Sunteți pe pagina 1din 5

Mircea Zaciu, Jurnal, (1979-1989), vol.

Primul volum al Jurnalului scriitorului Mircea Zaciu se deschide cu un


Argument în care scriitorul mărturiseşte că încă de la vârsta de 14 ani avea obiceiul de a
face însemnări zilnice, dar că nu a reuşit să acopere întotdeauna calendarul deoarece
anumite evenimente l-au împiedicat să scrie. Va reuşi să surprindă în notele sale spaţiul
real în care a trăit şi viaţa literară contemporană lui. Autorul ne atrage atenţia asupra
caracterului subiectiv al lucrării, caracter propriu oricărui jurnal. „N-am scris istoria unei
1
perioade, ci trăirea ei nemijlocită şi, prin urmare, subiectivă” . Autorul s-a simţit atras de
viaţa scriitoricească deoarece o considera o formă de salvare, prin intermediul
sociabilităţii, în faţa unui regim ce avea la bază încarcerarea şi care va reuşi să destrame
orice urmă de rezistenţă intelectuală, acţionând sistematic şi constant în vederea
discreditării intelectualilor.
Jurnalul lui M. Zaciu va surprinde ultimul deceniu de comunism, perioada 1979-
1989, iar volumul I se opreşte asupra anilor 1979, 1980, 1981, încheindu-se în 4 iunie
1982. Jurnalul abundă în informaţii şi reuşeşte să contureze o imagine a vieţii şi
activităţii scriitorului, a intelectualităţii româneşti prin activităţile Uniunii Scriitorilor
Români şi a ţării.
Prin alegoria numelor folosite de scriitor, de exemplu: reprezentanţii conducerii
la nivel local, sunt numiţi „satrapi”, bătrânii scriitori din Uniune „aiatolahi”,
„aparatcici”, „Nr.1”, „protocroni”, „Ierbivorul”, Popescu „Dumnezeu” sau ,,Dereul”,
„Grobei”, „ciomăgari”, „Persoana”, „ministra/sinistra”, „Suzy” sau „Mamma Leone”, şi
prin utilizarea iniţialelor numelui, Jurnalul te poartă cu gândul la celebra alegorie a lui
Dimitrie Cantemir Istoria ieroglifică, diferenţele dintre cele două lucrări ţinând de
temporalitate şi limbaj, deoarece relatarea uşor alegorică a evenimentelor contemporane
lui M. Zaciu este plasată în ultimii zece ani ai regimului comunist şi sunt scrise într-o
limbă actuală. Autorul va explica la un moment dat (la p. 197) termenii/numele de
„Amidal”, „Ierbivor”, „Teorici”.
Pe tot parcursul primului volum din Jurnal vom întâlni diverse note de lectură,
impresii zilnice legate de articolele citite de scriitor în presa vremii sau de emisiunile
Radio audiate, vom întâlni consemnarea diverselor activităţi zilnice, întâlniri, discuţii,
comentarii, amintiri din tinereţe trezite de locurile prin care trece, vizitele din ţară şi din
străinătate. Autorul călătoreşte adesea prin ţară deoarece trebuie să participe în diverse
oraşe la comemorări, întruniri, sesiuni ştiinţifice sau universitare, dar mai ales la
inspecţii. Astfel vor fi consemnate toate inspecţiile efectuate şi locurile pe care le-a
vizitat, locuri pe care adesea le găseşte schimbate faţă de amintirile pe care le păstrase
din tinereţe. Datorită acestor inspecţii M. Zaciu va reuşi să contureze portretul unei ţări
devastate de comunism şi industrializare excesivă şi ineficientă, prezentând fiecare oraş
în parte din două perspective:
1) aşa cum l-a păstrat în amintirile sale din tinereţe;

Mircea Zaciu, Argument, în Jurnal (1979-1989), vol.I, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1993, p.7
1
2) aşa cum apare acum devastat de morbul comunismului, „curăţat” de orice urmă a
unei vieţi cultural-intelectuale române active. Astfel, în şcoli pereţii sunt umpluţi cu
lozinci comuniste, iar tablourile scriitorilor celebrii sau reproducerile unor pictori de
marcă sunt aruncate în pivniţe. Comuniştii ducând o campanie sigură de generalizare a
dispreţului faţă de cultură în general, scriitori şi literatură în special.
Activităţile diverşilor scriitori sau oameni de cultură din acea vreme;
dezamăgirile unei perioade tulburi; muşamalizări; comentarea unor polemici sau a celor
care din dorinţa de a-şi vedea numele peste tot împroaşcă cu noroi pe toată lumea;
instalarea treptată, dar sigură a cenzurii excesive; încercările regimului comunist de a
lichida cât mai repede „umbra de intelectualitate” ce mai rămăsese; diversele manevre
ale acoliţilor regimului şi încercările unor scriitori de a-şi păstra integritatea în paralel cu
„trădarea” altora, care pentru a-şi păstra funcţiile recurg la compromisuri sau polemici,
în presa vremii, ruşinoase; toate sunt surprinse pe hârtie de mâna scriitorului, care
reuşeşte astfel să contureze un tablou viu al acelor ani. De exemplu în 1979 scriitorul a
avut probleme din cauza Dicţionarului Scriitorii Români, pe care l-a coordonat,
dicţionar care în ciuda valorii sale este criticat pentru că în el nu apar nume de scriitori
mediocri, dar aprigi susţinători ai regimului. Astfel, coordonatorii vor rescrie lista
scriitorilor din dicţionar menţionând şi scriitorii mediocri, sperând că va fi republicat,
dar nici aşa nu e bine deoarece se cer a fi trecuţi şi scriitorii maghiari şi germani, chiar
dacă dicţionarul se intitula Scriitori Români. Un exemplu de polemică, tot în acelaşi an:
scandalul din jurul romanului Incognito de Eugen Barbu, acuzat de Geo Bogza de
plagiat.
Scriitorul este adesea atacat în presă, mai ales în „Săptămâna” (E. Barbu), atunci
când luptă pentru afirmarea adevărului; de exemplu în 1979 este acuzat de a fi „prins în
mafia evree” pentru că a ţinut un discurs în care pleda pentru legalitate şi deontologie în
cazul de plagiat a lui E. Barbu; acţiunea de ponegrire este dusă în „Săptămâna” de E.
Barbu, apoi de acolitul sau Dan Ciachir. Campanii nedrepte în presă au fost duse
împotriva multor persoane, de exemplu în 1981 în „Săptămâna” şi în „România literară”
apar articole împotriva lui N. Manolescu sau în 1982 tot „Săptămâna” şi în „Luceafărul”
se încerca discreditarea marilor critici printre care E. Lovinescu; M. Zaciu observă că
încet, dar sigur, lista revistelor la care mai poţi publica ceva se micşorează, peste tot
articolele sunt tăiate, cenzurate sau schimbate, în cazul în care sunt publicate. Libertatea
expresiei este încălcată.
Jurnalul va prezenta şi viaţa cultural-literară din Cluj şi Bucureşti şi jocurile de
culise din cele două oraşe. Ca universitar clujean M. Zaciu va prezenta activităţile
intelectualităţii clujene, activitatea revistei „Echinox” şi a celor ce se ocupau de ea, dar
şi eforturile „Dereului” de a sabota această revistă şi de a o desfiinţa. În acelaşi timp va
contura şi imaginea Clujului în diverse anotimpuri. Ca membru al Uniunii Scriitorilor va
prezenta Bucureştiul şi activităţile Uniunii. Astfel, sunt consemnate: şedinţele de
Consiliu; audienţe la conducerea statului, de exemplu audienţa din 13 octombrie 1980 în
urma căreia au fost schimbaţi mulţi membri ai Uniunii, încălcându-se ideea democratică
2
a alegerilor pe criterii de valoare, selecţie, opţiune liberă şi statutul Uniunii; sau audienţa
din 13 martie 1981 care prevestea evenimente negative; sunt prezentate, de asemenea
şedinţe ale Uniunii, propuneri de proiecte, colocvii, diverse uneltiri şi planuri legate de
Conferinţa pe ţară a Uniunii din iulie 1981; Conferinţa propriu-zisă şi impunerea de
„sus” a noului birou; campania voalată de dezvoltare a Uniunii Scriitorilor şi a revistelor
ei; apar consemnate în Jurnal şi diverse articole/pamflete ce au iscat conflicte, de
exemplu: pamfletul lui Fănuş Neagu la adresa lui Geo Bogza, conflicte în aşa fel
aranjate încât să discrediteze Uniunea. O „degringoladă” cum o numea M. Zaciu ce avea
ca scop desfiinţarea Uniunii datorită caracterului democratic al şedinţelor. Tot pentru a
sabota cultura şi intelectualitatea română conducerea reduce/taie onorariile în acest
sector, cere creşterea procentului de cărţi de ştiinţă şi tehnică în detrimentul celor
literare; încearcă o „rentabilizare” a domeniului cultural. Apar tot mai multe „mutilări”
ale lucrărilor unor scriitori, operate de diverşi acoliţi ai regimului. În 22 decembrie 1980
a avut loc festivitatea de decernare a premiilor pentru anul 1979, eveniment ce-i permite
autorului Jurnalului să constate apatia generală ce a cuprins locuitorii Bucureştiului şi
scriitorii, apatie ce se va transforma mai apoi în frică. Faza represivă pregătită bine din
’80 se concretizează în 1981 când Uniunea nu mai poate alege, în mod democratic
nimic, acum orice proiect trece mai întâi pe la forurile superioare. Se creează noi coaliţii
şi grupări în funcţie de interese, între scriitori. Tot mai mulţi scriitori, însuşi autorul, sunt
puşi sub observaţie, ascultaţi, urmăriţi şi cercetaţi mereu. M. Zaciu constată că scrisorile
îi ajung cu o lună sau mai mult întârziere sau deloc. Consemnează, astfel, starea de
sufocare pe care o simte scriitorul ce e constrâns să spună jumătăţi de adevăr sau să-şi
reprime părerile; starea de opresiune, de ameninţare, de tensiune. Scriitorii plecaţi în
străinătate sunt discreditaţi, iar cărţile lor interzise. Se pune chiar problema desfiinţării
Academiei sau a metamorfozării ei şi a desfiinţării Teatrului Naţional, transformat în
Sala „Cântării României”. Alături de aceste evenimente M Zaciu prezintă şi diverşi
scriitori tineri sau bătrâni, familii de scriitori (fam. Rebreanu), interioare de case, piese
de teatru, expoziţii, vizionări de filme, concerte, scandaluri de la diverse reviste (ex.
„Luceafărul” – numirea lui Dan Fruntelată ca redactor-şef), înmormântări, de exemplu
moartea şi zvonurile ce au circulat în legătură cu M. Preda şi funeraliile scriitorului,
vizite la diverşi prieteni şi discuţii cu aceştia, întâlniri cu pictori, sculptori (ex: Mihail
Caranica).
Situaţia e din ce în ce mai sumbră nu doar în plan cultural, dar şi în plan social:
alimentele importante lipsesc, apar cozile interminabile, în ţară şi în toate instituţiile ţării
domneşte o mizerie de nedescris: în şcoli păduchi, în spitale infecţii, şobolani;
alimentele sunt suprimate; cozi nocturne la benzină; de la 8 seara în Bucureşti şi apoi
treptat în ţară se ia curentul; toate se scumpesc, multe alimente dispar şi de pe cartelă; se
sistează importul de medicamente; graniţele se închid; pâinea este raţionalizată.
Probleme mari în toate sectoarele societăţii, totul este controlat de sus. Conducerea face
eforturi să ascundă şi să muşamalizeze actele de delincvenţă, de altfel vizibile. Pe străzi,
în aproape toate oraşele ţării au loc acte de violenţă noaptea, multe persoane sunt
3
brutalizate şi arestate de miliţie sau de securitate care devine din ce în ce mai dură.
Adriana, fiica scriitorului, îi va povesti cum în universităţi studenţii străini primesc note
mari deoarece fac profesorilor diverse cadouri, alimente sau produse ce nu se mai găsesc
în comerţ, iar scriitorul va nota totul în jurnalul său. La un moment dat va constata că
cineva pătrunde ilegal în biroul lui şi-i verifică arhiva Dicţionarului (îl bănuieşte pe
,,Gogol” – secretarul unei societăţi filologice). În urma unui reportaj maghiar despre
situaţia din România sunt interzise orice legături cu scriitorii maghiari. În acelaşi timp
scriitorul va nota şi scandalurile ce au dus la schimbarea unor membrii ai conducerii, de
exemplu: scandalul iscat de descoperirea unor practicanţi de yoga şi meditaţie şi aflarea
unor nume importante implicate, astfel că o serie de cărţi au fost interzise pentru că în
conţinutul lor sau pe copertă apăreau diverse cuvinte sau imagini considerate simboluri
ezoterice, cum ar fi „măr”, „lumânare” etc. Şi acest scandal va fi folosit pentru
discreditarea intelectualilor.
În Jurnalul său, M. Zaciu va comenta şi va consemna şi evenimentele importante
ce se petrec peste graniţele ţării şi implicaţiile lor în situaţia internă, de exemplu:
expansiunea Rusiei văzută din ţară, cutremurul din Iugoslavia – 1980, resimţit de scriitor
la Timişoara unde urma să ţină o conferinţă cu titlul Arghezi, sau arta de a muri. Alte
evenimente externe: criza din Polonia, războiul irano-irakian şi suprimarea
aprovizionării cu petrol ce va avea ca şi cauze imediate legile de reduceri, de exemplu:
reducerea veniturilor în cultură, declararea averilor etc. Alte evenimente externe:
cutremurul din Grecia – 1981, atentatul împotriva lui Reagan (30 martie 1981), atentatul
din Polonia împotriva Papei (14 mai 1981) etc.
Nu uită să noteze, chiar dacă fugar şi rar, informaţii despre familia sa: moartea
mamei şi amprenta pe care o lasă în sufletul scriitorului, boala tatălui, realizările fiului
Radu, care la nici 18 ani contribuie la dezvoltarea matematicii româneşti, reuşitele
Adrianei care este studentă la medicină, vizitarea rudelor şi a locurilor natale sau a
satului de unde era originară mama scriitorului (Terebeşti).
Sunt consemnate şi vizitele în străinătate şi conferinţele ţinute peste graniţele
ţării, de exemplu vizita în Danemarca (1980) (va nota conferinţele, prietenii întâlniţi,
locurile vizitate, discuţiile purtate), sau conferinţele de la Koln.
Nu uită să-şi noteze şi proiectele literare la care lucrează, de exemplu: eseul „Ars
moriendi” la scriitorii români, volumul Ceasuri de seară cu Agârbiceanu şi bineînţeles
Dicţionarul care în 1982 va primi numele de O mie de scriitori români.
Jurnalul abundă în concluzii realiste, cum e cea din 21 martie 1979: „Lumea e
mereu în derivă” sau în ceea ce priveşte soarta scriitorului contemporan autorului, spre
deosebire de scriitorul interbelic: „Un scriitor interbelic putea să-şi afirme personalitatea
plenar. El are o biografie în care se află tot ce a reuşit să exprime prin voinţa şi forţa sa:
a scris operele pe care le voia, a editat şi condus reviste, a format grupări, a avut un
cenaclu sau a aderat la unul etc. În etapa actuală scriitorul nu are biografia pe care –
virtual – ar fi putut să şi-o construiască, fiindcă nu mai depinde doar de libera lui
afirmare, cât de o sumedenie de factori externi, uneori total arbitrari. Astfel, simpla
4
constatare că un scriitor de azi nu poate scoate o revistă, nu poate ţine un cenaclu, nu
poate institui un premiu literar, nu poate lăsa post-mortem o fundaţie, uneori nu poate
edita o carte […], toate acestea falsifică personalitatea şi, în perspectivă istorică, îi
creează o biografie alta decât singur şi-ar fi putut determina. Lovinescu n-ar fi putut
1
exista azi” .
Dacă anul 1981 se încheia cu următoarea concluzie: „Sfârşitul lui ’81. Sfârşitul
unei iluzii ”2, volumul I se încheie în 4 iunie 1982 sub auspiciile cugetărilor lui Sorana
Ţopa, cugetări trimise autorului: „ Şi în final aceste rânduri: << Din păcate, în fiinţa
noastră aşa-zis etnică există un virus al slăbiciunii, cu rădăcini foarte adânc încrâncenate
în timp şi memorie (acelaşi lucru de altfel), ca să putem rezista şi să facem cu spiritul la
ceea ce este, la ceea ce suntem de fapt şi nu la ceea ce am dori sau visăm să devenim
cândva >>”3.

Nadia Vesa


M. Zaciu, op. cit., p.66
2
Ibidem, p.313
3
Ibidem, p. 393
5