Sunteți pe pagina 1din 2

Paul Goma, „Ostinato”

În muzică, ostinato este o tehnică prin care se revine, la anumite intervale, la acelaşi
motiv melodic. Ostinato-ul lui Goma este libertatea – obsedanta idee de libertate, într-o
periodă în care puteai să ţi-o pierzi fără să ştii măcar ce rău ai comis. Romanul Ostinato a
stârnit o controversă intensă în ţară atunci când Goma a publicat în RFG varianta sa
necenzurată, în 1971, scandal care l-a transformat rapid într-o persona non grata.
Un fel poiană a lui Iocan, dar de data aceasta între ziduri, închisoarea este locul unde deţinuţii
nu doar îşi ispăşesc pedeapsa – dată sau nu corect, de cele mai multe ori din pretexte absurde
–, ci reuşesc să se deschidă unul faţă de celălalt, să comunice poate mai bine decât în
libertate. Fiecare personaj transmite ceva pitoresc şi, în acelaşi timp, tragic: ţiganul Guliman
este condamnat la zece ani de închisoare pentru că spusese o glumă despre aşteptarea
americanilor. Ilarie, condamnat la şapte ani, are o iubită, Catinca, plăcută sau mai degrabă
divinizată de către ceilalţi puşcăriaşi, pentru că nu îl părăsise pe Ilarie şi îi promisese că-l
aşteaptă. „Femeia nu e pentru mine decât o altă ipostază a mea, femeia e cea care-aş fi eu,
dacă aş avea un bărbat ca mine”, spune Ilaire.

Discuţiile despre viaţă, dragoste, libertate pigmentează trecerea monotonă a zilelor dintr-un
loc din care nici unul nu ştie dacă va mai ieşi vreodată. Ideea de libertate devine o himeră, dar
prinde nuanţe mai complexe cu cât este dorită mai mult: „Liberarea se va face din afara
înlăuntrului în afara adevărată, nu din celulă”. Obsesia libertăţii devine atât de intensă, încât
deţinuţii, fără să-şi dea seama, ajung robii ei.

Fiecare poveste se întreţese cu alta, pe măsură ce deţinuţii ajung să-şi povestească trecutul,
momentele dramatice prin care au trecut. Multe dintre discuţiile deţinuţilor conţin chei de
interpretare chiar a construcţiei romanului.

"Oamenii nu au nevoie de contururi ferme care să-i îngrămădească, obligându-i să accepte


ceea ce, structural, le e străin, ci de acorduri, de puncte de rezonanțe ".

Într-adevăr, tehnica, aproape joyceană, nu oferă nici un contur definit, favorizând trecerile
rapide dintr-un plan în altul, lăsând poveştile suspendate, pentru a fi reluate apoi în mijlocul
altei digresiuni. Explicaţia se găseşte tot într-o discuţie a personajelor, de această dată despre
muzică, despre dorinţa de a comprima muzica, prefăcând-o în acord, pentru o reorganizare
mai economică şi mai aproape de esenţa acestei arte, în care trebuie să primeze
simultaneitatea, şi nu succesiunea.

Libertatea, poate paradoxal, se profilează nu ca o dorinţă, ci ca o povară:

"Dar nu știai că omul, această ființă vrednică de plâns, vrea să găsească pe cineva căruia să
i se plece până la pământ ? Sufletul omenesc nu cunoaște grijă mai chinuitoare decât aceea
de a găsi cui să-i încredințeze mai degrabă harul libertății."

Libertatea este o capcană ce le joacă nenumărate feste deţinuţilor: mirajul ei îl determină pe


Ilarie să evadeze, dar e prins şi condamnat la încă patru ani, iar lui Lemnaru emoţia eliberării
îi provoacă moartea: suferind de inimă, moare chiar în ziua eliberării, lângă poarta închisorii.
Ideea eliberării este cu atât mai chinuitoare cu cât timpul pe care îl au de petrecut în
închisoare se scurtează:

"Mâine, dar până mâine, până la o secundă distanță de secunda în care voi fi liber, până
atunci voi fi cel mai deținut dintre toți deținuții din lume, învelit în cea mai închisoare,
înlănțuit în cele mai lanțuri, fiindcă liberarea s-a mutat în atunci,luând cu ea și acum-ul."

În ceea ce priveşte arta, ea nu trebuie să fie afectată de condiţiile cu care se confruntă artistul.
De pildă, Ilarie îl învaţă pe un coleg în închisoare să cânte la un pian făcut dintr-o fâşie de
pânză, iar pe săpun îl învaţă notele şi primele noţiuni mai complexe. Artistul, chiar şi la
închisoare, trebuie să-şi păstreze libertatea interioară:

"El trebuie să încerce să rămână liber, să creadă că e liber, să spună adevărul, ca un om liber,
fiindcă adevărul face ca spiritul să devină liber, iar libertatea îl face și adevărat".

Când mult-aşteptata eliberare soseşte, se constată că graniţele cele mai solide erau de fapt cele
interioare, iar eliberarea exterioară nu îi ajută pe foştii deţinuţi să-şi găsească echilibrul:

"Oamenii, odată ce li s-au tăiat lanțurile de la picioare , nu aruncă, nu distrug acel simbol al
sclaviei, ci îl repară, îl întăresc, eventual îl perfecționează, ca să-l poată folosi înlănțuind
picioarele altuia, altora".

Ostinato este mult mai mult decât o carte despre lipsa libertăţii în comunism, este o analiză a
modului complex de raportare la ideea de libertate, în orice condiţii ne-am afla, a dificultăţii
noastre de a ne asuma responsabilitatea libertăţii, povara acesteia devenind uneori atât de
apăsătoare, încât libertatea ajunge „mai închisoare decât închisoare”.

S-ar putea să vă placă și