cutreieram dumbrăvile și luncile umbroase, țarinele cu holdele, câmpul cu florile
și mândrele dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a
tinereții! Asemenea, dragi mi-erau șezătorile, clăcile, horile și toate petrecerile
din sat, la care luam parte cu cea mai mare însuflețire.”
Din 1855 până în 1859 urmează cursurile seminarului, iar apoi,
luându-și atestatul, revine în satul natal. Se însoară mai târziu la Iași cu Ileana,
fiica preotului Ioan Grigoriu de la biserica Patruzeci de sfinți din Iași, devenind
diacon al acesteia (26 decembrie 1859).
La 19 decembrie 1860 se naște fiul său Constantin.

13
 În 1864, Creangă intră la Școala preparandală vasiliană de la Trei
Ierarhi, unde l-a avut profesor pe Titu Maiorescu. Acesta îl aprecia foarte mult și
l-a numit învățător la Școala primară nr. 1 din Iași.
După ce timp de 12 ani este dascăl și diacon la diferite biserici din
Iași, este exclus definitiv din rândurile clerului (10 octombrie 1872), deoarece și-a
părăsit nevasta, a tras cu pușca în ciorile care murdăreau Biserica Golia și s-a tuns
ca un mirean, lucruri considerate incompatibile cu statutul de diacon. (În 1993, el
a fost reprimit post-mortem în rândurile clerului.) Ca urmare a excluderii din
cler, ministrul Tell îl destituie și din postul de institutor, însă venirea lui Titu
Maiorescu la minister contribuie la renumirea sa pe acest post. A colaborat la
elaborarea a patru manuale școlare, între care și un „Abecedar” (1868).
În 1873 se încheie procesul său de divorț, copilul său de 12 ani
fiindu-i dat în îngrijire. A căutat o casă în care să se mute, alegând o locuință în
mahalaua Țicău (bojdeuca).
În 1875, îl cunoaște pe Mihai Eminescu, atunci revizor școlar la Iași
și Vaslui, cu care se împrietenește. Între 1875 și1883, la îndemnul poetului, scrie
cele mai importante opere ale sale.
Între 1883 și 1889 a fost bolnav de epilepsie și a suferit foarte mult
la aflarea bolii și apoi a decesului lui Eminescu, și al Veronicăi Micle.
Ion Creangă moare pe data de 31 decembrie 1889, în casa sa din
cartierul Țicău. Este înmormântat la 2 ianuarie 1890 la cimitirul Eternitatea din
Iași.
Caracterul popular, deși este predominant, totuși nu face din Creangă
un simplu autor, deoarece el valorifică în mod creator folclorul, prin talentul său
adaptându-l unor concepții de viată mai vechi și mai noi.Influenta folclorului se
observă în primul rând în faptul că majoritatea personajelor sale sunt construite pe
motivul luptei dintre bine si rău, luptă în care triumfa întotdeauna binele si
dreptatea. Exploratorii si personajele negative sunt întotdeauna înfrânte și chiar
eliminate: soacra cu cele trei nurori este omorâtă, lupul asasin este pedepsit,
spânul este nimicit de calul lui Harap Alb. Toate acestea dovedesc o dragoste de
viață nemaipomenită și o fierbinte sete de libertate și dreptate,trăsături
caracteristice poporului nostru. O altă trăsătură a lui Creangă este umorul dublat
14
adesea în ironie critică foarte fină. În general umorul rezultă la Creangă din tot
felul de situații hazlii, în care se pun diverse personaje ale operei și chiar și el
însuși. Umorul mai poate să rezulte și din descrierea personajelor sau a unor
formule hazlii folosite de autor ca „Dumnezeu să-l iepure”. „Na-ți-o frântă că ți-
am dres-o”, „Ai să traiesti trei zile cu cea de alaltăieri.” „Poftim, pungă, la
masă,/Dacă ți-ai adus de –acasă.”
Opera lui Creangă nu este o simpla memorialistică, ci o operă de arta
în toată puterea cuvântului,născută din nostalgia după satul natal si spectacolul
fascinant al vârstei fericite. Astfel, întreaga citadelă a lui Creangă, luată în
totalitatea ei,reprezintă o valoare incontestabilă a literaturii române.
Povești: ,,Capra cu trei iezi” (1875), ,,Dănilă Prepeleac” (1876),
,,Fata babei și fata moșneagului” (1877), ,,Făt Frumos, fiul iepei” (1877),
,,Povestea lui Harap-Alb” (1877), ,,Ivan Turbincă” (1878), ,,Povestea lui Ionică
cel prost” (1877), ,,Povestea lui Stan-Pățitul” (1877), ,,Povestea porcului” (1876),
,,Povestea poveștilor” (1877-1878), ,,Povestea unui om leneș” (1878), ,,Punguța
cu doi bani” (1875), ,,Soacra cu trei nurori” (1875).
Povestiri:,, Acul și barosul” (1874), ,,Cinci pâini” (1883), ,,Inul și
cămeșa” (1874), ,,Ion Roată și Cuza-Vodă” (1882), ,,Moș Ion Roată și Unirea”
(1880), ,,Păcală” (1880), ,,Prostia omenească” (1874), ,,Ursul păcălit de vulpe”
(1880).

Ioan Luca Caragiale

S-a născut în data de 1 februarie 1852 și a decedat pe 9 iunie 1912.

S-a născut în satul Haimanale, judeţul Prahova. A fost un dramaturg, novelist,
pamfletar, poet, scriitor. Este primul născut al lui Luca Caragiale şi al Ecaterinei
Chiriac Karaboas. Tatăl său şi fraţii acestuia , Cotache şi Iorgu s-au născut la
Constantinopol. Spaţiul copilăriei şi al amintirilor se identifică cu cel al
Ploieştiului. Aici cunoaşte pe kir X şi pe hagi Y, biserica şi scoala, neamuri şi
străini.
15
 Ion Luca Caragiale a fost dat la invăţătură la Şcoala primară de băieţi
nr 1 din Ploieşti , cu trei clase. În clasa a III –a , în şcolile din Muntenia se predau
deja franceza şi greaca. Se îmbolnăveşte şi este retras de la şcoală, rămânând în
catalog cu o situaţie confuză. Totuşi apare în 1860/1861, la institutorul Zaharia
Antimescu, în clasa a II-a. Este declarat premiant, primind cunună ,,Revista
Carpaţilor” şi ,,Istoria naturală”. Clasa a treia o face normal în 1861-1862, iar ca
echivalentă a clasei a IV-a va face clasa I ,,reală”. În vara anului 1863, Ion Luca
Caragiale era absolventul a patru clase primare, remarcat pentru apetiţia limbilor
străine , în principal franceza.
Adolescentul gimnazist, aflat printre cei o mână de copii din oraş şi
de prin localităţile învecinate, avea de partea sa, în lumea profesorimii, în primul
rând prestigiul familiei sale. Aventura tânărului Ion Luca Caragiale spre Bucureşti
se face cu acordul familiei. Băiatul era mare şi o carieră de soi nu se putea începe
decât pe malul Dâmboviţei. Destinul pregătise întâlnirea celor doi tineri, Ion Luca
Caragiale şi Mihai Eminescu. Amândoi erau îndrăgostiţi de teatru, văzând în el
acoperirea totală a nevoii lor de libertate şi de aventură , de unde şi rezerva critică
pe care o împărtăşea Luca Caragiale soţiei şi fetei despre băiat, pornit pe urmele
unchilor şi mătuşilor sale din teatru.
În noiembrie-începutul lui decembrie 1868, Ion Luca Caragiale va
deveni elevul unchiului său la cursurile de declamaţie si mimică. Era clar, spre
disperarea părinţilor, că nu visa decât teatrul. De acum, acoperit de un program
oficial şi cu un rost de ochii lumii, tânărul Ion Caragiale bătu cu vărul său şi cu
ceilalţi colegi sălile teatrelor, urmărind pe actori, pe dive si pe divi, trăind în
apropierea lor zi de zi .
Unchiul Costache Caragiale îşi învaţă fiul şi nepotul arta teatrală,
crezându-i printre cei caţiva ,,cu foarte mari şi distinse dispoziţiuni”, pentru ca
intr-o nouă cerere adresată minsterului, el, optimist, dădea trei tineri binecuvântaţi
utili care prin teorie vor putea ajunge la un punct dorit şi trebuitor spre formarea
cadrului teatral”. Ba, cum în martie trebuia încheiat cursul-căci înţelegerea era
pentru o stagiune şi stagiunile, în epocă, se încheiau in jur de 1 aprilie, Costache
Caragiale cerea să se precizeze dacă cursul se va întrerupe acolo. În ianuarie 1869
se dădeau la Teatrul Naţional două ,,benesifuri”: unul pentru mătuşa Elena
Caragiale, cu ,,Coana Chiriţa” şi altul pentru unchiul Iorgu cu ,,Două mierle

16
albe”. Ca şi în anu precedent, cursul de dicţiune şi de mimică s-a încheiat tot în
martie. Văzând că acasă la ai săi, creştea incertitudinea în privinţa sănătaţii
părintelui său, Iancu Caragiale se va fi hotărât să lase totul baltă şi să se reîntoarcă
, măcar temporar la Ploieşti.
Devotamentul filial i-a fost una dinte cele mai frumoase dominante
morale. Cum, când îşi ştia tatăl aproape la pat, târându-se până la slujbă o mamă
fără neamuri apropiate, să nu fi revenit acum lânga ai săi ? Luca îşi respectă
îndatoririle cu sacrificiu si cu mâhnire că de ,,un an şi patru luni” , rămase
,,supleant” , aspirând ,,la înaintare” ,,de patru vacanţe”. Jignit în orgoliul său de
avocat cu vechi state , încropise o cerere de demisie către Ministerul de Justiţie.
Proabil s-a răzgândit, pentru că el va fi prezent în activitatea tribunalului până in
septembrie, când muri. În plus, tribunalul n-ar fi intervenit cu atâta promptitudine,
ivindu-se un post liber, pentru a solicita numirea lui Ion Luca, fiul unui
demisionant nemulţumit. Asadar, Luca era in exerciţiul funcţiei sale de supleant
atunc când Tribunalul de Prahova se adresa cu o telegramă ministrului D.P
Vioreanu al Justiţiei , la 17 iunie 1870: ,,Copistul Basarabescu transferat
serviciul , suferind recomand pe Ioan L. Caragiali, ani 18, absolvind cinci clase
gimnaziale , rog aprobarea”.
Ion Luca nu este adus de mamă şi de tată acasă , ci de cuviinţa sa
frumoasă de fiu. El singur îşi pune lacăt aventurii de la Bucureşti. Nu se discută
dacă venea din plăcere sau nu , dar nu putea sta departe de ai săi în acel timp
greu. Deci tatăl şi fiul erau funcţionarii Ploieştiului. Categoric, va fi fost acasă, cu
mult înainte de numirea oficială din iunie.
După rostuirea tradiţională ce a urmat înmormântării lui Luca la
Ploieşti, Ecaterina împreună cu Ion şi cu Lenci au lichidat gospodăria de acolo,
venind la Bucureşti. Mama şi fiica se orientau în mod firesc spre noul reazem al
lor şi el fără reazem. Se spune că familia defunctului Luca ar fi fost aciuată un
timp la o verişoară din partea mamei din neamul Lecca, la pictorul Constantin
Lecca, acesta căsătorit cu Victoria, până în vara anului 1871 Ion Luca nu va fi stat
fără rost , cum nu i-a fost felu , iar unchii nu l-au dat uitării , mai ales că promitea
a le urma in teatru. După scriptele de arhivă, o primă consemnare a prezenţei lui
Ion Luca la Bucureşti – şi în lumea teatrului , unde trebuie căutat de la început –
apare la 24 august 1871 , din iniţiativa lui Mihail Pascal , care îl propune ca

17
sufleor I într-un tabel de personal al propriei trupe ce urma să joace în toamnă.
Sufleur I şi ,,scriitor” . adică pe postul de copist , aşa cum procedase şi cu
Eminescu cu doi-trei ani înainte. Un tânăr cu precovitatea sa intelectuală , care se
va afirma peste câţiva ani , nu răsărea ca din pământ.
Aceştia sunt anii săi de ucenicie şi de examen cu Viaţa şi Caragiale
va evoca mereu acest moment de devotament supus Teatrului. Aşadar, Iancu
Caragiale, în prima iarnă de doliu în familia sa , stătu departe de mamă şi soră ,
prins în programul de spectacole, şi premiere al trupei, ca orice amploiat.
Părăseşte Bucureştiul, lăsându-şi mama şi sora în casa cu chirie, descinzând la
Piatra Neamţ , oraş de care se va lega sufleteşte pentru toată viaţa ca de întreg
judeţul Neamţ. Dăscălimea locală îl primeşte ca pe ... Caragiale. Era autor
disputat şi controversat. Ministrul nu numise pe oricine. Nici învăţător , nici
profesor, ci un scriitor, ziarist, autor . Un contemporan îl prezintă pe proaspătul
revizor şcolar ,,voinic şi chipeş”, membru al proaspetei societăţi culturale din
localitatea ,,Asaki”, amic de-a doua zi cu dăscălimea aleasă a urbei: Ioan Negrea ,
Calistrat Hogaş , dr. C. Cantemir, Victor Dogar , N. Tomescu.
Reşedinţa îi este la Piatra Neamţ, dar postul îi este peste două
districte şcolare , cât peste doua judeţe. Inspecţiile se fac la faţa locului,
cutreierând satele şi cătunele , înnoptând prin sate , pe la preoţi si învăţători ,
cunoscând o nouă lume , străină până atunci. Era şansa destinului său de scriitor
să descopere la această varstă satul şi ţăranul român, despre care îi vorbesc
Eminescu pentru cel din Moldova , şi Slavici pentru cel din Transilvania. Funcţia
e de teren în primul rând şi chiar şi deplasarea în târguri , nu numai în sate , este o
încumetare . Dar ce revelaţii ale realităţii sociale şi umane! Reviozorul a fost ales
tocmai în persoana unui pasionat cunoscător al lumii de orice categorie. Este o
coborâre într-o existenţă şi o reîntregire spirituală proprie. Pe cât este revizor de
şcoli, tot pe atâta este cunoscător de destine umane. În vacanţă pleacă la
Bucureşti, pentru a fi de sărbători cu mama şi sora sa . Revine la post odată cu
sfârşitul vacanţei , rămânând desigur la 7 ianuarie acasă , pentru sărbătorirea
onomasticii în familie , cum îi era obiceiul.
Începutul activității jurnalistice a lui Caragiale poate fi datat, cu
probabilitate, în luna octombrie 1873, la ziarul Telegraful, din București, unde ar
fi publicat rubrica de anecdote intitulată ,,Curiozități”. Apropierea de ziaristică

18
este confirmată, cu certitudine, odată cu colaborarea la revista ,,Ghimpele”, unde
și-ar fi semnat unele dintre cronici cu pseudonimele: ,,Car” și ,,Policar”, în care
sunt vizibile vioiciunea și verva de bună calitate. Numele întreg îi apare la
publicarea de la 1 octombrie 1874 a poemului ,,Versuri” în ,,Revista
contemporană”. În numărul din luna decembrie 1874 al revistei, numele lui
Caragiale a apărut trecut printre numele scriitorilor care formau „comitetul
redacțional”.
Un moment esențial l-a constituit colaborarea la ,,Revista
contemporană”, la 4 octombrie 1874, cu trei pagini de poezie semnate I. L.
Caragiale. Gazetăria propriu-zisă și l-a revendicat însă de la apariția
bisăptămânalului ,,Alegătorul liber”, al cărui girant responsabil a fost în anii 1875
- 1876. În lunile mai și iunie 1877, Caragiale a redactat singur șase numere din
„foița hazlie și populară”, Claponul. Între anii 1876 și 1877 a fost corector la
Unirea democratică.
Pentru piesele originale care înregistrau cele mai multe
reprezentații, ,,Teatrul Național” din București acorda în primul deceniu al
secolului trecut premii bienale. Printre autorii premiați în luna aprilie 1912 s-au
aflat: Dimitrie Anghel, pentru piesa ,,Cometa”; I. L.Caragiale,pentru piesele:,, D-
ale carnavalului”, ,,O noapte furtunoasă” și ,,Năpasta”; Victor Eftimiu, pentru
piesele: ,,Akim”, ,,Ariciul și sobolul”, ,,Ave Maria”, ,,Crăciunul lui Osman” și
,,Înșir'te Mărgărite”. La 25 ianuarie 1885, Caragiale mai primise un premiu, tot de
la Teatrul Național, pentru piesa ,,D-ale carnavalului” , din partea unui juriu
format din Vasile Alecsandri, B. P. Haşdeu, Titu Maiorescu, Grigore Ventura și
V.A. Urechia.
Teatru: comedii ,, O noapte furtunoasă”(1879), ,, Conu Leonida față
cu reacțiunea”(1880), ,, O scrisoare pierdută”(1884), ,, D-ale carnavalului”(1885),
,,1 Aprilie” (monolog), drame ,, Năpasta”(1890), parodii ,,Smărăndița” (roman
modern)”, ,,Dă-dămult... Mai dă-dămult”.
Nuvele și povestiri:, ,O făclie de Paște”(1889), ,,În vreme de război”
(1898),,,Păcat “(1892), ,,Două loturi”(1901), ,,Poveste”, ,,La conac”, ,,Monopol ”.

19
Ioan Slavici

Ioan Slavici s-a născut pe 18 ianuarie 1848 în Șiria (județul Arad) și

a decedat pe 17 august 1925 în județul Putna. Acesta a fost unul dintre
personalitățile proeminente ale literaturii române. Urmează şcoala "greco-
ortodoxă" din satul natal și liceul din Arad. Susţine bacalaureatul la Satu-Mare,
iar în toamnă se înscrie la Universitatea din Budapesta. În ianuarie se
îmbolnăvește, întrerupe facultatea şi revine în Șiria .A lucrat ca secretar al
notarului din Cumlaus, s-a înscris la Universitatea din Viena, iar apoi la
Facultatea de Drept, unde se întâlnește cu Mihai Eminescu.
De-al lungul întregii vieți, Slavici a desfășurat o amplă activitate de
presă. Îl aflăm mai întâi redactor la ,,Curierul de Iași”, apoi timp de cațiva ani
lucrând, alături de Eminescu și Caragiale, în redacția ziarului bucureștean
,,Timpul”. Mai târziu conduce cotidianul sibian ,,Tribuna, iar împreună cu George
Coșbuc și Caragiale fondează revista ,,Vatra”. Slavici a început să scrie la
îndemnul lui Mihai Eminescu. Acesta a debutat în 1971, în revista ,,Convorbiri
literare” cu comedia „Fata de birău”.
Contribuția cea mai importantă la dezvoltarea prozei românești a
adus-o Slavici în domeniul nuvelisticii. Trăsătura esențială a majorității nuvelelor
lui constă în rezolvarea optimistă a conflictului. Eroii lui Slavici sunt construiți
pentru a ilustra anumite norme etice pe care omul trebuie să le respecte în viață.
Majoritatea nuvelelor devin astfel o pledoarie directă, adesea de o insistență care
sufocă elementele artistice, pentru cultivarea unor principii morale înțelepte, care-
l fac pe om fericit.
Apariția volumului ,,Nuvele din popor" în 1881, constituie un
moment important în evoluția prozei realiste românești. Volumul cuprinde
nuvelele: ,,Popa Tanda”, ,,La crucea din sat”, ,,Vatra părăsită”, ,,Budulea
Taichii”, ,,Scormon’’, ,,Moara cu noroc’’, iar între 1892 și 1900 numărul acestor
nuvele a crescut, adăugându-se nuvela ,,Comoara” si ,,Pădureanca”.
În nuvelele sale, Ioan Slavici se înscrie în dimensiunea literaturii
realiste și de analiză psihologică. Ele reflectă procesul de formare a micii
burghezii, a populației sătești, reflectă vechi rânduieli ale satului, obiceiuri, datini,
20
credințele, superstițiile, realizând un autentic tablou etnografic, paleologic și
social al satului transilvănean.
Ioan Slavici nu înfrumusețează cu nimic viața personajelor sale.
Procesul de duritate și afecțiune, bunătate și răutate, de hotărâre și slabiciune pe
care le aflăm în fiecare dintre ele, face din Ioan Slavici un observator fără un
spirit realist desăvârșit. Fiecare personaj are un blestem propriu care se va împlini
oricum, pe care autorul nu se simte obligat să-l explice, ci doar să-l analizeze
minuțios.
Definitoriu pentru arta sa este extraordinara putere de interiorizare a
personajelor. În nuvela lui I.Slavici, eroii sunt urmăriți mai ales prin zbuciumul
lor interior, prin tensiunea lăuntrică. Narațiunea se construiește cu atenție asupra
evoluției conflictului, într-o tensiune crescândă. Remarcabile sunt expresiile,
zicătorile și proverbele populare din stilul lui I.Slavici, menite să sugereze că în
spatele faptelor se află o meditație profundă asupra atitudinii omului în viața,
asupra drumului la care el s-a angajat de multe ori, fără a intui unde se va ajunge.
În România, între anii 1902 și 1904 a încercat să construiască la
Bușteni o stațiune balneară și s-a înglodat în datorii care i-au adus falimentul în
1912, obligându-l să-și vândă biblioteca și tot ce avea de preț în casă, fără a-și
putea salva investiția. În același an începe construcția unei case în București și
urcând pe schele să inspecteze lucrarea a căzut alegându-se cu mai multe fracturi,
iar în urma îndelungatei zaceri a rămas diabetic și astmatic.
Ion Slavici introduce oralitatea populară in scrierile sale înaintea lui
Creangă. În Popa Tanda care apare in 1874, prin urmare cu un an înainte de
Soacra cu trei nurori, prima povestire a lui Creangă, și cu șapte ani mai devreme
decât Amintirile aceluiași, întâmpinam formele orale și zicerile tipice care
alcătuiesc pecetea stilistica a povestitorului moldovean:,,Pe părintele Trandafir
să-l țină Dumnezeu ! Este om bun; a învățat multă carte si cântă mai frumos decât
chiar și răposatul tatăl său, Dumnezeu să-l ierte ! și totdeauna vorbește drept și
cumpșnit ca și cum ar citi din carte... Mult s-a ostenit părintele Trandafir în
tinerețea lui. Școlile cele mari nu se fac numai iac-așa, mergând și venind. Omul
sărac și mai are și mai rabdă... Minunat om ar fi părintele Trandafir, dacă nu l-ar
strica un lucru. Este cam greu la vorbă, cam aspru la judecată: prea de-a dreptul,
prea verde-fățiș“. (Nuvele, Vol.I., ed. A VII-a, pp.7-8). Pentru desăvârșita
21
stăpânire a acestei unelte stilistice îi lipstește însă lui Slavici jovialitatea și verva
lui Creangă. El întrebuințează de altfel oralitatea populară nu ca un mijloc
permanent al manifestarii sale, ci ca un instrument în vederea pictării mediului
rural. Astfel, chiar în cuprinsul nuvelei Popa Tanda, când după ce evocase
împrejurările din Sărăceni, ajunge să împingă în primul plan al povestirii. Pe
preotul însuși, istorisirea continuă din punctul acestuia de vedere și cu mijloacele
stilistice ale unei adevărate predici preoțești: ,,Sfânta Scriptură ne învață, că
întocmai precum plugarul trăiește din rodul muncii sale, și păstorul sufletesc, care
slujește altarului din slujba sa, de pe altar sa trăiasca. Și părintele Trandafir și într-
asta era credincios către sfânta învățătură; el tottdeauna a lucrat numai pentru
povățuirea sufletească a poporenilor săi, așteptand ca aceștia, drept răsplată să se
îngrijească de traiul lui zilnic” etc. (ibid., p. 17). Este în aceastș variere a tonului o
dovadă de plasticitate pe care trebuie să i-o recunoaștem cu toată hotărârea lui
Slavici.
Ceea ce apare nou si fără asemănare în epoca începuturilor lui este
analiza psihologică pe care Slavici o practică într-un limbaj abstract: ,,Ca
îndeopște oamenii, părintele Trandafir niciodată nu și-a dat seama despre cele ce
făcea. Era preot și era bucuros. Îi plăcea să cânte, să citească Evanghelia, să
învețe creștinii, să mângâie și să dea ajutor celor rătăciți. Mai departe nu se
gândea. De s-ar fi întrebat cândva dacă cuprinde si el inalta sfințenie, tainicul
înțeles al chemării sale, ar fi râs poate în tăcere de toate acele, pe care omul numai
în momentele grele le pricepe”etc. (ibid., p.16). Rare ori se ridică Slavici peste
cenușiul acestui limbaj: ,,a da ajutor sufletesc celor rătaciți... tainicul ințeles al
chemării... momentele grele” și atâtea expresii din aceeași categorie uzată, câte se
pot spicui în paginile sale. Dar și cu aceste mijloace sărace, izbutește Slavici să
dea personajelor lui o viața anterioară, surprinsă într-o adâncime care nu-l ispitise
niciodata pe Creangă.
Povestitorul vede oamenii lui dinăuntru, în sentimentele sau în
crizele lor morale, ba chiar în procesele lor intelectuale, ca în cazul neuitatului
Budulea, care descoperă înțelesul, mecanismult și foloasele scrisului și ale
cititului:,, Budulea asculta cu mare băgare de seamă, deși nu înțelegea nimic. Dar,
după ce s-a văzut singur, el a luat blumbul și a început să învețe a-și scrie numele.
L-a scris o dată, l-a scris de două, de zece, cu atât mai bine înțelegea că se poate
să înțeleagă și altul ce scrie, pentru că de câte ori suna într-un fel el scria aceeași
22
slovă. El a luat apoi caietul lui Huțu și cu mare părere de bine a văzut slovele pe
care le-a scris, sunt și în caiet. Acu parcă înțelegea că este cu putință ca unul să
citească ceea ce au scris alții, fiindcă toți cărturarii scriu într-un fel. Dar tocmai
pentru aceea iar îl cuprinse amețeala. Această înțelegere între un număr nesfârșit
de oameni îi părea un lucru mai presus de închipuirea omenească. Era dar cu
putință ca ceea ce a scris unul acum o sută de ani, alții să citească azi? La asta nu
s-a gândit niciodată. Era cu putință ca doi oameni care nu se pot înțelege prin grai
viu, să se înțeleagă în scris, și dacă ungurul ori neamțul nu știe românește, el nu
are decât să scrie, pentru ca să-l înțeleagă ce vrea să zică? (ibid., pp. 117-118).
Când însă moralistul și logicianul privește la spectacolul lumii
externe, pana sa devine mai puțin ingenioasă. Descrieri ca acelea care aștern
notații, precum:,,nu e negură; cerul e senin: vântul se mișcă leneș în răcoarea
dimineții” (p. 49), nu sunt ale unei imaginații înzestrate. Scriitoul reintră, așadar,
în sine și mișcarea aceasta este atribuită personajelor lui, pentru că scriitorul o
trăise adeseori el însuși: ,,Luna plină grăbea repede spre un nour rătăcit; el o urmă
cu privirea, iară când nu se mai văzu decât în mărginile argintate ale nouruluiș el
închise ochii, ca mai bine să vadă icoanele ce se dezveleau din sufletul său,
părându-i ca niște vedenii fără de trup, care se leagănă în văzduh. ,,La drept
vorbind însă nu icoane se năzare ochiului său lăuntric, ci șirul gândurilor prinse în
latura lor lipsită de amintirea sensibilă.“ Așa se năștea un gând pe altul în sufletul
lui; intra tot mai adânc în această lume, până nici nu mai știa dacă se află aici ori
acolo (ibid., p.55).
Imaginația lingvistică a lui Slavici este deopotrivă cu fantezia lui
vizuală. Puține cuvinte îi stau la dispoziție, cu toate împrumuturile pe care se
întâmplă a le face zicerilor populare. În genere el evită însă cuvântul particular.
Nici provizia de termeni ai regiunii în care copilărise și din
care păstra atâtea amintiri, nici îndeletnicirile oamenilor de pe-acolo nu
îmbogățesc vocabularul lui. Claritatea fiind ținta pe care o urmărește mai adesea,
Slavici va întrebuința de preferință cuvântul general, repetându-l ori de câte ori va
fi nevoie, chiar înlăuntrul acelorași fraze, fără să se lase stânjenit de ucigătoarea
monotonie care rezultă. Astfel ni se povestește că Huțu voia s-o ,,prindă” pe Lina,
în timp ce toată lumea râdea că nu putea s-o prindă, dupa cum pe Veturia nu putea
s-o prinda niciodată, în timp ce pe Mili o prindea pe loc (p.139). Creangă ar fi
găsit aci patru cuvinte deosebite sau ar fi variat termenul propriu prin metafora
23
lui. Slavici se mulțumește însă cu un singur termen general. Paginile lui ne
prezintă la fiece pas exemple din aceeași categorie, pe care modestia
conștiincioasă a scriitorului n-a căutat nicidecum să le înlăture cu prilejul
numeroaselor reeditări ale operelor sale.
La 71 de ani, cuprins de amețeli, leșină, cade și o nouă fractură îl
face să zacă trei luni în pat. Viața românească îi sare în ajutor plătindu-i o mie de
lei pentru o nuvelă care nu a mai apărut. În 1920 scrie prima versiune a volumului
de memorii ,,Întemnițările mele” , romanul ,,Cel din urmă armaș” și un nou
volum de povești. Colaborează la Umanitatea, gazetă condusă de C. Costa-Foru,
la Adevărul literar și artistic și Viața românească. În cele două din urmă reviste
începe să-și scrie Amintirile despre Eminescu, Maiorescu, Caragiale și Coșbuc. În
anul 1923 i se publică volumul ,,Amintiri” și romanul ,,Cel din urmă armaș” la
editura „Cultura națională”. În ultimii doi ani din viață a scris romanul ,,Din păcat
în păcat”, rămas needitat. Obosit și bolnav, în 1925, Slavici se refugiază la fiica sa
care trăia la Panciu. La 17 august 1925 s-a stins din viață. A fost înmormântat la
schitul Brazi și cuvântul de rămas bun a fost rostit de Gala Galaction.
Nuvele: ,,Popa Tanda”, ,,Scormon”, ,,Gura satului”, ,,Budulea
Taichii”, ,,Moara cu noroc” (1881), ,,Comoara” (1896), ,,O viața pierdută”,
,,Vatra părăsită” (1900), ,,O jertfa a vieții”, ,,Pădureanca” (1884).
Romane: ,,Din bătrâni” (1902), ,,Mara” (1906), ,,Românii de peste
Carpați” (1911), ,,Zbuciumări politice la românii din Ungaria” (1911), ,,Din două
lumi” (1920), ,,Cel din urmă armaș” (1923).

Titu Maiorescu

La 15 februarie 1840 se naşte cel de al doilea copil al lui Ioan

Maiorescu. Va fi botezat ortodox, dându-i-se numele de Titu, după al naşului său,
Titu Bengescu. La 1 noiembrie 1850, Titu devine elev al gimnaziului român din
Braşov, întemeiat tocmai în acel an de protopopul Ion Popasu, unchiul său. Titu
va absolvi clasa І a gimnaziului la 31 iulie 1851, când va însărcinat să rostească,

24
la serbarea şcolară de sfârşit de an, discursul de mulţumire din partea elevilor.
Cariera sa de orator acum începea.
Din fragmentele corespondenţei cu Cipariu reiese faptul că în 1853,
deci în cel de al treilea an de studii, Titu Maiorescu continua să fie un elev
strălucit şi testimoniile (certificatele) şcolare, eliberat după regulă, semestrial
confirmând acest lucru. Era un adolescent deloc comun, ciudat, chiar ursuz în
comportament, ambițios, studios până peste poate -şi de pe acum-ştia ce vrea sa
fie şi să devină. Citea multă literatură, mergea la teatru, făcea exerciţii la clavir
,cânta la flaut, desena, scria literatură. Jurnalul e ticsit de însemnări despre
spectacolele de teatru frecventate. Teatrul,opera,apoi şi concertele au devenit
pentru el o efectivă pasiune. Tânărul elev, apoi student,le frecventa cu
regularitate.
În octombrie 1858 îi scrisese doctorului Iuliu Barasach, la Bucureşti,
propunându-i spre publicare, în revista Isis, lucrarea despre măsurarea înălţimii
prin barometru şi alte două studii de astronautică şi acustică. Cum cel dintâi era
gata redactat (celelalte doar în stadiul de proiect) a şi fost acceptat de redactor şi
publicat în nr.31 al revistei, din august 1859. Acesta a fost debutul publicist al lui
Titu Maiorescu,şi,lucru demn de ţinut minte, un debut în domeniul ştinţelor
naturii, domeniu de care autorul nu se va mai ocupa.
Începe, la nici douăzeci şi trei de ani, un nou, important capitol de
viaţă. Şi la această vârstă precoce, lucru, azi de neconecput, devenea (prin numire
şi nu prin concurs) profesor universitar şi director de gimnaziu. Apuse vremuri de
început, când asemenea funcţiuni puteau fi încredinţate unui tânăr (cei drept
excepţional înzestrat, la numai un an după absolvirea studiilor).
Chiar la începutul lui octombrie 1885 ,a fost ales redactor al
Universităţii (în locul viitorului său adversal Nicolae Ionescu) şi s-a deplasat
urgent la Bucureşti pentru a obţine confirmarea lui Cuza. Totodată, a fost numit
directorul Institutului Vasile Lupu, şcoal normală (sau preparandală) din Iaşi.
Până la deschiderea amânată a anului şcolar, T.Maiorecu e trimis, în Germania, să
studieze, cum spuneam, toate chestiunile implicate de buna funcţionarea şcolilor
normale.

25
 Tinerii conferenţiari, cu deosebire Maiorescu, erau mult admiraţi,i ar
de unii puternic duşmăniţi, dar Maiorescu şi pritenii săi nu luau în seamă
adversităţile. Continuau să oficieze, dar să se şi amuze la întâlnirile lor. Se vedeau
adesea. Se formase grupul de cinci: Maiorecu, Rosetti, Pogor, Carp şi Iacob
Negruzzi. Cu excepţia lui Maiorescu, nepot de ţăran şi prin ascendenţă imediată şi
profesiune, apaţinând clasei mijlocii, ceilalţi erau tineri înstăriţi, cu moşii şi
părinţi din protipendada Iaşilor. Reuniunile lor, sporadice şi fără obiect precizat,
întrasera în uz, dar odată, potrivit amintirii lui Negruzzi, Maiorescu i-a convoat în
locuinţa sa de la Trisfetele, să ascilte şi să comenteze traducerile lui Carp din
Macbeth de Shakespeare. Traducerea lui Carp, deşi cam prozaică, a plăcut celor
ce au ascultat-o.În istoria încă nenăscută a Junimii, această reuniune a fost
considerată datorită obiectului ei literar, prima şedinţă de cenaclu.
Naşterea societăţii a avut loc,de fapt ceva mai târziu. Devenise un
obicei ca după conferinţele duminicale (care începeau fix la orele 14) iniţiatorii şi
prietenii lor să se întâlnească la Progor şi să discute despre ele. Discuţiile erau
înfierbântate. Maiorescu,a avut constituirea unei societâţi literare. Ideea a fost
acceptată.Câteva săptămâni a căutat un nume potrivit. Mai multe voturi întrunise
Ulpia sau Ulpia traiana. Totuși nu li se părea pe deplin acceptabil pentru că prea
suna pretenţios,prea aducea aminte de latinismul atotputernic pe care tinerii
fondatori nu îl agreau,ţi prea se alinia la poncifele dăscălimii ieşene. Pentru că
într-un târziu, la una dintre aceste reuniuni duminicale (trei dintre ei erau tolăniţi
pe sofale, Maiorescu stătea pe scaun, iar Negruzzi se plimba agitat prin încăpere)
nimeni altul decâ apaticul judecător Th. Rosetti propune “un nume fără pretenţii
care să vă placă la toţi, fiindcă nu zice mare lucru: Junimea”. Maiorecu, liderul
necontestat al tinerilor întelectuali constituiţi în Junimea,devenise cu adevărat
personalitatea proeminentă a Iaşilor. Îşi atribuia, integral, meritul întemeierii
Junimii. Şi e probabil că avea dreptate. Devenise o personalitate importantă.
În toamnă s-au reîntâlnit şi şi-au reluat activitatea. La început nu
aveau nici programe,nici statute, care nu fuseseră întocmite nici acum, în toamna
lui 1865. Numărul membrilor crescuse. Din albumul Junimii alcătuit, târziu, de
Negruzzi, reiese că la şfârşitul anului 1865 Junimea număra 29 de membrii, din
care 18 i se alăturaseră în 1865 (în 1866 vor veni alţi trei).

26
 În şedinţa Junimii se făceau propuneri de cărţi pentru publicare.
Propunerile erau, ca de obicei frumoase şi îndrăzneţe, dar dintre ele s-au realizat
puţine :o aritmetică de I.M.Melik şi o ediţie din scrieriile autorilor latini studiaţi
în gimnaziu alcătuită de Pavel Paicu, în iulie, lucrarea lui Maiorescu despre
scrierea limbii române. Tipografia stătea, practc, fără lucru, iar Maiorescu avea
misiunea întegrată de a-i soma pe junimişti să achite cotizaţiile.
După câţiva ani buni de deficit continuu, tipogarfia a fost vândută în
octombrie 1871. Deficitul financar oricât de mare o fi fost el în toţi aceşti ani,
merita să fie suportat. Fără existenţa tipografiei, Negruzzi nu ar fi îndrăznit să
stăruiască în ideea de a se întemeia o revistă, iar ceilalţi junimişti nu ar fi acceptat
propunerea. Aşa a apărut Convorbiri literare la 1 martie 1867, revista care a fost
până în 1906, când scena a fost ocupată de Viata romanească cea mai importantă
publicaţie literară din ţara noastră. În februarie o şedinţă deosebită e onorată de
prezenţa lui Alecsandri, care citeşte poema Dumbrava roşie şi povestea Sfarmă
Piatră şi Strâmă Lemne,ambele de o rară frumuseţe. Vara lui 1872 a trecut fără
evenimente neobişnuite, singurul care merită relevat a fost prima întâlnire cu
Eminescu.
Întâlnirea a avut loc la Botoşani, unde Maioresu se dusese, probabil
pentru vreun proces. Cu siguranţă că Maiorescu a rămas cu o excelentă impresie
despre intelectualitatea poetului, pe poemele căruia îşi sprijinea studiului Direcţia
nouă şi pe care îl considera cel mai important poet al Junimii.
În septembrie, la reîntrarea în activitate a Junimii, Eminescu a
participat la două şedinţe. A citit câteva poezii (,,Înger şi demon”, ,,Floare
albastră”, fragmente din ,,Diorema” şi nuvela ,,Sărmanul Dionis”). În ultimele
dintre aceste două şedinţe se hotărăşte ca la următoarea să se discute despre
subvenţiile Junimii pentru Slavici şi Eminescu.
În 1876, Centrul Junimii se mutase la Bucureşti, şi numai existenţa
Convorbirilor în capitala Moldovei. Încă din decembrie 1877, Slavici îi scria lui
Negruzzi: ,,Întrunirile de aici merg mai bine decât în anul trecut şi lumea începe a
le da oareşcare importanţă. Se înţelege, ele nici pe departe nu sunt ceea ce este
Junimea. Lipseşte inima şi eu cred că în București ea va lipsi totdeauna.”Marea
pierdere, nu numai a Junimii, dar a literelor româneşti, a fost îmbolnăvirea lui
Eminescu. Prin dispariţia intelectuală a marelui poet, Junimea rămăsese
27
împuţinată ca valoare. Îndureraţi profund erau toţi junimişti, dar cel care a
intervenit eficient pentru a i se acorda poetului asistenţă medicală de care avea
nevoie a fost tot Maiorescu. El s-a dovedit de un prompt şi delicat protector de la
primele simptome ale bolii până la sfârşit. Lui i s-a adresat (fiidcă era ştiut drept
protector al poetului) soţia lui Slavici, în momentul izbucnirii tragocei boli, el s-a
îngrijit, imediat, de internarea nefericitului cu mintea întunecată, într-o casă de
sănătate din Bucureşti şi tot el a colectat suma necesară trimiterii bolnavului în
sanctuarul Ober Doblig din Viena. La sosirea în ţară, în 27 martie, l-a aşteptat,
împreună cu alţii, la gară. În aprilie Eminescu e instalat la Iaşi, împârţind camera
cu Miron Pompiliu. Acesta nu l-a abandonat pur şi simplu în Iaşi, ci a continuat
să se intereseze de soarta amară a poetului, încercat de boală şi suferinţă.
La moartea lui Eminescu, criticul are grijă să rupă o frunză dintr-una
din crengile de tei aşezate în jurul calaftalcului poetului în biserică. Se
pensionează din învăţământ pe 9 martie 1909. În anul 1910 devine Ministru de
Externe, urmând ca în iulie 1912 devine Ministru al Justiţiei. Moare la data de 18
iunie 1917, în urma unui atac de cord și este înmormântat la cimitirul Bellu.
În domeniul literaturii, Maiorescu este cel care a încurajat apariţia
unor tineri scriitori, care au creat o “direcţie nouă” în evoluţia literaturii române.
Principalele lucrări din domeniul culturii şi literaturii române ale lui Maiorescu
sunt: “În contra direcţiei de astăzi în cultura română” şi “Direcţia nouă în poezia
şi proza română”. În cel de-al doilea studiu, Maiorescu susţine şi încurajează
noile valori, printre care M. Eminescu şi I.L. Caragiale. În fruntea noii mişcări, îl
aşază pe Vasile Alecsandri, pe care îl numeşte “Cap al poeziei noastre... în
generaţia trecută”. Lui Eminescu îi consacră lucrarea “Eminescu şi poeziile lui”
(1889), apreciată de istoria literară ca fiind un valoros studiu de istorie, critică şi
analiză literară. În viziunea lui Maiorescu, poeziile lui Eminescu sunt rezultatul,
în exclusivitate, “al geniului său înnăscut”. Studiul se încheie cu aprecierea,
confirmată de istoria literară, că poezia română, “va începe secolul al XX-lea sub
auspiciile geniului lui şi forma limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu
cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată
dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti”. Nimeni până în prezent
nu a putut contesta adevărul acestei profeţii, la care istoria literară a adăugat un alt
adevăr: critica literară română s-a dezvoltat în sec. al XX-lea, în cea mai mare
parte, sub auspiciile lui Maiorescu. Şi astfel se poate spune că sensibilitatea
28
creatoare a poetului Eminescu şi sensibilitatea receptoare a criticului Maiorescu
au fost punctul maxim de plecare în evoluţia literaturii noastre moderne.

Concluzie

,,Ceea ce leagă pe nişte scriitori,altfel atât de deosebiți, ca

Eminescu şi Caragiale, este în primul rând atitudinea critică față de societatea
vremii lor. Ceea ce îi uneşte apoi pe aceştia cu un Creangă şi Slavici este nu
numai stabilirea comunicării cu viața poporului şi ci marile lui izvoare, dar şi
acel rafinament al formei, acel scrupul al cunostinței artistice, nutrit în bună
parte în atmosfera estetică a ,,Junimii”. Nimeni dintre scriitorii de seamă al
trecutului nu egalase în rigoarea năzuinței de artă, în marele preț pe care par a-l
pune pe faptul creației literare, pe un Eminescu, Creangă, Caragiale şi Slavici.
Odată cu aceştia, literatura română intră în faza nouă a autonomiei eateticului,
desigur nu în înțelesul că arta literară se eliberează de orice preocupare
omenească străină firii ei, dar în acela că nicio atitudine practică şi speculativă
a spirituluibnu capătă drept de ceteate în artă, decât dacă se supune legilor ei
severe”.
(Tudor Vianu, Junimea)

Bibliografie

1. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent,

Editura Semne, 2003, București pp 385-386, pp 398-399;
2. Z. Ornea, Viața lui Titu Maiorescu, Editura Cartea Românească, 1986,
București, pp 22-451;
3. T. Vianu, Arta prozatorilor români, Editura 100+1 Gramar, 2000,
București pp 107-112;

29
 4. George Călinescu, Ion Creangă. Viața și Opera, Editura Princeps Edit,
2011, Iași, pp 35-45;
5. Nicolae Țimiraș,, Ion Creangă. După documente vechi, însemnări și
mărturii inedite, Editura Princeps Edit 2012, Iași, pp 51-92;
6. Ion Arhip, Constantin Parascan, Constantin- Liviu Rusu, Ion Creangă.
Nu știu alții cum sînt…, Editura Junimea, 1983, Iași, pp 25-60;
7. Adrian Costache, Florin Ioniță, M.N. Lascăr, Adrian Săvoiu, Limba și
literatura Română ,Manual pentru clasa a XI-a, Editura Art, pp 115-
120;
8. Marin Bucur, O biografie a lui Ion Luca Caragiale, Editura Cartea
Românească,1989, pp 35-46 pp 56-160 pp 100-120.

Webgrafie

1. http://articole.famouswhy.ro/universul_nuvelelor_lui_ioan_slavici/
2. https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Slavici
3. http://www.argesexpres.ro/_old/arhivat/article_detail.php?
idarticle=38993
4. https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Ion_Creang%C4%83
5. http://www.istoria.md/articol/507/Mihai_Eminescu,_biografie

30
Anexe

Anexa 1

31
Anexa 2

32
33
Anexa 3

34
Anexa 4

35
36