Eseu: “Problema formării lumii interioare a tânărului în devenire în raport cu mediul lui de existenţă”

On 24 martie 2014, in Limba română, by Vitalie

Citind tema acestui eseu, mi-am amintit ce spunea în această privinţă Samuel Butler, un scriitor
englez: Asta e o întrebare pentru un embrion, nu pentru un om”.

Fără îndoială că mediul de existenţă îşi lasă amprenta asupra formării lumii interioare a tânărului în
devenire.

Sunt dispus să repet cu cea mai profundă convingere sfatul unui bătrân maestru francez Michel de
Montaigne: „Trebuie să tragem cu dinţii şi cu unghiile de plăcerile vieţii, profitând de ele, căci anii le
fac să ne scape printre degete una după alta”. (Aici „a profita” nu trebuie confundat cu „a abuza”).
Această replică este caracteristică, însă, mai mult copilăriei . Atunci când personajul se formează, el
este nevoit să ţină cont de diverse condiţii. François Rabelais spunea: „Viaţa thelemiţilor se
desfăşura nu după legi şi canoane, ci după voinţa şi liberul lor arbitru. Şi ei se sculau când le plăcea,
mâncau atunci când le era foame, se culcau când le era somn. Singura replică era: fă ce vrei”. Un
Ordin mai degrabă utopic. Tânărul se găseşte în dilema de a alege între a face ce vrea şi ce trebuie.
Omul însă nu trăieşte singur şi izolat, ci într-un contact permanent cu semenii săi. Este cunoscut
faptul că tânărul este rebel, însă aceste porniri sunt înghiţite de mediul lui de existenţă. Oricând de
mult ar munci şi ar lupta tânărul, el trebuie să înveţe a acţiona în conformitate cu societatea care-l
înconjoară, el trebuie să-şi formeze lumea interioară în raport cu lumea exterioară. „Omul, care este
un produs şi o parte a lumii reale, la rândul său, trebuie şi doreşte să acţioneze asupra acestei lumi
într-o direcţie aleasă conştient”. (René Wellek).

Tânărul crede în viitor, crede în sine şi în propriile forţe (sau cel puţin ar trebui să creadă). Însă de
multe ori societatea îi taie aripile, îi scurtează din elan şi avânt. Spunea cineva că oamenii din jur sunt
aici pentru a te înfunda, nu pentru a te ajuta să creşti. Însă şi acest lucru are avantajul său: tânărul se
întăreşte, se căleşte, devine puternic (dacă are voinţă). Dacă, însă, se lasă în voia valului, devine un
mediocru, un „altul”.

În „Amintiri din Copilărie”, Nică parcurge drumul de la vârsta inocenţei la cea a adolescenţei, de la
„un boţ cu ochi, o bucată de humă din Humuleşti” la „atâtea şcoli: în Humuleşti, la Broşteni în creierii
munţilor, în Neamţ, la Fălticeni, şi acum la Socola”.

Întreaga copilărie a lui Nică e pusă sub semnul învăţăturii, a unei învăţări prin joc. Casa părintească,
mama, tatăl, întâmplarea de la furat cireşe, pupăza, fuga la scăldat n-au fost simple treceri prin
universul copilăriei. Fiecare zi aducea ceva nou, fiecare năzbâtie îl învăţa câte ceva, ca să nu mai
vorbim de secvenţele din viaţa de elev: calul Bălan şi sfântul Nicolai din cui („de ne-a îmblânzit, şi
treaba mergea strună”), prinderea muştelor cu ceaslovul („părintele ne caută ceasloavele… şi cum
află pricina, începe a ne pofti pe fiecare la Bălan”), plecarea la Broşteni („mama era în stare să
toarcă-n furcă, şi să învăţ mai departe, căci auzise ea spunând la biserică, că omul învăţat înţelept va
fi şi pe cel neînvăţat slugă-l va avea”), caprele Irinucăi şi întoarcerea la Humuleşti („şi în ziua de Paşi
am tras un „Îngerul a strigat” la biserică de-i venea mamei să mă înghită de bucurie. Şi părintele Ioan
m-a pus la masă cu dânsul, şi Smărăndiţa a ciocnit o mulţime de ouă roşii cu mine”.).

Urmează întâmplările de la şcoala din Fălticeni. Colegii Trăsnea, Mogorogea, Oşlobanu, precum şi
învăţătura lui Popa Duhu au lăsat vreme adânci în formarea lui Nică. Amintiri în legătură cu această
perioadă l-au urmărit toată viaţa. Anume aici colegii, familia şi societatea se impun în formarea
personalităţii lui.

Sărăcia satului, a familiei lui, lipsa posibilităţilor materiale au rămas în memoria autorului într-o altă
lumină decât cea reală, însă au contribuit la creşterea lui.

Plecarea lui Nică la Socola înseamnă despărţirea pentru totdeauna de vârsta inocenţei, deoarece
Socola era departe de sat: „prea mult mi se cere”.

George Călinescu spunea. „Aşa cum există idei primite, sunt şi sentinţe, adevăruri primite, însă nu de
la generaţii limitate, ci de la un popor întreg, cu procesul de gândire prudent totuşi în mişcare”.
Chipul lui Nică este al copilului universal, al tânărului în devenire, exponentul unei lumi întregi. Din
zbuciumul lui, din nevinovăţia şi pofta lui de viaţă desprindem formarea lumii interioare a tânărului.

Garabet Ibrăileanu spune: „În Creangă trăiesc credinţele, datinile, obiceiurile, limba, morala, filozofia
poporului, cum s-au format în mii de ani de adaptare la împrejurările pământului dacic”. În Nică e
închisă o lume de nepătruns, de neînţeles, lumea flămândă de dorinţa de a trăi a tânărului.

B. Fundoianu afirmă: „A fost greşită opinia că scrisul lui Creangă e pentru copii”. Formarea lui Nică ca
personalitate are loc prin joc, printr-o învăţătură oarecum ascunsă, însă sugestivă. Experienţele
trăite contribuie la evoluţia lui existenţială.

Consider că în formarea unui tânăr, mediul de existenţă are o importanţă foarte mare, dacă nu
primordială. Condiţiile şi împrejurările îi dictează voinţa, acţiunile, de cele mai multe ori fără o
influenţă directă evidentă. Uneori, mediul înseamnă mod de a trăi, iar tânărul devine paravanul
dintre actor şi rol, dintre lumea exterioară şi cea interioară.
Refuzul eroului de a se da dus din Humuleşti „cum nu se dă scos ursul din bârlog, ţăranul de la munte
strămutat la câmp şi pruncul dezlipit de la sânul mamei sale” cristalizează, în cele trei comparaţii,
necesitatea care înlănţuie pe fiecare fiinţă în mediul ei natural.

Mama, tatăl, fraţii, bunica şi bunicul, vecinele şi megieşii cresc în esenţa lor morală, cu însuşirile şi
defectele fundamentale ale ţăranului legat de realităţile satului, mediului de existenţă.

„Şi Creangă a avut un aşa de mare talent, încât în toate poveştile sale oamenii trăiesc u o
individualitate şi cu o putere de viaţă extraordinară.” (Garabet Ibrăileanu)

Opera si activitatea literara

Scrierile si activitatea publicistica a lui Benjamin FUNDOIANU

Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text

Benjamin FUNDOIANU - biografie - (opera si scrierile)

(pseud. lui Benjamin Wexler), n. 14 nov. 1898, Iasi - m. 2 oct. 1944, Auschwitz (Polonia).

Poet si eseist, luandu-si numele literar de la mosia Fundoaia (jud. Dorohoi), unde bunicul dinspre
tata fusese arendas.

Studii la Liceul National si la Facultatea de Drept a Univ. din Iasi (trei ani, fara licenta). Debutul poetic
in rev. Valuri, Iasi, 1914. Debutul editorial are loc in 1918, cu o povestire de inspiratie biblica,
Tagaduinta lui Petru. Colaboreaza cu poeme si foiletoane pe teme diverse la Viata noua, Rampa,
Adevarul literar si artistic, Sburatorul literar, Contimporanul, Integral etc. Membrii al cenaclului
"Sburatorul". O parte din eseuri vor fi adunate in voi. Imagini si carti din Franta (1922). infiinteaza si
conduce primul teatru de avangarda - "Insula" -, pe care, din lipsa de mijloace materiale, e nevoit sa-
1 desfiinteze in 1923, cand se si expatriaza. De la Paris, cu ajutorul prietenilor din tara si al lui Ion
Minulescu" class="navg">Ion Minulescu in mod deosebit, face sa apara voi. Privelisti (1930), in care
aduna tot ce era mai reprezentativ in poezia scrisa de el in romaneste. (Ms descoperite recent nu fac
decat sa confirme alegerea poetului.) La Paris, dupa o perioada de tribulatii materiale, se angajeaza
la studiourile "Paramount", lasandu-se o vreme captivat de arta filmului. Publica, in 1928, Trois
scena-rios-cine-poemes, intreprinde doua calatorii in Argentina, din a caror experienta innoitoare
rezulta doua voi. de versuri: Ulysse (1933) si Titanic (1937). Lucrarile in lb. franceza vor fi semnate
Benjamin Fondane. O inclinatie nativa, precum si prietenia cu Jules de Gaultier, si mai ales cu Sestov,
fac din studiile filosofice preocuparea centrala a perioadei franceze. Colaborator permanent la
Cahiers du Sud si intermitent la Revue Philosophique, Nouvelles litteraires etc. precum si la rev.
belgiene, elvetiene si chiar argentiniene. O parte din eseurile inchinate unor filosofi contemporani
vor constitui materia voi. La conscience malheureuse (1936). La cartea de rasunet despre Rimbaud
{Rimbaud, le Voyou, 1933) vin sa se adauge Faux traite d esthetique (1938) si, postum. Baudelaire et
Vexperience du gouffre (1947). Devenit, in 1939, cetatean francez, combatant in 1939-1940,
FUNDOIANU este arestat, in 1944, de Gestapo, deportat la Auschwitz si gazat. Ramane in istoria
literaturii romane ca innoitor de sensibilitate si tehnica poetica, iar in constiinta literara franceza si
europeana ca deschizator de drumuri in exegeza poeziei moderne.

In Privelisti (1930) - titlul este polemic si ironic fata de o intreaga traditie contemplativa - scenele
agreste, familiaritatea cu ritualurile campenesti nu trebuie sa ne induca in eroare. Bucolismul acesta
e fals, FUNDOIANU nu este nici un poet sentimental, nici unul descriptiv. El nu se supune la obiect in
chip parnasian, nu exulta in modul lui Jammes, nici nu evoca nostalgic precum Pillat. Contemplatia
nu-i provoaca adeziune, euforie, ci, mai degraba, neliniste si tristete. FUNDOIANU e un nelinistit care
nu cauta alinare in peisaj -ca un romantic sau ca un citadin -, dar care alearga in natura pentru a-si
exacerba suferinta, pentru ca pe un fundal impasibil zbuciumul sau sa capete o mai mare acuitate.
Natura e un amplificator in sensul ca freamatul interior se izbeste de indiferenta si de taria ei.
Aceasta e semnificatia tacerii in poemele lui si din aceasta cauza, in reprezentarea lui, codrul sau
muntele apar ca niste entitati mute. La Blaga, tacerea nu era decat preludiul unor taine, la
Sadoveanu, prelungirea unui ecou. Aici, tacerea inseamna opacitate absoluta, neputinta oricarui
dialog, accesul spre "celalalt" interzis. Lumea pe care o inchipuie FUNDOIANU a pierdut cifrul magic
al comunicarii si surzenia generalizata nu e, din acest punct de vedere, decat un simptom si un
eufemism. Oamenii sunt surzi, boii insisi sunt surzi, surzenia se extinde in increat ca un blestem: "
femeile in care tipa copiii surzi". Privelistile transcriu o experienta a insingurarii, nu a comuniunii. Nu
putem refuza legatura propusa retrospectiv de autorul insusi (in prefata la volum) intre viziunea
acestor poeme si razboiul cu care nasterea lor a fost simultana. Cu elementele agreste poetul nu
compune o idila, complacan-du-se, dimpotriva, s-o conturbe prin interventii stridente. Nu vom
intalni fumul exploziilor in poemele lui, dar o "febra de distrugere" le bantuie, un sarcasm
desfigurator. Privelistile nu abolesc numai peisajul mutilat de razboi, ci peisajul insusi. Rezultatul in
plan artistic al ororii pe care razboiul i-o provoaca nu este o incercare reparatoare, o rascumparare
prin frumusete si armonie, ci mutilarea in continuare a lumii, cu un gust al excesivului ce a constituit
de la inceput pentru FUNDOIANU un veritabil program. Insistenta asupra unor detalii grotesti,
prozaismele ostentative etc. sunt tot atatea semne ale unei interventii denigratoare si tot atatea
profituri scontate. Se cuvine deci sa nu ignoram o componenta de natura strict estetica. Inaderentei
afective a poetului la obiect i se adauga un voluptuos cinism, o patima artistica rece, intensificatoare
de efecte. E sigur, in orice caz, ca autorul e absorbit mai mult de constructie decat de traire, de
stilizare si nu de participare, mai exact spus, participarea lui se traduce prin stilizare. Desi poetul
pune plasticitate, forta si chiar surpriza in reconstituire, privirea sa e mai degraba absenta, in sensul
ca nu se lasa solicitata dinlauntru. "Ai vrea macar privirea s-o tii in loc sub pleoape" - noteaza el intr-
un poem. Ceea ce nu inseamna ca peisajul e neaparat si exclusiv interior, dar ca ochiul interior
modeleaza, deformeaza peisajul exterior si-1 asuma intr-un chip propriu. Se intampla chiar ca
notatia exterior aservita sa devina o simpla divagatie, un repaos eficient de-a lungul si prin
intermediul caruia au loc metamorfoze a caror incoerenta acuza uneori somnul sau visul. Exista
momente in care privelistile fundoiene par vazute cu ochii inchisi. Plasticitatea insasi a imaginilor nu
e intotdeauna un efect al vazului. Cand poetul spune: "Simti muntii ca un bulgar de apa in obraz",
intelegem ca apropierea s-a facut pe o cale mai putin obisnuita si ca justificarea comparatiei nu
rezida in latura vizibila a peisajului, ci intr-un efect al acestuia resimtit mult mai direct. Proximitatea
muntilor, purtatori de nouri si de racoare, invioreaza epiderma ca rafalele unei ploi. Vizualul trece
deseori in tactil, in olfactiv ori auditiv. Culorile toamnei sunt sesizate astfel: "Auzi cum [ploaia]
invecheste frunza in clopote de-arama". Lumina insasi are la FUNDOIANU nu numai materialitate,
dar o densitate compacta, obiectuala. Poetul intinde "fata de masa a luminii" peste lucruri, aude
carutele cu fan care "au spart fetele luminii". Blaga auzea lumina de luna, FUNDOIANU pipaie
"samburii de soare". In general, configuratia imaginii nu depinde atat de natura modelului, cat de o
intentie estetica si de un efect psihologic scontat. Nu intamplator poetul evita privelistile frumoase si
pitoresti. Interesul pentru pitoresc nu e considerat un interes estetic, frumusetea lui - urmand
sugestii moderne - "va fi convulsiva sau nu va fi deloc". Reactie complementara, desi aparent
contrara, la estetizarea baudelairiana a uratului. Nu sunt cautate armonia si disonanta, asa-ziselor
imagini poetice le sunt preferate cele cu agresivitate prozaice. Se submineaza astfel idealizarea
conventionala a naturii si retorica traditionala a pastelului. Procedeele lui vor sa fie antiretorice, dar
sfarsesc firesc prin a fi retorice in alt fel. In orice caz, retorica lui FUNDOIANU e descendenta, nu
ascendenta. Anticlimaxul revine ca un refren. Dupa ce creeaza o atmosfera de pasnica reculegere cu
grau ce se aude incoltind si fum plutitor peste campuri, in lumina idealizata a lunii se ridica mugetul
tamp al imperecherii: "E-atata liniste in camp-/plansul campiei lung, ca dupa ploaie; / greoiul fum de
pe gunoaie / se suie - ca alt cer -in camp. / Un taur sta c-o vaca-n camp, / pe pata alba, pusa jos de
luna, / si speriosi ca se-mpreuna / mugesc spre luna lung si tamp".

Poezia se cheama Seara mistica si intentia de a buscula cadrul pios traditional si "poetic" este in
afara de discutie. Depoetizarea peisajului consti-uiie la FUNDOIANU initiativa estetica fundamentala,
iar antipastelul, forma ei specifica de realizare. De altfel, atitudinea de ansamblu a poetului fata de
natura se cere definita prin categorii negative. Concretetea insasi a reprezentarii nu presupune
prospetime si puritate, confundandu-se de cele mai multe ori cu o aglomerare derutanta de termeni
antipoetici. Peisajul e montat si demontat ca un mecanism, cu o dexteritate aproape tehnica.
Poetului par sa-i lipseasca fiorul cosmic si sfiala rituala in fata tainelor nepatrunse ale vesniciei.
Privelistile lui marcheaza o etapa avansata intr-un proces de demistificare a naturii, pe care poezia
romaneasca nu 1-a cunoscut pana la el. Nu mai putin importanta si originala este contributia
eseistului F., comentator avizat si profund al cartilor si al ideilor, om de gust si de atitudine, unul din
spiritele critice cele mai evoluate din cultura romaneasca a anilor 20. Putini stiu astazi cate pagini
pline de simpatie si exacta judecata critica a scris FUNDOIANU despre scriitorii romani mai vechi sau
mai recenti, despre Creanga si despre Anghel, despre Bacovia, Minulescu sau Maniu, cu cata
generoasa si clarvazatoare pasiune s-a angajat el in campania de aparare a lui Arghezi - pe care cel
dintai 1-a asezat in vecinatatea imediata a lui Eminescu. Asemenea texte erau menite sa compuna
un al doilea volum de impresii critice, sub titlul Imagini si carti romanesti, care ar fi constituit un
complement si o replica la Imagini si carti din Franta (1922) si mai ales un corelativ implicit la
faimoasa si hazardata acuzatie de "parazitism" adusa literaturii romane in raport cu literatura
franceza. Nu trebuie sa uitam ca, de-a lungul anilor in care isi taia drum in literele franceze,
FUNDOIANU a fost un propagator al valorilor romanesti. El a incercat prin traduceri proprii in
franceza sa faca mai cunoscuta poezia romana contemporana si pe cea argheziana in special. A scris
despre Brancusi, despre Voronca si despre Stefan Lupascu, renovator al logicii si al epistemologiei,
care ii era prieten si care avea sa-i evoce mai tarziu amintirea. Nume si titluri romanesti nu au putut
fi citate in lucrarile sale datorita obstacolelor lingvistice si necunoasterii generale. Dar cel putin
exemplele romanesti trebuie sa fi fost implicate in dezbaterea lui teoretica. Conceptul fondanian de
poezie e modelat obscur de experienta poeziei romanesti si de propria sa experienta de poet. Intre
Fattx traite d esthetique si Privelistile, cu mult anterioare, se pot stabili unele instructive paralelisme:
teoreticianul francez pare ca transpune, pe alocuri, in termeni existentialisti, intuitiile poetului
roman. Acestea dovedesc ca Fondane este mai indatorat lui FUNDOIANU decat voia sa recunoasca la
un moment dat. Ca "datoria" nu este semnul dependentei absolute a culturii romane fata de cultura
franceza, ci, dimpotriva, al unui statut de autonomie si al unui nivel de la care dialogul devine posibil.
Translatia relativ usoara a tanarului FUNDOIANU si a altora ca el (Ilarie Voronca, Tristan Tzara s.a.) in
spatiul literar francez verifica implicit latentele de universalitate ale unei culturi nationale. Pentru a
putea irumpe in spatiul autarhic al culturii franceze, acesti autori trebuia neaparat sa poarte alti
germeni, sa infranga alte oprelisti, cu alte cuvinte sa se sincronizeze diferentiat.

Reusita lor constituie, intr-o oarecare masura, o reparatie tardiva, o compensatie precara pentru
destinul unor creatori romani cu mult mai mari, ramasi necunoscuti in Europa. Privita astfel, plecarea
lor inseamna intrarea noastra intr-un circuit mai larg, pierderea devine sinonima cu o regasire.

OPERA

Tagaduinta lui Petru. Cu o lamurire despre simbolism, Iasi, 1918; Imagini si carti din Franta,
Bucuresti, 1922; Trois scenarios-cine-poemes. Bruxelles, 1928; Privelisti, Bucuresti, 1930; Rimbaud,
le Voyou, Paris, 1933; Ulysse, Bruxelles, 1933; La con-science malheureuse, Paris, 1936; Titanic,
poezii, Bruxelles, 1937; Faux traite d esthetique. Essai sur la crise de la realite, Paris, 1938;
Baudelaire et iexperience du goujfre. Paris, 1947; L Exode. Super flumina Babylonis, Paris, 1965;
Poezii, ed. ingrijita si trad. de V. Teodores-cu, Bucuresti, 1965; "Privelisti" si inedite, introducere si
note de P. Daniel, Bucuresti, 1974; Poezii, ed., note si variante de P. Daniel si G. Zarafu, Bucuresti,
1978; Imagini si carti, ed. de V. Teodorescu, 1980; Poezii, I-II, pref. de D. Micu, tabel cronologic de P.
Daniel si G. Zarafu, Bucuresti, 1983; Constiinta nefericita, trad. din lb. franceza de Andreea Vladescu,
Bucuresti, 1993; Ora de vizita, versuri, selectie de L. Butnam, Chisinau, 1993.
REFERINTE CRITICE

E. Lovinescu, Critice, VII; idem, Istoria; Ov. S. Crohmalniceanu, Lit. rom. expr; idem, Literatura, II; M.
Petroveanu, Studii literare, 1966; M. Tomus, 15 poeti; N. Manolescu, Metamorfozele; I Pop,
Transcrieri, 1967; M. Martin, Identificari, 1977; idem, Dictiunea ideilor, 1981; M. Zaciu, Cu cartile pe
masa, 1981; Gh. Grigurcu, Intre critici, 1983; D. Novaceanu, Efectul oglinzii, 1983; M. Martin,
Introducere in opera lui B. Fundoianu, 1984; N. Manolescu, in Romania literara, nr. 27, 1985; Le
comparatisme roumain, II, 1985; M. Bucur, B. Fundoianu -Benjamin Fondane, 1985; Sultana Craia,
Orizontul rustic in literatura romana, 1985; D. Micu, Modernismul, II; Cristian Moraru, Ceremonia
textului, 1985; N. Manolescu, Teme 6, 1986; M. Scarlat, Istoria poeziei romanesti, III, 1986;
FUNDOIANU Aderca, Contributii, II; M. Vasile, Conceptul de originalitate in critica literara
romaneasca, 1988; Ov. S. Crohmalniceanu, Al doilea suflu, 1989; Gh. Grigurcu, De la Mihai Eminescu;
I. Pop, in Romania literara, nr. 44, 1996; A. Rau, in Steaua, nr. 11-12, 1998; M. Martin, in Romania
literara, nr. 47, 1998; Z. Ornea, ibidem, nr. 48, 1999.

Cronica ediţiilor:
Iudaismul în eseistica lui Fundoianu de Z. Ornea

Lui Fundoianu, nãscut în 1898, i s-a editat, la noi, mai toatã opera, poezie si eseu,
(inclusiv poemele si eseurile scrise în limba francezã). A fost un copil precoce de vreme ce
a debutat, ca poet, la 14 ani iar la 20 era, prin volumul Tãgãduinta lui Petru, un liric
matur. Nu au intrat în atentia editorilor sãi de pînã acum preocupãrile sale iudaistice,
manifestate, prin cîteva zeci de eseuri si articole, începînd din anul 1919 si pînã tîrziu în
timp. Se poate vorbi, are dreptate dl Leon Volovici, de o naturã dualã a tînãrului scriitor,
cea de a doua întrupare fiind cea a publicistului evreu, mult preocupat de aceastã
tematicã. Motivatia acestor preocupãri o aflãm, bine instalatã, în biografia sa. Prin mama
sa, Adela, era nepotul ilustului poet de limbã ebraicã B. Schwarzfeld (dintr-o cunoscutã
familie cãrturãreascã). Si ceva din spiritualitatea bunicului i s-a transmis cu certitudine.
Dar, nu e inutil sã o spun, întreaga atmosferã a Iasului natal si cea a tîrgului Herta, unde
îsi petrecea vacantele (de la numele unui sat din apropierea Hertei, Fundoaia, si-a luat si
pseudonimul literar), acel neuitat tîrgusor evocat, cu nostalgie în poemele sale ("În tîrg
miroase a ploaie, a toamnã si a fîn") l-au îndemnat spre tematica iudaicã. La aceasta au
contribuit, în mare mãsurã, si relatiile stabilite, la Iasi, cu poetul de limbã idis Iacob
Groper, poetul A. Steuerman-Rodion si militantul ideolog sionist A. L. Zissu, cel pe care,
ajuns bogat, îl va detesta, peste douã decenii, Mihail Sebastian. Dupã ce debutase demult,
în presa literarã, cu poeme si eseuri, în 1919, A. L. Zissu, care întemeiazã, la Bucuresti,
ziarul evreiesc, de accentuatã coloraturã sionistã, Mîntuirea, îl invitã pe Fundoianu sã-i
devinã colaborator, ca redactor. Tentatia a fost prea mare pentru a nu accepta, mai ales
cã, în acest fel, scãpa de provincie, mutîndu-se în Capitalã. Aici, la Mîntuirea, începe sã
scrie despre multiplele chestiuni ale iudaismului, continuate la publicatii de acelasi profil
precum Hatikvah, Lumea evree, dar si în altele trecînd de aceastã, sã-i spunem,
specializatã fizionomie, dar pãstrîndu-se în limitele aceleiasi preocupãri.

S-a întîmplat cã primul eseu din Mîntuirea (mai toate scurte si pe teme strict cultural
iudaice) sã fie un necrolog despre unchiul sãu Elias Schwarzfeld, expulzat din tarã în
1885, odatã cu Moses Gaster. Si unchiul sãu fusese un publicist, în gazete evreiesti,
pentru apãrarea coreligionarilor sãi si un remarcabil istoric al populatiei evreiesti din
România. Expulzat, si-a gãsit o patrie în Franta (unde, în 1923, se va stabili si Fundoianu),
care i-a acordat si cetãtenia: "În fata catafalcului pe care nu-l vedem, dar pe care zace
unicul istoric al evreilor din România, omul care, în viatã, a fost �o arhivã vietuitoare� -
ne închinãm - ca înaintea unuia ca putini, care au avut energia de a lupta pentru o cauzã
vitabilã si sfîntã - ne închinãm piosi ca într-un templu si ne rugãm sã-i fie �tãrîna
usoarã�, usoarã ca vietile multora, pe care mîna lui îi ajutorase". Peste cîteva luni, în
octombrie 1919, îl va evoca, tot într-un necrolog, pe prietenul sãu mai în vîrstã, poetul si
publicistul A. Steuerman-Rodion. Acest poet minor, care a scris sfîsietoarele versuri "Tu nu
mã vrei, o tarã/ Eu, totusi, sunt al tãu"(citate, în Istorie, si de Cãlinescu), care a fãcut
rãzboiul ca medic, s-a sinucis: "În Iesul acesta de pînã acum trei ani, Rodion a vrut sã
trãiascã. E un obicei pe care-l au oamenii si Rodion voia viata, cum o vrea firul de iarbã ori
pasãrea de cer. Fiul unui popor cu perciuni si cu halat, care trãieste asimilîndu-se rîmei,
pietrei, omului, mosiei - forta lui s-a lovit necheltuitã si multã, ca o muscã, de zidul
lumei... Rodion a sucombat. Era matur. Poate cã maturitatea lui ar fi putut continua
durata. El stia însã cã de aci încolo începe decadenta. Insomnia si scrisul îl supãrau, cu
imaginea lor de perpetuitate. A vrut sã rãmîie matur. E frumos sã rupi viata si sã spargi
pîntecul cu fecundatie si crierul sã-l arunci cu moarte. Cînd l-am înmormîntat, era
toamna..." Cu douã zile înaintea acestui necrolog eseistic (publicat în gazeta Scena),
vorbind în Mîntuirea tot despre tragedia lui Rodion, ca poet si publicist, afirma: "Într-o
epocã de neprecizie sufleteascã, în care sionismul era vag, ca si imaginea deserturilor în
care cãmile alergau monotone - singura solutie imediatã si cotropitoare era politica de
autopierdere. În plus, Steuerman avea sã lupte cu personalitatea lui evreiascã si cu scrisul
lui dureros românesc". Altãdatã, în gazeta Lumea evreie din februarie 1919, evoca, cu
penel de poet, cimitirul evreiesc din Iasi. Sã reproduc un fragment: "Printre pietre creste
iarba si locul pentru vis e bun. Urci pe cãrãrui în umedã liniste. Primãvara a spart bãsicile
cu mirosuri si-si vãdeste trupul gol, în umerii de crin, în pletele de toporasi negri, în
buzele de garoafe si în buricul cu polen al romantelor. Cînd vii din tîrg, si vii dîn tîrg,
desigur (cãci oamenii din viile de primprejur nu viziteazã niciodatã cimitirul), respiri
proaspãt sãnãtatea bãlãriilor si-ti cureti plãmînul de praful de pe sosea. Te simti atît de
bine printre pietre! Constiinta ta uitã mecanica cea de fiecare zi si creierul capãtã ceva din
vagul vegetal al mãduvei de copac. Si ai vrea atunci sã rãmîi alãturi, cu stîrvul paralel spre
celelalte, cetãtean obscur de liniste... Si plec pe cãrare, ostenit de tãcere, convins cã-l voi
regãsi fãrã lacrimã si mîine aici si la anul, pînã în ziua cînd vor urca si altii la cimitir, sã mã
gãseascã pe mine". Destinul a vrut altfel. Fundoianu a murit, gazat, la 2 octombrie 1944,
la Auschwitz (avea numai 46 de ani) si urma sa n-a rãmas într-un cimitir ci s-a risipit în
fumul vãzduhului.

A comentat, desigur, iudaismul. Revelator e eseul Utopie si teritoriu, în care, vorbind de

sionismul de început, surprinde statutul antinomic al iudaismului: "Un popor
contradictoriu. Ni se atribuie cel mai jos materialism si iudaismul e istoria moralei, istoria
idealismului. O contradictie, care e poate temelia existentei noastre. E însãsi existenta
noastrã. De o parte aplecarea spre legi si spre idei abstracte; de alta, instinctul puternic si
matur. De o parte, înãltarea moralã, frumosul spiritual; de alta, vointa de a trãi ferm. De
o parte, lumina; de cealaltã, pãmînt. Ce contradictie frumos creatoare de viatã! În istoria
sionismului aceste douã caracteristice instincte si-au dat mîna. Sionismul pur a voit un
ideal: pãmîntul traditiei, departe, neguros si imposibil". Pînã la urmã, sã adaug, aceastã
imposibilitate s-a transformat în realitate si, în 1948, idealul sionismului s-a întrupat prin
crearea statului Israel. A revenit adesea la ideea matcã de sionism. În februarie 1919
scriind despre Luigi Luzzati, fost prim-ministru al Italiei, care s-a pronuntat ferm pentru
acordarea drepturilor civile evreilor din România, preciza cã "de atunci, ovreiul fãrã barbã,
fãrã perciuni, fãrã ghetto si maltratat cu o splendidã insistentã - a rãmas ovrei si încã
sionist. Adicã o religie fãrã ritual, fãrã carne Kuser, fãrã spãlare pe mîini, fãrã cabalã si
fãrã rabin obligatoriu. Evreii au devenit sionisti în Italia ferice ca si în România". Polemiza,
tot în 1919, cu ziarul liberal Viitorul, stãruind asupra inconsistentei conceptului de rasã. Ba
chiar, pornind de la cercetãri ale unor antropologi, punea la îndoialã caracterul semit al
evreilor: "Antropologul Fishberg, care a cercetat 2000 de evrei - a conchis cã evreii nu sînt
semiti. Rasa evreilor nu e purã - si asta încã despre evreimea Bibliei. Ei se cãsãtoresc cu
neevrei (exogamia), cu hetiti, amooniti, casiti, cananiti. Hetitii sînt de rasã mongolã,
amoonitii arieni, casitii probabil negri... Antropologii care cunosc geometria craniilor, ne-
au gãsit rude cu armenii (care sînt ariani) mai mult decît cu arabii, asirienii, turcii.. Dar
însãsi ideea unei rase ariane e contestatã... O confuzie de altminteri ridiculã între popor si
rasã. Nu existã o definitie a rasei. Existã însã aceea a unui popor... Un popor, adicã un
conglomerat limitat, poate avea dar aceleasi aspiratii, aceleasi interese, acelasi trecut.
Poate avea însã rasa albã sau rasa galbenã sau rasa neagrã - aspiratii comune, interese
comune, grad comun? Astea sînt rasele primare. Mai existã însã si o rasã secundarã. Pot
avea semitii (turcii, asirienii, evreii) ori mongolii - aspiratii comune, interese comune, grai
comun? Popoarele se ridicã în locul raselor care pier. Rasa e o entitate: ceva de purã
abstractie. Popoarele trãiesc: pure sau corcite, ele îsi impun vointa. Vointa unui
 conglomerat, care are acelasi trecut, aceleasi interese si aceleasi aspiratii viitoare - se
numeste popor.". Antropologia modernã, de astãzi, confirmã opiniile sagace ale lui
Fundoianu tînãrul. În august din acelasi an 1919 într-unul din eseurile din serialul Iudaism
si elenism (care dã titlul editiei pe care o comentez) scria: "spunem clar: morala iudaicã e
incompatibilã cu viata instinctelor - cu viata. Strãinã în seria organismelor europene, ea a
fost izgonitã ori reformatã. Dar dacã aiurea morala iudee e numai o neizbutitã epidemie,
în Asia (India, Persia, China, Iudeea) e localã si endemicã. Morala ar putea fi rea pentru
cei cu alte instincte si bunã pentru cei cari au realizat-o din propriul trunchi... Morala iudee
e strict iudee si viata socialã iudee e strict iudee: cu toatã contradictia. Dar vom hazarda
cã rãu au fost pînã azi stabilite cele douã psihologii, elenã si iudee. Grecia nu stãpîneste
trupul si Iudeea spiritul. Iudeea stãpîneste cu exces si trupul si spiritul. Aceasta e virtutea
temperamentului spontan". Va scrie, în acest serial, si despre mistica iudaicã, cu o
întelegere surprinzãtoare la un tînãr de 21 de ani. Si tot aici a fãcut o amplã referire la
traducerea, în greceste, a Bibliei (Septuaginta), relevîndu-i importanta enormã, nu
datoritã imensei literaturi evreo-alexandrine care a apãrut ci datoritã extraordinarei
înrîuriri a Bibliei tradusã în elinã. În altã parte, referindu-se la prietenia sa cu Gala
Galaction si articolele acestuia despre poetul Iacob Groper, observa cu umor adînc "verva
evreului e comentariul. Geniul lui, exegeza". Si n-am spatiul necesar pentru a releva alte
opinii, reflectînd bogãtia de idei a celuia care, din 1914, va deveni adeptul filosofului - tot
evreu - Chestov.

Ideea alcãtuirii acestei editii (pe care a realizat-o împreunã cu dl Remus Zâstroiu) a fost a
d-lui Leon Volovici, care si semneazã si o aplicatã prefatã. E o idee excelentã, care
restituie fericit, în sfîrsit, un segment lãsat în uitare (sau nestiut?) din publicistica
româneascã a lui B. Fundoianu.

B. Fundoianu, Iudaism si elenism. Editie îngrijitã, note si prefatã de Leon Volovici si

Remus Zâstroiu. Editura Hasefer, 1999.
Poet, publicist şi scenarist român de origine evreiască, Benjamin Fundoianu (născut Wechsler) a fost o figură
prezentă pe scena literară avangardistă a începutului de secol XX, mai întâi în România, apoi la Paris, unde a
trăit a doua parte a vieţii sale, în capitala franceză semnându-şi scrierile cu numele Benjamin Fondane. ŞTIRI PE
ACEEAŞI TEMĂ Vremea în weekend: temperaturi de vară la mare şi în sud, frig şi ploi... Bacău: Premieră în
România la lucrările de la pasajul Oituz (VIDEO) Pontul zilei pentru brăileni: Preţuri promoţionale ca să vă
petreceţi ... Fundoianu a debutat în 1914, la vârsta de 16 ani, semnând poezii simboliste în publicaţii ieşene, cea
mai cunoscută dintre acestea fiind „Viaţa nouă", editată de Ovid Densuşianu. În timpul Primului Război Mondial a
început să colaboreze de asemenea cu publicaţii de orientare simbolistă şi modernistă din capitală („Cronica",
„Rampa"), publicând atât poezii, cât şi proză scurtă sau traduceri şi cronici literare. După război, Fundoianu s-a
stabilit la Bucureşti, frecventând cercurile suprarealiste, în care a devenit treptat o personalitate dominantă,
alături de Saşa Pană şi Ilarie Voronca. A publicat cronici în „Adevărul", „Contimporanul" şi „Sburătorul". În 1922,
împreună cu Armand Pascal, a fondat trupa de teatru de avangardă „Insula". Un an mai târziu, aceasta se
destrăma din cauza dificultăţilor financiare, iar Fundoianu pleca în Franţa. La Paris a activat în cercurile literare
suprarealiste, opunându-se însă tendinţelor stângiste ale teoreticianului André Breton. A tipărit eseuri filosofice în
publicaţii de specialitate („Revue Philosophique", „Europe") şi scenarii de film. Primele dintre acestea erau „cine-
poeme", prin care Fundoianu îşi manifesta interesul şi preferinţa pentru filmul experimental, cu toate că ulterior
avea să lucreze ca scenarist pentru „Paramount Pictures", probabil din cauza greutăţilor financiare. În tot timpul
şederii la Paris, Fundoianu a păstrat legătura cu mediul literar avangardist din ţară pe care, de altfel, a încercat
să-l promoveze în Franţa. A fost colaborator permanent la publicaţiile bucureştene de avangardă „Integral" şi
„unu". Benjamin Fundoianu a murit în lagărul de concentrare de la Auschwitz, la 2 octombrie 1944.

Citeste mai mult: adevarul.ro/cultura/arte/va-mai-amintiti-de-benjamin-fundoianu-

1_50ae91fb7c42d5a6639e08f8/index.html

Biografie Fundoianu Barbu

Barbu Fundoianu alias Benjamin Fondane (pseudonimele literare ale lui Benjamin Wexler), (15 noiembrie 1898,
Iasi - d.2 octombrie 1944, Birkenau, Germania), a fost critic, eseist, poet si teoretician literar.

Barbu Fundoianu a debutat in 1914, la 16 ani, in revista de orientare simbolista si modernista "Viata noua",
editata de Densusianu. Este inceputul unei sustinute activitati de poet, publicist, eseist, om de teatru. Impreuna
cu regizorul Armand Pascal intemeiaza teatrul de avangarda Insula.
Citeste mult, cu fervoare, cu o receptivitate si o siguranta a judecatii critice iesita din comun. Impresiile despre
literatura franceza le strange in volumul de note de lectura "Imagini si carti din Franta".

Este tot atat de interesat de fenomenul cultural si literar romanesc ca si de cel european, in special francez. In
1923 se expatriaza, stabilindu-se la Paris, dar pastreaza legaturile de prietenie cu scriitorii romani si publica
constant in revistele de avangarda din Romania. Astfel publica in revistele avangardei "Integral", "Unu". De altfel,
unicul volum de poezii publicat in timpul vietii si dedicat "virtual" lui Ion Minulescu, "primul clopotar al revoltei lirice
romanesti", intitulat"Privelisti", este publicat in 1930, dupa plecarea din tara.

A tradus in franceza versuri din creatia lui Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Vinea si Ion Minulescu.

Actualitatea:

B. Fundoianu, 65 de ani de la moarte de Mircea Martin

Acum 65 de ani, mai precis în 3 octombrie 1944, un mare poet, un strălucit gânditor, un intelectual
de o rară calitate umană, purtând numele de Benjamin Fondane, B. Fundoianu, B. Wechsler, era ucis
la Auschwitz, "îmbogăţind, cum scria Virgil Teodorescu într-un poem omagial, cenuşa cuptoarelor
naziste cu un pumn de pulbere rătăcitoare". Este încă un moment în care nu putem să nu evocăm şi
să nu încercăm să retrăim imaginativ oroarea, atrocitatea, nedreptatea cumplită. Un destin ca al lui
Fundoianu ne sfidează şi ne somează.

Centrul de studii interdisciplinare "Tudor Vianu" al Facultăţii de Litere din Bucureşti organizează în
această săptămână un simpozion în memoria sa, un colocviu internaţional dedicat operei sale a avut
deja loc în luna septembrie la Universitatea din Târgu Mureş, revista "Euresis" i-a dedicat un număr
special cu o largă şi importantă participare internaţională, revista "Vatra" pregăteşte, la rândul ei, un
număr omagial. "Le Mémorial de la Shoah" din Paris va inaugura pe 12 octombrie o mare expoziţie
consacrată vieţii şi operei lui B. Fondane, inclusiv perioadei şi creaţiei româneşti. Dezbateri având în
centru figura sa vor avea loc la Paris din octombrie până în ianuarie.

A vorbi despre Fundoianu-Fondane, a reflecta asupra textelor sale, a ţine colocvii, mese rotunde sau
a compune numere speciale de reviste dedicate lui reprezintă operaţii care nu au nevoie de
pretextul unei comemorări. Fundoianu-Fondane este un autor ce se impune conştiinţei şi memoriei
oricui i-a citit doar câteva poeme (româneşti sau franţuzeşti) ori câteva eseuri (româneşti sau
franţuzeşti). El este un gânditor şi un poet care are încă multe să ne spună. Apelăm la el şi el
apelează la noi, ne interpelează. Avem nevoie de el şi el are nevoie de noi în aceste timpuri în care
ideologiile, ce păreau că se decolorează, se recolorează aproape religios, iar dispoziţia amnezică este
în creştere.

B. Fondane a jucat un rol important în cultura franceză a anilor '30, la numai un deceniu după sosirea
la Paris. După ce a bulversat conştiinţa publică românească denunţând statutul tributar, "colonial" al
culturii autohtone faţă de cultura franceză, după ce a revoluţionat sensibilitatea lirică românească
prin "Priveliştile" sale, el a reînnoit substanţial exegeza critică a poeziei moderne şi a devenit un
gânditor existenţial - nu existenţialist - de marcă la nivel european. Cărţile lui s-au bucurat de
aprecierea unor autori precum Benedetto Croce, Miguel de Unamuno, Miguel Angel Asturias, Jean
Cocteau, Jean Cassou, Marcel Raymond, Raymond Aron etc. În afara raporturilor mai mult sau mai
puţin strânse cu artişti şi gânditori originari din România - Brâncuşi, Tzara, Marcel Iancu, Victor
Brauner, Claude Sernet, Ştefan Lupaşcu şi, mai târziu, Emil Cioran - a întreţinut un comerţ intelectual
semnificativ cu Antonin Artaud, Ribbemont-Dessaignes, Lévy-Brühl, Bachelard, Maritain şi,
bineînţeles, cu Leon Şestov. Întâlnirea cu acesta din urmă a fost decisivă căci s-ar putea spune că i-a
schimbat viaţa şi, în mod sigur, concepţia despre viaţă.

Poet vizionar şi tragic, gânditor existenţial, comentator literar şi politic de o luciditate excepţională,
vecină uneori cu profeţia, apropiat de mediile avangardiste, dar adversar al oricărui extremism străin
de spiritualitate şi de cultură, Fundoianu-Fondane a crezut în mesajul şi în destinul operei sale şi, din
această cauză, nu a ţinut niciun moment să se afirme cu preţul propriei demnităţi. "Inactualitatea"
pe care s-a complăcut să o cultive, nu fără o anumită ostentaţie ironică, de-a lungul perioadei sale
româneşti, s-a dovedit câştigătoare pe termen lung. Expresia sensibilităţii sale poetice îşi descoperă
astăzi noi complexităţi, multe din ideile lui par să fi fost purtate de timp, actualitatea lor ţine de
perenitate.

Scrierile sale în limba română sunt opera unui demoralizator şi a unui decolonizator a cărui impietate
nu cruţă nici natura, nici cultura. Dacă poezia sa românească este antipoetică ("priveliştile" lui sunt,
de fapt, antipeisaje) într-un sens care nu rămâne mai puţin estetic, poezia sa franceză este
antipoetică într-un sens mai profund, căci, între timp, şi concepţia sa artistică s-a schimbat radical.
Mărturia acestei schimbări o găsim chiar în textul pe care îl trimite de la Paris, după 7 ani de la
plecarea din ţară, spre a servi drept prefaţă la volumul de "Privelişti", apărut în 1930. Poezia sa de
limbă franceză vrea să fie existenţială, nu artistică; poetul îşi propune să "reintroducă în poem un pic
de omenesc". Pentru el de acum înainte poezia trebuie să fie inerentă vieţii, la fel de reală ca viaţa
însăşi; poemul trebuie să fie un "strigăt". Nu e vorba aici de o simplă poetică, ci de o poietică - pe
care volume precum Ulysse, Titanic şi, mai ales, L'Exode o vor ilustra.

Fundoianu-Fondane nu a aderat la niciuna din miş­cările de avangardă româneşti sau franceze (cu
excepţia grupului Discontinuité în 1928) şi a formulat obiecţii severe la adresa suprarealiştilor. Din
climatul avangardist nu reţine nici retorica revoluţionară, nici extremismul politic, nici măcar
experimentalismul artistic, ci doar impulsul - înscris în formula sa genetică -, de a pune spiritul în
stare de criză, de a cultiva o libertate împinsă până la absurd: comentariile sale asupra programului
dadaist stau mărturie. Această criză a spiritului se dovedeşte a fi, de fapt, criza însăşi a omului şi a
valorilor sale într-o lume din care Dumnezeu lipseşte. Judecata severă pe care o poartă el asupra
raţionalizării crescânde a poeziei şi a lumii nu îl conduce însă la fragmentarism, la relativism sau la
nihilism şi nici la ideea că omul ar fi un concept depăşit.
Într-o epocă în care, ca şi între cele două războaie, triumfă alienările de toate felurile, în care
individul se regăseşte tot mai izolat, supus unei omogenizări suportate sau acceptate, opera lui
Fondane, în ansamblul ei, ne apare ca o restaurare şi o apărare a complexităţii individului şi a
demnităţii persoanei. Lupta lui, de inspiraţie şestoviană, împotriva logicii (uniformizatoare) şi a
evidenţelor (simplificatoare) este o luptă împotriva generalităţilor abuzive care ignoră detaliile
contradictorii, o luptă împotriva schematizării şi reducţiei persoanei prin acele alegeri succesive
predicate de Sartre. Spre deosebire de Sartre (şi de Heidegger) care, adoptând perspectiva
cunoaşterii asupra existentului, întăresc puterea raţiunii universale asupra individului, Fondane (pe
urmele "gânditorilor privaţi" precum Kierkegaard, Dostoievski, Nietzsche şi, bineînţeles, Şestov)
adoptă poziţia existentului asupra cunoaşterii şi, în numele omului singur, se revoltă contra raţiunii
uniformizante.

Accentul pus asupra individului singular îl conduce pe Fondane la ideea unei "plenitudini tragice":
plenitudine în măsura în care posibilul conştiinţei este ilimitat, ireductibil la inteligibil; tragică pentru
că irealizabilă. "Lunea existenţială" poate fi imaginată (trăită în imaginaţie), dar "duminica istoriei"
nu se va sfârşi niciodată. În ciuda tuturor resemnărilor raţiunii, omul fondanian cultivă disperarea
propriului exil într-o lume a necesităţii. Disperarea nu-i atenuează, totuşi, credinţa. Figura tutelară a
filosofiei lui Fondane este un Iov neresemnat care sfidează raţionalizările istoriei din secolul al XX-
lea.

Opţiunile şi atitudinile socio-politice ale lui B. Fondane se inspiră din această perspectivă existenţială.
Căci el nu înţelege să rămână doar un "cetăţean al nefericirii umane", ci vrea să-şi asume şi condiţia
de "cetăţean al nefericirii sociale". N-a schimbat planurile de referinţă şi nu a alternat - asemenea lui
Sartre, mai târziu - registrele propriului discurs; n-a fost un militant politic şi a respins orice politizare
a problematicii artistice, atât în literatură, cât şi în cinema. Toate acţiunile lui denunţând
nedreptatea, pauperizarea, "nefericirea socială" vizează, în ultimă instanţă, "nefericirea umană".
Este ceea ce îl împiedică să se angajeze în câmpul politic "cu ochii închişi". Dacă Fondane ar mai fi
trăit, Jean-Paul Sartre ar fi avut în el, în perioada imediat postbelică, un rival şi un oponent de talie.

Textul discursului pe care n-a apucat să-l rostească la faimosul "Congres pentru libertatea culturii",
organizat în 1935 de comuniştii francezi, este capital pentru concepţia politică a lui Fondane. Autorul
se situează implicit de partea Revoluţiei şi faptul însuşi că nu resimte nevoia să-şi justifice această
alegere mi se pare semnificativ. Adeziunea lui nu este necondiţionată, dar, pe de altă parte, pentru
el nu există alternativă. Poziţia sa antifascistă este clară din punct de vedere intelectual şi moral, deşi
rămâne implicită. Ceea ce îl contrariază pe Fondane este confuzia valorilor şi "dublul limbaj" la care
practica comunistă invită, în varianta sa sovietică; el nu acceptă nici tendinţa de a transforma
antifascismul spontan al intelectualilor din Vest în prosovietism.
Pentru Fondane, nicio revoluţie autentică nu poate avea loc în afara culturii. Iar cultura e definită ca
"o ordine spirituală", nu ca una "socială". "Precedenţa spiritualului" se află la originea opoziţiei între
conceptul său de cultură şi de revoluţie şi concepţia marxist-leninistă asupra culturii şi a rolului ei în
revoluţie. Aşa se explică polemica sa cu versiunea sovietică a comunismului şi nevoia de a apăra
"conţinutul viu" al culturii împotriva abuzurilor ce caracterizează această manieră de a concepe şi de
a practica revoluţia.

De-a lungul întregii sale vieţi, Fondane a refuzat să se ia după alţii, să se alinieze, să se lase
înregimentat: a fost reticent atât faţă de revoluţia socialistă, cât şi faţă de revoluţia suprarealistă. Nu
şi-a sacrificat "adevărurile esenţiale" în numele unor interese politice sau literare, al disciplinei
revoluţionare sau al programului vreunui grup artistic. Este ceea ce îl face extrem de greu
recuperabil pentru o actualizare superficială şi zgomotoasă.

De la începutul carierei sale de jurnalist român, a reacţionat nu numai contra clişeelor verbale şi
mentale, dar şi contra curentelor de gândire dominante la un moment dat, împotriva oricărui
establishment. N-a acceptat niciodată să-şi toarne gândirea într-un anumit tipar doar pentru că "aşa
se făcea" într-un anumit moment. A vrut să-şi aparţină în exclusivitate. A fost modul lui de a se simţi
liber. Gândirea şi acţiunea contra curentului reprezintă o constantă a conduitei intelectuale a lui
Fundoianu-Fondane.

Aceste caracteristici se regăsesc chiar şi în ceea ce am putea numi strategia afirmării sale, care n-a
mizat pe solidaritatea unui anumit grup literar. Singura sa afiliere a fost una faţă de un maestru, el
însuşi străin, puţin cunoscut şi puţin recunoscut în epocă: Leon Şestov. Traiectoria acestor doi
marginali ajunşi în centrul Europei şi al culturii nu e lipsită de o anumită exemplaritate în ordinea
spiritului.

Şi, dincolo de scrierile sale, modul în care Fondane a întâmpinat moartea conferă gândirii sale
existenţiale o coerenţă luminoasă, revelatoare. Ştim că ar fi putut să scape din lagărul în care a ajuns
dacă ar fi acceptat să-şi abandoneze acolo sora mai mare, pe Lina, la care ţinea atât de mult.
Fondane ar fi putut scăpa de la moarte dacă ar fi fost mai puţin motivat şi mai puţin generos. Jean
Paulhan şi alţi prieteni ai săi, printre care Ştefan Lupaşcu şi Emil Cioran, au reuşit să obţină eliberarea
lui, invocând faptul că era căsătorit cu o franţuzoaică, altfel spus, cu o ariană. Poetul însă n-a vrut s-o
părăsească pe Lina al cărei destin l-a împărtăşit până la urmă. Ar fi putut să scape, de altfel, cu mult
înainte, prietena lui, Victoria Ocampo, asigurându-i plecarea în America de Sud şi, poate că însăşi
arestarea ar fi putut fi evitată cu mai multă prudenţă. Prietenii lui Fondane erau speriaţi şi contrariaţi
de dezinvoltura cu care acesta se plimba pe străzile Parisului ocupat.
Ne putem întreba, totuşi, dacă e vorba doar despre o simplă lipsă de prevedere sau, mai degrabă,
despre acea atitudine provocatoare care i-a pecetluit opera şi existenţa. Văd în comportamentul lui
o provocare lucidă, nu a hazardului, ci a destinului, modul său omenesc de a sfida evidenţele, de a
opune Forţei brute normalitatea muncii intelectuale. Fondane a vrut să trăiască liber, aşa cum a
gândit; din această cauză nu a ieşit, ci s-a păstrat mereu în câmpul tragic. Provocarea destinului nu
înseamnă altceva pentru el decât asumarea lui până la capăt. În ultima lui scrisoare, Fondane îi
reamintea soţiei sale ceea ce îi spusese mai demult, şi anume că "există în figura destinului nostru
lucruri ce nu pot fi schimbate". Deşi scrisă în pragul despărţirii definitive, această scrisoare, ca şi
întreaga operă a autorului, refuză, cum vedem, tonul patetic. Am convingerea că nu vom cădea în
patetism dacă vom recunoaşte că omul acesta a fost un erou.

Gestul său sacrificial probează un eroism fără nicio urmă de vanitate şi spectaculozitate. Nu o dată,
actele pe care obişnuim să le considerăm eroice au un caracter de bravură sau chiar de bravadă; în
cazul lui Fondane e vorba de o asumare simplă, firească, neezitantă, de o decizie spontană,
menţinută apoi şi la lumina reflecţiei analitice. De câte ori s-ar fi putut răzgândi în acest interval, câte
alibiuri n-ar fi putut inventa mintea lui atât de scornitoare pentru o soluţie care l-ar fi salvat! Ar fi
putut, printre altele, să iasă el mai întâi din lagăr spre a încerca mai apoi să o scoată şi pe sora sa,
Lina. Fermitatea deciziei sale se verifică şi prin faptul că nu a amânat-o câtuşi de puţin. El a optat
pentru o morală spontană şi umană, şi nu pentru o dilematică intelectuală care s-ar fi rezolvat prin
amânare şi predare neputincioasă în faţa evidenţei şi a forţei. Ne putem întreba câţi intelectuali de
talia lui Fondane, cu o operă ca a lui în spate şi, mai ales, cu aceea nescrisă în minte ar fi comis un
asemenea gest?

El a găsit şi în acel moment al unei teribile presiuni, al unei constrângeri maxime, un interval de
libertate, adoptând o ţinută de o exemplară demnitate umană; şi-a acordat lui însuşi această
libertate a alegerii. Dacă ar fi ales altfel, n-ar mai fi fost cu adevărat liber şi n-ar mai fi fost, desigur, el
însuşi. A procedat astfel încât, chiar şi în asemenea condiţii opresive, în proximitatea morţii, soluţia
morală să apară ca un rezultat al libertăţii; a transformat libertatea sa interioară în libertate pur şi
simplu. Prin sacrificiul său, el salvează demnitatea vieţii înseşi.

De aceea vorbim, în cazul lui, nu de acceptarea unui destin, ci de asumarea lui conştientă, nu de
nesupunerea faţă de o poruncă divină sau faţă de ordinea universală şi nici despre un conflict între
destin şi moralitate. El face astfel încât problematica libertăţii să se deschidă înspre aceea a
moralităţii.

"Nu suntem la mâna nimănui atâta timp cât moartea e în mâinile noastre" - spune Seneca în Scrisori
către Lucillius. În Analele sale, Tacit relatează, plin de respect, moartea demnă a lui Seneca şi
pomeneşte declaraţia pe care acesta a făcut-o prietenilor, şi anume că le lasă "singurul bun, icoana
vieţii sale". Benjamin Fondane ne lasă o operă importantă, în română şi în franceză, dar ne lasă şi
 amintirea unei vieţi căreia moartea, în condiţiile ştiute, i-a dat o unitate, o coerenţă şi o consecvenţă
de-a dreptul extraordinare.

Desigur, azi o asemenea exemplaritate riscă să pară neverosimilă sau, mai rău, să fie dedramatizată
ori chiar bagatelizată. Postmodernitatea nu mai suportă convingerile tari, gravitatea e suspectată şi
deseori ironizată, tragicul trebuie neapărat agrementat cu spirit ludic spre a fi tolerat.

Nici modernismul anterior nu dădea o importanţă prea mare biografiei unui creator. Ceea ce conta
era opera. Distincţia proustiană între eul estetic şi eul empiric a transformat interesul pentru viaţa
unui artist într-o preocupare nerelevantă, chiar maladivă, şi a încurajat asocialitatea şi amoralitatea
scriitorilor. Secolul al XX-lea a şi produs destui autori ale căror prestaţii lumeşti, social-politice şi etice
trebuie uitate spre a le putea citi cărţile cu o privire senină.

În cazul lui Fondane avem o unitate între viaţă şi operă. Avem în faţă un om autentic, nu un om de
hârtie, un om care acţionează, gândeşte, vorbeşte şi scrie, avem în faţă "cărţile unei vieţi juste".
Mesajul operei sale şi conduita sa existenţială ne invită să repunem problema valorilor într-o lume în
care, cum ştim, nu mai există fapte, ci doar interpretări, să restaurăm judecata morală în această
lume în care distincţia între bine şi rău este anevoioasă şi, nu o dată, chiar prezumţioasă. La peste
110 ani de la naştere şi la 65 de ani de la moarte, Benjamin Wechsler, B. Fundoianu, Benjamin
Fondane ne sfidează şi ne somează. Home > Arhivă > 2009 > Numarul 40 > B. Fundoianu, 65 de ani de la
moarte/http://www.romlit.ro/b._fundoianu_65_de_ani_de_la_moarte

B. Fundoianu,[1][2][3] alias Benjamin Fondane (pseudonimele literare ale lui Benjamin

Wexler [ortografiat și Wechsler]), (n.14 noiembrie 1898, Iași - d. 2 octombrie 1944, lagărul nazist
de exterminare Auschwitz, Polonia) a fost un critic, eseist, poet șiteoretician literar franco-
român de etnie evreiască.

Cuprins
[ascunde]

 1 Biografie
o 1.1 Perioada românească
o 1.2 Perioada franceză
 2 Opera
o 2.1 Opere în limba română
o 2.2 Opere în limba franceză (selecție)
o 2.3 Traduceri din limba franceză
 3 Vezi și
 4 Note
 5 Bibliografie
 6 Legături externe

Biografie[modificare | modificare sursă]

Perioada românească[modificare | modificare sursă]
A fost fiul comerciantului Isaac Wechsler din Ținutul Herța. A început să colaboreze încă de la 14
ani la diverse revisteromânești și evreiești. Dar adevăratul debut poate fi considerat doi ani mai
târziu în revista de orientare simbolistă șimodernistă Viața nouă, editată de Ovid Densușianu.
Este începutul unei susținute activități de poet, publicist, eseist, om de teatru. Împreună cu
regizorul Armand Pascal întemeiază teatrul de avangardă Insula.

Citește mult, cu fervoare, cu o receptivitate și o siguranță a judecății critice ieșită din comun.
Impresiile despre literatura franceză le strânge în volumul de note de lectură Imagini și cărți din
Franța. Este tot atât de interesat de fenomenul cultural și literar românesc ca și de cel european,
în special francez.

După trei ani de studii la Facultatea de Drept din Iași, se stabilește la București.

Perioada franceză[modificare | modificare sursă]

În 1923 se expatriază, stabilindu-se la Paris, dar păstrează legăturile de prietenie cu scriitorii
români și publică constant în revistele de avangardă din România. Astfel publică în revistele
avangardei Integral, Unu, Contimporanul. De altfel, unicul volum de poezii publicat în timpul vieții
și dedicat "virtual" lui Ion Minulescu, "primul clopotar al revoltei lirice românești", intitulatPriveliști,
îi apare în 1930, după plecarea din țară. A tradus în franceză versuri din creația lui Tudor
Arghezi, George Bacovia, Ion Vinea și Ion Minulescu.

Integrat unui alt spațiu cultural, poetul va publica în Franța sub numele de Benjamin Fondane.
Rămâne același comentator pasionat și receptiv al vieții literare, iar semnătura lui va apărea
frecvent în revistele literare, mai cu seamă în revista Les Cahiers du Sud.
Viața sa pariziană este marcată însă de dezrădăcinare (vezi poemul Exodul), de dificultatea de a
scrie în franceză, deși va ajunge să stăpânească franceza scrisă într-un timp relativ scurt.
Determinantă pentru evoluția spirituală a lui Benjamin Fondane a fost întâlnirea, în primăvara
anului 1924, cu filosoful rus Lev Șestov, precum și cu scrierile luiFriedrich Nietzsche și Søren
Kierkegaard. Personalitatea lui avea să se exprime cel mai convingător în activitățile de interpret
și teoretician al poeziei moderne. În acest domeniu, gândirea lui a atins punctul de maximă
originalitate. Cel mai important volum de eseuri, apărut postum, se intitulează La conscience
malheureuse (Conștiința nefericită). Monografia Rimbaud le voyou (Rimbaud vântură-lume,
traducere, note, comentarii și anexe de Luiza Palanciuc și Mihai Șora), Faux Traité
d'Esthétique (Fals tratat de estetică, traducere, note, comentarii și anexe de Luiza Palanciuc și
Mihai Șora) și Baudelaire et l'expérience du gouffre (Baudelaire și experiența abisului, traducere,
note, comentarii și anexe de Luiza Palanciuc și Mihai Șora), sunt alte trei opere de meditație, de
punere în cauză a statutului artei, al poeziei, în special, ca necesitate spirituală a lumii moderne.
Creația poetică originală franceză a lui Benjamin Fondane a fost adunată în volumul antologic Le
mal des fantômes (1980), titlul fiind ales chiar de autor și trimis soției sale, Genevieve, prin
intermediul unei scrisori testament, scrisă în lagărul de sortare a evreilor de la Drancy.
Scrisoarea aceasta conținea indicații precise asupra modului în care trebuia editată opera sa.
Acest volum antologic a fost publicat târziu, după dispariția lui tragică, alcătuit din câteva cicluri
separate de versuri Ulysse, l'Exode, Titanic, Au temps de poème, Poèmes épars. Ideile de
rătăcire, de exil printre oameni, de paradis pierdut, de univers al copilăriei ca stare de grație sunt
centrale poeziilor sale. Nu întâmplător este asimilat adeseori evreului rătăcitor ca tip universal
al intelectualului, în speță al filosofului neliniștit, interogativ, care caută soluții pe care nu le va
afla nicicând.

În timpul ocupației germane a Franței este arestat de către Gestapo împreună cu sora sa mai
mare Lina, în urma unui denunț cu privire la faptul că erau evrei. Amândoi au fost închiși în
lagărul de la Drancy, de unde câțiva prieteni, între care Emil Cioran, care va evoca episodul în
volumul său, Exerciții de admirație, Stephane Lupasco, Paulhan, au obținut eliberarea sa, dar nu
și pe a Linei, care nu avea încă cetățenia franceză. Fondane refuză să părăsească lagărul fără
sora sa, Lina. Ei au fost deportați la Auschwitz în mai 1944. Din nefericire, urma Linei s-a pierdut.
Fondane va fi gazat după câteva luni, la 2 octombrie 1944, la Birkenau.

Fundoianu-Fondane - Un destin care ne sfidează şi ne somează

Il se peut que le suprême héroïsme, je veux dire la chose

la plus malaisée à l'homme, ne soit pas le sacrifice de

sa vie, mais l'aveu de sa défaite spirituelle. (B. Fondane)

La 3 octombrie 1944, un mare poet, un strălucit gânditor, un intelectual de o rară calitate umană,
purtând numele de Benjamin Fondane, B. Fundoianu, B. Wechsler, era ucis la Auschwitz,
"îmbogăţind" - cum scria Virgil Teodorescu într-un poem omagial - "cenuşa cuptoarelor naziste cu
un pumn de pulbere rătăcitoare". Iniţiind această ediţie de Opere, nu putem să nu ne gândim la
omul care s-a aflat la originea lor şi să nu încercăm să retrăim imaginativ oroarea, atrocitatea,
nedreptatea cumplită, barbaria absolută. Un destin ca al lui Fundoianu ne sfidează şi ne somează.

A vorbi despre Fundoianu-Fondane, a reflecta asupra textelor sale, a ţine colocvii, mese rotunde
sau a compune numere speciale de reviste dedicate lui, reprezintă operaţii care nu au nevoie de
pretextul unei comemorări sau aniversări. Cu atât mai mult, o ediţie (critică) a operelor sale se
cere eliberată (pe cât posibil) de circumstanţe şi conjuncturi fără a pierde din vedere mesajul
infinit preţios pe care biografia autorului, modul său de a trăi, de a-şi trăi scrisul, ni-l transmite.
Fundoianu-Fondane este un autor ce se impune conştiinţei şi memoriei oricui i-a citit doar câteva
poeme (româneşti sau franţuzeşti) ori câteva eseuri (româneşti sau franţuzeşti). El este un
gânditor şi un poet care are încă multe să ne spună. Apelăm la el şi el apelează la noi, ne
interpelează. Avem nevoie de el şi el are nevoie de noi în aceste timpuri în care ideologiile, ce
păreau că se decolorează, se recolorează aproape religios, iar dispoziţia amnezică este în creştere.

B. Fondane a jucat un rol important în cultura franceză a anilor '30, la numai un deceniu de la
sosirea sa la Paris. După ce a bulversat conştiinţa publică românească denunţând statutul tributar,
"colonial" al culturii autohtone faţă de cultura franceză, după ce a revoluţionat sensibilitatea lirică
românească prin Priveliştile sale, el a reînnoit substanţial exegeza critică a poeziei moderne şi a
devenit un gânditor existenţial - nu existenţialist - de marcă la nivel european. Cărţile lui s-au
bucurat de aprecierea unor autori precum Benedetto Croce, Miguel de Unamuno, Miguel Angel
Asturias, Jean Cocteau, Jean Cassou, Marcel Raymond, Raymond Aron etc. În afara raporturilor
mai mult sau mai puţin strânse cu artişti şi gânditori originari din România - Brâncuşi, Tzara,
Marcel Iancu, Victor Brauner, Claude Sernet, Ştefan Lupaşcu şi, mai târziu, Emil Cioran -, a
întreţinut un comerţ intelectual semnificativ cu Antonin Artaud, Ribbemont-Dessaignes, Lévy-
Brühl, Bachelard, Maritain şi, bineînţeles, cu Lev Şestov. Întâlnirea cu acesta din urmă a fost
decisivă, căci s-ar putea spune că i-a schimbat viaţa şi, în mod sigur, concepţia despre viaţă.

Poet vizionar şi tragic, gânditor existenţial, comentator literar şi politic de o luciditate excepţională,
vecină uneori cu profeţia, apropiat de mediile avangardiste, dar adversar al oricărui extremism
străin de spiritualitate şi de cultură, Fundoianu-Fondane a crezut în mesajul şi în destinul operei
sale şi, din această cauză, nu a ţinut nici un moment să se afirme cu preţul propriei demnităţi.
"Inactualitatea" pe care s-a complăcut să o cultive, nu fără o anumită ostentaţie ironică, de-a
lungul perioadei sale româneşti, s-a dovedit câştigătoare pe termen lung. Expresia sensibilităţii
sale poetice îşi descoperă astăzi noi complexităţi, multe dintre ideile lui par să fi fost purtate de
timp, actualitatea lor ţine de perenitate.

Scrierile sale în limba română sunt opera unui demoralizator şi a unui decolonizator a cărui
impietate nu cruţă nici natura, nici cultura. Dacă poezia sa românească este antipoetică
("priveliştile" lui sunt, de fapt, antipeisaje) într-un sens care nu rămâne mai puţin estetic, poezia
sa franceză este antipoetică într-un sens mai profund, căci, între timp, şi concepţia sa artistică s-a
schimbat radical. Mărturia acestei schimbări o găsim chiar în textul intitulat "Câteva cuvinte
pădureţe" pe care îl trimite de la Paris, după şapte ani de la plecarea din ţară, spre a servi drept
prefaţă la volumul Privelişti, apărut în 1930. Poezia sa de limbă franceză vrea să fie existenţială,
nu artistică; poetul îşi propune să "reintroducă în poem un pic de omenesc". Pentru el, de acum
înainte, poezia trebuie să fie inerentă vieţii, la fel de reală ca viaţa însăşi; poemul trebuie să fie un
"strigăt". Nu e vorba aici de o simplă poetică, ci de o poietică - pe care volume
precum Ulysse, Titanic şi, mai ales, L'Exode o vor ilustra.

Fundoianu-Fondane nu a aderat la nici una dintre mişcările de avangardă româneşti sau franceze
(cu excepţia grupului "Discontinuité", în 1928) şi a formulat obiecţii severe la adresa
suprarealiştilor. Din climatul avangardist nu reţine nici retorica revoluţionară, nici extremismul
politic, nici măcar experimentalismul artistic, ci doar impulsul - înscris în formula sa genetică - de
a pune spiritul în stare de criză, de a cultiva o libertate împinsă până la absurd: comentariile sale
asupra programului dadaist stau mărturie. Această criză a spiritului se dovedeşte a fi , de fapt,
criza însăşi a omului şi a valorilor sale într-o lume din care Dumnezeu lipseşte. Judecata severă pe
care o poartă el asupra raţionalizării crescânde a poeziei şi a lumii nu îl conduce însă la
fragmentarism, la relativism sau la nihilism şi nici la ideea că omul ar fi un concept depăşit.

Într-o epocă în care, ca şi între cele două războaie, triumfă alienările de toate felurile, în care
individul se regăseşte tot mai izolat, supus unei omogenizări suportate sau acceptate, opera lui
Fundoianu-Fondane, în ansamblul ei, ne apare ca o restaurare şi o apărare a complexităţii
individului şi a demnităţii persoanei. Lupta lui, de inspiraţie şestoviană, împotriva logicii
(uniformizatoare) şi a evidenţelor (simplificatoare) este o luptă împotriva generalităţilor abuzive
care ignoră detaliile contradictorii, o luptă împotriva schematizării şi a reducţiei persoanei prin
acele alegeri succesive predicate de Sartre. Spre deosebire de Sartre (şi de Heidegger) care,
adoptând perspectiva cunoaşterii asupra existentului, întăresc puterea raţiunii universale asupra
individului, Fondane (pe urmele "gânditorilor privaţi" precum Kierkegaard, Dostoievski, Nietzsche
şi, bineînţeles, Şestov) adoptă poziţia existentului asupra cunoaşterii şi, în numele omului singur,
se revoltă contra raţiunii uniformizante.

Accentul pus asupra individului singular îl conduce pe Fondane la ideea unei "plenitudini tragice":
plenitudine în măsura în care posibilul conştiinţei este ilimitat, ireductibil la inteligibil; tragică,
pentru că irealizabilă. "Lunea existenţială" poate fi imaginată (trăită în imaginaţie), dar "duminica
istoriei" nu se va sfârşi niciodată. În ciuda tuturor resemnărilor raţiunii, omul fondanian cultivă
disperarea propriului exil într-o lume a necesităţii. Disperarea nu-i atenuează totuşi credinţa.
Figura tutelară a filosofiei lui Fondane este un Iov neresemnat care sfidează raţionalizările istoriei
din secolul XX.

Opţiunile şi atitudinile socio-politice ale lui B. Fondane se inspiră din această perspectivă
existenţială. Căci el nu înţelege să rămână doar un "cetăţean al nefericirii umane", ci vrea să-şi
asume şi condiţia de "cetăţean al nefericirii sociale". N-a schimbat planurile de referinţă şi nu a
alternat - asemenea lui Sartre, mai târziu - registrele propriului discurs; n-a fost un militant politic
şi a respins orice politizare a problematicii artistice atât în literatură, cât şi în cinematografie. Toate
acţiunile lui denunţând nedreptatea, pauperizarea, "nefericirea socială" vizează, în ultimă instanţă,
"nefericirea umană". Este ceea ce îl împiedică să se angajeze în câmpul politic "cu ochii închişi".
Dacă Fondane ar mai fi trăit, Jean-Paul Sartre ar fi avut în el, în perioada imediat postbelică, un
rival şi un oponent de talie.

Textul discursului pe care n-a apucat să-l rostească la faimosul "Congres pentru libertatea culturii",
organizat în 1935 de comuniştii francezi, este capital pentru concepţia politică a lui Fondane.
Autorul se situează implicit de partea Revoluţiei şi faptul însuşi că nu resimte nevoia să-şi justifice
această alegere mi se pare semnificativ. Adeziunea lui nu este necondiţionată, dar, pe de altă
parte, pentru el nu există alternativă. Poziţia sa antifascistă este clară din punct de vedere
intelectual şi moral, deşi rămâne implicită. Ceea ce îl contrariază pe Fondane sunt confuzia
valorilor şi "dublul limbaj" la care practica comunistă invită, în varianta sa sovietică; el nu acceptă
nici tendinţa de a transforma antifascismul spontan al intelectualilor din Vest în prosovietism.

Pentru Fondane, nici o revoluţie autentică nu poate avea loc în afara culturii. Iar cultura e definită
ca "o ordine spirituală", nu ca una "socială". "Precedenţa spiritualului" se află la originea opoziţiei
dintre conceptul său de cultură şi de revoluţie şi concepţia marxist-leninistă asupra culturii şi a
rolului ei în revoluţie. Aşa se explică polemica sa cu versiunea sovietică a comunismului şi nevoia
de a apăra "conţinutul viu" al culturii împotriva abuzurilor ce caracterizează această manieră de a
concepe şi de a practica revoluţia.

De-a lungul întregii sale vieţi, Fondane a refuzat să se ia după alţii, să se alinieze, să se lase
înregimentat: a fost reticent atât faţă de revoluţia socialistă, cât şi faţă de revoluţia suprarealistă.
Nu şi-a sacrificat "adevărurile esenţiale" în numele unor interese politice sau literare, al disciplinei
revoluţionare sau al programului vreunui grup artistic. Este ceea ce îl face extrem de greu
recuperabil pentru o actualizare superficială şi zgomotoasă.

De la începutul carierei sale de jurnalist român, a reacţionat nu numai contra clişeelor verbale şi
mentale, dar şi contra curentelor de gândire dominante la un moment dat, împotriva
oricăruiestablishment.

N-a acceptat niciodată să-şi toarne gândirea într-un anumit tipar doar pentru că "aşa se făcea"
într-un anumit moment. A vrut să-şi aparţină în exclusivitate. A fost modul lui de a se simţi liber.
Gândirea şi acţiunea contra curentului reprezintă o constantă a conduitei intelectuale a lui
Fundoianu-Fondane.

Aceste caracteristici se regăsesc chiar şi în ceea ce am putea numi strategia afirmării sale, care n-a
mizat pe solidaritatea unui anumit grup literar. Singura sa afiliere a fost una faţă de un maestru, el
însuşi străin, puţin cunoscut şi puţin recunoscut în epocă: Leon Şestov. Traiectoria acestor doi
marginali ajunşi în centrul Europei şi al culturii nu e lipsită de o anumită exemplaritate în ordinea
spiritului.

Şi, dincolo de scrierile sale, modul în care Fondane a întâmpinat moartea conferă gândirii sale
existenţiale o coerenţă luminoasă, revelatoare. Ştim că ar fi putut să scape din lagărul de la
Drancy (de lângă Paris) în care a ajuns dacă ar fi acceptat să-şi abandoneze acolo sora mai mare,
pe Lina, la care ţinea atât de mult. Da, Fondane ar fi putut scăpa de la moarte dacă ar fi fost mai
puţin motivat şi mai puţin generos. Jean Paulhan şi alţi prieteni ai săi, printre care Ştefan Lupaşcu
şi Emil Cioran, au reuşit să obţină eliberarea lui, invocând faptul că era căsătorit cu o franţuzoaică,
altfel spus, cu o ariană. Poetul însă n-a vrut s-o părăsească pe Lina al cărei destin l-a împărtăşit
până la urmă. Ar fi putut să scape, de altfel, cu mult înainte, prietena lui, Victoria Ocampo,
asigurându-i plecarea în America de Sud. Şi poate că însăşi arestarea ar fi putut fi evitată cu mai
multă prudenţă. Prietenii lui Fondane erau speriaţi şi contrariaţi de dezinvoltura cu care acesta se
plimba pe străzile Parisului ocupat.

Ne putem întreba totuşi dacă e vorba doar despre o simplă lipsă de prevedere sau, mai degrabă,
despre acea atitudine provocatoare care i-a pecetluit opera şi existenţa. Văd în comportamentul lui
o provocare lucidă, nu a hazardului, ci a destinului, modul său omenesc de a sfida evidenţele, de a
opune Forţei brute normalitatea muncii intelectuale. Fondane a vrut să trăiască liber, aşa cum a
gândit; din această cauză nu a ieşit, ci s-a păstrat mereu în câmpul tragic. Provocarea destinului
nu înseamnă altceva pentru el decât asumarea lui până la capăt. În ultima lui scrisoare, Fondane îi
reamintea soţiei sale ceea ce îi spusese mai demult, şi anume că "există în figura destinului nostru
lucruri ce nu pot fi schimbate". Deşi scrisă în pragul despărţirii definitive, această scrisoare, ca şi
întreaga operă a autorului, refuză, cum vedem, tonul patetic. Am convingerea că nu vom cădea în
patetism dacă vom recunoaşte că omul acesta a fost un erou.

Gestul său sacrificial probează un eroism fără nici o urmă de vanitate şi spectaculozitate. Nu o
dată, actele pe care obişnuim să le considerăm eroice au un caracter de bravură sau chiar de
bravadă; în cazul lui Fondane e vorba de o asumare simplă, firească, neezitantă, de o decizie
spontană, menţinută apoi şi la lumina reflecţiei analitice. De câte ori s-ar fi putut răzgândi în acest
interval, câte alibiuri n-ar fi putut inventa mintea lui atât de scornitoare pentru o soluţie care l-ar fi
salvat! Ar fi putut, printre altele, să iasă el mai întâi din lagăr spre a încerca mai apoi să o scoată şi
pe sora sa, Lina. Fermitatea deciziei sale se verifică şi prin faptul că nu a amânat-o câtuşi de puţin.
El a optat pentru o morală spontană şi umană, şi nu pentru o dilematică intelectuală care s-ar fi
rezolvat prin amânare şi predare neputincioasă în faţa evidenţei şi a forţei. Ne putem întreba câţi
intelectuali de talia lui Fondane, cu o operă ca a lui în spate şi, mai ales, cu aceea încă nescrisă în
minte, ar fi comis un asemenea gest?

El a găsit şi în acel moment al unei teribile presiuni, al unei constrângeri maxime, un interval de
libertate, adoptând o ţinută de o exemplară demnitate umană; şi-a acordat lui însuşi această
libertate a alegerii. Dacă ar fi ales altfel, n-ar mai fi fost cu adevărat liber şi n-ar mai fi fost,
desigur, el însuşi. A procedat astfel încât, chiar şi în asemenea condiţii opresive, în proximitatea
morţii, soluţia morală să apară ca un rezultat al libertăţii; a transformat libertatea sa interioară în
libertate pur şi simplu. Prin sacrificiul său, el salvează demnitatea vieţii înseşi.

De aceea vorbim, în cazul lui, nu de acceptarea unui destin, ci de asumarea lui conştientă, nu de
nesupunerea faţă de o poruncă divină sau faţă de ordinea universală şi nici despre un conflict între
destin şi moralitate. Gestul său face ca problematica libertăţii să se deschidă înspre aceea
a moralităţii.

"Nu suntem la mâna nimănui atâta timp cât moartea e în mâinile noastre", spune Seneca
înEpistole către Lucilius. În Analele sale, Tacit relatează, plin de respect, moartea demnă a lui
Seneca şi pomeneşte declaraţia pe care acesta a făcut-o prietenilor, şi anume că le lasă "singurul
bun, icoana vieţii sale". Benjamin Fondane ne lasă o operă importantă, în română şi în franceză,
dar ne lasă şi amintirea unei vieţi căreia moartea, în condiţiile ştiute, i-a dat o unitate, o coerenţă
şi o consecvenţă de-a dreptul extraordinare.

Desigur, azi o asemenea exemplaritate riscă să pară neverosimilă sau, mai rău, să fie
dedramatizată ori chiar bagatelizată. Postmodernitatea nu mai suportă convingerile tari, gravitatea
e suspectată şi deseori ironizată, tragicul trebuie agrementat cu spirit ludic spre a fi tolerat.

Nici modernismul anterior nu dădea o importanţă prea mare biografiei unui creator. Ceea ce conta
era opera. Distincţia proustiană între eul estetic şi eul empiric a transformat interesul pentru viaţa
unui artist într-o preocupare nerelevantă, chiar maladivă, şi a încurajat asocialitatea şi
amoralitatea scriitorilor. Secolul XX a şi produs destui autori ale căror prestaţii lumeşti, social-
politice şi etice trebuie uitate (sau puse în paranteză) spre a le putea citi cărţile cu o privire senină.

În cazul lui Fondane, avem o unitate între viaţă şi operă. Avem în faţă un om autentic, nu un om
de hârtie, un om care acţionează, gândeşte, vorbeşte şi scrie, avem în faţă "cărţile unei vieţi
juste". Mesajul operei sale şi conduita sa existenţială ne invită să repunem problema valorilor într-
o lume în care, cum ştim, nu mai există fapte, ci doar interpretări, să restaurăm judecata morală
în această lume în care distincţia între bine şi rău este anevoioasă şi, nu o dată, chiar
prezumţioasă.

La peste 113 ani de la naştere şi la 67 de ani de la moarte, Benjamin Wechsler, B. Fundoianu,

Benjamin Fondane ne sfidează şi ne somează.

(Mircea Martin)

*****

Receptarea poeziei antume a lui B. Fundoianu

(Ediţii)
O importanţă deosebită în receptarea şi rediscutarea, cu fiecare nouă generaţie, a operei lui B.
Fundoianu, a avut-o editarea postumă a acesteia. Fiecare ediţie a fost însoţită de o prefaţă care
prezenta şi analiza opera în limba română a scriitorului şi fiecare a reprezentat un moment de
stimulare a studiilor critice, separate de textul operei, care i-au urmat imediat. Diversitatea
articolelor apărute în presă şi în volumele de critică ale anului 1966 se explică prin apariţia, în
1965, a ediţiei de Poezii care marca reintrarea numelui Fundoianu în cultura română, după o
perioadă de tăcere de două decenii, începută în 1945. Ediţia apare în condiţiile în care cenzura era
încă foarte vigilentă şi activă, lucru de care trebuie să ţinem seama atunci când discutăm structura
ei. Este vorba de Poezii, antologie şi traduceri de Virgil Teodorescu, cu o prefaţă de D. Petrescu,
Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965.

Intenţia editorului, fost poet suprarealist, devenit funcţionar literar (în acel moment era şeful
secţiei de poezie de la Editura pentru Literatură), de a oferi cititorului o idee cât mai completă
asupra întregii opere a lui Fundoianu este evidentă din alcătuirea sumarului: este republicat
volumul Privelişti, căruia i se adaugă câteva titluri din periodice (Rondel de toamnă, Poem profan,
Arşiţa, Psalmul leprosului, Monologul lui Baltazar, Privelişti, Psalmul lui Adam), câteva titluri din
manuscrise (Dedicaţie, Frunzele din salcâmii cei mari, Cum dormi printre gutuie..., Vreau săne-
azvârle aceeaşi furtună, Amintirea), dar mai ales i se adaugă o traducere aproape integrală a
volumelor Ulysse şi Titanic, plus poemele, atunci din periodice, Super Flumina Babilonis, Cor,
Glasul în deşert, Iunie 40, Exodul (fragment), toate în traducerea lui Virgil Teodorescu.

Despre felul în care acţiona cenzura, un singur exemplu: în volum titlul Herţa apare întrucât era
inevitabil, dar în studiile care discută poeziile lui Fundoianu cuvântul Herţa, nume al unei localităţi
care nu se mai află pe teritoriul României, aşa cum nu se mai află nici comuna Fundoaia (atunci în
URSS, azi în Ucraina), nu mai poate să apară, citatele indicând poemul doar prin cifra romană.

În schimb, în volum nu se tipăreşte celebra şi atât de discutata prefaţă la Privelişti, "Câteva

cuvinte pădureţe", înlocuită cu un poem omagial dedicat de Virgil Teodorescu scriitorului,Oceanul
inocenţei. Dedicaţia sună astfel: Lui Barbu Fundoianu, în amintire.

D. Petrescu semnează o prefaţă corect, chiar dacă sumar, documentată, marcată în interpretare
de stereotipiile ideologice ale vremii: "Lipsa unei concepţii filosoficematerialist-dialectice îşi spune
cuvântul acum şi mai târziu". Trebuie să ţinem seama că perspectiva "critică" asupra scriitorilor
nemarxişti era condiţia ca opera lor să apară. Prefaţatorul se "distanţează" ideologic permanent de
opera celui despre care scrie:

"Dincolo de graniţele fireşti, impuse de instrumentul lingvistic, întreaga poezie a lui Fundoianu
poartă pecetea unei personalităţi puternice, complexe şi contradictorii, permanent frământate de
diversele aspecte ale cunoaşterii, frământare ce-i conferă unitatea. [...] Fără a fi izbutitsă-şi afle
liniştea sufletească prin refugiul în poezie, Fundoianu a executat un gest de izolare şi de adâncire
în sine care i-a dat întreaga măsură a dramei individului în societatea burgheză. [...] Anotimpul
preferat de poet e toamna, dar nu una care să celebreze victoriile omului asupra naturii, ci o
toamnă a tristeţii, a melancoliei în faţa procesului de decrepitudine a naturii. [...]

Temperamentul său sociabil, sensibilitatea sa mereu proaspătă, nevoia interioară de frumos şi

lumină, pe care poetul o proiectează în afară într-o adevărată şi îmbelşugată revărsare, duc la
depăşirea acestor stări sufleteşti, şi în poezia înfăţişând alte aspecte ale naturii şi alte anotimpuri
sentimentul este mai totdeauna tonic, de potenţare a vieţii" (D. Petrescu, "Prefaţă", în ed. cit.).

Cu dedicaţia lui Virgil Teodorescu, cu prefaţa lui D. Petrescu, dar fără prefaţa autorului, esenţialul
se înfăptuise: apăruseră poeziile unui scriitor despre care nu se mai vorbise în ultimii douăzeci de
ani.

În 1974 va apărea volumul Privelişti şi inedite, ediţie îngrijită, introducere şi note de Paul Daniel,
Editura Cartea Românească. Cartea conţine volumul Privelişti, la care se adaugă 20 de titluri din
periodice şi 96 de titluri din manuscrise. Începea recuperarea integrală a moştenirii poetice a lui
Fundoianu, volumul oferind şi o anticipare a ceea ce avea să fie marea ediţie recuperatoare, cea
din 1978.

După patru ani va fi publicată ediţia-standard: B. Fundoianu, Poezii, ediţie, note şi variante de Paul
Daniel şi G. Zarafu, studiu introductiv de Mircea Martin, postfaţă de Paul Daniel, Editura Minerva,
1978. Este o ediţie critică, rămasă până astăzi ediţia de bază în considerarea operei poetului. Ea
cuprinde (aproape) toate poeziile în limba română ale scriitorului, tipărite în volumul Privelişti şi în
periodice sau rămase în manuscrise, cu variantele lor, însoţite de note. Postfaţa lui Paul Daniel,
soţul surorii mai mici a poetului, Rodica, rămâne prima şi, în limba română, cea mai completă
biografi e a lui B. Fundoianu, chiar dacă precizări, corectări şi amănunte s-au mai adăugat pe
parcurs.

Prefaţa semnată de Mircea Martin, "Poezia lui B. Fundoianu sau peisajul văzut cu ochii închişi",
oferă o evaluare critică şi o hermeneutică amănunţită, dintr-o perspectivă modernă, a poeziei
acestuia. În cea mai mare parte ea va fi preluată şi amplificată în volumul Introducere în opera lui
B. Fundoianu, publicat în 1984.

În 1983, vor fi retipărite textele de bază ale ediţiei din 1978, în două volume de Poezii, apărute în
colecţia "Biblioteca pentru toţi", fără note şi variante, cu o prefaţă de Dumitru Micu. Numai o parte
din această prefaţă, şi anume cea privind situarea poetului în cadrul unei direcţii literare, va fi
reluată de autor în lucrarea de sinteză Modernismul românesc, 1985. Prefaţa descrie metodic şi
detaliat universul cultural al lui Fundoianu şi universul imaginar al poeziei sale.

"De la primele încercări, versificatorul nu imită un singur autor, ci cam pe toţi poeţii studiaţi în
şcoală, cum şi pe alţii, citiţi doar din propriul îndemn. Pot fi astfel identificaţi, la început fiecare în
parte, cu timpul îndeosebi în felurite combinaţii: Eminescu, model principal, o vreme Vlahuţă,
Alexandrescu, Alecsandri, Coşbuc, Iosif, Goga, Topîrceanu, Mihail Codreanu; din 1914 (tot mai
frecvent) şi Petică, Anghel, apoi Macedonski, D. Iacobescu, Oreste, N. Davidescu, incidental
Densusianu, mai ales Minulescu, încă şi mai des Bacovia, «parnasienii» din jurul lui Macedonski şi
Mircea Demetriad, simboliştii sentimentali (Mihail Cruceanu, Matei Elian ş.a.), cei evazionişti şi
«decadenţi» (Al. Gherghel, Eugeniu Ştefănescu-Est), I.M. Raşcu, Tudor Vianu. În versurile
începutului de adolescenţă apar pe alocuri... cu anticipaţie, Demostene Botez, Camil Baltazar,
Blaga chiar (liber sau cuprins în Vianu), G. Călinescu. Din 1915, asupra «beniaminului» începe a se
exercita, ameninţând să devină covârşitoare, influenţa argheziană. Cititor, din fragedă vârstă, şi de
poezie străină, viitorul B. Fundoianu utilizează vizibil pe Heine (efeminat) [...], pe Verlaine, poetul
«serbărilor galante», [...] ca şi pe autorul Cântecului de toamnă [..], pe Maeterlinck [...]."

"Departe de a fi un pastelist ca Alecsandri, sau de a-şi regăsi, asemenea lui Pillat, în peisajul
copilăriei esenţa psihică înstrăinată, Fundoianu e poetul «sufletului» naturii, al efluviilor vitale din
privelişti. În carte, exaltă vitalul surprins în expresiile sale fruste, agreste; în palpitul sevelor sub
coajă, în explozia seminţelor şi a sucurilor, în indecenţa candidă a dobitoacelor."

Cuvântul expresionism nu este pronunţat, dar descrierea universului poetic se face conform
principiilor expresioniste. Influenţa viziunii lui Ov. S. Crohmălniceanu, după ce acesta a
publicatLiteratura română şi expresionismul, 1971, şi Literatura română între cele două războaie
mondialeII, 1974, va fi vizibilă în tot ce s-a scris despre Fundoianu după aceşti ani.

După descrierea minuţioasă e elementelor imaginarului poetic, D. Micu sugerează şi atitudinile

comune cu marii poeţi care l-au influenţat din perioada de început pe Fundoianu şi cărora Fondane
avea să le consacre câte o carte: "Atitudinea sa faţă de «provincie» e similară aceleia a lui
Baudelaire faţă de Paris. Contradictorie. Amestec de iubire şi ură [...] De aici şi divergenţa
aspiraţiilor, tot baudelairiană. Întocmai ca Rimbaud, pe un vers al căruia din Le bateau ivre se
încheie Paradă, pe Fundoianu îl cheamă necunoscutul" (D. Micu, "Prefaţă" la B. Fundoianu, PoeziiI-
II, Editura Minerva, BPT, Bucureşti, 1983).

Cele două ediţii bilingve, cu traduceri ale volumului Privelişti - Paysages/Privelişti (poeme 1917-
1923), traducere în limba franceză de Odile Serre, Editura Paralela 45, colecţia "Gemini", Piteşti,
1999 (reeditări în 2002, 2005) şi Privelişti/Landscapes, traducere în limba engleză de Dan
Solomon, Editura Institutului Cultural Român, 2004 - reproduc ediţia românească standard.

B. Fondane
Opere I. Poezia antumă
Editura ART, 2012
Ediţie critică de Paul Daniel, George Zarafu şi Mircea Martin
Cuvânt-înainte şi prefaţă de Mircea Martin
Postfaţă de Ion Pop
Cronologia vieţii şi a operei şi sinopsis al receptării de Roxana Sorescu