1.

Lucian Blaga reuşeşte să deschidă o amprentă optimistă asupra acestui subiect, găsind
explicaţii în subconştientul uman, în acea personanţă, pe care a prezentat-o lumii.Blaga ne spune:
„… atribuim inconştientului o particularite, pe care vom numi-o ,,personanţă” (de la latinescul
per-sonare).Este un mesaj ce se transmite conştientului, mesaj prin care inconştientul ne spune
cum a înţeles realitatea, înţelegere realizată cu ajutorul categoriilor sale. Atât conştientul, cât şi
inconştientul formează conştiinţa umană, sufletul nostru. Este o comunicare permanentă între
cele două modalităţi ale conştiinţei. Pentru Blaga inconştientul este partea dominantă în el se
petrec cele mai multe activităţi ale minţii noastre.Este vorba aici despre o însuşire graţie căreia
inconştientul răzbate cu structurile, cu undele şi cu conţinuturile sale, până sub bolţile conşteinţei
(schimbat de noi în locul conştiinţei). Efectele personanţei, unele permanente, altele instantanee,
sunt incalculabile. Identificăm, în particularitatea aceasta a ,,personanţei”, o calitate constitutivă
pentru sufletul uman. Cert lucru, conştiinţa ar avea o dimensiune mai puţin, dacă ar fi
impermeabil izolată de viaţa sufletească inconştientă”.
Psihologul Carl Gustav Jung a folosit conceptul de arhetip în teoria sa despre psihicul
uman. Jung vorbeşte despre arhetipuri (iniţial numite ,,imagini primordiale’’) ca despre
trăsăturile comportamentale înnăscute ale biologilor. Deci, tendinţe înnăscute care modelează
conduita umană.În viziunea lui Jung, noțiunea de arhetip derivă din observaţia repetată adeseori
că miturile şi poveştile literaturii universale conţin teme bine definite care reapar pretutindeni şi
întotdeauna. Înâlnim aceleaşi teme în fanteziile, visele, ideile delirante şi iluziile indivizilor care
trăiesc în zilele noastre. Aceste imagini tematice sunt reprezentări ale arhetipurilor, au la bază un
arhetip. Ele ne impresionează, ne influenţează şi ne fascinează.Arhetipurile nu au un conţinut
determinat ,,decât din momentul în care devin conştiente, adică alimentate cu materialul
experienţei conştiente.Arhetipul este vid, el este un element pur formal, nimic altceva decât o
posibilitate de preformare, tendinţă de reprezentare dată a priori’’. El credea că personajele
universale mitologice-arhetipurile, ramân în subconștientul colectiv al oamenilor din întreaga
lume. Arhetipurile reprezintă motive umane fundamentale ale experienței evoluței noastre,
acestea evocă emoții profunde.

2.Lucian Blaga prezintă mitul lui Oedip într-o manieră nedescifrată și mistică în această
poezie.Lucian Blaga ne prezintă o imagine apăsătoare și sufocantă a esenței vieții de a răspunde
și a se supune întrebărilor și misterelor vieții.Răspunsul la misterioasa întrebare nu este cunoscut,
întrebarea ne sugerează o continuă căutare,descifrare,descoperire: ,, Vorbeşti? – Te doare şi pe
tine întrebarea? C-un freamăt te mai stinghereşte-o clipă marea, dar aripa ţi-o potriveşti spre-a
mă curma.”Transformare devine o proprietate a întrebării.Triunghiul amoros este format din
Oedip, Sfinxul și întrebarea, care reprezintă setea de cunoaștere, elementul de personanță
prezentat cu mult talent de Blaga.Oricare ar fi răspunsul va duce la un sfârșit.Răspunsul este
opus întrebării. ,, Tăcerea lungă să se rupă între noi,/Cumplit, amarnic sfâşiată ca o iie / Într-un
iatac, pe întuneric între doi’’. Tăcerea va deveni primordială. Tăcerea nu înseamnă la Blaga
necunoaştere, ea se naște emoţie şi raţionament, din secret şi autocontrol, din protecţie şi
răzvrătire. Tăcerea este cea care îl apropie de moarte,dragoste prin forța de a trăi cu intensitate.
Limitarea în perceperea exteriorizării sentimentelor se amplifică în misterul tăcerii infinite.Tot
odată, tăcerea este camuflată de simbolul Sfinxului,care este prexcum unperete dintre viață și
lumea trecerii.

3.Laios a aflat de la un oracol că urma să moară ucis de propriul său fiu, aceasta era pedeapsa
pentru că se făcuse vinovat faţă de Pelops, care îl primise în casa lui pe când era exilat din Teba
şi căruia el îi răpise fiul, pe Chrisipos. Atunci când s-a născut fiul său, Oedip, Laios l-a
abandonat pe muntele Citeron, cu picioarele rănite şi legate. Copilul a fost găsit de un păstor de
la curtea regelui Polibos din Corint şi din cauza picioarelor sale rănite a fost numit Oedip („cel
cu picioarele umflate”). Dus la palatul regal, a fost adoptat de rege, care l-a numit fiul său, fără
să-i dezvăluie adevărul asupra faptului că fusese găsit.Când a devenit adult, Oedip a vrut să afle
adevărul despre originea sa şi a consultat oracolul din Delfi, care a pronunţat teribila profeţie ce
avea să-i tulbure viaţa:destinul lui Oedip era să-şi ucidă tatăl şi să comită un incest cu mama sa.
Convins că tatăl său era Polibos, Oedip s-a hotărât să nu se întoarcă la Corint, dar, pe când se
îndepărta de Delfi, s-a întâlnit întâmplător cu Laios, adevăratul său tată, şi, în urma unei
încăierări, l-a omorât, fără să bănuiască cine era. Astfel, fără ştirea lui, s-a adeverit prima parte a
profeţiei zeului din Delfi. Între timp, în împrejurimile Tebei îşi făcuse apariţia Sfinxul, care, de
pe o stâncă înaltă, teroriza întreaga regiune, spunându-le trecătorilor o ghicitoare şi omorându-i
pe cei care nu reuşeau să o dezlege. Prezenţa Sfinxului devenise o nenorocire atât de mare, încât
tebanii au făgăduit că îi vor da tronul cetăţii şi mâna reginei Iocasta celui care va reuşi să alunge
monstrul, dezlegând ghicitoarea. Este vorba despre celebra ghicitoare cu privire la „fiinţa cu
patru picioare, apoi cu două şi apoi cu trei, dar cu un singur glas;cu cât are mai multe picioare, cu
atât e mai slabă”. Oedip a răspuns că acea fiinţă este omul, care în copilărie merge în patru labe,
la maturitate stă în două picioare, iar la bătrâneţe se sprijină în baston. După ce ghicitoarea fost
dezlegată, Sfinxul s-a aruncat de pe stânca de unde răspândise groaza în împrejurimile Tebei, iar
Oedip a obţinut, aşa cum îi promiseseră tebanii, tronul şi mâna Iocastei, despre care nu ştia că
este mama sa şi cu care a avut patru fii.Acesta este mitul tradițional din care Blaga preia
elemente și le personalizează.
Mitul apare, în intuiţia lui Blaga, ca o fabuloasă anticipare şi materializare prin „basmele”
de vechime milenară a unui „întreg program al ştiinţei moderne”, iar ştiinţa se dovedeşte a fi, la
rândul ei, creatoare de mituri, întrucât „mit este şi cutare ipoteză a ştiinţei moderne”. Această
încărcătură mitică, regăsită atât în structura concepţiilor ştiinţifice, cât şi în cea a creaţiilor
artistice, generează o aventurare în sfera posibilului, o dezinhibare a resurselor creatoare ale
spiritului, întrucât, în accepţiunea lui Lucian Blaga, „orice mit care-şi merită numele are darul de
a fi un atom în jurul căruia se precipită un întreg univers posibil, adică, oricum, un univers
valabil în felul său” . Cultura Greacă,reprezintă pentru Lucian Blaga expresia cea mai pură a
idealului de „măsură”, imaginea pe care el o asimilează este spre surprinderea noastră, cea a unei
Grecii apolinice, cu toate că poetul este familiarizat cu presocraticii, orfismul, cultul lui
Dionysos, misterele iniţiatice. In opera poetului pătrund o serie de motive, tipare formale sau
elemente de figuraţie poetică, toate acestea aflându-se însă sub semnul lui Pan, nu al lui
Apollo.Exemplu: Prometeu („Inima”), Pan („Moartea lui Pan”), motivul naşterii zilnice a
soarelui („în lumea lui Heraclit”), motivul pitagoreic al sufletelor întrupate ca albine
înHades(„Hotar”) Aheronul („Lângă cetate”), mitul Ledei(„Prier”), mitul Euridicei („Sălcii
plângătoare”), parcele(„Izvorul”), Ulise („Ulise”), legenda lui Oedip (,,Oedip in faţa Sfinxului”)
demontrează dragostea și interesul pentru această cultură pe care o valorifică intensiv. Tot din
cultura elină, Blaga asimilează acea dimensiune acea dimensiune a sufletului elin mai largă decât
dionisiacul-acea a misterului, a magiei, a reprezentării morţii şi a vieţii după moarte. Ei „afirmau
viaţa ” şi „nu se gândeau la moarte decât cu sfială, ca la o împărăţie a umbrelor, o semi-
existenţă”. Fără a fi grec, imaginea pe care o creează nu este „apolinică” sau „dionisiacă”, ci
jupiteriană, prin puterea de asimilare şi de recreare a motivelor, cu afirmarea vieţii şi „sfiala” (nu
spaima) faţă de moarte, cu „melancolia”-care îl definesc nu numai pe grec, ci şi pe Blaga însuşi.
Raţiunea confruntării dintre erou şi ursită, dintre Oedip şi Sfinx şi biruinţa celui dintâi în mitul
antic grec, reprezintă în termeni filosofici preeminenţa gândirii asupra dezordinii şi ignoranţei,
iar răspunsul hotărât şi concis relevă încrederea nestrămutată pe care o manifestă eroul în forţa
învingătoare a omului. Sfinxul la Lucian Blaga nu e unul ce planează, aripile nu servesc zborului,
dar distrugerii („aripa ţi-o potriveşti spre-a mă curma”),fiind văzut ca un element incert dintre
viață și moarte.Întrebarea de la finalul poeziei duce un sfârșit. Libertatea se naște din tăcerea
care produce traumă, care se descoperă, care se ascunde şi se dezvăluie. Tăcerea nu înseamnă
incertitudine, teamă de necunoscut, la Lucian Blaga izbucneşte din raţionament,emoție,
autocontrol,nelinște. Tăcerea îl apropie de sentimentul uman şi moarte într-un sentiment acut de
trăire a vieţii.