Poporul.Ceaușescu.

România
Eugen Negrici descria astfel mecanismul de construire a operelor din „Epoca de Aur”:
„Materia primă se alcătuia din substantive – puține și privilegiate: pământ, oțel, pâine,
glorie, munți, cetate, grădini, aripi, văzduh, ctitori, destin, rouă, demnitate, nimb, recoltă.
Adăugăm din memorie: glie, tezaur, strămoș, grâu, arbore, izvor, plai, soare, daci... Apoi, în
rețetă, trebuia obligatoriu să figureze câteva substantive cu virtuți catalistice: inimă, vis,
catarg, vatră, rod... În asemenea amestec era de ajuns să verși un număr oarecare de
adjective precum măreț, vast, fierbinte, iar miezurile se legau obsesiv, tiranic, ca mânate de
oarba mânie a forțelor inerției”.
    Singura perioadă în care s-a făcut simțită o relativă liberalizare la nivel al exprimării
literare, s-a desfășurat între 1964 și 1971. Importante evenimente istorice precum moartea
lui Stalin (1953), revoluția maghiară (1956) și retragerea trupelor sovietice (1958) au permis
crearea unui culoar favorabil pentru publicarea mai puțin restricționată a unor opere precum
„Bietul Ioanide”, de G. Călinescu (1953), „Toate pânzele sus!”, de Radu Tudoran (1954),
„Moromeții”, de Marin Preda (1955), „Străinul”, de Titus Popovici (1955), „Groapa”, de
Eugen Barbu (1957), „Ion Sfântu”, de M. Sadoveanu (1957), „Un om între oameni”, de Camil
Petrescu (1955-1958). Bineînțeles că și în această perioadă existau filtre și restricții, însă au
fost suficienți artiști care au dat dovadă de abilitate, reușind să își facă cunoscute gândurile
relativ liber.

Proletcultismul
Proletcultismul decurge din doctrina potrivit căreia a existat o „revoluţie a proletariatului”,
anume „revoluţia” comunistă. În fapte, aşa cum reiese din studiile istorice acumulate din
1991 încoace, revoluţiile populare, ca cea din februarie 1917 în Rusia, nu au produs
comunism, liderii comunişti nu erau proletari ci intelectuali, iar comunismul, totdeauna
instaurat prin lovituri de stat posterioare revoluţiilor, ca cea din octombrie 1917 în Rusia, s-a
arătat la fel de coercitiv cu proletarii, precum şi cu celelalte clase sociale. Dar, conform
doctrinei care stă la baza proletcultului, „revoluţia proletariatului” este urmată de:
1. anihilarea vechii culturi şi elaborarea uneia noi, pusă în slujba muncitorimii şi a
ţărănimii, în slujba ideologiei comuniste;
2. arta trebuie să oglindească numai realizările muncitorimii / ţărănimii, modul de
producţie socialist, „luminosul chip al comunistului“ („erou-etalon“), deoarece
„experienţa de viaţă proletară“ şi „experienţa artistică proletară“ sunt diametral
opuse „experienţei de viaţă a burgheziei“ şi „experinţei artistice a burgheziei“, „din
trecut“ nepreluându-se decât „experienţa tehnică“;
3. artiştii / artele trebuie să coboare „din turnul de fildeş“ şi să intre „neapărat“ în uzine,
în fabrici, pe şantiere, în colhozuri (în româneşte C.A.P.: „cooperative agricole de
producţie“);
4. oamenii de ştiinţă deasemenea trebuie să coboare „din turnul de fildeş“ şi să producă
exclusiv cunoştinţe cu intres practic pentru „viaţa proletară“ sau de interes teoretic
pentru „teoria comunismului ştiinţific“.

Proletcultul în România
Literatura română a primilor ani de după război se dezvoltă în inerţia timpului interbelic
şi îşi păstrează  libertăţile fundamentale ale creaţiei până spre 1948.  Scriitorul poate,
încă, să opteze pentru orice temă şi pentru orice formulă estetică pe care o consideră
adecvată structurii sale artistice şi materialului transfigurat. Două exemple ilustre sunt
argumente suficiente pentru această teză. Lucian Blaga îşi publică în 1946 „Trilogia
valorilor”, iar în 1947 apare volumul „Una sută una poeme” semnat de Tudor Arghezi.
  În 1948, ziarul „Scânteia” publică un articol semnat de un oarecare Sorin Toma şi
intitulat „Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei” în care, la comandă, autorul atacă
violent creaţia lirică a lui Tudor Arghezi. Imputările nu vin, desigur, din zona esteticului, ci
din aceea politico-ideologică.
    Ţinta  acestui articol şi a altora similare este evidentă: marii creatori interbelici care nu
aderaseră explicit la politica partidului unic trebuia să fie înlăturate din viaţa literară, din
istoria literaturii  şi din conştiinţa publică.
Vor avea această soartă, alături de Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Hortensia Papadat –
Bengescu, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Mircea Eliade şi destui alţii. Unii vor ajunge
în închisori ispăşind varii „păcate” ideologice. Li se reproşează, după caz,
„reacţionarismul”, „obscurantismul ideologic”, „misticismul”, etc. Nu vor mai publica, iar
cărţile le vor fi îndepărtate din biblioteci. Lectura operei lor devine un delict şi se va mai
face doar într-o primejdioasă clandestinitate.
    Fenomenul nu-i vizează doar pe scriitorii în viaţă, ci şi pe cei clasicizaţi. Titu Maiorescu,
de exemplu, ori Octavian Goga şi Ioan Slavici. Chiar în opera lirică eminesciană se
operează o „selecţie” drastică, insistându-se pe creaţiile care puteau fi exploatate
ideologic. Geniul, de pildă, este definit drept fiinţa superioară „neînţeleasă de regimul
burghezo – moşieresc.
Când sunt lirice, poeziile odifică partidul şi Uniunea Sovietică. Tendinţa cea mai evidentă
este însă aceea de epiciziare. Poezia începe acum să povestească fapte de muncă sau din
lupta comuniştilor, pe care le prezintă drept modele de comportament politico – social.
    Sentimentele intime şi relaţia subiectivă a poetului cu lumea sunt suprimate, iar atunci
când se exprimă, chiar şi timid, devin obiect al unor violente critici şi acuze.
Romanul abordează acum teme impuse: uzina, şantierul, satul, colectivizarea.
Desfăşurarea epică este redusă la o schemă rudimentar maniheistă. Ca în basme, binele
se confruntă cu răul şi iese triumfător.
    Binele este întruchipat de activistul de partid, om „cu conştiinţă înaintată”, „provenit
din rândul maselor”. El este un fel de Făt Frumos, impecabil din punct de vedere moral şi
dăruit complet cauzei partidului. În funcţie de spaţiul tematic pe care îl abordează
romanul, de partea lui sunt muncitorii sau ţăranii săraci.
    De partea cealaltă se află fie burghezul şi uneltele sale, fie chiaburii şi complicii lor.
Caricaturizaţi, ei încearcă să submineze munca avântată din uzine sau să împiedice
constituirea gospodăriilor agricole colective. Evident, în final vor fi înfrânţi.
    Există însă chiar şi în cuprinsul deceniului al şaselea realizări romaneşti care
demonstrează că, atunci când talentul este puternic, iar creaţia se păstrează pe teritoriul
principiilor ei specifice, opera triumfă: „Moromeţii” (1955), „Cronică de familie” (1956) şi
„Groapa” (1957) sunt creaţii de excepţie care arată că nici acestui interval de timp nu i se
poate anexa cu totală îndreptăţire eticheta de „Siberie a spiritului”.

Realismul socialist
Generalități

 Toate domeniile vieții sunt puternic marcate prin trecerea la orâanduire

comunistă. Ca urmare, literatura va deveni un instrument de propagandă și
educare a maselor în spiritul politicii Partidului Comunist Român.
 În septembrie 1946 are loc primul congres al scriitorilor români care trasează
noua direcție de dezvoltare a literaturii. Prin acest congres se instaurează
literatura realist socialistă. Acest termen a fost pus în circulație de Jdanov la
congresul scriitorilor ruși.
Caracteristici

 Scriitorul ilustrează în mod mimetic realitatea.

 Societatea se împarte în 2 categorii (bun, rău), proces numit „”maniheism”.
 Romantismul revoluționar.
 Literatura își diminuează valoarea, devenind un mijloc de aducație a maselor în
spiritul formării „omului nou”.
 Poezia devine epică.
 Se utilizează cultul personalității.
 Proza se orientează spre tema rurală: satul istoric („Moromeții”, Marin Preda),
satul contemporan („Mitrea Cocor”, Mihai Sadoveanu).
 Se cultivă romanul istoric, de aventuri.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

Radu Gyr
Radu Gyr (n. 2 martie 1905 la Câmpulung Muscel - d. 29 aprilie 1975, București,
pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu) a fost un poet, dramaturg, eseist și gazetar
român. O bună perioadă a fost asistent universitar la catedra de estetică a
profesorului Mihail Dragomirescu.
S-a născut la poalele Gruiului din Câmpulung, de unde și pseudonimul literar Gyr, prin
derivație. A fost fiul actorului craiovean Coco Demetrescu. A fost membru de seamă
al Mișcării Legionare, comandant legionar și șef al regiunii Oltenia. Conferențiar la
Facultatea de Litere și Filosofie din București. Radu Gyr a fost autorul textului Sfânta
tinerețe legionară, imnul neoficial al Mișcării Legionare, al Imnului Moța și Marin (dedicat
lui Ion Moța și Vasile Marin, legionari căzuți în luptă la Majadahonda în 1937 în
timpul războiului civil din Spania împotriva forțelor republicane), al Imnului muncitorilor
legionari și al altor lucrări dedicate mișcării.
A debutat absolut la vârsta de 14 ani, cu poemul dramatic În munți, publicat în revista
liceului „Carol I” din Craiova, al cărui elev a fost. Devenit student al Facultății de Litere și
Filosofie a Universității din București, a debutat editorial în 1924 cu volumul Liniști de
schituri.
A fost de mai multe ori laureat - în (1926, 1927, 1928 și 1939) - al Societății Scriitorilor
Români, Institutului pentru Literatură și Academiei Române. A susținut un număr
însemnat de conferințe cea mai cunoscută fiind Studențimea și Idealul Spiritual din 1935.
A fost un colaborator statornic în perioada de după debut la revista Universul literar și
apoi la alte reviste literare: Gândirea; Gândul românesc; Sfarmă-
Piatră; Decembrie; Vremea; Revista mea; Revistă dobrogeană,Ramuri, Adevărul literar și
artistic , Axa , Iconar etc. precum și la ziarele Cuvântul; Buna Vestire; Cuvântul
studențesc. Laureat al Premiului Adamachi al Academiei Române (vezi
ziarul Observatorul). A scris povești pentru copii semnând cu pseudonimul Nenea
Răducu (Vezi biografia completă a poetului din cartea Poezia orală, Timișoara, Editura
Vremea, 1994).
După detenția din timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, unde a stat închis în lagărul
de la Miercurea Ciuc alături de Mircea Eliade, Nae Ionescu, Mihail Polihroniade și alți
intelectuali de extremă dreapta din perioada interbelică, Radu Gyr a fost închis și în
timpul regimului lui Ion Antonescu. După eliberarea din detenție a fost trimis, pentru
„reabilitare” în batalioanele de la Sărata. Întors din război rănit și cu poemele în raniță,
Radu Gyr a publicat în 1942 (la editura Gorjan) volumul Poeme de războiu (carte
cenzurată).
În 1945, regimul comunist l-a încadrat în „lotul ziariștilor”, iar justiția l-a condamnat la 12
ani de detenție politică.
A revenit acasă în 1956, dar, după doi ani, a fost arestat din nou și condamnat la moarte
pentru poezia-manifest Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane, considerată de autorități
drept mijloc de instigare la luptă împotriva regimului comunist. Pedeapsa cu moartea i se
comuta la 25 de ani de muncă silnică (dar nu află aceasta decât cu 11 luni după
modificarea sentinței), poetul executând 6 ani de detenție, până la amnistia generală
din 1964.
Creația poetului Radu Gyr avea să cunoască înălțimi nebănuite în bezna temnițelor
comuniste. Evoluția poeziei sale de după gratii poate constitui un scurt istoric al acelor
ani de viață inimaginabilă. Poetul scrie despre foamea permanentă, frigul cumplit,
moartea ca prezență zilnică, se ceartă cu Dumnezeu, pentru ca, în final, să ajungă la
liniște sufletească și la o credință adâncă, înțelegând soarta ce i-a fost rezervată și jertfa
uriașă care îi stătea în față. Crezul său a devenit crezul unei întregi generații.