1

Vintilă Horia ( 1915-1992)

A fost diplomat, prof. univ., eseist, jurnalist, poet și romancier român, care a scris în special în
limbile română , spaniolã și franceză, cunoscând consacrarea internațională după exilul său.

Biografie. A studiat la Facultatea de Drept, în paralel cu cea de Litere și Filozofie.Ca si alti

intelectuali români cu traiectorie similarã, Cioran, Eliade și Noica, V. Horia a fost atras de
extrema dreaptǎ. A colaborat în perioada 1937-1941 la revista antisemită Sfarmă-Piatră.
Opera. În noiembrie 1960 romanului sãu Dieu est né en exil (Dumnezeu s-a nãscut în exil) îi este
atribuit Premiul Goncourt. Autorul, stabilit la Paris (între 1960-1964), respinge oferta Ambasadei
române de a intra în rolul de reprezentant al scriitorimii României comuniste. Guvernul român,
cu sprijinul comuniștilor francezi, începe o campanie de denigrare a scriitorului, atribuindu-i -
printr-un dosar falsificat - un trecut de legionar.. Sub presiunea acestei campanii, Vintilă Horia
refuză Premiul Goncourt. Dar, conform regulamentului, Premiului Goncourt nu poate fi anulat.
El rǎmâne atribuit dar nedecernat. Vintilă Horia se întoarce în Spania în 1964, unde continuă să
scrie, în spaniolă și în franceză.

Opera literară (lista selectivã si fãrã volumele din lb. spaniolã)

Romane: Acolo și stelele ard, București, 1942.; Dieu est né en exil, Paris, 1960.; Le Chevalier
de la Résignation, Paris, 1961.;Les Impossibles, Paris, 1962.;La septième lettre. Le roman de
Platon, Paris, 1964.; Une femme pour l’Apocalypse, Paris, 1968.; Persécutez Boèce, Elvetia,
1987, Les clefs du crépuscule, Elvetia, 1988.;Mai sus de miazănoapte, București, 1992.
Eseuri: : Mai bine mort decât comunist, Phoenix, București, 1990.;Dicționarul Papilor, Editura
Saeculum I.O., 1999.
Poezie: Procesiuni, Ed. Pavel Suru, București, 1936.; Cetatea cu duhuri, Ed. Pavel Suru,
București, 1939.; Cartea omului singur, Ed. Pavel Suru, București, 1941.; Jurnal de copilărie,
Fundația Regală Universitară Carol I, Paris, 1958.;Viitor petrecut, Salamanca, 1976.

Opera

Conform criticului Cornel Ungureanu existã 3 etape în creaţia lui Vintilã Horia:

1) cea a literaturii “fericite”. Poezia din volumele din tinereţe e influenţatã de L. Blaga şi
presupune un poet al sufletului şi al închinãrii. Romanul Acolo si stelele ard ( 1942) e un roman
de tip sentimental, o chemare spre initiere si împlinire, sub influenţa gânditorului René Guénon.
Prima sa etapa literarã nu e memorabilã

2) al doilea ciclu e cel al adaptãrii. Trãieste pendulãrile exilatului între mânie, disperare si
exasperare, între luptã si abandon. Pregãteste ziare, participã la viaţa grupurilor literare. Poezie si
libertate (1959), Revolta scriitorilor sovietici ( 1960) sunt cãrţi de angajament politic. Publicã
nuvele, poezii, articole în care îsi cautã un spatiu protector, o limba de exprimare, un personaj.Se
 2

apropie de Mircea Eliade cu care are în comun pasiunea pentru mit. Ajutã la popularizarea lui
Eliade în culturile de lb. spaniolã.

3) a treia etapã debuteazã cu romanul Dumnezeu s-a nãscut în exil( 1960). Romancierul si-a
descoperit personajul: cãrturarul ( artistul) exilat , alter ego al sãu; si-a gãsit spatiul: patrie natalã
si patrie a exilului, loc al lui Dumnezeu ( Centru al lumii) si al oamenilor (deci si sacru si
profan).Si-a descoperit toposurile: plaiul, pãdurea, cãrãrile. Cu acest roman nu doar scriitorul
ajunge la un echilibru si la o întelegere a lumii, ci si teoreticianul, gânditorul. Acest roman ar
trebui sã inaugureze o trilogie. A doua carte a trilogiei, Cavalerul resemnãrii, va apãrea în 1961.
A treia, Persecutaţi-l pe Boetius, apare în 1983. Critica le-a numit “fresce epice în culori
românesti, fastuoase si totodatã simbolice, initiatice”. Protagonistii lor reprezintã arhetipuri cu
destin tragic: poetul latin Ovidiu mort dupã 8 ani de exil, principele Radu-Negru întors de la
Veneţia si Toma Singuran- deportat în câmpia Bãrãganului.

Romanele majore ale lui Vintila Horia se sprijinã pe un mare efort documentar. Specialistii în
epoca lui Ovidiu, eroul din Dumnezeu s-a nãscut în exil, au fost uimiţi de acurateţea
informatiilor.

O mare risipã de proiecte se poate descoperi în cãrtile de eseu si de publicisticã din anii 1960-
1989: Meseria de romancier, Ancheta în spatele vizibilului, Introducere în literatura sec. XX,
Consideratii asupra unei lumi mai rele, Drepturile omului si romanul sec. XX.

O ultima etapã, de regãsire, ar fi dupã 1989 , când scriitorul poate relua legãtura cu România. Le
scrie tuturor si le rãspunde, le trimite cãrti, proiecteazã o vizitã dar se rãzgândeste dupã
mineriada din iunie 1990. Reîncepe sã scrie în româneste: o carte de doctrinã politicã, Mai bine
mort decât comunist ( 1990 ) si romanul Mai sus de Miazãnoapte ( 1992). Moare în 1992 în
Spania, cu câteva luni înainte de moartea Monicãi Nedelcu, autoarea tuturor postfeţelor cãrtilor
lui apãrute în România.

Dumnezeu s-a nãscut în exil ( apare în Franţa în 1960 si e tradus în rom. în 1990)

Romanul îsi câstigã notorietatea în primul rând datoritã scandalului declansat în 1960 în jurul lui
si vehement orchestrat de regimul de la Bucuresti. Stânga francezã face jocul comunistilor
români. Existã si câteva ziare si reviste de partea autorului, Les Nouvelles Littéraires, La Croix.
V.Horia va spune în 1961: “Franţa si presa ei sunt 2 lucruri care au foarte putine lucruri în
comun’. Ziarul “Paris Presse” care e intial împotrivã, trece de partea autorului si apreciazã
valoarea cãrtii. Tirajul e de 150.000 ex. si cartea e tradusã în italianã, germanã, englezã,
argentinianã, portughezã, spaniolã, greacã si olandezã.

In acest roman, Vintilã Horia îsi imagineazã exilul poetului roman Ovidius la Tomis ( actualul
oraş Constanţa).
 3

Istoricul Jérôme Carcopino va scrie cã “Remarcabilul roman a relevat la noi multor cititori un
Ovidiu la care nu se asteptau”. Un Ovidiu imprevizibil, care îsi descoperã în exilul de la Tomis
adevãrurile interioare, capacitatea de a suferi, rostul adânc al existentei. Ultimii 8 ani ai vietii lui
Ovidiu sunt 8 cercuri ale unei experiente comparabile cu cea a lui Dante. Jurnalul pe care îl scrie
marele poet este , conform istoricilor, plauzibil.

Cartea începe cu o Coborâre în Infern: sosirea lui Publius Ovidius Naso, poetul roman, în
Tomisul înghetat, “în care viscolul zgâltâie acoperisul, marea geme în depãrtare si valurile se
transformã, în noapte, în lungi stihii de gheatã”. El va suporta cu greu aceste ierni, aducându-si
aminte de Iulia si de Augustus , de fostele sale iubite de la Roma, de anii de studiu de la Atena,
de scrierile sale, de copilãria sa de la Sulmona. La început e chinuit de dorul Romei pe care o
vede ca pe Centrul civilizatiei. Apoi, încetul cu încetul, va descoperi lumea daco-getã.

Beatrice va fi, aici, figura Dochiei, o localnicã ciudatã care îl conduce pe Ovidiu pe cãile secrete
ale locurilor, îl urcã pânã la marele preot dac, care presimte Nasterea Mântuitorului. Un preot dac
ar fi fost alãturi de magi, zice unul dintre prietenii naufragiati la Tomis, în Bethleem, la Nasterea
Lui. La preotul dac, Ovidiu aflã despre credinţa bãstinasilor în nemurirea sufletului, de unde vine
lipsa de fricã de moarte a acestora, cântecul baladei Miorita, auzit la Histria, îl face sã înţeleagã
împãcarea localnicilor cu destinul si integrarea lor în cosmos.

Dochia e intangibilã, purificatã de patimi- este totusi soţia lui Honorius ( aflãm abia la final),
comandantul roman al cetãtii. Ca mulţi romani care îsi abandonaserã Imperiul, Honorius va fugi
în Dacia, întemeind în cele din urmã un nou popor, si pregãtindu-se pt o nouã religie.Cartea e
una a asteptãrilor si a semnelor prevestitoare.

La Tomis, în momentele sale de meditatie si de bilant, Ovidiu întelege în fine semnificatiile

cãrtilor pe care le-a citit si percepe mai exact sensurile vestilor pe care le primeste de la prietenii
sai rãmasi la Roma.

Tomisul devine, din Periferie, Centru, un loc unde se adunã toate elementele unui nou început de
lume. Ovidiu poate deci sã îl iînteleagã mai bine pe Pitagora, mentorul sãu în stiinta ezotericã, pe
Dr. Teodor, si el pitagoreician, dar cu stagii initiatice în Egipt, poate sã asculte fãrã sã tresarã
povestea lui Teodor care, la Bethleem, ar fi fost martorul Nasterii Mântuitorului.

Romanul e cartea asteptãrii noii religii, a succesivelor convertiri ale celor ce se pregãtesc pentru
o altã lume. Imaginile Romei, cu strãlucirea si pompa imperialã, ilustrând un “secol de aur”,
vorbesc, pt. cititorul sec XX, despre cruzime si tiranie. Poetul “Artei de a iubi” fusese acolo un
maestru de ceremonii : asigura înaltei societãti cadrul rafinat, acompaniamentul subtil. El
cunoaste ritualurile unei lumi care vrea sã se bucure de plãceri fãrã încetare. Nu e vinovat dar
devine ţap ispãsitor: va fi exilat de Augustus pe motiv cã prin opera sa corupe tinerii ( în
realitate, motivele exilului poetului Ovidiu rãmân o enigmã).
 4

Carte a decadenţei Romei, a sfârsitului unei lumi, romanul e si unul despre îmbãtrânire, boalã si
moarte. Toate portretele sunt memorabile: al tatãlui Dochiei, ale bãtrânilor ce mor împreunã în
rãzboiul get, al lui Hermion si mai ales al bãtrânului Ovidiu.

Una din marile teme e : cum ne pregãtim de moarte? Care sunt valorile vietii? Ce înseamnã viata
la finalul unei epoci si zorii alteia? Lumea Imperiului Roman, ajunsã în decadenţã, deci în
tiranie, în vicii, în torturã, se aratã ca mai coruptã decât fusese cea a grecilor, care a precedat-o.
Retragerea romanilor care nu vor sã ucidã în câmpiile dace pregãteste nasterea unei rase noi iar
faptul cã Dochia îl va cãlãuzi pe Ovidiu pe colinele preotilor lui Zamolxe este edificator.

In drumul lui prin locurile exilului, poetul va cunoaste multi romani convertiti, trecuti la religia
getilor. Iar aceasta nu face decât sã pregãteascã venirea Mântuitorului, scrie în jurnalul sãu
Ovidiu. Zamolxe nu e zeul unic, e cel care face drumul celui care va veni. Blaga încercase sã
facã, într-o piesã de teatru de tinerete, din Zamolxe o credinţã absolutã. Ca si V. Horia, se baza
pe operele lui Vasile Pârvan. Tânãrul Blaga era interesat doar de pulsul mulţimilor, zeul era
sacrificatul lor. Geţii lui V. Horia sunt în asteptare. Sunt un popor pentru care viata nu mai are
rost iar vocatia asceticã o face aptã pt a primi noua religie. Drumul de la petrecere orgiasticã la
ascezã, la purificare, e cel mai important din cele parcurse de Ovidiu. In 8 ani ajunge si el în
pragul convertirii. Dacia lui Ovidiu devine o patrie a spiritului.

Cum aratã aceastã patrie a spiritului? Monica Nedelcu scrie : “Unul din aspectele cheie ale
romanului e procesul de metamorfozã sau mai exact de metanoia suferitã de Ovidiu la Tomis:
dorul sfâsietor dupã spatiul pierdut -Roma- se transformã treptat în dor metafizic. Locurile
amintirilor devin spatii de trecere, de pasaj spre “celãlalt tãrâm””. Peisajele paradisiace ale
Daciei sunt cele din poemele lui Eminescu. Eminescu, Sadoveanu, Blaga si Eliade sunt scriitorii
care traseazã geografia unui spatiu mioritic, tãrâm al întoarcerii cât si cadru mântuitor. Marea se
integreazã si ea la V. Horia în acest spatiu iar momentul în care, în vis, pe mare, Ovidiu
descoperã peştele-cãlãuzã cãtre Luminã e antologic si subliniazã ideea de trecere: viata nu e
decât o cãlãtorie spre celãlat tãrâm.

Etnogeneza poporului român e simbolizatã prin cuplul Honorius (soldat roman) si Dochia (
femeia dacã), fiica lor fiind o nouã Dochie.Pentru ca Honorius sã nu mai presteze serviciul
militar, ei se vor stabili în localitatea întemeiatã de Flavius Capito pe teritoriul dacilor liberi, sat
mixt, alcãtuit din romanii fugiti din armata romanã si femeile dace cu care s-au cãsãtorit. Avem
astfel mitul originilor.

La aparitie, aproape toti recenzentii au remarcat actualitatea cãrtii. Ea vorbea despre Ovidiu dar
si despre tirania regimurilor comuniste din Est.Apoi, tema decadentei se va asocia întotdeauna cu
tema invaziilor.
 5

Cavalerul resemnãrii ( 1961)

E un roman simplu, sprijinit în partea lui “româneascã” pe legende, mituri, balade. Acestea sunt
destinate sã-l familiarizeze pe cititorul strãin cu spatiul cultural românesc. Principele Radu-
Negru , care domneste peste o ţarã micã, Valahia, cãlãtoreste la Venetia, lucru care îi prilejuieste
aflarea adevãrului, descoperirea faptului cã puterea se aflã în sine si în oamenii sãi. Drumul
demonstreazã nevoia sa de schimbare interioarã si de noi experiente. El devine un adevãrat
pelerinaj, scopul lui, constientizat la final, fiind descoperirea propriilor limite.

Actiunea romanului aratã efortul lui Radu-Negru de a aduna crestinãtatea împotriva pãgânitãtii.
In timpul ceremonialului de înmormântare a bãtrânului voievod, tatãl sãu, Radu-Negru
rememoreazã secvente din lupta acestuia împotriva cotropitorilor.Vorbele tatãlui sãu, amintite,
devin un adevãrat testament, una din ideile-cheie ale romanului fiind credinta într-o misiune
istoricã a poporului sãu. Venetia e opusã Valahiei iar prima e sursã de mari dezamãgiri pentru
erou. Cea mai mare e aceea ca venetienii au uitat de mult de suflet si se ocupã numai de trup.

Radu-Negru devine un erou solar în lupta cu tenebrele, creatorul unei lumi utopice. Exilul sãu e
impus de contextul politic iar cãlãtoria reprezintã pentru personaj un proces de transformare si de
cunoastere prin suferintã. Cãlãtoria apare ca suport de structurã a romanului: peregrinarea din
pãdurea valahã pânã la Venetia, în cãutarea de ajutor împotriva Sublimei Porti si apoi
numeroasele drumuri fãcute pe teritoriul valah ca si pe cel venetian. Reîntors, principele stie cã
trebuie sã ducã de unul singur lupta cu turcii. Devenind “cavalerul resemnãrii”, descoperã
adevãrul cãutat:”… nu existã decât o singurã problemã cu adevãrat gravã si importantã: prezenta
mea în fata lui Dumnezeu”.

Pãdurea rebelã reprezintã un spatiu metaforic: forma de scut medieval cu vârful îndreptat spre
Dunare. Acest spatiu al libertãtii si rezistentei în faţa dusmanilor are câteva repere importante:
biserica, mormintele strãmosilor iar central sacru e Poiana Mãrului. Acesta, cu mãnãstirea sa, e
locul din care sunt strãjuite 3 hotare : al Valahiei, al Transilvaniei si al Moldovei. Spatiul
românesc este mitizat. Spatiul romanului contine o geografie transfiguratã în semnificatie
politicã si eticã, cu deschidere spre metafizicã.

Prin contactul direct cu lumea liberã, principele descoperã un nou concept de libertate si de
revoltã care îl leagã de spatiul sãu originar: pãdurea. In acest roman, în care interogatia
existentialã se suprapune interogatiei istorice, originea nu dispare niciodatã în fata scopului care
trebuie atins. Radu-Negru face incursiuni în teritoriul valah ocupat de turci nu numai pentru a
duce la bun sfârsit un rãzboi ci si pentru a omagia un loc sacru si un strãmos.Din punct de vedere
temporal, aceastã întoarcere la o stare anterioarã echivaleazã cu aducerea- aminte, cu memoria
care nu e doar istoricã ci si ontologicã. Radu-Negru întelege cã rãzvrãtirea împotriva nedreptãtii
conditiei umane e inutilã cãci face din om o victimã a mortii. El se resemneazã cu conditia sa de
muritor, acceptã situatia istoricã în care trãieste, faţã de care tatãl sãu îi lãsase o grea rãspundere,
cufundându-se în unica libertate posibilã: aceea de a fi rãspunzãtor de faptele sale în fata lui
 6

Dumnezeu si de a se lupta cu Rãul, întrupat, din perspectiva istoricã si religioasã a poporului sãu,
de cãtre turci.

Cţnd se întoarce de la Venetia în pãdurea sa, aceasta i se aratã ca adevãratul spatiu deschis, fiind
în contact cu misterul, cu Dumnezeu, cu un nou mod de cunoastere, care îl pune în legãturã cu
rãdãcinile sale existentiale si istorice, profund crestine.

Progoniti-l pe Boetiu ( 1983, tradus în rom. în 1993 sub titlul Salvarea de ostrogoti)

Toma Singuran a fãcut 10 ani de închisoare, între 1950 si 1960 a traversat infernul
concentrationar de la Pitesti, Gherla si Aiud. De anii acestia îsi aminteste în rãstimpuri.
Importantã e însã supravietuirea. Romanul începe când eroul, eliberat din temnitã, e abandonat
într-o câmpie care pare infinitã. Intr-o casã pierdutã în pustiu, el va descoperi semnele vietii. In
acest loc trãise inainte un mare savant, Stefan Diaconu. In subterana casei, eroul descoperã o
bibliotecã. Omul religios, în sensul lui Mircea Eliade, e în centrul acestei cãrti dedicate
supravietuirii.

Un alter ego al filozofului din Bãrãgan ar putea fi Boetius, gânditor care încearcã sã ofere lumii
rãspunsuri. Romanul cuprinde “Dosarul Boetius”, o profetie a cãrturarului din primul mileniu
crestin, care încercase sã concilieze idealismul lui Platon cu rationalismul lui Aristotel. Acuzat
de Teodoric Ostrogotul cã ar fi complotat âmpotriva puterii cuceritorilor , Boetius e întemnitat si
executat . Existenta lui exemplarã îl face pe Dromichete sã-i apere opera lãsatã în manuscris.

Lumea oscileazã, acesta e gândul final din roman, între utopia totalitarã din Est si lumea ratiunii
aservite, a spiritului devenit invalid din Occident.

VINTILA HORIA ( citate):

“Dacã rãmâneam în ţarã, într-o ţarã liberã (închipuindu-ne cã rusii n-ar fi intrat în România), mi-
as fi continuat cariera diplomaticã (…) , as fi scris cãrti, chiar un roman cu Ovidiu, poate chiar
Dumnezeu s-a nãscut în exil, dar un altfel de roman. Un roman care poate ar fi interesat publicul
din România dar nu ar fi interesat lumea întreagã. Nu ar fi fost romanul unui sacrificat în numele
cunoasterii. Ar fi fost aventura unui roman la Tomis. Ceea ce era cu totul altceva. Romanul a
iesit asa cum a iesit doar pentru cã eram eu însumi în pozitia lui Ovidiu, un exilat, si pentru cã
dãdusem peste cheia cunoasterii care e exilul (…). Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade ,
Lupascu, eu si altii ne-am fi realizat dacã am fi rãmas în România doar pe un plan gândirist,
adicã national, si nu am fi reusit niciodatã sã spargem aceste limite. Durerea ne-a transformat în
altceva”.

“ …exilul nu înseamnã a pleca dintr-un loc si a trãi în alt loc. Pentru scriitor, exilul e o tehnicã a
cunoasterii. Pentru mine dragostea , exilul si moartea sunt cele trei chei ale cunoasterii”.

“Gândesc în limba românã, azi ca întotdeauna. Asta a însemnat pt mine nedespãrtirea de patrie.”