Sunteți pe pagina 1din 11

ION VITNER – PIONIER AL PROLETCULTISMULUI ROMÂNESC

Ion Vitner, critic şi istoric literar, fiul lui Leon Vitner s-a născut în 1914 la Bucureşti, oraş în
care îşi va face studiile pregătindu-se pentru profesia de medic stomatolog, profesie pe care o va
abandona încă din 1931 când debutează în literatură la revista „unu” sub auspiciile cercurilor
avangardiste. Între anii 1933 şi 1935 va participa la Cercul de studii marxiste de pe lângă revista
„Cuvântul liber” devenind unul dintre reprezentanţii dogmatismului proletcultist, „unul din
principalii pionieri şi ideologi ai proletcultismului pe teren românesc.” 1 În 1932 va difuza ilegal
poemul Octombrie din volumul omonim apărut în acelaşi an, iar în 1933 va încerca să publice
Supremul adevăr, dar tirajul va fi confiscat de către autorităţi. Din cauza activităţii politice de stânga
desfăşurate va avea domiciliu forţat în 1940 şi va fi deportat în 1942 în Transnistria. Între anii 1944
şi 1946 va fi redactor la „Scânteia”, între 1944 şi 1949 apare ca membru în comitetul redacţional al
revistei „Orizont”, iar din 1948 până în anul dispariţiei sale, redactor-şef adjunct şi apoi redactor-şef
al revistei „Flacăra”. Printre revistele la care a mai colaborat se numără „Gazeta literară”,
„Contemporanul” „Tribuna” şi „Viaţa românească” unde va scrie o serie de articole pe tema largă:
„Pe drumul realismului socialist”. Între anii 1948 şi 1960 a fost membru în Comitetul de conducere
al Uniunii Scriitorilor, iar din 1948 va activa la Universitatea din Bucureşti luându-i locul lui G.
Călinescu, deoarece se dorea impunerea unei „noi” intelectualităţi şi înlocuirea celei vechi. În 1949
şi în 1955 va primi Premiul de Stat, iar în 1954 Premiul Academiei. Moare în 1991 la Bucureşti.
Opera sa îl situează în rândurile reprezentanţilor realismului socialist, al „exponenţilor
sociologismului vulgar”2, al primului eşalon de demolatori, alături de Ov. S. Crohmălniceanu, Paul
Cornea, Vicu Mândra, sau în rândurile „jandarmilor culturali”, cum îi numeşte Ruxandra Cesereanu
în articolul Maşinăria falică Scânteia, alături de Ion Călugărul, M. R. Paraschivescu, Geo
Dumitrescu, Sorin Toma, Zaharia Stancu, Ion Caraion. Indiferent de încadrare, opera lui I. Vitner ne
dezvăluie faptul că a încercat să indice/să imprime o anumită atitudine faţă de valorile trecutului, o
atitudine unilaterală, subiectivă ce servea idealurilor urmărite de noii critici socialişti, ocupându-se
mai ales de Junimea, T. Maiorescu, C. Dobrogeanu – Gherea, M. Eminescu, Eugen Lovinescu, G.
Călinescu, A. Toma şi Th. Neculuţă. Această atitudine ce va fi evidenţiată şi demonstrată şi în
studiul de faţă, îl va îndreptăţi pe M. Niţescu să afirme că: „I. Vitner a otrăvit sufletul multor
generaţii de studenţi, propagând ura faţă de atâtea valori ale culturii noastre naţionale.”3
Înainte de a analiza activitatea literară a lui Ion Vitner este necesar să înţelegem curentul
literar sub auspiciile căruia evoluează criticul şi ideologia politică pe care o reprezintă şi slujeşte.
Astfel că, ne vom opri puţin asupra realismului socialist încercând să-i surprindem caracteristicile şi
să evidenţiem obiectivul iniţial şi modul în care acesta a fost denaturat de către comunişti. Realismul
socialist este o orientare literară şi ideologică adoptată în 1939 în URSS şi impusă mai apoi ţărilor
aflate în sfera de influenţă sovietică. Realismul socialist dorea crearea unei literaturi veridice,
orientată de concepţiile reprezentanţilor de seamă ai clasei muncitoare. În aceste condiţii arta şi
literatura trebuie să prezinte procesul de ridicare a societăţii într-un mod care să dinamizeze şi să
1
M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului. O carte cu domiciliu forţat (1979-1995). Dialectica puterii. Eseu politologic.
Ediţie îngrijită de M. Ciurdariu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, p. 234.
2
Cf. Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicţionarul scriitorilor români, vol. R-Z, Bucureşti, Editura Albatros,
2002, pp. 764-765.
3
M. Niţescu, op. cit., p. 234.

1
emancipeze conştiinţele, să insufle elan constructiv, revoluţionar, să mobilizeze masele pentru
crearea noii societăţi. Alături de aceste deziderate se impunea şi sarcina „influenţării ideologice şi a
educării oamenilor muncii în spiritul socialismului”1. Realismul socialist include aşadar ideologicul
şi exclude obiectivismul şi apolitismul. În centrul operei literare va sta acum „omul nou” văzut ca o
entitate ce înglobează mentalitatea comunismului. Unul dintre obiectivele iniţiale a fost acela a
încurajării creaţiei literar – artistice libere, dar după cel de-al doilea Război Mondial, realismul
socialist a reprezentat o piedică în calea dezvoltării şi „un instrument de opresiune spirituală” 2. „S-a
instaurat dictatura unui simplism ce întorcea expresia artistică la stadii incipiente, rudimentare.
Principiul funcţiei educative a fost aplicat în mod dogmatic, abuziv, ceea ce ducea la schematizări
grosolane, la un didacticism anost. Prin extrapolarea dogmei introduse în filosofie, potrivit căreia
evoluţia istorică a gândirii ar exprima doar confruntarea materialismului cu idealismul, s-a
oficializat teza că istoria literaturii se reduce la lupta între realism şi antirealism, această confruntare
fiind un aspect al luptei de clasă. Cum se afirma că în perioada contemporană lupta de clasă pe plan
mondial ia forma confruntării între socialism şi capitalism, arta occidentală, considerată pseudoartă,
reductibilă la modernism, nu ar reflecta decât decadenţa şi descompunerea culturii burgheze,
exprimând ideologia capitalismului muribund ajuns în faza imperialistă. Ca urmare se cere
respingerea neşovăitoare a tuturor <<miasmelor>> cu care Occidentul capitalist otrăveşte sufletul.”3
În România din 1948 până în anii ’60, realismul socialist este unica modalitate de creaţie
acceptată. Cei care aveau datoria de a îndruma cursul nou al literaturii sunt noii critici literari
socialişti pe care i-am amintit mai sus. Noii critici îi vor înlătura pe cei vechi considerându-i
exponenţii „burgheziei decadente”, vor încerca să-şi impună ideile proprii, se vor ajuta reciproc şi îşi
vor pune permanent problema îmbunătăţirii activităţii lor participând şi ei la marea „luptă de clasă”.
I. Vitner va urmări în lucrările sale apropierea sau îndepărtarea scriitorilor analizaţi de principiul
conducător al realismului socialist, adică de prezentarea realităţii în dezvoltarea ei revoluţionară şi
va reprezenta un exemplu demn de urmat pentru colegii săi. Astfel, în 1950 va publica un
comentariu monografic (Poezia lui A. Toma. Pe marginea volumului „Cântul vieţii”), ce-i va servi
drept model lui Mihail Novicov, care în 1953 publică studiul „Mitrea Cocor” de Mihail Sadoveanu.
Monografii vor mai publica G. Macovescu (despre Al. Sahia), J. Popper (despre G. Coşbuc) şi alţii.
„Cele mai reprezentative scrieri ale timpului, în poezie şi proză, îşi aveau deci comentarii
monografice. Astfel, deşi mult mai încet decât prozatorii şi poeţii, reuşind să depăşească tendinţa
prezentării în grup, adică a publicării în colectiv, după moda sbornicelor – produs editorial foarte
frecvent în epocă, fie în original, fie în traducere în toate domeniile: ştiinţă, tehnologie, lingvistică,
marxism etc. – astfel zic, aproape toţi criticii din prima generaţie, îndrumători şi făuritori ai noii
literaturi îşi publică operele: Sorin Toma (1948), I. Vitner, N. Moraru, Traian Şelmaru, Ov. S.
Crohmălniceanu, Mihail Novicov.”4 Aşa după cum spuneam, criticii proletcultişti vor încerca să-şi
îmbunătăţească activitatea şi se vor ajuta şi îndruma reciproc. Iată ce scria George Munteanu în
articolul Despre unele lipsuri ale criticii noastre: „Problema îmbunătăţirii muncii noastre îşi are şi
latura ei organizatorică. Criticii se ajută prea puţin între ei. Verificarea reciprocă a rezultatelor, la
care fiecare dintre ei a ajuns prin muncă se face cu totul sporadic. În ultimele trei – patru luni doar
tov. M. Novicov a luat atitudine critică faţă de anumite lipsuri ale cronicii tov. I. Vitner privitoare la
romanul Temelia al lui Eusebiu Camilar…”5 Dumitru C. Micu ne oferă un alt exemplu, în care
activitatea lui I. Vitner este apreciată, iar confraţii sunt atenţionaţi că nu contribuie cu pasiune la
ridicarea acestui domeniu al literaturii, în articolul Pentru înlăturarea unor neajunsuri ale criticii

1
Dicţionarul general al literaturii române, Vol. P/R, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2006, p. 560
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
Ana Selejan, Literatura în totalitarism. 1952-1953, Sibiu, Editura Thausib, 1995, p. 231.
5
George Munteanu, Despre unele lipsuri ale criticii noastre, în Ana Selejan, Literatura în totalitarism. 1949-1951,
Sibiu, Editura Thausib, 1994, p. 334.

2
noastre literare: „Unora dintre criticii noştri, atât de la <<Almanahul literar>> cât şi de la alte
publicaţii, le lipseşte acea pasiune, le lipseşte dragostea pătimaşă pentru tot ce constituie un mugur
valoros în lucrările scriitorilor noştri. Ion Vitner îi îndemna pe critici cu o insistenţă demnă de
admirat, în Pasiunea lui Pavel Corceaghin (1949), să-şi exercite meseria cu o <<pasiune>>, făcând
din critică o armă de luptă. Au trecut doi ani de atunci şi critica noastră a rămas, din păcate, în bună
parte, cenuşie, uscată, lipsită de pasiune, de combativitate, înclinată spre articolul de serviciu şi spre
cultivarea unui patos exterior, fals.”1
Opera lui I. Vitner:
Octombrie – 1932
Supremul adevăr – 1933
Pasiunea lui Pavel Corceaghin - 1949
Influenţa clasei muncitoare în opera lui Eminescu şi Caragiale – 1949
Problema moştenirii literare – 1949
Poezia lui A. Toma – 1950
Viaţa şi opera lui D. Th. Neculuţă – 1950
Critica criticii – 1950
Pământul prieteniei – 1954
Un mare scriitor al Chinei de azi – 1955
Eminescu – 1955
Firul Ariadnei – 1957
Meridiane literare – 1960
Prozatori contemporani I-II – 1961-1962
Literatura în publicaţiile socialiste şi muncitoreşti – 1966
Albert Camus sau tragicul exilului – 1968
Semnele romanului – 1971
Reverii pe malul Senei – 1978
Al. Ivasiuc… - 1980
Popas lângă Nôtre – Dame – 1981
După lansarea furtunoasă în politică şi difuzarea ilegală a poemului Octombrie, tonul hotărât
şi o anumită preferinţă pentru afirmaţiile categorice se vor observa şi în elogierea filosofiei
ştiinţifice a anatomistului Francisc I. Rainer dintr-un articol publicat în numărul 1 al revistei
„Studii”. În domeniul cercetării literare I. Vitner a realizat câteva interpretări unilaterale asupra
operei lui M. Eminescu sau I. L. Caragiale cărora le-a contrapus figurile hiperbolizate ale lui A.
Toma sau Th. Neculuţă, demonstrând că deţine un bagaj de cunoştinţe incomplete sau eronate
uneori, o necunoaştere a fenomenului literar şi o înţelegere greşită a literaturii. I. Vitner ştie atât cât
este necesar, iar nu de puţine ori cunoştinţele deţinute sunt adaptate demonstraţiei pe care doreşte să
o facă, scriind în conformitate cu modul în care s-a practicat la noi în ţară realismul socialist.
Edificatoare pentru cele afirmate sunt studiile criticului despre M. Eminescu despre care vom vorbi
în paginile următoare. Rar, scriitorilor sau criticilor din vechea breaslă le sunt recunoscute anumite
merite; de exemplu G. Călinescu este lăudat pentru că a introdus în critica românească punctul de
vedere al lui Benedetto Croce. Dintre criticii din trecut pe care îi apreciază îl ridică deasupra tuturor
pe C. Dobrogeanu – Gherea, apreciindu-l pentru „critica sa ştiinţifică” antimaioresciană,
antisimbolistă şi antipoporanistă, pentru lupta dusă împotriva influenţei occidentale, dar şi pentru
introducerea la noi a ideilor revoluţionarilor ruşi. I. Vitner în lucrări ca Problema moştenirii literare
şi Critica criticii va susţine „critica ştiinţifică” înţelegând-o dogmatic şi micşorând rolul major al lui
T. Maiorescu sau G. Călinescu, căruia nu numai că îi ia fără nicio remuşcare locul la universitate,
1
Dumitru C. Micu, Pentru înlăturarea unor neajunsuri ale criticii noastre literare, în Ana Selejan, Literatura în
totalitarism. 1949-1951, Sibiu, Editura Thausib, 1994, pp. 338-339.

3
dar îi şi cataloghează monumentala Istorie a literaturii române de la origini până în prezent, drept o
tentativă de istorie literară neizbutită, o scriere „dezorientată”, desfiinţând-o: „1. Nu este o istorie a
literaturii, pentru că nu înfăţişează procesul de dezvoltare a literaturii noastre de la inferior la
superior. […] 2. Apare prea puţin, şi de cele mai multe ori nu apare deloc, baza materială care a
condiţionat ivirea fenomenelor de conştiinţă traduse pe plan literar. […] 3. <<Istoria literaturii
române>> nu ne înfăţişează legile necesare de dezvoltare a literaturii noastre, ceea ce este o condiţie
esenţială a oricărei istorii tratată ştiinţific. […] <<Istoria literaturii române>> a d-lui G. Călinescu
cultivă pitorescul în dauna esenţialului, dând astfel o imagine confuză asupra desfăşurării istoriei
noastre literare. 5. Nu pune în lumină elementul de continuu progres al literaturii noastre, ceea ce
creşte şi se dezvoltă, în opoziţie cu ceea ce este învechit şi pe cale de dispariţie, nu pune în lumină
lupta continuă dintre aceste elemente. […] 6. Nu ne oferă nici o perspectivă asupra viitorului.”1
Autorul Problemei moştenirii literare va colabora şi la realizarea primelor manuale de istoria
literaturii de după reforma din 1948, păstrându-şi viziunea limitată asupra valorilor naţionale şi
scoţând în evidenţă o trăsătură comună noilor critici: dorinţa de rescriere a istoriei literare în
conformitate cu noua doctrină. În Meridiane ne va prezenta punctul său de vedere asupra poeziei
contemporane şi asupra criticii străine, iar în cele două volume Prozatori contemporani va interpreta
proza prin prisma realismului socialist. Volumele Prozatori contemporani conţin o serie de studii
despre M. Preda, V. Em. Galan, Titus Popovici, Eugen Barbu, Aurel Mihale, Francisc Munteanu,
Remus Luca, Petru Vintilă etc., ce au fost publicate în „Viaţa românească”. Diverşi prozatorii, unii
mediocrii, unii uitaţi, care au înfăţişat „prefacerile măreţe” ce aveau loc în ţară se vor bucura de
elogii zgomotoase, de analize părtinitoare, dar şi de îndrumări. Un exemplu concludent este Aurel
Mihale, originar din Câmpia Dunării: „Proza lui Aurel Mihale constituie în ansamblu o cronică a
pătrunderii socialismului în acest ţinut – Bărăganul – al marilor bogăţii, dar şi al imenselor suferinţe
ale truditorilor pământului. Nuvelist şi romancier, autorul Ogoarelor noi şi al Nopţilor înfrigurate a
urmărit, într-un fel, pas cu pas mersul revoluţiei socialiste în această parte a ţării, fiecare lucrare a sa
fiind dedicată unui alt moment al acestei uriaşe prefaceri. […] Totodată, Aurel Mihale a intuit
valoarea excepţională a tezelor lui Gorki cu privire la importanţa actului muncii şi a universului nou
pe care munca este capabilă a-l crea. […] Proza lui Aurel Mihale nu este lipsită de serioase
deficienţe, pe care analiza textelor sale le vor releva. Dar există în creaţia sa un suflu de eroism în
lupta pentru afirmarea socialismului în lumea satelor şi o preocupare pentru procesul foarte greu şi
complicat al acestei afirmări, care trezesc un interes legitim.” 2 Problemele ridicate din sfera prozei
vor fi reluate nuanţat în Semnele romanului şi în revizuirea Alexandru Ivasiuc – înfruntarea
contrariilor. În momentul în care renunţă la preocupările de cultură românească începe să scrie
exegeze de literatură universală bune (Albert Camus sau tragicul exilului), note de călătorie în
Franţa ce vor demonstra redobândirea simţului literarităţii. Notele de călătorie se ocupă atât de
scriitori români, cât şi de scriitori străini, de exemplu: B. Fundoianu, Ilarie Voronca etc. În ultima
parte a operei sale va renunţa la exagerări şi va promova valori literare autentice.

Ne vom opri în cele ce urmează asupra a două din scrierile sale: Critica criticii şi Firul
Ariadnei, încercând să surprindem conţinutul ideatic, structura, tiparul după care sunt scrise şi
trăsăturile specifice scrierilor proletcultiste. Vom însoţi toate afirmaţiile cu citate semnificative.
Volumul Critica criticii este alcătuit din opt eseuri: Critica subiectivă şi critica obiectivă, C.
Dobrogeanu – Gherea, G. Ibrăileanu, Critica pseudoştiinţifică, E. Lovinescu sau impulsul
subiectivităţii, Opera de critică şi istorie literară a d-lui G. Călinescu, Critica occidentală şi
confuzia valorilor, Un critic literar marxist: Paul Lafargue şi se deschide cu O lămurire în care
autorul ne avertizează asupra insuficienţei analizelor sale cauzată de publicarea eseurilor în revista

1
Ion Vitner, Critica criticii, Bucureşti, Colecţia Contemporanul, 1950, pp. 89-90.
2
Ion Vitner, Prozatori contemporani, Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1961, pp. 224-225.

4
„Contemporanul”. De asemenea, sunt semnalate lacunele volumului, autorul, chiar dacă şi-a dorit să
realizeze o schiţă a istoriei literare româneşti, nu a prezentat începuturile criticii noastre româneşti.
Înainte chiar de a analiza fiecare eseu, cuprinsul ne dezvăluie scenariu specific noilor critici
socialişti: ca reprezentant al realismului socialist este normal să-şi deschidă volumul cu un eseu care
evidenţiază primatul dezideratelor socialiste şi a „adevăratei critici”; din analizele sale nu avea cum
să lipsească Constantin Dobrogeanu – Gherea, „primul critic adevărat”; celorlalţi critici care se
îndepărtau de doctrina realismului socialist, autorul le scoate în evidenţă mai ales greşelile sau ideile
mai puţin valoroase - un exemplu concludent este eseul despre E. Lovinescu -; criticii toleraţi de
comunişti se vor bucura de false elogii şi falsă preţuire, aşa cum reiese şi din eseul despre G.
Călinescu, al cărui titlu ne pune pe gânduri încă de la început; nu putea să fie omisă analiza criticii şi
a artei occidentale, a artei decadente şi a capitalismului occidental degradant, autorul cerând
respingerea tuturor influenţelor otrăvitoare ale Occidentului în toate domeniile, „lupta de clasă”
apărându-ne sub forma confruntării dintre capitalism şi socialism; în final, un adevărat reprezentant
al noilor critici nu putea să-şi încheie volumul decât elogiind un critic marxist, Paul Lafargue.
O constantă a eseurilor lui I. Vitner, atât în volumul Critica criticii, cât şi în alte lucrări, o
reprezintă critica burgheziei, clasă socială vinovată de toate relele din ţară. Astfel, încă din primul
eseu al volumului este condamnată burghezia şi toţi reprezentanţii ei indiferent dacă printre aceştia
se numără şi Albert Thibaudet sau T. Maiorescu. I. Vitner solicită iniţiativă în domeniul critic, o
adevărată mobilizare ce ar putea fi realizată numai cu ajutorul unei „critici a criticii”, ce ar trebui să
pornească de la analiza criticii româneşti. Critica românească, în concepţia autorului trebuie
analizată de-a lungul timpului pornind de la Kogălniceanu, Bălcescu sau Maiorescu, cărora le
descoperă puţine merite şi idei valoroase deoarece personalităţile amintite sunt exponenţii
burgheziei. Iată ce scrie „noul critic” despre Maiorescu: „Lupta sa împotriva neologismelor traduce
teama unei pătrunderi a tendinţelor revoluţionare ale burgheziei apusene în cultura noastră, după
cum dispreţul său pentru poezia patriotică nu ascunde decât încercarea de a împiedica pătrunderea în
conştiinţa maselor a identităţii dintre noţiunea de patrie şi cea de popor.”1 În aceste condiţii, criticul
căruia trebuie să i se recunoască şi răspândească activitatea este C. Dobrogeanu – Gherea, un
„adevărat” exponent al criticii ştiinţifice, întemeietorul criticii literare moderne româneşti. „Situat pe
un plan înaintat al evoluţiei societăţii noastre, Gherea integrează în sistemul său critic toate
elementele valabile dar nedesăvârşite ale înaintaşilor săi, dăruindu-le o forţă nouă de dezvoltare cu
ajutorul învăţăturilor de bază ale marxismului. Gherea este primul care plasează critica literară pe
terenul sigur şi de prestigiu al ştiinţei, singurul care face din critica literară o unealtă admirabilă de
discernământ, un instrument de ridicare al maselor de cititori, un instrument de împrăştiere a culturii
în masele largi ale poporului, un îndrumar lipsit de şovăială pentru lectorul nepregătit şi
neavertizat.”2 Elogiile continuă, iar C. Dobrogeanu – Gherea este considerat de I. Vitner primul
critic care „înarmat cu cel mai modern aparat ştiinţific de cultură al timpului său, materialismul
dialectic şi istoric, începe să pună în evidenţă reţeaua delicată de legături, imperceptibile la prima
vedere, dintre opera de cultură şi lupta socială şi economică. 3” Un alt critic apreciat, dar numai
pentru prima parte a activităţii sale critice, este G. Ibrăileanu. Acesta la început a continuat opera lui
Constantin Dobrogeanu - Gherea, punând cultura în slujba maselor, pentru ca mai apoi să afirme că
nu a aderat niciodată la marxism, fiind de fapt poporanist. I. Vitner se simte îndreptăţit să clarifice
lucrurile realizând o paralelă între poporanismul rus şi cel românesc. Un fenomen îngrijorător pentru
critica literară de după G. Ibrăileanu este invazia „subiectivismului maiorescian”, un motiv în plus
pentru a condamna încă o dată pe toţi criticii care nu s-au aliniat doctrinei realismului socialist.
Astfel că, în eseul Critica pseudoştiinţifică va ridica problema conflictului dintre adepţii teoriei
„artei pentru artă”, în primul rând T. Maiorescu şi adepţii teoriei „artei pentru popor”, susţinută în
1
I. Vitner, Critica criticii, Bucureşti, Colecţia Contemporanul, 1950, pp. 10-11.
2
Ibidem., p. 13.
3
Ibidem.

5
primul rând de Constantin Dobrogeanu – Gherea. Dintre adepţii primei teorii, I. Vitner îl analizează
mai întâi pe întemeietorul „Ştiinţei literaturii”, Mihail Dragomirescu, care format la şcoala
maioresciană suferă de aceleaşi păcate şi a cărui critică este „antisocială, antiistorică şi
antipsihologică”, situată pe linia de gândire kantiană care vede în artă un produs fără scop. În paralel
cu această „explozie de <<scientism>> dărâmând toate fruntariile logice”1 se va manifesta critica
antiestetică de la revista „Sămănătorul” în care autorul Criticii criticii vede aspiraţiile burgheziei
progresiste contopite cu cele ale maselor populare, dar şi cum îşi face drum „etnicismul”, factor
negativ pentru I. Vitner deoarece izolează satul de oraş excluzând „ muncitorimea industrială,
singura posesoare a virtuţilor democratice şi singura luptătoare sinceră pentru realizarea lor.” 2
Sămănătorismul se manifestă împotriva progresului, promovează exploatarea, iar critica
sămănătoristă este impregnată „de cel mai autentic reacţionarism şi cari poartă pecetea ideologiei
clasei dominante, a marei moşierimi.”3 După ce critica sămănătoristă s-a transformat în „critica
rasistă” profesată de A. Cuza şi în tradiţionalismul mistic gândirist, s-a ridicat o altă formă, „critica
genetică”, „critica creativităţii”, profesată de D. Caracostea, ilustrând o fază înaintată a
decadentismului culturii burgheze. Toate aceste forme de critică, condamnate de autor, sunt
responsabile de răspândirea urii împotriva Uniunii Sovietice şi de mascarea „vuetului luptei de
clasă”, fapt ce necesită o revigorare, o reînsufleţire a criticii prin reprezentanţi care să înfăţişeze
„noua lume” ce se afirmă, lumea muncitorilor.
În acest periplu prin istoria criticii româneşti, I. Vitner nu putea, oricât şi-ar fi dorit, să treacă
peste etapa Lovinescu, căruia îi reproşează debutul critic aflat sub semnul „estetismului
maiorescian”. Mai târziu, Lovinescu va prelua câteva idei de la criticul francez Faguet, răspândind şi
la noi „critica impresionistă”. Autorul eseului E. Lovinescu sau impulsul subiectivităţii observă că pe
parcursul evoluţiei sale Lovinescu se va îndepărta de critica maioresciană, încercând prin
intermediul revistei „Sburătorul” să continue linia critică impusă de Constantin Dobrogeanu –
Gherea, pentru ca în final să naufragieze în estetism şi să se reîntoarcă la Maiorescu. „Poate părea
stranie la prima vedere, această curbă a evoluţiei ideologice a lui E. Lovinescu: de la junimism şi
impresionism, la liberalismul din <<Istoria civilizaţiei române moderne>> şi modernismul din
<<Critice>> şi <<Istoria literaturii române moderne contemporane>>, unde, pe alocuri, atinge
teritoriul avansat al criticii gheriste, şi apoi iarăşi, îndărăt, la junimism, la apologia ideologului său,
T. Maiorescu.”4 Totuşi, în opinia lui I. Vitner, Lovinescu nu a fost străin de „lupta de clasă”, deşi
gândirea sa era „nevertebrată, incapabilă să se susţină prin propria-i construcţie.” 5 Câtă nedreptate i
se face teoreticianului sincronismului prin această afirmaţie.
Spre deosebire de E. Lovinescu, G. Călinescu este privit ca un prieten al democraţiei,
impresie ce nu-l împiedică pe I. Vitner să-i taxeze erorile critice, chiar dacă înainte îi adusese false
elogii activităţii desfăşurate de-a lungul timpului. Astfel că, ideologia critică călinesciană este
„antiraţionalistă”, „antiscientistă” şi suferă de influenţa nefastă a mentalităţii burgheze. De exemplu,
I. Vitner îi reproşează autorului Istoriei literaturii de la origini până în prezent că a omis în
realizarea portretelor din lucrarea amintită elemente esenţiale ce ar fi creat o punte de legătură între
om şi societatea în care evoluează. „… îl prezintă pe Kogălniceanu ca un <<mesianic pozitiv>>,
scoţând dintr-o dată în relief şi impunând ideea abstractă, falsă, a unei credinţe şi a unei misiuni
înnăscute, predestinate. […] omite să precizeze că Kogălniceanu era un reprezentant al
capitalismului industrial şi al industriei în creştere în acea epocă la noi în ţară, că era interesat mai
ales în industria textilă şi ca atare prin înseşi interesele sale materiale de clasă, precise, trebuia să fie
un adversar al boierimii conservatoare sau al liberalilor trădători, reprezentanţi ai capitalului
1
Ibidem., p. 27.
2
Ibidem., p. 30.
3
Ibidem.
4
Ibidem., pp. 50-51.
5
Ibidem., p. 52.

6
cămătăresc, interesaţi mai mult în speculaţii băneşti de tot felul şi legaţi prin aceasta mai mult de
boierimea conservatoare, pe care o alimentau cu bani, decât de capitalul industrial reprezentând o
investiţie productivă şi prin însuşi caracterul ei novator, deschizător de noi perspective sociale,
progresistă.”1 Acesta este şi un exemplu clar de înzestrare a oamenilor de cultură cu diverse calităţi
ce le-ar fi permis să „existe” într-o istorie a literaturii realizată de „noii critici”, dar şi un exemplu al
nevoii, resimţite de criticii realismului socialist, de filiaţii cu marile personalităţi şi curente din
trecut. Călinescu este condamnat şi pentru portretul pe care îl face „mult iubitului şi apreciatului”
Constantin Dobrogeanu – Gherea, portret „fals, obtuz şi opac, deformat cu vizibilă ostilitate.”2
Totuşi, pentru că nu poţi omite sau şterge din istoria literaturii un scriitor cum e G. Călinescu, I.
Vitner apreciază faptul că deşi „postmaiorescian” la început şi ridicat din rândurile „burgheziei
reacţionare”, autorului Istoriei literaturii de la origini până în prezent vrea să-şi însuşească
„învăţătura de bază a clasei muncitoare: marxism – leninismul.”3 Nu de puţine ori, scriitorii români
sunt comparaţi cu diverşi scriitori străini ce şi-au adus aportul la „marea luptă eroică” a Partidului
Comunist; de exemplu G. Călinescu este comparat cu Julien Benda.
Majoritatea marilor scriitori vor fi puşi la zid, iar creaţiile lor văduvite de adevărata valoare.
L. Blaga, de exemplu este considerat un „metafizician frenetic, care prin influenţa nefericită pe care
a exercitat-o, a dat înapoi cu decenii filosofia şi estetica românească.”4
I. Vitner îşi va expune teoriile şi în ceea ce priveşte filosofia valorilor afirmând că eşecul
filosofilor în tentativa de clarificare a problemei valorilor este cauzat de necunoaşterea marxismului.
Pentru a ilustra procesul de degradare pe care l-a suferit critica, autorul volumului face o incursiune
în istoricul teoriilor enunţate de gânditorii francezi: critica lui Sainte Beuve deschide drumul spre
„impresionismul critic” ce va fi sistematizat de Faguet, căzând mai apoi într-un „vârtej ameţitor”
înălţat spre critica mistică de Albert Thibaudet şi dus la paroxism de critica lui Du Bos, pentru ca în
final, critica să se transforme într-un joc spontan în care asociaţiile verbale au luat locul logicii după
„reţeta” lui P. Valéry.
Aşa după cum notam la începutul analizei volumului Critica criticii, un adevărat critic
proletcultist nu putea să-şi încheie lucrarea decât aducând elogii nemeritate unui critic literar
marxist, Paul Lafargue. Acestuia îi trece în revistă operele, considerându-le un exemplu al singurei
modalităţi „de a scoate critica literară din abstract şi contingent şi a-i dărui un teren concret sigur şi
rodnic, în care dezvoltare sa nestingherită să poată atinge şi realiza marile ambiţii pe care la
manifestă”5 şi le oferă drept model „noilor critici”.
Volumul Firul Ariadnei conţine studiile şi articolele de analiză literară, de „critică la obiect”
pe care autorul le-a publicat în presă. Chiar dacă autorul demonstrează că a citit mult şi ne lasă
impresia că are preocupări obiective datorită informaţiilor uneori valoroase pe care le oferă,
interpretările sale sunt un exemplu clar de dogmatism proletcultist fixist ce nu se orientează decât
după ideologia luptei de clasă, a realismului socialist.
Volumul ne dezvăluie o serie de interpretări unilaterale, ilustrative în acest sens fiind
articolele Tradiţie, Însemnări despre literatură, Eminescu şi comuna în care autorul demonstrează
că M. Eminescu şi I. Creangă au fost primii cântăreţi ai proletariatului şi că au simpatizat noua clasă
în formare, dar şi articolele Ut pictura poesis şi Epopeea răscoalelor în care G. Bacovia, respectiv
T. Arghezi sunt consideraţi reprezentanţi ai socialismului. În articolul Tradiţie autorul consideră că
relaţiile de prietenie şi stima reciprocă dintre scriitori şi „mişcarea muncitorească” fac parte din
tradiţie. În conformitate cu această tradiţie, între clasa muncitorească şi scriitori ca M. Eminescu, I.
Creangă, B. Ş. Delavrancea, Al. Vlahuţă şi I. Caragiale, au existat strânse legături. Tradiţia
1
Ibidem., p. 86.
2
Ibidem., p. 87.
3
Ibidem., p. 58.
4
Ibidem., p. 89.
5
Ibidem., p. 133.

7
menţionată mai sus este continuată de scriitorii şi ziariştii formaţi sub îndrumarea Partidului
Comunist: Al. Sahia, Geo Bogza, I. Călugărul, A. Toma, Mihai Beniuc, M. R. Paraschivescu, G.
Macovescu, Maria Arsene şi alţii. În articolele Însemnări despre literatură şi Eminescu şi comuna, I.
Vitner îl analizează pe Eminescu în conformitate cu tradiţia stabilită în primul articol, apreciindu-i
activitatea publicistică din care reiese patriotism înflăcărat al poetului şi iubirea neţărmurită faţă de
muncitori, faţă de mase. „Seria de articole şi studii, din această perioadă în care poetul atacă în mod
viguros concepţia cosmopolită asupra statului, tipică politicienilor reacţiunii habsburgice, în care
denunţă încercarea acestora de a deznaţionaliza popoarele deţinute în uriaşa închisoare a imperiului
austro – ungar, constituie un bun de preţ al publicisticii noastre progresiste. Eminescu ajunge în
această epocă la una din ideile centrale ale operei sale şi anume la ideea că nu poţi servi umanitatea
decât slujindu-ţi patria cu devotament.”1 Autorul demonstrează în continuare că Eminescu nu era de
acord cu „estetica idealistă” maioresciană, ci era adeptul „esteticii materialiste”. Eminescu nu doar
simpatizează Comuna din Paris (28 martie 1871), ci şi iubeşte mult proletariatul închinându-i poeme
ca Împărat şi proletar, Proletarul, Viaţa sau Ideile unui proletar pe care I. Vitner îl elogiază şi îl
consideră „imn de slavă închinat proletariatului revoluţionar” în care „O întreagă clasă socială este
cuprinsă în esenţa ei în grandiosul portret moral al agitatorului socialist, care dezvăluie masei
oprimate resortul intern al mizeriei care o înlănţuie şi proiectează în viitor un mare fascicul de
lumină prin strigătul revoluţionar:
Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă
Ce lume o împarte în mizeri şi în bogaţi. (subl. aut. – n. n.)
Versuri arătând limpede că poetul cu inteligenţa lui pătrunzătoare, animată de o infinită iubire pentru
asupriţi, reţinuse din marxism esenţialul: mizeria, exploatarea, nedreptate socială nu pot fi înlăturate
decât prin zdrobirea orânduirii sociale care le generează.”2
Stabilind două atitudini lirice fundamentale în curentul simbolist: a) simboliştii ce nu neagă
existenţa realităţii înconjurătoare, dar urăsc această realitate (Ch. Baudelaire, P. Verlaine) şi b)
antirealismul în care lumea înconjurătoare nu mai există (Mallarmé), I. Vitner demonstrează că G.
Bacovia este un poet ce nu pierde niciodată legătura cu realitatea; demonstraţia îl îndreptăţeşte să îi
aprecieze volumul Poezii, chiar dacă G. Bacovia este un poet decadent. Articolul Ut pictura poesis
ne poate lăsa impresia unor preocupări obiective, ilustrativ în acest sens fiind următorul citat în care
autorul volumului analizează poezia lui G. Bacovia, Amurg violet: „Cu acelaşi procedeu, Bacovia
realizează compoziţii în violet. Într-un <<amurg de toamnă violet>> plopii par <<apostoli în odăjdii
violete>>, mulţimea străzilor <<pare violetă>> şi în viziunea amurgului spectral, pe câmp apar
vievozi cu plete: <<străbunii trec în pâlcuri violete / Oraşul tot e violet>> […] Primăvara, anotimp
al speranţei, la Bacovia este un simplu moment de tranziţie în curgerea uniformă a durerilor şi
tristeţilor (<<o nouă primăvară pe vechile dureri>>), de aceea el defineşte anotimpul sinstezic prin
dubla percepţie a miresmelor şi culorilor: <<O pictură parfumată cu vibrări de violet>> (Nervi de
primăvară) (subl. aut. – n. n.) Alteori sentimentul tristeţii sfâşietoare este realizat cu violetul asociat
galbenului […] Galbenul la Bacovia este culoarea maladivităţii şi mizeriei.”3 Pentru a-l readuce pe
G. Bacovia în atenţia cititorilor, I. Vitner apelează la demonstraţia binecunoscută: poetul critică
lumea burgheză şi capitalismul şi iubeşte masele oprimate, proletariatul (Serenada muncitorului).
„Există în poezia lui Bacovia un critic al societăţii pe care exegeza literară din trecut l-a ignorat şi a
cărui valoare nu o putem subestima. În contact cu problematica socială, depresivitatea bacoviană se
risipeşte şi apare o ironie acidă, cu nuanţe sceptice uneori, capabilă de bune caracterizări sarcastice
ale lumii burgheze şi de autoironizări. […] Noţiunea demagogică de capitalism popular, care nu este
o noutate în zilele noastre, îşi află riposta sarcastică în Note de toamnă.”4
1
I. Vitner, Firul Ariadnei, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură, 1957, p. 14
2
Ibidem., p. 28.
3
Ibidem., p. 92.
4
Ibidem., p. 97

8
Când vine vorba de T. Arghezi, I. Vitner se opreşte asupra volumului 1907 şi asupra
activităţii gazetăreşti stabilind, aşa cum a procedat în cazul lui M. Eminescu, o serie de elemente ce-l
apropie pe autorul volumului 1907 de socialism. „Arghezi vorbeşte despre sine (în perioada
întâlnirii sale fugitive cu Gherea) ca despre un <<tânăr socialist>>. (subl. aut. – n. n.)Aceste
socialism al vârstei juvenile i-a întărit dragostea faţă de ţărănime şi ura împotr5iva asupritorilor ei,
pentru că unul din principalele ţeluri programatice ale mişcării socialiste din ţara noastră, la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, era rezolvarea spinoasei probleme ţărăneşti,
eliberarea ţărănimii din exploatare şi mizerie.”1
În articolul Trei momente sunt nominalizate trei evenimente importante ce pot demonstra
solidaritatea scriitorilor români faţă de Uniunea Sovietică. În 1922 când Rusia suferea de foamete,
muncitorii români au ajutat poporul rus, lor alăturându-se G. Topârceanu şi M. Sadoveanu. În 1937
M. Sadoveanu se ridică împotriva fascismului, iar în 1946, acelaşi scriitor „se dăruieşte întreg
socialismului şi prieteniei cu Uniunea Sovietică”2 prin lucrări ca Baltagul, Nicoară Potcoavă sau
prin poemul Lumina de la răsărit.
În articolul Descompunerea unei clase, I. Vitner condamnă din nou burghezia prin
intermediul elogiilor aduse romanului Cronica de familie scris de Petru Dumitriu. Romanul
realizează un aspru rechizitoriu al burgheziei şi surprinde dispariţia acestei clase „bolnave”. I. Vitner
apreciază forţa de demitizare pe care o demonstrează autorul romanului notând: „Cronica de familie
este o vastă frescă a descompunerii morale prin prea plin, prin saţietate. Cartea oferă cititorului
avatarurile unor indivizi desprinşi prin generaţii întregi de orice efort sau încordare în direcţia
asigurării existenţei zilnice (acest efort făcându-l pentru ei miile de ţărani de pe moşii) şi a căror
etică este deformată, abătută de la normal.”3 De fiecare dată când sunt analizate scrierile „noilor
literaţi”, I. Vitner se desfăşoară pe mai multe pagini, oferind scrierii şi autorului un spaţiu mare din
structura volumului Firul Ariadnei. În articolul Ură şi iubire este surprinsă evoluţia poetei Maria
Banuş, predilecţia faţă de lirica erosului şi aportul adus de această poetă revoluţiei socialiste. „Poeta
de mare sensibilitate, Maria Banuş a receptat atât tumultul, cât şi marile lumini ale revoluţiei, din
care a elaborat noua sa poezie matură, în care erosul este purtător al unei înalte etici, iubirea juvenilă
a devenit răspundere maternă, răspundere faţă de cămin, faţă de patrie şi faţă de umanitate.”4 În
articolul Monologul lui Darie, I. Vitner se opreşte asupra unui ambasador al noii literaturi, Z. Stancu
şi asupra romanului Desculţ care scoate în evidenţă clasa asupriţilor şi pe cea a asupritorilor,
surprinzând viaţa unui sat din Câmpia Dunării între 1906 şi 1917.
Combaterea estetismului, acuzele la adresa lui T. Maiorescu şi elogierea lui C. Dobrogeanu –
Gherea sunt prezente şi în acest volum. De această dată I. Vitner stabileşte continuatorii polemicii T.
Maiorescu – C. Dobrogeanu – Gherea. Mai întâi E. Lovinescu – G. Ibrăileanu şi apoi Pompiliu
Constantinescu – M. Ralea, descoperind în acesta din urmă un militant înfocat împotriva
decadentismului şi în favoarea esteticii materialiste, însoţindu-şi argumentarea de analiza lucrării
Scrieri din trecut în literatură. „La M. Ralea combaterea estetismului se manifestă prin afirmarea
corelaţiei necesare dintre artă şi societate, dintre gândirea filosofico – estetică şi materialistă.” 5
(Combaterea estetismului) Chiar dacă suntem avertizaţi că Dobrogeanu – Gherea este „uşor”
oportunist, deoarece cochetează cu unele idei ale lui T. Maiorescu, criticul materialist rămâne
singurul care a reuşit „să înalţe critica pe cele mai înalte culmi” şi căruia toţi criticii îi sunt datori.
„Gherea este cel mai strălucit exponent şi apărător al realismului în literatura noastră şi cred că
literatura noastră îi datorează extrem de mult pentru faptul că a militat pentru realism într-o epocă în
care manifestările decadentismului începuseră să se afirme cu ostentaţie.” (Problematica
1
Ibidem., p. 104.
2
Ibidem., p. 76
3
Ibidem., p. 151.
4
Ibidem., p. 130.
5
Ibidem., p. 64

9
realismului critic) Articolul 75 de ani de la apariţia revistei „Contemporanul” elogiază revista care
servea „noua direcţie” şi în paginile căreia debutaseră „noii” scriitori. În revista „Contemporanul”, I.
Vitner vede îmbinarea a două tradiţii: cea a revoluţiei de la 1848 şi cea a revoluţiei ruse. „Pentru
orice intelectual progresist din România, <<Contemporanul>> reprezintă îmbinarea a două tradiţii
democratice care au o importanţă excepţională în cultura română: tradiţia revoluţiei de la 1848 şi
tradiţia democraţilor revoluţionari ruşi.”1 Revista era principalul „organ” ce trebuia să înlăture
efectele negative ale cosmopolitismului Junimii, să demasce erorile voite sau mai puţin voite din
ştiinţă şi să sancţioneze plagiatele.
La fel ca în primul volum analizat şi aici sunt foarte des amintiţi sau citaţi „îndrumătorii”:
Gh. Gheorghiu – Dej, Ana Pauker, F. Engels, Marx, Esenin, Cehov, Lenin, Plehanov etc. În articolul
Un strălucit militant pentru realism îi sunt aduse elogii exagerate lui Plehanov – „el este un fel de
Cristofor Columb al esteticii ştiinţifice” --, un aprig luptător marxist care în domeniul estetic a
explicat pe baza marxismului originea artei. „El caută să surprindă intimitatea mecanismului vieţii
sociale şi să vadă apoi care este procesul adevărat al reflectării realităţii în artă.” 2 Articolul Aspecte
ale procesului creaţiei artistice în lumina învăţăturilor leniniste ne atrage atenţia nu doar prin
conţinutul său plin de exagerări, ci şi prin discursul tipic acoliţilor partidului: „Cu genială previziune
Lenin a stabilit un adevăr validat de întreaga experienţă istorică a epocii noastre. Tot ce este valoros
în arta şi literatura întregii lumi de astăzi este în mod direct sau indirect legat de lupta forţei celei
mai înaintate a istoriei contemporane: proletariatul […] forţe capabile să făurească socialismul: un
proletariat puternic şi călit în lupte, mase largi populare cu o conştiinţă radicalizată, un partid
muncitoresc însufleţit de conştiinţă revoluţionară.”3 Ilustrativ pentru discursul mai sus amintit este şi
următorul fragment din articolul Două ipostaze ale albatrosului, în care pornind de la analiza
volumului lui Ch. Baudelaire, Florile răului, I. Vitner vede în Albatrosul scriitorului francez un
simbol al „omului nou” captiv ce se vrea eliberat, comparându-l în acelaşi timp cu Albatrosul lui
Gorki ce simboliza umanitatea în general: „Gorki nu era decât interpretul genial al forţei noi, al unui
nou şi uluitor fenomen pământesc şi social. Acela care eliberase pasărea captivă şi-i oferise întreaga
strălucire de simbol al libertăţii râvnite era proletariatul rus. Albatrosul lui Baudelaire figurând un
singur ins era cuprinzător, dar tragic şi stins, ca un astru în crepuscul. Albatrosul lui Gorki este vast,
ca dimensiuni, este o întreagă lume în impetuoasă ascensiune. Albatrosul lui Baudelaire reprezenta
un întreg trecut şi un prezent; al lui Gorki un prezent şi un întreg nelimitat, viitor. Cu pasărea captivă
şi nesfârşit de tristă a poetului francez se încheie, oarecum, o epocă literară; cu pasărea liberă,
vibrând ca o strună aeriană de intensitatea pasiunii pentru viaţă, pentru libertate, începe o nouă cale
a literaturii.”4
Punând în discuţie limbajul acestui volum, M. Niţescu afirmă că este: „nediferenţiat, grosier,
sociologist vulgar, suprapolitizat”5 şi nu are nimic în comun cu critica literară.
Observăm în alcătuirea eseurilor celor două volume un scenariu ce se repetă de fiecare dată:
reprezentanţii trecutului, ai valorilor existente până în momentul apariţiei proletariatului, a
comunismului sunt aspru criticaţi şi condamnaţi recunoscându-li-se foarte puţine merite, în timp ce
„noii” scriitori ce îşi aduceau contribuţia la procesul de formare al „noului om” se bucură de elogii
nemeritate. T. Maiorescu şi simpatizanţii săi sunt aspru criticaţi în ambele volume, în mai multe
articole, iar C. Dobrogeanu – Gherea este elogiat de fiecare dată când se fac referiri la el. Scriitorilor
valoroşi li se stabilesc diverse legături cu proletariatul deoarece nu puteau fi „şterşi” din istoria
literaturii române. Burghezia, criticată de fiecare dată când este amintită, este vinovată de toate
relele. Limbajul de lemn se evidenţiază prin repetarea unor clişee sau formule doctrinare. De
1
Ibidem., p. 34
2
Ibidem., p. 234.
3
Ibidem., p. 261.
4
Ibidem., p. 228.
5
M. Niţescu, op. cit., p. 239

10
exemplu pentru critica burgheziei se repetă următoarele expresii: „exploatarea omului de către om”,
„viciu de gândire”, „burghezia decadentă”, „burghezia în descompunere”, „burghezia reacţionară”.
De asemenea, se mai repetă obsedant: „ascuţirea luptei de clasă”, „lupta de clasă”, „făuritori de
artă”, „aspiraţiile maselor”, „efortul creator al poporului român”, „intensificarea producţiei
agricole”, „păpurişul metafizic” etc. Exprimarea este neîngrijită pe alocuri, de exemplu critica este
considerată un „instrument de împrăştiere a culturii”. Se fac referiri dese la învăţămintele lui Lenin
şi se citează la fel de frecvent din Marx, Engels, Stalin şi Lenin. Dacă ediţia din 1957 a volumului
Firul Ariadnei nu prezintă foarte multe greşeli, ediţia din 1950 a volumului Critica criticii şochează
prin multitudinea greşelilor specifică volumelor publicate într-un număr impresionant şi într-o
perioadă de timp scurtă din dorinţa impunerii rapide şi forţate a „noilor valori”. Iată câteva exemple:
„massele”, „ceeace”, „dela”, „dintro”, „desvoltării” etc. Puţine sunt articolele în care I. Vitner nu
face politică, nu militează pentru „noile valori” ale socialismului şi nu este demagog, dar şi mai
puţine sunt articolele cu analize sau interpretări pertinente.

BIBLIOGRAFIE:

1. Ana Selejan, Literatura în totalitarism. 1952-1953, Sibiu, Editura Thausib, 1995


2. Dumitru C. Micu, Pentru înlăturarea unor neajunsuri ale criticii noastre literare, în Ana
Selejan, Literatura în totalitarism. 1949-1951, Sibiu, Editura Thausib, 1994
3. George Munteanu, Despre unele lipsuri ale criticii noastre, în Ana Selejan, Literatura în
totalitarism. 1949-1951, Sibiu, Editura Thausib, 1994,
4. I. Vitner, Firul Ariadnei, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură, 1957
5. I. Vitner, Critica criticii, Bucureşti, Colecţia Contemporanul, 1950
6. I. Vitner, Prozatori contemporani, Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1961
7. M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului. O carte cu domiciliu forţat (1979-1995).
Dialectica puterii. Eseu politologic. Ediţie îngrijită de M. Ciurdariu, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1995
8. Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicţionarul scriitorilor români, vol. R-Z,
Bucureşti, Editura Albatros, 2002,
9. ***Dicţionarul general al literaturii române, Vol. P/R, Bucureşti, Editura Univers
Enciclopedic, 2006

www.romlit.ro
www.wikipedia

Prof. Drd. Nadia Vesa

11