LEON VOLOVICI

Apariția scriitorului în cultura română

Ediția a treia, remastered

2023
LEON VOLOVICI
Apariția scriitorului în cultura română
După ediția a doua, revizuită

BUCUREȘTI, 2004

2
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale VOLOVICI, LEON
Apariția scriitorului român în cultura română / Leon Volovici
București: Curtea Veche Publishing, 2004 120 p.; 20 cm ISBN 973-
669-104-7
821.135.1.09
ISBN 973-669-104-7

LEON VOLOVICI s-a născut la Iași, în 10 august 1938. A absolvit

Facultatea de Filologic a Universității din Iași în 1962, după care a
devenit cercetător la Institutul de Lingvistică, Istorie literară și
Folclor din Iași. A publicat studii de istorie literară și eseuri în
„Anuarul de lingvistică și istorie literară", „Cahiers roumains
d’études littéraires", „Convorbiri literare", „Cronica", „Revista
cultului mozaic", „Realitatea evreiască", „Romanian Jewish
Studies" ș.a. în 1976 a publicat Apariția scriitorului în cultura
română, lucrarea sa de doctorat în care urmărește îndeaproape
procesul de profesionalizare a activității literare în spațiul
românesc, îmbinând istoria literară propriu-zisă cu elemente de
sociologie. Este coautor al Dicționarului literaturii române de la
origini până la 1900 (1979); a îngrijit și prefațat B. Fundoianu —
Iudaism și elenism (1999), precum și Jurnalul lui Mihail Sebastian
(1996). Alte cărți publicate: Ideologia naționalistă și „problema
evreiască “ în România anilor '30 (1995) și întâlniri la Ierusalim
(împreună cu Costel Safirman). In prezent, Leon Volovici trăiește
în Israel și este cercetător la Universitatea Ebraică din Ierusalim.

3
Abrevieri
BRV = Bibliografia româneasca veche. 1585—1830, întocmită de Ion
Bianu, Nerva Hodoș și Dan Simonescu, tom. I—III, București,
Socec, 1903-1936.
CM = Cronicari munteni, I—II, îngr. M. Gregorian, București,
Editura pentru literatură, 1961.
CMR = Catalogul manuscriptelor românești, întocmit de Ion
Bianu, R. Caracas, G. Nicolaiasa, I—III, București, 1907-1913,
Craiova, 1931. '
GRP = Gândirea românească în epoca pașoptistă (1830-1860),
antologie, studii și bibliografie de Paul Cornea; text stabilit,
note și medalioane biografice de Mihai Zamfir, București,
Editura pentru literatură, 1969.
ITC = Din istoria teoriei și a criticii literare românești, antologie și
studiu introductiv de George Ivașcu, București, Editura
didactică și pedagogică, 1967.
ȘA = Școala ardeleană, I—III, ediție critică de Florea Fugariu,
introd. Romul Munteanu, București, Albatros, 1970.

4
Prefață
Încercăm să urmărim în lucrarea de față apariția și evoluția
scriitorului în cultura română — mai precis a ideii de poet și a ideii
de scriitor —, în perioada deformare și consolidare a literaturii
române moderne. Avem în vedere acea etapă în care cel care scrie
capătă și conștiința că este scriitor, fie și în raport numai cu o
anumită operă a sa, când el nu se consideră nici cronicar, nici
istoric, nici comentator de texte religioase sau de morală (el fiind,
totuși, scriitor, sub raportul expresiei artistice, deci din punctul
nostru de vedere), ci autorul unor opere mai mult sau mai puțin de
ficțiune, de creație. Primii scriitori ar fi deci cei care compun opere
literare, reflectând, în același timp, asupra actului lor, știind că fac
„literatură" (chiar dacă nu o numesc astfel), pentru propria lor
„desfătare" sau cu intenții moralizatoare și patriotice.
Modernizarea culturii române, însemnând și autonomizarea
literaturii, prin desprinderea treptată din sfera mai largă a culturii,
fenomen care are loc, în forme decisive, începând de la sfârșitul
secolului al XVIII-lea (dar pregătit de eforturile anterioare ale unor
mari precursori) s-a însoțit de la bun început și de delimitarea unei
noi categorii intelectuale — scriitorul, incluzând: poetul, autorul și
traducătorul de opere literare, omul de litere. Evoluția sa, în planul
ideilor, dar și în cel social, am încercat să o conturăm aici.
În vederea indicării momentelor principale în definirea noii
categorii (felul de a concepe natura poetului și a scriitorului, rolul
său ca artist și ca participant la viața socială), ne-am îndreptat nu
spre analiza globală a creației scriitorilor (lucru care a fost făcut de

5
alții, în cercetări substanțiale), ci spre depistarea elementelor din
opera literară sau din mărturiile lăsate care să dezvăluie o atitudine,
o mentalitate, un punct de vedere în legătură cu ideea pe care și-o
face scriitorul despre menirea sa.
Am încercat, apoi, să sintetizăm faptele din viața culturală și
socială care indică începuturile profesionalizării activității literare,
proces care a avut consecințe însemnate asupra poziției scriitorului
în societate, ca și asupra dezvoltării literaturii înseși.
Lucrarea de față nu-și propune, desigur, să reconstituie
mișcarea literară!, nașterea principalelor forme de
instituționalizare a culturii sau evoluția spiritului public. Ar
însemna să rezumăm demonstrații, să reluăm teze și concluzii din
lucrări de mare valoare, deja existente. Pornind de la acestea și de la
alte studii parțiale, istoria culturii și a literaturii române ne-a
interesat aici numai în măsura în care poate oferi elemente pentru
alcătuirea unui tablou al evoluției ideii și profesiunii de scriitor,
până la jumătatea secolului al XIX-lea.
Asupra evoluției literaturii române din secolele XVIII și XIX s-
au. realizat sinteze fundamentale, indispensabile pentru o nouă
investigare, dintr-un unghi inedit. Din perspectiva care ne-a
interesat pe noi, aceea a apariției scriitorului și a constituirii unei
ideologii literare legate de exprimarea unei atitudini de scriitor,
trebuie să amintim marile panorame asupra evoluției culturii
românești alcătuite de Pompiliu Eliade (De l'influence française sur
l'ésprit public en Roumanie și La Roumanie au XIX-e siècle), N.
Iorga (istoriile literare și culturale pentru veacurile XVIII și XIX,
precum și Introducerea sintetică la Istoria literaturii românești din
1929), G. Ibrăileanu (Spiritul critic în cultura românească), D.
Popovici (Literatura română în epoca „Luminilor", Romantismul
românesc, Ideologia literară a lui I. Heliade-Rădulescu și alte
cercetări parțiale), G. Călinescu (Istoria literaturii române de la
origini până în prezent).
Din același punct de vedere, de cea mai mare importanță, prin
bogăția de fapte și idei, ca și prin abordarea modernă a studiului
evoluției mentalităților și al mișcării ideilor, rămân sintezele lui

6
Virgil Gândea, Al. Duțu (îndeosebi Coordonate ale culturii
românești din secolul al XVIII-lea și Sinteză și originalitate în
cultura română), Paul Cornea (Originile romantismului românesc
și celelalte studii asupra literaturii pașoptiste), Mircea Anghelescu
(Preromantismul românesc).
În planul teoretic al evoluției ideilor literare, exegezele lui
Adrian Marino au însemnat, și pentru noi, un model de abordare a
căilor de formare a conceptului de literatură, inclusiv pe teren
românesc. Unele monografii sau ediții critice, culegerile de studii
asupra romantismului românesc, volumele cuprinzând istoria
instituțiilor românești de cultură (tiparul, presa, editura etc.)
cuprind, iarăși, interpretări, analize, comentarii legate de
problemele discutate aici. Antologiile de texte critice, însoțite de
ample studii introductive (în primul rând Din istoria teoriei și a
criticii literare românești de G. Ivașcu și Gândirea românească în
epoca pașoptistă de Paul Cornea și Mihai Zamfir), bibliografiile
periodicelor, cataloagele de manuscrise, culegerile de documente și
scrisori oferă, de asemenea, bogate informații referitoare la tema în
discuție.
În întregul ei, lucrarea, urmărind îmbinarea studiului faptelor
istorico-literare cu rezultatele oferite de perspectiva sociologică, își
propune să pună în evidență profilul scriitorului român în primele
etape, dificile și entuziaste, ale întemeierii culturii naționale
modeme. Am urmărit să găsim o linie de evoluție pe acest teritoriu,
cu intenția de a schița procesul deformare a conștiinței
scriitoricești, oglindit în mărturii, profesiuni de credință sau
intervenții publicistice, transfigurat în teme și motive literare
(„destinul poetului"), în sfârșit, de a înregistra apariția categoriei
sociale a scriitorului și a „omului de litere", cu toate consecințele
firești: revendicarea poziției în societate, relațiile cu publicul, și el în
formare, profesionalizarea.
Meditația scriitorilor din această perioadă asupra menirii lor
devine, sintetizată, și o meditație asupra condiției scriitorului și
literaturii în genere. La masa de scris, în fața paginii albe, dincolo de
loc și de timp, multe din frământările scriitorului despre rostul său

7
rămân aceleași. Vocabularul e al fiecărei epoci, dar interogațiile
despre îndatoririle scriitorului român capătă o neașteptată
rezonanță actuală. De răspunsurile — prin opere — la această
problemă crucială depinde, în mare măsură, valoarea, durabilitatea
unei literaturi. Multe din gândurile despre valoarea cuvântului scris,
despre importanța sarcinii celui care scrie pentru generațiile
viitoare, străbat profesiunile de credință ale scriitorilor români din
toate epocile. Poate mai mult decât în alte culturi, o istorie
națională zbuciumată l-a obligat necontenit pe scriitorul român să
se întrebe, cu gravitate, care este menirea sa, ce datorii are față de
contemporanii săi, în ce măsură se poate implica în viața publică
fără a se dezice de exigențele artei sale.
Ideea pe care și-o face un scriitor despre vocația și profesiunea
sa este și ea o componentă a viziunii asupra lumii, expresia unei
mentalități. Trebuie ținut seama de mediul social și cultural în care
s-a format pentru a înțelege ce înseamnă pentru el a fi scriitor sau
poet și ce rol acordă literaturii. Am citat frecvent scrisori, prefețe,
articole din presă și din dorința de a sugera o mentalitate, o
atitudine caracteristică, de a pune în lumină gândurile primilor
scriitori moderni despre meșteșugul literar, dezvăluind resorturile
intime ale scriitorului, în cefei răspunde — direct sau implicit — la
întrebările legate de vocația sa, de statutul lui social și profesional,
de miturile, dar și stereotipurile vocației și îndeletnicirii de scriitor.

8
Post Scriptum 2004

Eseul de față, revizuit acum în vederea unei noi ediții, a fost scris
în anii '70 și este, într-o măsură, rodul familiarizării, timp de mai
mulți ani, cu cercetarea culturii române din secolul al XIX-lea, cu
deosebire perioada pașoptistă, în cadrul unui proiect colectiv de
realizare a Dicționarului literaturii române de la origini până la
1900 (apărut în 1979 la Editura Academiei).*
Cititorului interesat de temele abordate în Apariția
scriitorului... doresc să-i semnalez că în anii care au urmat
publicării cărții (Iași, Editura Junimea, 1976) au apărut nu puține
studii în care sunt cercetate aspecte teoretice sau de istorie literară
legate de ideea de scriitor și de evoluția statutului său social. Am în
vedere în primul rând cărțile publicate de Paul Cornea (Regula
jocului, 1980) și Adrian Marino (Biografia ideii de literatură, 5
volume, 1991-1997).
Cu mijloacele sociologiei culturii, Mihai Dinu Gheorghiu a
explorat câteva aspecte ale vieții literare românești (Scena
literaturii, 1987), iar Liviu Malița a urmărit condiția omului de litere
din Ardeal între cele două războaie (Eu, scriitorul, 1997). Relația
dintre lectură, public și comunicare în cultura română veche a făcut

* Menționez aici, în semn de solidaritate și nostalgie, numele celor care au

coordonat lucrarea: Gabriela Drăgoi, Florin Faifer, Dan Mănucă, Alexandru
Teodorescu, Leon Volovici, Remus Zăstroiu.

9
obiectul unei ample investigații a lui Mircea Vasilescu («Iubite
cetitoriule», 2003). în sfârșit, pentru a racorda evoluția scriitorului
la cadrul mai larg al evoluției instituțiilor de cultură, mentalităților
și « miturilor esențiale » în cultura română, multe idei și sugestii
stimulatoare se pot afla în ampla antologie a lui Iordan Chimet
(Dreptul la memorie, 4 volume, 1992) și în cartea lui Lucian Boia,
Istorie si mit în conștiința românească (1997).

Leon Volovici

10
1. Circumstanțe
Laicizare și modernizare

Fenomenul de care ne ocupăm — apariția scriitorului — ca un

concept bine delimitat denumind o categorie anume de creatori
— s-a produs la începutul secolului al XIX-lea, ca o consecință a
laicizării culturii (legată direct de nașterea burgheziei românești)
și a orientării spre occidentalizare, mai exact, spre cultura laică,
occidentală, îndeosebi franceză. Este semnificativ faptul că în
Franța, apariția „omului de litere", ca o categorie socială distinctă
și puternică în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, este un
proces care se manifestă cu o amploare neobișnuită1. Trebuie avută
în vedere și apartenența la aria culturală sud-est europeană,
definită, până în pragul secolului al XVIII-lea, prin trăsături
medievale dominante și prin fidelitatea față de tradiție2.
Urmare a marilor prefaceri sociale și a „crizei de conștiință" a
intelectualilor, modernizarea și laicizarea cuprind, treptat, și zona
sud-est europeană, îndeosebi în secolul al XVIII-lea. Intelectualul
laic, a cărui pondere crește simțitor în viața culturală, mai deschis
înnoirilor, aduce trăsături noi, o nouă idee despre civilizație și

1 Vezi, pe larg, în Paul Hazard, La pensée européenne au XVIII-e siècle, Paris,

Fayard, 1963, cap. L'homme de lettres; Paul Bénichou, Le sacre de l'écrivain
1750-1830, Paris, Jose Corti, 1973; Claude Pichois, Naissance de l'hommes de
lettres, „Quainzaine littéraire", 1974, nr. 187.
2 Virgil Cândea, Les intellectuels du Sud-Est européen au XVIII-e siècle, în „Revue

des études Sud-Est européenes", tom. VIII, 1970, nr. 2, p. 228.

11
cultură. Centrul activității intelectuale se mută, treptat, din
mănăstiri la oraș3. Literatura laică va câștiga tot mai mulți cititori
din păturile cultivate, stimulați și de lectura operelor antichității
eline, răspândite de profesorii greci de la Academiile domnești4.
Până la jumătatea secolului al XVIII-lea, datorită și
monopolului Mitropoliei asupra tiparului, cartea religioasă
predomină. Dintre cărțile românești tipărite între 1717 și 1750 (102
în Țara Românească, 29 în Moldova, 6 în Transilvania), 84,4%,
sunt cărți religioase5. Peste numai trei decenii, balanța se înclină
tot mai hotărât înspre cartea laică. în 1785, la Iași, Mihail Strilbițki
închiriază tipografia Mitropoliei, transformând-o în tipografie
„politicească"; din 1788 tipograful Petru Barth din Sibiu imprimă și
cărți românești; din aceeași perioadă, la tipografia Mitropoliei din
București încep să apară și cărți laice, iar în 1817 ia ființă tipografia
lui Const. Caracaș. Se publică manuale școlare și gramatici,
almanahuri și cărți populare, primele traduceri din Gessner și
Metastasio.
Teatrul în limba română, primele școli naționale și îndeosebi
primele periodice românești, ca și valul de traduceri din literatura
occidentală au dus la apariția unui cerc stabil (deși restrâns) de
cititori și au dezvoltat gustul pentru lectură.

Cartea si cititorul

Cu toate dificultățile și încetineala răspândirii culturii și a

învățământului, cartea s-a bucurat în țările române de un prestigiu
care ia uneori aspecte de cult6. Puterea miraculoasă a scrisului și a

3 Fenomenul este analizat pe larg de Virgil Cândea, în articolul citat, și de Al.

Duțu, în Coordonate ale culturii românești în secolul XVIII, București, Editura
pentru literatură, 1968.
4 Ariadna Camariano-Cioran, Academiile domnești din București și Iași, București,

Editura Academiei, 1971, p. 226.

5 Mircea Tomescu, Istoria cărții românești de la începuturi până la 1918, București,

Editura Științifică, 1968, p. 93.

6 Pentru prețuirea cărții, vezi antologia lui N. Georgescu-Tistu, Cântare cărții,

12
cărții este sugerată de versuri și tradiții populare. Un basm
prelucrat de Petre Ispirescu se intitulează Voinicul cel cu cartea în
mână născut. O ghicitoare închinată condeiului, din culegerea lui
Anton Pann, O șezătoare la țară sau povestea lui Moș Albu, arată
credința în forța de înrâurire, nocivă sau binefăcătoare, a cărții:

„De iute ce sunt, trei abia mă țin

Din nasul meu curge miere și venin,
Glas nu am, dară să strig, când voi fi pus.
M-aude răsărit și apus;
Eu lumea o împăciuiesc și o învrăjbez,
Eu pe toți îi bucur și îi întristez".

Este cunoscută prețuirea cărții de către cronicari, îndeosebi

acea laudă a lecturii, ieșită de sub pana lui Miron Costin: „... iubite
cetitoriule (...) să aibi vreme și cu cetitul cărților a face iscusită
zăbavă, că nu ieste alta și mai frumoasă și mai de folos în toată
viiața omului zăbavă decât cetitul cărților..."7. Prețuirea cărții
devine temă de meditație aforistică în Pildele filosof ești din 1713:
„Cât iaste cartea mai groasă, atâta mai mult ne îngreuiază mâinile
dar încăși nu iaste alt lucru mai bun decât dânsa", sau: „O. carte
bună iaste prietenul cel mai bun; drept aceea te însoțește de drag
cu dânsa, când n-ai vreun prieten ca să-i încredințezi ale inimii
tale, pentru că aceasta nu-ți va vădi tainele tale, ci încă îți mai
tălmăcește și înțelepciunea"8.
Despre calitatea cărții de a “îndulci sufletiaște" scrisese și
Dosoftei în prefața la Viața svinților, din 16829. O carte de
învățătură din 1757 este socotită de alcătuitorul ei, Iacov,
mitropolitul Moldovei, o „sufletească hrană", cu virtutea de a
înălța spiritual pe cititor, de a-1 scoate din vremelnicie, trecându-1

pref. D. Panaitescu-Perpessicius, București, Editura Tineretului, 1967.

7 De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor, în Opere, îngr. și
introd. P.P. Panaitescu, București, E.S.P.L A., 1958, p. 244.
8 Pildele filosofești, 1713, în Al. Duțu, op.cit., p. 107 și 110.
9 BRV, I, p. 212.

13
la „alt timp ai vieții vecinice"10. O frumoasă pagină închinată cărții
tipărite, aducătoare de slavă autorului ei, scrie Episcopul Chesarie
în prefața la Mineiul pe Noiemvrie (Râmnic, 1778): numele nu
rămâne închis numai în zidurile mănăstirilor, ci fiind scrise la
începutul cărților (...) ca cu niște aripi aleargă pre la marginile
pământului; să cunosc după moarte de cei ce nu-i știia în viață. Și
această slavă nu să supune vremii, pre cum zidurile mănăstirești
stricăciunii, ci aduce vreame și stă împreună cu curgerea soarelui
înnoindu-se cu tipariul, care stricăciune fiind din fire, și după
alcătuire, dă nestricăciune la lucrurile lumii ceale stricăcioase"11.
Neîndoios însă că plăcerea de a citi rămâne multă vreme încă o
plăcere „medievală", justificată, cum scrie Huizinga, de „aspirația
către virtute sau înțelepciune"12.
Reacțiile — în scris — ale cititorilor, pe marginea
manuscriselor sau cărților, dezvăluie ceva din acest spirit. Pe o
copie a tragediei Moartea lui Avei, tradusă de Al. Beldiman, un
Iordache Zmeu notează: „Am cetit și eu într-această carte. Am
ostinit pentru dânsa, dar am aflat mari liniști într-însa". Un altul,
citind aceeași tragedie, adaugă: „Miron păcătosul cetii într-această
carte și mă înfricușai"13. înainte chiar de a avea loc schimbări
radicale în mentalitatea cititorilor, cartea devenise, încă din
secolul al XVIII-lea, cum a demonstrat Al. Duțu, „condiția
fundamentală a vieții culturale"14.
Răspândirea tiparului pune autorilor o problemă vitală:
atragerea și formarea cititorilor. Lamentațiile traducătorilor și
autorilor din primele decenii ale secolului al XIX-lea pe tema
absenței gustului pentru citit, a interesului pentru carte, nu mai
contenesc. Pentru cărturarii iluminiști, îndemnul la lectură nu mai
are semnificația sfatului cronicăresc pentru o „iscusită zăbavă", ci

10 BRV, II, p. 141.

11 BRV, II, p. 227.
12 Johan Huizinga, Amurgul Evului Mediu, în românește de H.R. Radian, introd.

Edgar Papu, București, Univers, 1970, pp. 59.

13 CMR, II, pp. 278-279.
14 Al. Duțu, op.cit., p. 12.

14
face parte dintr-un program de culturalizare a poporului. Lupta
pentru formarea și educarea unui public cititor începe mai
devreme și este mai susținută în Transilvania, unde intelectualii
români fac din răspândirea cărții o cauză națională. Cartea
reprezintă forța principală în campania împotriva neștiinței și
obscurantismului, dar și o cale de a promova revendicări
naționale. La D. Țichindeal, de pildă, nu mai e vorba de un elogiu
al cărții, ci de un apel: „Cărți! Fraților, cărți! Cărțile cele prea iubite
și prea dragi și neprețuitul dar ceresc luminatei minți a le prea
formoaselor fice! Iale acuma pre pământ și pre mare împărățesc. Și
înțelepte leji dau. Iale bat războae și biruesc. Iale slujba norodului
celui bine norocos, tocmai până la stele o rădică și o înalță!"15.
Trebuia învinsă „neiubirea de cetire", aici era „vermele" care ținea
în loc răspândirea culturii — crede și Naum Petrovici, care scrie cu
amărăciune că românii „nu și-au luat rostul cătră cetire și pentru
aceaia sunt cam răci la cumpărarea cărților"16. Campania va fi
reluată, cum vom vedea, de către G. Barițiu, care fixează un
adevărat program de educare și cultivare a cititorilor.

Cărturarul

În secolul al XVIII-lea se formează o categorie de cărturari din

rândul cărora vor ieși primii poeți și scriitori. Ascensiunea
cărturarului laic mai ales, uneori de origine modestă, ajungând,
datorită activității sale culturale, la mari demnități, este fenomenul
cel mai caracteristic al vremii17. Primele indicii ale unei conturări a
poziției cărturarului și a prestigiului de care se bucură apar la
începutul secolului. Semnificative sunt, din nou, unele reflecții din
aceleași Pilde filosof ești din 1713, din care se pot extrage și primele
precepte ale unui cod al cărturarului: „Cel care iaste învățat nu se

15 înainte cuvântare la Sfaturile a înțelegerii cei sănătoase, Buda, 1802, reed. în ȘA,
I, pp. 291-292.
16 Prefață la Pedagogia și Methodica, Buda, 1818, reed. în BRV, III, p. 249.
17 Vezi, pe larg, în Al. Duțu, op.cit., pp. 11-17, și în Sinteză și originalitate în cultura

română, București, Editura enciclopedică română, 1972, pp. 92-94.

15
poate a fi sărac", „Nici un lucru nu iaste mai rău decât un om
învățat a căruia învățătură iaste nefolositoare", „O zi singură a unui
om învățat plătește mai mult decât toată viața celui neînvățat",
“înțelepții sunt boierii cei adevărați și domnii cei adevărați la
fieștece neam și la fieștece loc"18.
Datoria de a cinsti truda cărturarilor („sudorile nevoințelor lor
să nu fie tăinuite") și de a-i lua drept pildă îl preocupă și pe Grigore
Râmniceanu, care, în prefața la un Antologhion din 1786, se arată
mâhnit de uitarea care a mistuit pentru totdeauna numele unor
înaintași cu mari merite: „Și într-acest chip numele și isprăvile lor
se uită prin lenevirea celor ce mișcă condeiul limbii rumânești"19.
Pentru cărturarii clerici, dar mai ales pentru cronicari, slujirea
neamului prin scris devine rostul și condiția fundamentală,
justificarea superioară a activității lor. Crezul patriotic și
sentimentul responsabilității celui care scrie fuseseră laitmotive și
în predosloviile cărților religioase și ale cronicilor. Mitropolitul
Varlaam tipărea în limba română Cheia înțelesului (1678) „spre
folosul sufletului neamului nostru, scoțându-se dentru acoperirea
limbii striine..."20. Scrisul e, înainte de toate, o datorie față de
neam: „A lăsa iarăși nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta
de o seamă de scriitori, ieste inimii durere", scrie Miron Costin în
predoslovie la De neamul moldovenilor... Cel ce ia pana în mână își
asumă o grea răspundere. „Eu voi da seama de ale mele, câte
scriu...", „că scrisoarea ieste un lucru vecinic", adaugă, cutremurat,
același cronicar21. Despre datoria istoricului de a nu „băsnui",
denaturând adevărul, amintește și Stolnicul Constantin
Cantacuzino în Predoslovie la Istoria Țării Rumânești. Cronicarul
care, cum scria Kogălniceanu, “într-o mână ținea sabia spre
apărarea patriei și întru alta condeiul..."22, este imaginea cea mai

18 Pildele filosofești, 1713, în Al. Duțu, Coordonate..., pp. 84, 86, 91, 101.
19 BRV, II, p. 312.
20 BRV, I, p. 220.
21 Opere, pp. 241,243.
22 Arhiva românească. Introducție, în Opere, tom. I, îngr. Andrei Oțetea,

București, Fundația Regală pentru literatură și artă, 1946, p. 613.

16
grăitoare a cărturarului patriot.
Mândria de a fi autor, dorința de a-și tipări scrierile și de a-și
face un nume celebru prin activitatea literară — trăsături aduse de
spiritul Umanismului și al Renașterii — sunt evidente și la marii
cărturari români, mai ales la D. Cantemir, Stolnicul Constantin
Cantacuzino și Miron Costin, la cel din urmă constatându-se chiar
atitudini certe de scriitor și literat23. Și totuși, ulterior, această
nouă mentalitate pare să dispară pentru multă vreme. Ea va mai fi
ilustrată, oarecum, în măsura în care împrejurările, atât de
neprielnice, au îngăduit-o, numai la unii cărturari clerici, atrași de
ideile „Luminilor". In lumea amatorilor de literatură, însă, domină
mai curând „smerenia" medievală și o idee minoră asupra
literaturii care explică parțiala desconsiderare și o anume
indiferență față de propriile compuneri. Ambiția de a fi autor și
dorința de a-și vedea numele tipărit pe o carte vor reapărea o dată
cu impunerea responsabilității morale și sociale a celui care scrie
și cu dobândirea conștiinței unui public virtual.

Semne de înnoire

La începutul secolului al XIX-lea, literatura începe să ocupe un

loc important în viața intelectuală. Schimbările sociale, evoluția
mediilor culturale creează condițiile apariției intelectualului cu
preocupări predominant literare. Fără a deveni unica îndeletnicire
sau profesiune, literatura capătă un loc privilegiat în sfera
manifestărilor spirituale. Noua înțelegere a ei, modernă, aduce un
spor de autonomizare în cadrul culturii.
În felul de a gândi al celor care alcătuiesc sau traduc o carte
apar indicii ale unui mod nou de a privi preocuparea pentru scris.
Scrisul devine, și aceasta e afirmat explicit, o activitate superioară,

23 Vezi argumentele lui Dumitru Velciu, în Miron Costin. Interpretări și

comentarii, București, Minerva, 1973, cap. „Scriitorul". Despre dorința lui D.
Cantemir de a scrie și publica o carte „cu scopul vădit de a-și stabili o reputație
culturală", vezi Virgil Cândea, Studiu introductiv la Divanul (Opere complete,
I), București, Editura Academiei, 1974, p. 24.

17
care-și găsește finalitatea în sine însăși. Mulțumirea de a scrie, de
a alcătui o carte se manifestă, uneori, ca o pasiune care, la nevoie,
se poate dezinteresa de „folosul" imediat al acțiunii sau chiar de
interesul pe care îl va arăta cititorul. Un cărturar traducător (Naum
Petrovici), ține seama că-și trimite cartea “în mijlocul publicului",
dar indiferent de felul cum va fi primită cartea de către cititori,
satisfacția de a fi scris-o îi este suficientă — „… eu cu aceea mă
mângâi, că am scris-o”24 — afirmație care este și ea semnul unui
început de înnoire a mentalității autorului.
Reflex al noii atitudini, întâlnim o neașteptată pledoarie
pentru libertatea gândirii și a exprimării chiar la un cleric,
egumenul Grigorie, care, în prefața traducerii sale (Prescurtarea
istoriei universale), scrie: „Nici să cuvine în starea ce să află, să se
poprească condeiul oarecui de frică, temându-se nu cândva să cază
în osânda altora, căci nimenea nu este rob părerilor altuia"25.
Prefețele cărților mărturisesc teama de „defăimare" și de
„critică" a autorului, fac apel la înțelegere și îngăduință, cer iertare
pentru greșeli. Unii, ca Barac, de pildă, chiar versifică într-o
prefață:
„ Drept aceia rog fierbinte
Prea iubitul cetitoriu
Să ia seamă la cuvinte
Ca un binevoitorul
Și văzând vreo o greșală
Să nu mă ție de rău.
Să nu facă socoteală
A fi dinadinsul mieu,
Ci trecând cu ochii firii,
Dacă mi s-au întâmplat
Greșind în rândul cetirii,
Mă rog ca să fiu iertat"26.

24 BRV, III, p. 249.

25 BRV, m, p. 498.
26 Psaltire, Brașov, 1820, p. 3, retip. în N. Georgescu-Tistu, op.cit., p. 18.

18
 E drept că „iertarea pentru greșeli" este mai mult un topos al
prefețelor, urmărind captarea bunăvoinței cititorului, dar rămâne
semnificativă puntea aruncată spre un cititor virtual. Cel care
tipărește o lucrare nu mai scrie pentru sine, de aceea pagina scrisă
îl implică într-o mai mare măsură pe autor, sporindu-i
responsabilitatea, dar și sentimentul demnității.
Dacă se poate vorbi încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea de
existența, în germene, a unui public, „omul de litere" este o apariție
mult mai târzie, legată de existența unor condiții obiective,
indispensabile: tipografii particulare, librării și biblioteci, presă,
categorii variate de cititori constanți și cu un gust artistic și literar
cultivat.

19
2. Poetul
In absența împrejurărilor prielnice, poetul apare în cultura
română cu întârziere. Au fost de ajuns, însă, prefacerea condițiilor
sociale și culturale, accesul la culturile europene moderne,' ivirea
unei pleiade de cărturari și de talentați oameni de cultură și, în
sfârșit, descoperirea extraordinarei tradiții de poezie populară,
pentru ca în numai câteva decenii poezia românească să
„recupereze" întârzierea, măcar în ceea ce privește temele poeziei
modeme și tendințele mișcării literare.
Primii poeți preiau o tradiție de cultură greco-bizantină,
continuată mult timp după căderea Bizanțului; ei sunt începători
numai pentru literatura română, dar maturi din punctul de vedere
al inițierii în arta literară, chiar dacă sunt „orientali", “învechiți" în
raport cu Occidentul. Așa se și explică rapida lor evoluție și
maturizare pe terenul literaturii române. Nu au apărut pe un loc
gol.
Într-o perioadă relativ scurtă, de constituire a literaturii
moderne, apare în cultura română poetul. La început, poet este
sinonim cu „rapsod" al Antichității eline sau romane (poeți *sunt
Homer, Vergiliu, Ovidiu). Când apar primii stihuitori culți, este
socotit poet cel care știe să scrie versuri după o tehnică învățată.
Destul de repede se impune ideea de vocație, de „har" care trebuie
cultivat. In sfârșit, unind vocația cu meșteșugul, poetul capătă un
statut în viața culturală, în numele căruia va revendica o poziție
socială corespunzătoare.

20
 Un mare precursor: Miron Costin

Dacă primul „stihuitor cult" -este Udriște Năsturel, alcătuitor,

în slavonă și română, de versuri encomiastice sau despre stema
țării27, iar Dosoftei este primul mare poet prin vocație și conștiință
estetică, cel dintâi care are o idee limpede despre poet este Miron
Costin. Și D. Cantemir, din perspectiva noastră, este un mare poet,
dar formația sa nu implică o separare manifestă între filozof și
poet. Una din puținele distincții pe care le face (în Metafizică,
scrisă în latinește) se referă la dreptul la fantezie al poeților care,
ca și pictorii, „au avut întotdeauna permisiunea de a îndrăzni
orice"28. Pentru Miron Costin, cărturar umanist, bun cunoscător al
artelor poetice ale Antichității, stihuirea e un exercițiu intelectual
superior, alături de altele, de aceeași natură, iar poeții aparțin unei
categorii distincte, deși el îi numește, de obicei, imprecis, „dascăli"
sau, ca pe Homer, „istoric".
Primele elemente de prozodie pe care le expune sunt însoțite,
ceea ce ni se pare mai semnificativ decât preocupările teoretice, de
o inițiere în arta de a citi versurile, pentru a surprinde, prin lecturi
repetate, nu numai înțelesul, ci și „dulceața" lor: „Cetind, trebuie
să citești și al doilea și al treilea rând și așa vei înțelege dulceața,
mai vârtos să înțelegi ce citești, că a ceti și a nu înțelege ieste a
vântura vântul sau a fierbe apa" (înțelesul stihurilor cum trebuiește
să se citească)29.
Lui Miron Costin îi sunt de acum familiare procedee — și clișee
— ale epocii. Poema polonă, compusă cu o deplină stăpânire a
mijloacelor retorice, se deschide cu invocarea „muzei sarmate";
într-un discurs din 1676, către domnul Moldovei, Costin vorbește
(în polonă) despre o „grădină a lui Apollo" și de „muzele din

27 Dan Horia Mazilu, Udriște Năsturel, București, Minerva, 1974, cap. „Primul
stihuitor cult din literatura română".
28 Metafizica, trad. de Nicodim Locusteanu, București, 1928, p. 47. Despre ideile

estetice din Metafizică, vezi Ion Iliescu, Geneza ideilor estetice în cultura
românească, Timișoara, Facla, 1972, pp. 76-78.
29 Opere, p. 319.

21
Helicon"30.
În Predoslovie — Voroavă la cetitoriu, care însoțește poemul
Viiața lumii (scris înainte de 1673), Miron Costin își inițiază cititorii
în „acest fel de scrisoare, care elinește ritmos se chiamă, iar
slavonește stihoslovie", care se află “în toate țările". La ce slujește
„acest fel de scrisoare"? „Vestit istoric Omir", „Verghilie" și „alții
fără număr dascăli" — explică Miron Costin — au scris „lucrurile
și laudile împăraților, a crailor, a domnilor și începăturile țărilor și
a împărăției lor"31. Acesta era deci rostul poeziei așa cum îl gândea
un învățat crescut în cultul valorilor Umanismului. Pilda
„dascălilor", Costin a urmat-o nu numai în Poema polonă, ci și în
Viiața lumii, un poem filozofic, de sorginte religioasă, despre
vremelnicia și nestatornicia vieții, sau, cum explică el însuși, „cum
ieste de lunecoasă și puțină viiața noastră și supusă pururea
primejdiilor și primenelilor". Poetul e aici un contemplator
meditativ-melancolic al destinului oamenilor:

„A lumii cânt cu jale cumplită viiața

Cu griji și primejdii, cum ieste și ața".

Atitudinea meditativ-filozofică este caracteristică și

letopisețului lui Miron Costin, de aceea motivarea poetului, că ar
fi scris Viața lumii „să să vază că poate și în limba noastră a fi acest
feliu de scrisoare ce să chiamă stihuri" trebuie socotită mai mult
un „topos al modestiei", decât explicația reală a intenției.
Formându-se într-un mediu cultural în care literatura se
detașase, în bună măsură, de celelalte mijloace de expresie ale
cărturarului umanist, Miron Costin vădește o mai accentuată
aspirație de a-și circumscrie operele într-o arie mai reliefat literară
decât ceilalți umaniști români și, uneori, chiar tendința de a-și
defini o viziune de poet32.

30 Opere, pp. 328-329.

31 Opere, p. 318
32 Despre Miron Costin — scriitorul, vezi Dumitru Velciu, op.cit., pp. 158-268.

22
 Pătrunderea termenilor pentru conceptul de poet

Termenul de poet apare în scrisul românesc spre sfârșitul

secolului al XVII-lea. De altfel, nici în cultura occidentală a Evului
Mediu nu se observă o circulație a termenului. „Poesis, poema,
poetica, poeta se întâlnesc destul de rar în Evul Mediu — scrie E.
R. Curtius — fiindcă poezia nici n-a fost recunoscută ca o artă
independentă." Homer era „cântărețul divin", iar poetul roman e
un „vates"33.
Dacă pentru Miron Costin, poetul era dascăl, pentru Macarie,
autorul unei gramatici, poetul este făcător, un echivalent pentru
„creator" care trimite și la sensul originar grecesc. Din aceeași
descendență (poet = creator), vom întâlni la Budai-Deleanu și la
alții izvoditorul34.
În latinește, termenul circula însă mai demult, îndeosebi în
Ardeal. Mihai Halici se intitula încă la 1674 „Valachus Poeta". In
liceele transilvănene, în secolul al XVIII-lea, la examenele
semestriale, profesorul întreba în latinește „Ce e poezia? Care este
deosebirea între poet și versificator?"35.
În manuscrisul unui Lexicon slavo-romăn, de pe la 1660, poeta
e dat ca exemplu de cuvânt de genul masculin, luat de la greci36, în
varianta piita (plural: piiți), apare cuvântul în Gramatica
românească de la 1757, a lui Dimitrie Eustatievici37. încercări de a
introduce în românește forma poeta se întâlnesc la Ienăchiță
Văcărescu, în gramatica sa din 1787 (unde apare și varianta poetă),
la N. Horga-Popovici, Gh. Șincai, în Hronica românilor..., la Budai-

33 Literatura europeană și Evul Mediu latin, trad. de Adolf Armbruster, introd. Al.
Duțu, București, Univers, 1970, pp. 173,181.
34 Pentru apariția termenilor referitori la versificație, vezi D. Popovici, Primele

manifestări de teorie literară în cultura română, în „Studii literare", II, 1943.

35 Lucia Protopopescu, Contribuții la istoria învățământului din Transilvania

(1774-1805), București, Editura didactică și pedagogică, 1966, p. 305.

36 B.A.R., ms. 312; citat la cuvântul poet, în Dicționarul limbii române (DLR),

Editura Academiei.
37 Gramatica rumânească 1757, ediție îngrijită și pref. de N.A. Ursu, București,

Editura Științifică, 1969, pp. 125,142.

23
Deleanu, D. Țichindeal, Petru Maior, în Lexiconul de la Buda, la
Gh. Lazăr, și Vasilie Popp, ca și la Lazăr Asachi și Gh. Asachi. Poate
sub influența acestuia din urmă și tânărul Alecsandri va mai folosi
această formă, la 183538.
Forma poetic sau poetec (ca substantiv), întâlnită frecvent la
scriitorii vechi, e semnalată mai întâi la Miron Costin, în
Letopisețul Țării Moldovei (1675), apoi la Dosoftei, care vorbește în
Viața și petrecerea svinților (1682) de „poeticul de canoane". în
predoslovia Stolnicului Const. Cantacuzino la Istoria Țării
Rumânești, relatările neadevărate, născocite, ale unor istorici, sunt
asemănate cu „basme de cele ce făcea și scomiia poeticii ethnici în
vremea elinilor pentru orbul norod"39. Cuvântul este folosit
constant pentru a numi pe poeții Antichității: pe „Aristofan
poeticul" (autorul anonim al Istoriei Țării Românești), pe „Omir,
domnul poeticilor" (D. Cantemir, în Hronicul vechimei a romano-
moldo-vlahilor) sau pe „poiatecul Ovidiu" (N. Costin). La Macarie,
alături de amintitul făcător, apare și „poetăcița" Sappho40. Alte
semnalări pentru aceeași formă (extrase, de data aceasta, din
fișierul de neologisme intrate în limba română, după 1780, realizat
de cercet. Despina Ursu și dr. N.A. Ursu*), la traducătorul
cugetărilor lui Oxenstiern (1779-1780), Ienăchiță Văcărescu
(gramatica din 1787), Iordache Slătineanu (traducerea Ahilefs la
Schiro, 1797), Samuil Micu (Loghica, 1799), iar după 1800, la I.
Molnar, Gh. Șincai (care oscila ca și alții, între poeta și poeticul), P.
Maior, D. Țichindeal, Vasile Aaron, Dinicu Golescu (care folosește,
însă, la plural, forma poeți, iar alteori preferă cuvântul rapsod,
adică alcătuitor de „pesne"). în însemnările sale, Nicolae Văcărescu
se numește pe sine „poeticul". în Țiganiada lui Budai-Deleanu

38 Intr-o notă la poezia A.M. de Lamartine, în Opere, I, îngr. G.C. Nicolescu și

Georgeta Rădulescu-Dulgheru, București, Editura pentru literatură, 1966, p.
232.
39 CM, I, p. 7.
40 D. Popovici, stud.cit., p. 18.

* Mulțumesc cu acest prilej dr, N.A. Ursu pentru amabilitatea cu care mi-a pus
la dispoziție atestările dintre 1780-1850 pentru termenii: poet și scriitor.

24
întâlnim des poeticul, dar și modernul poet. Nu e numai o ezitare
între două forme, ci, se pare, și o intenție de diferențiere, poeticul
fiind mai ales poetul în înțeles tradițional, clasic. Autorul epopeii
este și el un poetic, dar Parpanghel e... poet.
Dar și forma modernă, poet, intrase de multă vreme în limba
română, mai întâi în letopisețul Stolnicului Cantacuzino, unde se
spune despre Ovidiu că „iaste foarte bătrân poet"41. Forma o
regăsim abia la L Cantacuzino, în prefața la Poezii noo (circa 1796),
apoi, rar, la Conachi (în manuscrisul Tragediei Lentor din 1805) și,
cum am văzut, la Budai-Deleanu. După 1810, apelând din nou la
datele din fișierul amintit, mai semnalăm poetul la P. Nicolau, B.P.
Mumuleanu, Iancu Buznea, D. Bojincă, Heliade Rădulescu, Gr.
Pleșoianu, Stanciu Căpățineanu, Gh. Asachi (alteori, „poeta").
După cum se observă, toți sunt literați de formație „modernă".
Mumuleanu, definind „zicerile cele streine" la sfârșitul
Caracterurilor (București, 1825) va explica: „poet – acela ce se dă la
poezie, ce face versuri".

Poeții ceasurilor de zăbavă /

Poetul român din jurul anului 1800, foarte departe de

rigorismul umanist al cronicarilor sau de evlavia cărturărească a
clericilor, era un boier cultivat, bun cunoscător al scriitorilor
clasici (cunoștea greaca la fel de bine ca și româna) și al celor
francezi, pe care încearcă, uneori, să-i și traducă. E un spirit rafinat
și sensibil, iubitor de cugetare înaltă, deschis, în genere, ideilor
veacului (Voltaire e o lectură de căpătâi), care însă nu-i ating în
vreun fel încercările poetice. Spiritul lor, spune Alecsandri despre
primii poeți moldoveni, opriți de „poziția lor socială" de a se
pătrunde de aceste idei, „se îndrepta cu tot focul tinereții pe
câmpul înflorit al poeziei, câmp ce îi ducea în templul amorului"42.

41 CM, I, p.36.
42 Introducere la scrierile lui Constantin Negruzzi, în „Convorbiri literare", VI,
1872, 1, p. 10.

25
 Imaginea pe care și-o fac despre cel care compune versuri
(chiar și atunci când este vorba de propria lor persoană) nu pare
să aibă vreo relație cu caracteristicile omului dedicat preocupărilor
spirituale, așa cum s-au transmis din epoca Renașterii. Iubitori ai
profunzimilor spiritului, nu par să le caute vreodată în grădina
poeziei, frecventată numai pentru a regăsi, ușor transfigurate,
pătimirile amorului.
Toate manifestările — ca poet — ale boierului iubitor de
literatură trădează felul ușuratic de a privi îndeletnicirea pentru
care, uneori, este înzestrat din plin. El scrie când inima e cuprinsă
de „văpăi iuți" (Nicolae Văcărescu), așa cum ar scrie într-un jurnal
intim, pentru „trebuințele lui" sau ale celor apropiați, departe de
orice idee de responsabilitate. Și din acest punct de vedere,
amatorismul său este total.
Înțelegem de îndată cum își privea, de pildă, Alecu Văcărescu
propriile încercări și din prefața la „condicuța" de versuri, din 1796:
„Intru această condicuță se trecură vreo câteva stihuri grecești și
românești făcute de însumi, dar nu toate câte le-am făcut în toată
viața mea, căci acelea toate, avându-le într-altă carte trecute, le-
am și pierdut cu totul și, măcar că unile le și țin minte, dar nu
vrusei să mă mai muncesc să le mai scriu odată, nădăjduind că cel
ce-mi va fi furat condicuța va avea atâta omenie să le arate în lume,
și nu supt numirea altui poetic..."43.
Nicolae Văcărescu compune niște stihuri nu pentru „trebuința
sa", „nefiind atât de nenorocit", ci „rugat de un scump prieten al
său". Alte stihuri, „purtătoare ale strălucitului nume" (Rucsandra!)
„s-au făcut de înfocatul poetic aflându-să ascuns de frica
vrăjmașilor într-o căsuță (...) și ieșind de acolo le-au lăsat spre
pliroferie"44.
Indiferența față de părerea cititorului este chiar declarată de
Nicolae Văcărescu, care nefiind „stihurgos pentru gustul lumii", e

43 CMR, I, p. 632.
44 Poeții Văcărești, Scrieri alese, îngr. Elena Piru, introd. Al. Piru, București,
Editura pentru literatură, 1961, p. 27 și 36.

26
de părere de cititorul care „va întâmplina vreo noimă neplăcută
sau nepotrivită, atât la ideea sa cât și la a obștii" nu se cade să-l
„criticarisească"45.
Și pentru C. Conachi, care e un poet mai elevat, preocupat de
„meșteșugul" compunerii versurilor, și care are în vedere deja un
auditoriu, intim, e drept, poezia rămâne o chestiune „strict
personală"46. El este și printre primii care cunoaște, fără voia lui,
succesul literar; poeziile sale circulau în nenumărate copii
manuscrise și „făceau gloria lăutarilor dintr-un capăt până la
celălalt al Moldovei", cum scrie G. Sion47.
Imboldul de a scrie poate porni și din dorința de a-și îndulci
ceasurile de singurătatre, ale sale și ale altora, ca la Iordache
Slătineanu: „drept petrecere din vreme a singurătății meale la
țară...", „drept mângăierea celor ce ca și mine petrece căt-odată
afară de turburarea politicească"48. Chiar și pentru Alexandru
Beldiman, care se deosebește de ceilalți prin intenții patriotic-
moralizatoare, ca și prin tendințe de „profesionalizare", scrisul
rămâne, totuși, o formă de amuzare:

„... Eu aciasta am făcut numai pentru o zăbavă,

Iar nu că am pus în gând să-ți arăt vre-o ispravă;
(...) O zăbavă foarte mică, c-o plăceri măsurată... "49.

„Desfătarea" acestor poeți este o degradare a preceptului

horațian de „delectare" și semnifică ades un amuzament inferior și
mai puțin o bucurie, o plăcere a spiritului. Versurile au, nu o dată,
funcția de a compensa suferințele din dragoste. Stihurile
„veselitoare", „gădilă sămțirea sufletelor atingătoare de patimi",
cum notează Mihalachi Pastiescu, care, fiind și el mișcat", „de

45 CMR, I,p.632.
46 D. Popovici, Literatura română modernă. Tendința de integrare în ritmul
cultural occidental (Curs litografiat), Cluj, 1940, p. 269.
47 Suvenire despre poetul Conaki, în „Revista contimporană", 1,1873, nr. 1 și 2.
48 Prefață la Ahilefs la Schiro de Metastasio, Sibiu, 1797; în BRV, II, p. 394.
49 Către cetitoriu la Tragedie lui Sapor (1820), în CMR, II, p. 277.

27
însuflețirea sămțărilor meii", transcrie o Carte de stihuri50.
Poeziile aveau adesea semnificația unor „hieroglife" (cum le
numește Ovidiu Papadima) ce ascundeau un mesaj amoros și care
puteau fi descifrate numai de adorata destinatară. Ele deveneau
apoi utilizabile pentru toți acei care treceau prin situații
sentimentale asemănătoare51. Fiind legate de evenimente intime și,
de multe ori, frivole, în jurul lor se crea o faimă care nu se acorda
cu exigențele morale tradiționale. Dorința, firească, a autorului de
a le scoate în lume, pe numele său, se risipea în fața primejdiei de
a se compromite în mediile celor de o seamă cu el. Fiind boier și
mare demnitar, prestigiul lui social era incompatibil cu faima de
autor de „cântece de lume". Orgoliul de autor, atât cât exista, îl
îndemna să se afirme mai curând prin traduceri pline de învățături
morale, pe care, uneori, le și încredința tiparului52.
Trecând peste sfiala de a da la tipar „cântecele de lume" —
gustate de toți, dar cu un sentiment de vinovăție, în cazul unora
—, Anton Pann, care reprezintă o altă atitudine față de
compunerile poetice, va simți, totuși, la început, nevoia să se
explice:
„Crez că la mulți le va aduce mirare pornirea mea spre a da prin
tipar la lumină niște poezii ca acestea. Știut fiind însă la cei mai
mulți din obște că aceste poezii de multă vreme avându-le
manuscrise, unele adunate de la alții și altele chiar de sine
compuse, mai totdeauna aveam silă de către prieteni a le da
izvoade, și cu aceasta mi se pricinuia silă de la alte lucruri mai
folositoare. Pentru ușurarea mea dar, și pentru a prietenilor
mulțumire, m-am îndemnat a le tipări. Primească mă rog

50 CMR, I, p. 91.
51 Ovidiu Papadima, Anton Pann. „Cântecele de lume“ și folclorul Bucureștilor,
București, Editura Academiei, 1963, p. 33. întregul capitol Lumea „cântecelor
de lume“ cuprinde o analiză amplă a circulației manuscriselor literare înainte
și în vremea lui Anton Pann, cu numeroase exemple și explicații privitoare la
locul compunerilor poetice în viața culturală de atunci și la atitudinea
autorilor față de propriile lor compuneri.
52 Ovidiu Papadima, op.cit., p. 42.

28
deocamdată aceste, și văzând că vor fi primite cu dragoste, mă voi
îndemna a le da și altele"53.
Poezia pentru boierul cu înclinații de poet, când nu este o
preocupare superficială sau incidentală, e, de cele mai multe ori, o
preocupare minoră, niciodată mai presus de altele, politice
îndeosebi. El nu avea, așa cum spune Odobescu chiar și despre
Ienăchiță Văcărescu, „cuget de autor". „Omul politic — adaugă
Odobescu —, omul serios avea mai grave preocupațiuni."54
E o vădită discrepanță între frivolitatea primilor poeți din
rândul boierilor, care repetă cu orice prilej că scriu pentru propria
lor desfătare, cu totul indiferenți de soarta și efectul compunerilor
lor, și gravitatea pedagogică a cărturarilor și traducătorilor
contemporani cu ei, convinși, chiar când e vorba de o tălmăcire
oarecare sau de o cărticică de sfaturi, că participă Ia un act
patriotic de „luminare" și educare morală a conaționalilor. Abia
acești cărturari moștenesc sentimentul răspunderii și respectul
pios pentru pagina scrisă și tipărită, întâlnit la cronicari și în
prefețele cărților religioase. în acest climat moral se vor forma și
scriitorii generației următoare, care vor modifica imaginea
poetului și a scriitorului.

Autori de „stihuri politicești"

Chiar dacă, uneori, preced în timp pe poeții Văcărești sau pe

Conachi, fiind și mult inferiori acestora, ca talent și cultură, autorii
cronicilor rimate, cei mai mulți ieșiți din păturile orășenești,
marchează o primă schimbare de atitudine față de munca literară.
Stihuirea este pentru ei o manifestare cu valoare socială și
națională; printr-o cronică versificată, autorul ei participă direct la
judecarea unui eveniment însemnat sau a unei personalități. Este
o primă formă, rudimentară, de literatură „angajată", de o

53 Prefață la Poezii deosebite sau Cântece de lume, București, 1831. Citat după
Ovidiu Papadima, op.cit., p. 43.
54 Al. Odobescu, Poeții Văcărești, în Opere, II, îngr. Marta Anineanu, note Virgil

Cândea, București, Editura Academiei, 1967, p. 67.

29
neobișnuită circulație și audiență.
Din ce medii provin autorii cronicilor rimate? Așa cum poate
fi dedus din studiul manuscriselor, versificatorul anonim e de
condiție socială modestă, „slugă", adică logofăt de casă domnească
sau boierească55, alteori e diac sau seminarist, impregnat de
cultura orășenească56.
Autorii acestor „stihuri politicești" vor să lase o mărturie
urmașilor asupra unor evenimente, mai ales senzaționale,
„minunate" (uciderea domnului, o răzmeriță, un incendiu etc.), pe
care ei au datoria să le relateze, dar nu oricum, ci într-o formă
literară. Pitarul Hristache își începe astfel Istoria faptelor lui
Mavrogheni Vodă:

„O poveste minunată
Când se-ntâmplă deodată
La vreo parte de loc
Din al acei țări noroc,
Toată firea e pornită
A n-o avea tăinuită,
Ci pentru o pomenire
O pun spre publicuire
Ca după vremi să citească
Ce nu știu să pomenească.
Drept acea dar și eu,
Cu mila lui Dumnezeu,
Încep după-a mea idee
Cu vr-o câteva condee
Povestea mavroghenească
De la Țara Românească

55 N.A. Ursu, Contribuții la stabilirea paternității unor povestiri istorice în versuri,

în „Limba română", XV, 1966, nr. 1 și 2. Vezi și notele lui Dan Simonescu la
Cronici și povestiri românești versificate (sec. XVII-XVIII), București, Editura
Academiei, 1967.
56 N. Cartojan, Contribuțiuni privitoare la originile liricii românești în Principate,

în „Revista filologică", 1,1927, nr. 1-2.

30
 Că nu e după dreptate
A o lăsa la o parte,
Fiind lucruri minunate
Și peste fire ciudate.
Întâmplări nepomenite
Și fapte neauzite"57.

La fel de “îndatorat" de a arăta „curat,/Din vedere și auzire"

cum a fost domnia lui Constantin Vodă Hangerliul se consideră și
Zilot Românul.
Cronica în versuri nu poate fi scrisă după bunul plac. Datoria
de a spune „adevărul" e avută în vedere, chiar dacă nu e decât o
convenție, o formulă de început, pentru a sugera însemnătatea
evenimentelor descrise și anevoioasa sarcină ce-1 așteaptă pe
povestitor:
Și mă rog să ascultat,
Că voiu să scriu cu tocmală,
Să nu fac vreo greșală;
Și să o scriu împrejur,
Să nu lasu vreun cusur.
Dați-mi voi să încep,
Și să scriu încet, încet,
Să arăt cum am aflat,
Pricina cum s-au tâmplat..."
(Istorie di patima Gălaților)

Sub formă versificată, dar tot ca o convenție, apar dificultățile

stihuitorului: obligația de a compune într-un anumit stil, nevoia
unei „limbi ritoricești" și a „meșteșugului". Adesea sunt simulate
modestia, sfiala și teama în fața exigențelor versificării, ca în acest
început la Uciderea Spătarului Iordache Stavarache:

57 Citatele din cronicile rimate sunt extrase din Cronici și povestiri românești
versificate (sec. XVII-XVIII). Studiu și ediție critică de Dan Simonescu,
București, Editura Academiei, 1967.

31
 „Stau și socotesc, cum să fac început,
Ca petrecerea lui Stavarache în scris să o aduc;
Cum să cutez să iau condeiul în mână,
Că a face stihuri nu mi-a fost îndemână.
Dar stihurile se fac cu meșteșug
Și eu pa cine ajutori să-mi aduc?
Gândul mieu să-l fac meșter învățat?
Aceasta Dumnezeu nu mi-au dat".

Frecventă pe parcursul povestirilor este folosirea formelor

orale de adresare directă către presupușii ascultători, implorați să
participe, afectiv, alături de autor, la relatarea în versuri a
grozavelor întâmplări.
Autorii cronicilor rimate sunt un fel de rapsozi decăzuți, fără
prea mult har, compunând epopei lipsite de măreție.

Înnoiri. I. Cantacuzino si I. Budai-Deleanu

Tranziția de la mentalitatea veche a poetului la cea nouă e bine

ilustrată de Ioan Cantacuzino, boier muntean format în cultul
valorilor literare occidentale (traduce din Rousseau, Montesquieu,
Al. Pope, prelucrează pe Metastasio). Versurile nu le semnează
decât cu inițiale, rămase nedescifrate timp de un veac și jumătate:
în Predoslovie declară că stihurile sale „s-au făcut mai mult pentru
petrecere dă vreme și nu cu gând a fi lucruri pe placul multora sau
cu gând a vesti o osteneală cu toată săvârșirea meșteșugului
poeticesc", dintr-o „oareșcare răsfățare a chibzuirii", în care el,
„scriitorul" (cum se autointitulează) și-a petrecut „ceasurile sale
cele netrebnice". Dar volumul său, apărut pe la 1796, se intitulează
Poezii noo, iar poezia Răsuflare (însemnând „destăinuire"), cu care
se încheie culegerea, mărturisește o idee înaltă asupra rostului
literaturii:

„Ver ce neam ce-n lume vie,

32
 Are-ndemn la stihurghie.
Și sălbatec încă cântă,
Firea însă lui cuvântă
[. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ]
Că scriitorii împodobesc
Limba, patria-și slăvesc.
Fie aciasta acuș cercare
Mustră altor, spre-ndemnare"58.

Faptul că Ioan Cantacuzino se decide să-și publice versurile,

fie și ascuns sub inițiale misterioase, arată că, de la compunerile
literare pentru propria desfătare, autorul lor, în acord cu primele
semne ale spiritului preromantic, ajunge la nevoia unei
comunicări sufletești pe calea poeziei. “îndemnarea" timidă a lui I.
Cantacuzino, de a împodobi limba și de a slăvi patria, va deveni,
peste trei decenii, idealul suprem al fiecărui poet.
Poet pe de-a întregul original, cu adevărat primul poet român
modern, I. Budai-Deleanu reprezenta în vremea lui, dar neștiut de
nimeni, o ipostază nouă a poetului și scriitorului. Pentru conștiința
literară românească, el face pasul hotărâtor de la amatorismul
primilor poeți la profesionalism, în sensul slujirii depline,
conștiente, a unei mari vocații. El este primul mare poet care își
însușește, până la erudiție, tot arsenalul clasic al artei literare, cu
conștiința faptului că este scriitor. Lui i se cuvine, spunea, încă la
1830, Gh. Asachi, „cununa de acel întâi poet românesc"59.
Impregnat de cultura clasică și clasicistă, Budai-Deleanu scrie,
mereu, cu gravitate sau în glumă, înconjurat de miturile
profesiunii sale, de motivele, clișeele și termenii legați de
meșteșugul poetului. El este un profesionist în această privință, pe
deplin familiarizat cu uneltele sale, pe care le laudă sau ironizează,
trăind, fără abatere, în universul unui poet.

58 Gh. Ivănescu, Un poet român necunoscut, din a doua jumătate a secolului XVIII,
în „lașul nou", V. 1953, nr. 3-4 și N.A. Ursu, Ioan Cantacuzino, în Istoria
literaturii române, II, București, Editura Academiei, 1968, pp. 180-183.
59 Despre literatura românească, în „Albina românească", II, 1830, nr. 12.

33
 Impulsul de a scrie i-a venit dintr-o chemare care e de origine
divină: „Răvărsându-se întru mine nește scântei din focul ceresc a
muselor (Prolog la Țiganiada60). Scrisul nu este o distracție, o
petrecere de timp, ci urmarea unui imbold creator: „... răpit fiind
cu nespusă poftă de a cânta ceva, a izvodit această poeticească
alcătuire".
Dar toate aceste elemente clasiciste ale universului poetic au
la Budai-Deleanu o întrebuințare ambiguă, înclinată spre parodie.
Chiar poemul Țiganiada este, parțial, în intenție, o parodie de
epopee61. In Prolog și în numeroasele note se insinuează mereu că
limbajul folosit ține de o manieră, de o convenție stilistică.
Osteneala sa, „poeticul" o închină... hârtiei, „lipsă având doară de
patroni și mețenați" :

„O, tu, hârtie mult răbdătoare

Care pe spate-ți, cu voie bună,
Toată-nțălepția de supt soare
și nebunia porți împreună,
Poartă și aceste stihuri a mele,
Cum ți le dau, și bune și rele" (p. 18).

La tot pasul întâlnim invocații parodice adresate muzei sau lui

Apollo:

„...Musti. ș'Apolloane, drăguț bade,

Șoptește-mi vorbe și graiuri line.
Că fără de-a ta dulce-însuflare
Poetul haz și priință n'are" (p. 90).

În note se amintește mereu, vizând și aici efecte comice, că

60 Toate citatele sunt date după ediția Țiganiada (B), îngrijită de Florea Fugariu,
București, Minerva, 1973.
61 Parodierea tradițiilor clasiciste a fost urmărită de Savin Bratu, în Locul
Țiganiadei în istoria ideologiei noastre literare, în „Limbă și literatură", XVIII,
1967.

34
invocând muza, poetul se supune unei tradiții literare.
Din numeroasele comentarii care însoțesc poema Țiganiada se
poate deduce o continuă polemică, purtată cu diverse personaje
închipuite, care ilustrează poziția adversă, învechită, pentru
impunerea unui gust nou de poezie; apoi, legat de aceasta, o
permanentă dispută: poet de tip vechi — poet de tip nou. Vechea
mentalitate e reprezentată, în primul rând, de Idiotiseanul, mereu
obtuz și refractar la orice încercare de depășire a gustului de poezie
comun, lăutăresc. Orice elan al fanteziei poetice e cenzurat cu
opacitate: „... omul acesta, adecă poetecul, bârfește și ne spune
nește pozne" (p. 44) sau „Așa dar poeticii aceia trebuie să fie un
feliu de nebuni ce nu vorbesc ca oamenii" (p. 70). Aceluiași
Idiotiseanul, cântecul lui Parpanghel îi place, în afară de „stihurile
cele lungi împleticite", pe care ar vrea să le transforme pe gustul
său: „... de oi avea vreme, tot aceastaș cântare voi să fac cu viersuri
de a noastre, ca să ne o cânte apoi țiganul nostru; atunci îi vedea
că almintrele sună" (p. 77). La nunta lui Parpanghel cu Romica,
printre țigani se află și un poet, Mitrofan, autor de epitalamuri:

„Mitrofan, poetul cel de frunte

Și vestit de pe vremile-acele,
Care la cununii și la nunte
Făcea stihuri și bune și rele,
Scornisă pe gustul lui Nason,
Mirelui un epithalamion“... (p. 238).

Fermecat de cântecul de nuntă al poetului, Idiotiseanul

comentează: „Acestei incai se pot zice versuri ca și cumu-s a
noastre. Mai bine făcea poetecul acesta să fie scris tot cu de aceste"
(p. 239).
Cel care apără dreptul la fantezie al poetului și o înțelegere mai
evoluată și mai rafinată a poeziei este Musofilos, în cuvintele
căruia îl putem recunoaște pe Budai-Deleanu: care nu înțelege ce
este poesia și ce va să zică poetu, acela mai bine să tacă și mai bine
să ție cu dumnelui Chir Onochefalos, căci mai multă cinste-ți va

35
face. Unde ar fi izvodirile poeticești a lui Omer, a lui Virgil și, în
vremile noastre, a lui Milton la inglezi, a lui Tasso la italieni și a lui
Clopstoc la nemți, de ar fi socotit aceste învățate noroade de
dânșii, cum socotesc acești mai sus cârtitori asupra poetului
nostru?" (p. 160).
Când renunță la tonul parodic și la postura de autor de epopee,
Budai-Deleanu este un poet cu sensibilitate modernă, receptiv la
suferințele oamenilor, reluând, cu o altă participare afectivă,
meditația amară, întâlnită și la Miron Costin, asupra destinului
omenirii:
„… Plâng cu lacreme necontenite,
Cum plângeai oarecând, Eraclite!
Când omul pe om strică ș'ucide
Făr'nice-unfolos sau trebuință,
Ba muncindu-l încă-înfață-i râde,
Când însuș' hulește-a sa ființă,
Ce nu fac celelalte jivine.
Afire-am atuncia mi-e rușine!

Săracă omenire — obidată!

Nu-ți ajunge că vreme puțină
De-a viețui în lume ț'e dată,
Ș'acuș' iară te-ntorci în țărână,
Nu-ți ajung destul să pătimești
Slăbiciunile tale firești?" (p. 296).

Prin însușirea deplină a limbajului specific poetului, prin ideea

limpede a creației originale, net separată de cea “împrumutată"
(indicarea sursei de inspirație, pentru cel mai mic detaliu, e, în
Țiganiada, obsesia pedantă a notelor) și, în genere, prin conștiința
sa profund scriitoricească, Budai-Deleanu este superior nu numai
celorlalți poeți români ai epocii, ci și celor din generația lui Heliade
Rădulescu. Asemenea acestora din urmă, preluând un vechi motiv,
mult îndrăgit de primii poeți romantici, Budai-Deleanu va aduce
și el (în Prologul poemei) un orgolios elogiu poetului din

36
totdeauna, care, „cu supțirimia și gingășia condeiului său", a
aureolat și imortalizat eroii cu care se mândresc popoarele. Marile
„vărtuți" slăvite sunt mai mult ale cântărețului decât ale eroului
cântat.

Condiția poetului. încercări de definire

Scopul, mărturisit, al primilor autori de versuri, educați în

cultul valorilor Antichității eline și latine, era de a introduce sau
de a reintroduce gustul pentru poezie. Ei își justifică încercările
(începutul îl face Miron Costin, urmat, mai târziu, cu aceleași
motivări, devenite parcă obligatorii, de Ienăchiță Văcărescu, I.
Cantacuzino și alții), amintind de fiecare dată tradiția antică.
„Grecii — scrie, de pildă, Ienăchiță Văcărescu — au obicinuit
foarte mult poezia (...). Intâi le-au obicinuit spre laude
dumnezeiești, dupe aceasta și spre laude omenești"...62. Cum se
vede și din intențiile mărturisite de Budai-Deleanu în Prolog la
Țiganiada, preocuparea de a introduce „un gust nou de poezie
românească" este anunțată programatic.
Chiar dacă nu e atât de marcată și de deplină ca la Budai-
Deleanu, înnoirea poeziei și, o dată cu ea, a ideii de poet, se face
simțită tot mai hotărât în primele decenii ale secolului al XIX-lea.
Preocupările pentru tehnica versificației, întâlnite mai înainte la
autorii de gramatici, se transmit și poeților. în Observații sau
băgări de seamă asupra regalelor și orânduelelor gramaticii
românești, Ienăchiță Văcărescu însoțește regulile gramaticale și cu
elemente de prozodie. Conachi compune un Meșteșug al stihurilor
românești63, dând indicații de metrică și versificație. A scrie versuri
devine un „meșteșug" care trebuie deprins și exersat cu răbdare de
artizan, o tehnică în care trebuie inițiat și cititorul. Apar acum
primele definiții ale poetului. Notele sale caracteristice aparțin mai

62 Textul reprodus în Al. Rosetti, B. Cazacu, Liviu Onu, Istoria limbii române
literare, I, ed. 2, București, Minerva, 1971, p. 514.
63 Publicat de Ecaterina și Al. Teodorescu în ediția C. Conachi, Scrieri alese,
București, Editura pentru literatură, 1963.

37
curând de zona trăirilor sufletești, decât de o îndemânare, o
„știință", necesară și ea, pe care o poți deprinde în școală. Invocând
muza, în câteva versuri compuse pentru a-și exemplifica regulile
gramaticii, Ienăchiță Văcărescu cere „putere" pentru a-și arăta, în
versuri, „gândirea"64. Arta stihuirii începe să fie simțită, chiar și de
modești versificatori (Zilot Românul), ca o „firească pricină sau
pornire"65.
Prin ce se caracterizează poetul? Mai întâi, prin puterea și
libertatea fanteziei, trăsături pe care le indicase și D. Cantemir în
Metafizica sa. „Poeticii — glosează Budai-Deleanu în Țiganiada —
au nește slobozii și privileghii, care nu au ceilalți ce nu scriu cu
stihuri" (p. 73). Despre libertatea de invenție a poetului scrie și
Ioan Barac, în prefața la Constantina. Firea deosebită a poeților,
asemănătoare cu aceea a copiilor, îl preocupă, printre primii, pe
Vasile Aaron, în prefața la Anul cel mănos (1820): „Poeticii și
muzicanții au din fire, ca rugați, să nu cânte bucuros; nepoftiți de
nime, să pornesc și cântă (...)• Și pruncilor jucăreaia, carea le era
mai plăcută, de-i silește cineva la dânsa, nu le iaste mai mult
petrecanie de vreame, ci pedeapsă". Dat fiind caracterul
„schimbătoriu și nestatornic" al poetului, produsul său este
„jucăreaia firei" sau „jucăreaia minței"66.
Definițiile succesive pe care le dă Mumuleanu poeziei în
prefața la Rost de poezii, „această supțire materie și organ al
duhului", pornesc nu de la concepte clasiciste, ci de la
surprinderea unor trăsături ale poetului, ca un anumit tip de
creator și de temperament artistic. Poezia e provocată de o
„mișcare a simțirii, o patimă sufletească și o naștere a fandasii", ea
este „Acel năluc al minții" care „pătimind de un ce, țese idei și
păreri, alcătuind stihuri după patimi și înălțimea duhului". Duhul
poetic ce „fierbe ca o smoală" anunță de pe acum alchimia poetului

64 In Al. Rosetti, B. Cazacu, Liviu Onu, op.cit., p. 515.

65 După D. Popovici, Literatura română în epoca „Luminilor", în voi. Studii literare,
I, îngr. I. Em. Petrescu, Cluj, Dacia, 1972, p. 151.
66 Anul cel mănos, Sibiu, 1820; prefața reed. în BRV, III, p. 324. Prefața e discutată

pe larg de D. Popovici, op.cit., pp. 451-453.

38
romantic67.
În Caractentri (1825), unde definiția poeziei e reluată, dar într-
un spirit mai curând iluminist, apare și originea divină a creației
poetului — „lucrarea Duhului sfânt"68.
Cu ezitări și timidități, cu inconsecvențe, vocația începe să fie
socotită trăsătura distinctivă a poetului. Imboldul de a scrie versuri
și hotărârea de a le publica nu-și au punctul de plecare numai în,
declarate, intenții moralizatoare, ci sunt concepute ca o necesitate
interioară, dintr-o pasiune dezinteresată pentru poezie și pentru
activitatea literară. Scriind, V. Aaron nu a căutat „nici câștig, sau
folosul meu, nici laudă deșartă", ci a dat curs „chemării cei firești
spre Poezie" (Anul cel mănos). Mumuleanu se simte și el îndemnat
spre poezie de o „mișcare a patimilor celor din lăuntru", deși
încercările sunt socotite, cu afectată modestie, „bagateluri", scrise
pentru a aprinde „o obștească râvnă între cei de acum tineri" (Rost
de poezii). Chiar și Barac, socotit uneori autorul unei literaturi de
colportaj, declară, îndreptățit de altfel, că a avut „patima poeziei",
„din tinerețele mele pănă acum la bătrânețe"69.
Înainte de a primi formularea, devenită celebră, a lui
Alecsandri, ideea vocației românilor pentru poezie apare la Vasile
Aaron (în prefața la Reporta din vis). El vorbește despre „genia și
plecarea ce mare a românilor spre a face verșuri".
O prejudecată persistentă a legat pe acești precursori ai poeziei
românești modeme de imaginea desuetă a alcătuitorului de versuri
în vederea unei plate moralizări. Indiferent de mărimea talentului
lor, scriind despre poet și poezie, ei se arată interesați — fie și
numai teoretic, ceea ce nu e de neglijat — într-o măsură mult mai
mare decât ne-am aștepta, de procesul de creație și de specificul
poeziei. Evident, scopul suprem al poetului nu poate fi decât
moralizarea, demascarea viciilor, a arăta, cum spune V. Aaron

67 Prefață la Rost de poezii, București, 1820, reed. în Barbu Paris Mumuleanu,

Scrieri, îngr. și pref. Rodica Rotaru, București, Minerva, 1972.
68 Caracteruri, București, 1825, reed. în ed.cit.
69 Cuvânt înainte la Patimile cele mari și minunate ale unei mademoaizelle cu

numele Cartigam, în CMR, I, p. 453.

39
(Reporta din vis), „răutatea trufiei, scumpetei, necurăției și ale altor
patimi". Dar tot el crede că în vederea atingerii „scoposului" moral,
pot sluji și creațiile mitologice („poveștile Dumnezeilor străini"),
pentru care „singura firea poeziei poftește, când și când în versuri
a să întrebuința"70. I. Barac mărturisește că, prin compunerile sale,
încearcă nu numai să învețe pe cititori să fie „plecați și ascultători",
dar „să crească cât de cit măcar măestria Poeziei în limba
românească"71.
Despre puterea de sugestie a poeziei, în afară de V. Aaron și B.
P. Mumuleanu, scrie cu subtilitate și Vasile Popp, în prefața la
Psaltirea în versuri a lui Ioan Prale (Brașov, 1827): „Nimica nu e așa
pătrunzătoriu, nimic așa mișcătoriu și la ceale mai împetrite inimi,
de cât o poezie bine alcătuită. Aciasta moaie inimile învârtoșate,
suflă curagiu în ceale desnădăjduite; pe scurt, lucrează ca o maghie
ori în ce suflet. Pentru aceia de să și povestește ca o fabulă, cum
Orfeu Tracul ar fi cântat așa de frumos, cât ar fi tras după sine
pădurile și petrile (...)"72. Chiar și un moralist aprig ca Mumuleanu
scrie că în domeniul poeziei „râvna cea firească și duhul covârșește
știința" (Rost de poezii).
Alter-ego al poetului, muza întruchipează și ea o idee de
poezie și de atitudine poetică. Dar primele apariții ale ei în
universul poeziei românești țin de simplul clișeu clasicist al
invocației introductive. Într-o astfel de invocație, Iordache
Golescu, încercând să traducă primul cânt al Iliadei, se mai află în
căutarea unui cuvânt echivalent, „muza" fiind evitată.

„Spune-a mea iubită doamnă, spune, tu stăpâna mea...

Spune puică, spune dragă, spune domnețic'a mea... "73

Exerciții de adresare către muză compune și Ienăchiță

70 Prefață la Reporta din vis, CMR, I, p. 462.

71 Risipirea cea de pre urmă a Ierusalimului, București, 1821, în BRV, HI, p. 371.
72 BRV, III, p. 548.
73 După Al. Piru, Istoria literaturii române, II, București, Editura didactică și

pedagogică, 1970, p. 230.

40
Văcărescu, în Observații... Ioan Barac, începându-și, la 1801,
Istoriia prea frumosului Arghir și a prea frumoasei Elena cea
măiastră și cu părul de aur, solicita și el, conform tradiției, o muză
„mângăioasă":

„... Te rog, muză mângăioasă!

Care cânți cântări frumoasă,
Pică-mi puțintică miiare
Din măiastra ta puteare,
Să poci cânta cu simțire
A lui Arghir pribegire"74.

În schimb, Ia Budai-Deleanu, care depășește, din nou, tiparele

clasiciste, muza „cârtitoare" și cu „gură mare" e o personificare a
spiritului ghiduș, ironic, persiflant, al poetului. Autorul poate juca,
solemn și mimând pedanteria, rolul clasic al rapsodului, pentru că
„dublul" său, muza, a preluat sarcina de a parodia totul, de a fi
răspunzătoare de tot ce poate părea atitudine netradiționalistă,
neconformă cu regulile clasice sau cu preceptele moralei.
Evocarea gloriei și a prețuirii, de care se bucurau poeții în
Antichitate, mărturie a rolului lor în viața popoarelor, capătă
sensul unei revendicări, timide încă, dar demnă de luat în seamă.
Mumuleanu, dar mai ales Barac (în prefață la Constantina)
reamintesc exemple celebre din vremuri apuse, când împărații și
regii țineau la mare cinste pe poeți. Încercând să instituie și pe
teren autohton un cult al poetului (așa cum va încerca, mai decis,
Heliade), Mumuleanu mărturisește că toate străduințele sale în
câmpul literaturii nu urmăresc decât să pregătească terenul în
vederea apariției „celui dintâi scriitoriu și poet neamului", despre
care scrie cu emoție și solemnitate: „... vom alege patriia lui, și-i
vom da întâiere precum elinii heronii pentru Plutarh" (Rost de
poezii).

74 ȘA, II, p. 73.

41
 Elanuri generoase

Schimbarea mentalității poetului, apariția conștiinței de poet

național, purtător de cuvânt al poporului său, s-au produs, cu
hotărâre, după 1821, o dată cu angajarea sa la mișcarea pentru
emancipare națională și prefaceri sociale. Poetul (omul de cultură
în genere) a devenit un participant la o bătălie care a antrenat mari
categorii sociale. Acum poetul știe că se adresează unui public mai
larg, „națiunii". El va alege pamfletul pentru a înfiera dușmanii și
oda pentru a preamări eroismul, evenimentele cu semnificații
naționale, marile personalități care întruchipează idealuri
comune.
Totuși, poezia de „desfătare" și cea a „ceasurilor de repaos" sau
de „mulțumire" va mai persista. Chiar și în manifestările aceluiași
poet, din rândul acelora care au înnoit hotărâtor imaginea
poetului, se întâlnesc, nu o dată, gesturi și forme de exprimare
tipice pentru poetul din perioada anterioară: ode închinate
prinților și puternicilor zilei, dedicații și epitafuri, panegirice —
Mumuleanu și chiar Heliade fiind ilustrativi pentru acestea.
Rostul poetului de a-și slăvi patria (întrevăzut și de I.
Cantacuzino), de a fi un exponent al națiunii sale, înainte de a
deveni, la pașoptiști, condiția lui primordială, apare și la Iancu
Văcărescu, poet de tranziție și din acest punct de vedere. Autor al
unei lapidare și memorabile formulări:

„... orice neam începe,

Întâi prin poezie
Ființa de-și pricepe."
(Cununa lui Cârlova)

el este și unul dintre primii care încearcă, dar fără prea multă
convingere, să vadă în poet un cântăreț al nației, un „purtător de
mesaj"75. Un ciclu de poezii din 1821 se intitulează Sfaturi

75 Paul Cornea, Originile romantismului românesc, București, Minerva, 1972, p.

42
patriotice, în același an scrie Cântec românesc. O licărire de
responsabilitate socială e vizibilă în Glasul popondui subt
despotism. In totul însă, Iancu Văcărescu rămâne legat, prin multe
fire, de imaginea neoanacreontică a poetului amorului.
Ivirea unui talent poetic neobișnuit (Vasile Cârlova) este
pentru Iancu Văcărescu (așa cum dispariția lui va fi pentru
Heliade), un prilej de a medita asupra menirii poetului (Cununa
lui Cârlova). Spre deosebire de Heliade, Văcărescu nu desparte
misiunea poetului de aceea a pedagogului „luminător":

„Și cât spre săvârșire

S-apropie poeții,
Cum vin cu grămădire
Mijloacele poveții,
Pier proaste vicleșuguri,
S-înalță învățătura,
Științe meșteșuguri,
Născând literatura”76

Încheind cu vechiul clișeu al cununelor cuvenite nemuritorilor

poeți.
Un autoportret liric este cuprins și în poezia Prieteșugul.
îndemnurile adresate „lirei" sunt tot atâtea obiective ale poetului,
alăturând „ceasurile bune" și „amorul", cu unele intenții sociale,
dar și cu îndemnul de a evita zbuciumul vieții:

„Nu uita sfintei

Nici un minut!
Ce este, cântă,
Și ce-a trecut!

356.
76 Poeziile lui Iancu Văcărescu sunt citate după ediția Poeții Văcărești, Scrieri
alese, îngr. Elena Piru, introd. Al. Piru, București, Editura pentru literatură,
1961.

43
 Cât sunt eu, spune
Mulțumitor
De ceasuri bune
Și lui amor!

Furtuni din viață

Nu pomeni;
Mării din față
Fă-le a pieri!
(. . . . . . . . . . . )
Zi! Cum pot glasuri
De tari uniri,
Nentoarse păsuri
La nemuriri!".

Apare aici și răsplata divină, de care poetul nu se simte, însă,

demn:

„D-astă cunună Nu-s vrednic'ți spui!

Cinste minciună Pe cap nu pui".

Transfigurarea poetului în temă poetică, de mari resurse lirice,

și a vieții sale în destin va fi realizată de poeții momentului următor
din istoria lirismului românesc, o dată cu apariția primelor
traduceri din poezia romantică franceză și engleză.

44
3. Destinul poetului

Destinul poetului, ca temă poetică, își are originea în

străvechiul mit, sintetizat de Platon, despre delirul divin al
poeților (Ion). Mitul are ca punct de plecare metaforele
iraționalității creației care au generat, pe rând, imaginile poetului
genial, sol al divinității, poeta-vates, bardul și geniul conducător
de popoare. Sub o formă religioasă, mitul străbate Evul Mediu și
capătă apoi o nouă înțelegere și o strălucire sporită în Renaștere,
când devine „unul din marile topoi ale conștiinței literare
europene"77. Aspectul romantic al acestui motiv este dat, în mare
măsură, de formele literare și semnificațiile pe care le îmbracă în
poezia „Luminilor" și a preromantismului european78.
Persistența extraordinară a motivului, mereu înnoit și readus
printre temele fundamentale ale poeziei lirice, își are explicația și
în natura interiorității poetului. Din acest punct de vedere, există
într-adevăr un „destin poetic", de care se leagă și sentimentul

77 Adrian Marino, Creația, în Dicționar de idei literare, I, București, Eminescu,

1973.
78 Din bogata bibliografie asupra acestei teme, cităm: E.R. Curtius, op.cit., excurs

VIII (Delirul divin al poeților), G.Fr. Hegel, Prelegeri de estetică, II, București,
Editura Academiei, 1966 (cap. „Poetul liric"), Paul van Tieghem, La notion de
vraie poésie dans le préromantisme européen, în vol. Le préromantisme, Paris,
1924, Philippe van Tieghem, Marile doctrine literare în Franța, tr. Alexandru
George, București, Univers, 1972 (partea a treia, Teoriile romantice. 1800-1850),
Tudor Vianu, Istoria ideii de geniu, în vol. Postume, București, E.L.U., 1966,
Adrian Marino, op.cit., P. Bénichou, op.cit.

45
„damnării" și obsesia unei traiectorii biografice predestinate79.
Mitul poetului la L Heliade Radulescu
În literatura română, Heliade Rădulescu este cel dintâi care
realizează imaginea poetului genial, inspirat, bard și profet,
creator de legi și religii pentru semenii săi. Frecvența cu care apare
această imagine nu numai în poezie, dar și în articole, în scrisori
sau în prefețele cărților publicate în ultimii ani de viață, dovedește
că, departe de a fi o simplă poză romantică, poetul-geniu
constituie una din imaginile „cheie", primordiale, ale universului
scriitorului român.
În 1831, la moartea lui Vasile Cârlova, Heliade publică în
„Curierul românesc" Elegie la V. Cârlova. Este, în lirica sa, prima
întruchipare a poetului și a destinului său privilegiat și tragic.
Tânărul cântăreț vine dintr-o altă lume, divină, celestă, de aceea el
este incompatibil cu viața terestră. Moartea înseamnă, de fapt,
întoarcerea în lumea lui. Trecerea pe pământ e un fel de ispășire,
de îndeplinire a unei grele obligații divine:

„Acolo-ți era locul al tău de moștenire:

Poetul aci este strein și călător;
Astfel mdturul mândru de nalta sa privire
Parcă ar zice lianei din marele său zbor:
Pământul mi-este leagăn, dar lăcuiesc în cer"80.

Destinul poetului apare la Heliade o dată cu primele traduceri

din Lamartine și Byron. El a preluat, de altfel, multe teme și motive
ale poeziei romantice, capacitatea sa de mimare și de adaptare
fiind recunoscută. Destinul poetului este însă o temă pe care
Heliade și-o asumă, devine o obsesie a întregii sale cariere literare.
În poezie, tema suferă transformări semnificative și întrebarea
„ce este poetul?" — comună și celorlalți poeți din generația sa —

79 Liviu Rusu, Estetica poeziei lirice, ed. 3, București, Editura pentru literatură,
1969, pp. 101-103.
80 Toate poeziile sunt citate după ediția I. Heliade-Rădulescu, Opere, I—II, îngr.

Vladimir Drimba, introd. Al. Piru, București, Editura pentru literatură, 1967.

46
depășește adesea simpla interogație romantică și devine una
existențială, pornită dintr-o orgolioasă dorință de a fi poet și
scriitor român și de a-și afla locul cuvenit în societatea timpului
său.
Heliade preia, într-o primă fază, atitudinea lamartiniană:
poetul e un glas inspirat, aflat în dialog cu universul, pentru a
intona rugăciuni, imnuri de slavă, cântece de durere sau bucurie
în numele semenilor săi. El concentrează aspirația umană spre
absolut și spiritualitate, aspirația spre perfecțiune și contopire cu
divinitatea.
Un nou „manifest" liric este Destăinuirea. întrebările sunt mai
dramatice. Focul care-1 mistuie pe poet este, fără îndoială, de
origine dumnezeiască, dar rostul traiectoriei sale pământene este
însă mai enigmatic, amenințător:

„S-o face el cenușă? vreun pârjol v-aduce?

Nu știu... Dar a lui urmă neștearsă-n veci va fi... "

De la lamartiniana imagine a suavului poet cu lira-n mână,

Heliade trece spre închipuiri hugoliene. Poetul e o apariție plină
de mister, „meteor de groază, cornet preafioros!" în limitele
aceluiași motiv, definiția lirică a poetului e acum clară și sigură:

„Sub degete-mi răsună, liră, te-nfiorează,

Spune ce e poetul în ast loc osândit,
Cum el dintr-însul raiul oriunde-nființează
Și-și face fericirea din bine-închipuit.
Când cântă el, s-aude, veacurile răsună;
Când se închină, cerul el îl coboară jos;
Dragostea lui e flăcări și ura lui detună
Blândețea e seninul acel mai luminos".

Asemenea lui Pindar, poetul acordă nemurirea celor pe care-i

slăvește, el fiind — superb orgoliu poetic — mai presus decât eroii
istoriei, care numai datorită lui, poetului, și-au dobândit venerația

47
popoarelor. E drept că la Heliade vom întâlni și imaginea
degenerată a poetului închinător de ode împăraților sau unor
aniversări oficiale — invocând și aici menirea poetului de a saluta
marile evenimente, dar acceptând, în fapt, poezia encomiastică și
ocazională.
Poetul cu privirea îndreptată spre stele, contemplând, cuprins
de extaz, universul, cu sentimentul regăsirii mediului său originar
— atitudine tipic romantică — revine constant în poezia lui
Heliade. Ea nu lipsește nici în prologul care pregătește meditațiile
pe marginea ruinelor curții domnești de la Târgoviște (O noapte pe
ruinele Târgoviștii):

„Ochii-mi în mărmurire se uită la vecie,

Din stea în stea se plimbă, în orice stea citesc;
Sufletu-mi s-aripează și zboară în tărie,
Se scaldă în lumina eternului ceresc”.

Dar din lamartinianul poet solitar, retras în contemplare

melancolică, Heliade devine, în cuprinsul aceleiași poezii —
trecere tipică pentru romanticul român — purtător de cuvânt, nu
al omenirii, ci al nației sale, în dialog cu strămoșii:
„Sunt de al vostru sânge, brațu-mi nu se armează D-acea armă
slăvită ce voi ați mâmiât;
Muza-mi a voastră fapte la umbră cercetează Ș-a voastră pomenire
pana-mi a consfințit".
Poetul este acum cântărețul slavei străbune, adoptând un alt
arhetip al poetului: rapsodul.

„Eu cânt în miezul nopții a voastre biruințe,

Eu pe mormântul vostru laure împletesc;
Izbânzi, fapte viteje, războinice dorințe
Recomandez eu lumei, l-ai voștri fii vestesc

Aceeași renunțare la postura de reprezentant al umanității și

de mesager al divinității pentru aceea de poet al românilor, rapsod

48
al trecutului și purtător al idealurilor naționale și sociale, e vizibilă
și în poezia La un poet exilat. Temperamentul său de luptător,
angajat în mari acțiuni civice, nu suportă mult timp „regia"
romantică obișnuită. Trecerea e firească, aproape inconștientă, și
sporește vigoarea și substanța crezului poetic al lui Heliade, prin
depășirea clișeelor romantice tradiționale.
Chiar dacă e un mesager al neamului său nu înseamnă că, față
de el, conaționalii n-ar dovedi aceeași ingratitudine — alt motiv
esențial în lirica despre destinul poetului. încurajat de nimbul
gloriei sale, poetul pășește spre „templul nemuririi", acceptând, cu
senină resemnare, suferințele pământești și persecuțiile. El e
asemeni privighetorii (comparație devenită clișeu poetic de mare
circulație) care cântă sosirea primăverii, „păsul" și „dorul", dar
trebuie să se ferească de oamenii vicleni, gata s-o prindă și s-o
închidă în colivie.
Motivul ingratitudinii va reveni, mai târziu, și în oda închinată
lui Schiller (La Schiller). Poezia e convențională dar, așa cum s-a
observat, revelatoare, în cadrul temei, pentru expresia titaniană pe
care o capătă aici destinul omului de geniu81. Viața poetului, profet
și martir, este „o luptă de arhanghel", chiar și împotriva „omului",
nerecunoscător și „decăzut", pentru a dobândi „Cetatea Sfântă/Al
cerului imperiu și vera libertate".
O devalorizare a mitului în clișee este Traducătorul la V. Hugo,
și aceasta din seria versificațiilor ocazionale, facile, nu puține la
Heliade, dar cu totul nereprezentative pentru valoarea reală a
poetului. Mult mai semnificativă și mai adâncă e Poezia, poate cea
mai izbutită din poeziile închinate lui Heliade poetului și artei
sale. Sunt concentrate aici aproape toate trăsăturile imaginii
poetului exaltate de Heliade: originea divină a poeziei („din ceruri
descindută"), demnitatea și mândria poetului („a mea candidă
liră/N-am atârnat vreodată la poartă de-mpărați"), întrupare a

81 Paul Comea, Titanismul în romantismul românesc de până la Eminescu, în voi.

Oamenii începutului de drum, București, Cartea Românească, 1974, pp. 192-
193.

49
legiuitorului moral în numele virtuții: „Virtutea prin puterea-mi
devine o ființă,/Ca zeu pre pământ are și templu, și altar"; rapsod
al faptelor eroice din trecut, dar și cântăreț al libertății și al
idealurilor de progres:

„Istoria prin mine ia chip, se-nființează,

Și libertatea mumă a fericirii fac;
Eu timpului dau aripi, prin mine el viază,
Și-n candidă fecioară eu pacea o prefac.

La câmp și la cetate, în noapte și în raza,

În carceri, pe ruine, pe oamenii mari cânt;
Conserv ale lor nume în secoli de viază,
Fac vie-a lor țărână, dau suflet în mormânt.

Fu noapte, și acuma, când soarele răsare,

Venii eroii noștri în lume-a celebra;
A lor țărână sacră la vocea mea tresare
Și dacă dormiți încă, cei morți vă va-nvia".

Și, în sfârșit, o remarcabilă „localizare", autohtonizare a

imaginii poetului:

„Târgoviștea e templu l-a mea călătorie

Și p-ale ei ruine în pace mă așăz,
Și lupte valoroase pe-ntinsa ei câmpie,
Și fapte mari, victorii naintea mea le văz".

Trecem peste alte reluări ale motivului, uneori simple clișee,

alteori declarații emfatice, fără acoperire lirică, pentru a mai
aminti traducerea liberă, foarte izbutită82, a poemului lamartinian

82 Vezi notele lui D. Popovici la ediția I. Heliade-Rădulescu, Opere, tom. I,

București, Fundația pentru literatură și artă, 1939, p. 534. In continuare,
referirile la această ediție se fac cu mențiunea „D.P."

50
Le poète mourant, pentru Heliade (traducerea, Poetul murind,
apare la 1866), adevărat cântec de lebădă. O temă poetică obsesivă
— reflex al luptei pentru dobândirea prețuirii vocației poetice —
capătă, și în tălmăcirea din Lamartine, intonații foarte heliadești:

„Iar eu ce n-am d'amestec nimica cu pământul,

Mă duc foarte itșure, ca frunza ce-o ia vântul;
N-am rădăcini aicea să poată m-aresta.
Poetul e c-acele străine svolătoare
Ce nu-și caută cuibul pe țărmuri stătătoare,
Nici ramură, nici undă drept loc legănător"83.

Circulația unei teme poetice

Cu o intensitate mai scăzută decât la Heliade și fără a avea

semnificația unui filon liric definitoriu, destinul poetului va apărea
aproape la toți romanticii pașoptiști.
O imagine originală de poet tribun compune Andrei
Mureșanu. în Glasul unui român și Un răsunet [Deșteaptă-te
române], bardul vorbește în numele unui neam oprimat, invocând
vitejia străbună și vestind, profetic și solemn, în cadențe ample,
momentul decisiv al „deșteptării". Atitudinea gravă, tonul sumbru
și răspicat, cu rezonanțe biblice, amplifică viziunea poetului —
exponent social și național:

„Ieșiți, voi, umbre moarte, eroii gintei mele,

Și dați dovezi în lume, ce-atât v-a înnegrit!
Strigați în gura mare că voi d-atâte rele,
Ce cearcă strănepoții nu v-ați vinovățit!".
(Glasul unui român84)

83 Despre mitul poetului la I. Heliade-Rădulescu, în afară de studiile lui D.

Popovici și Paul Comea, citate în note, vezi Șerban Cioculescu, „Poeta vates"
— vizionarul, în „România literară", V, 1972, nr. 17.
84 Poezii și articole, ed. îngr. și pref. D. Păcurariu, București, Editura pentru
literatură, 1963.

51
 El creează un adevărat prototip pentru marii cântăreți ai
Ardealului care vor urma. Aceasta explică și prezența lui Andrei
Mureșanu, sub chipul unui poet romantic și damnat, ca erou al
unor mari poeme eminesciene din tinerețe.
Un alt poet, devenit și el, ulterior, personaj romantic, Ioan
Catina, vede în Byron întruchiparea bardului, apărut, „ca un cornet
prea mare", pentru a stăpâni veacul, asemeni lui Napoleon,
revărsându-și geniul „ca lava arzătoare" (La lord Byron). în alt loc
(La amicul meu Aricescul), poetul român, decepționat, cade în cel
mai negru pesimism, îndurerat de soarta nefericită a geniului:

„Ce folos ai după moarte — când în viață te gonește

Vulgul în care născut-a, cu dispreț îți răsplătește —
Geniu și nenorocire strigă-n urma ta rânjind"85.

Relevantă pentru răspândirea temei este nu numai poezia

originală, ci și preferința pentru traducerea unor poezii din
romanticii francezi sau germani. în afară de poemul lui Lamartine
Le poète mourant, despre care a mai fost vorba, o frumoasă carieră
a făcut, de pildă, cunoscuta poezie a lui Shiller Die Teilung der Erde
(împărțirea pământului), pentru care avem, numai până la 1868,
șase versiuni: Kogălniceanu și N. Pauletti în 1838,1. Many, în 1846,
Gr. Melidon, în 1858, Asachi, în 1861, Gr. Grandea, în 186886. în
versiunea lui Kogălniceanu (din „Alăuta românească", 1838, nr. 5),
poetul, sosit prea târziu la împărțirea lumii, e mustrat de
Dumnezeu:

„Dacă tu petreci în țara visurilor?

Zis-au zeul — nu te jălui.
Unde-aifost tu când s'împărțea toată lumea?".

85 Poezii, București, 1846.

86 Ion Gherghel, Schiller în literatura română, București, 1935, pp. 15-16,47-49.

52
Răspunde poetul:

„ Ochiul meu era țintit pe a ta față,

Și urechea l-armonia ta;
Iartă-mi duhul cari — uimit d-a tale ceriuri,
Au uitat cele de pe pământ".

Drept care, el va primi, pentru vecie, cerul87.

„De soarta omenirei din suflet m-am mâhnit"

Fără a-i fi caracteristică, decât într-o primă fază, imaginea

poetului solitar, melancolic, de descendență lamartiniană, apare și
la Grigore Alexandrescu. Accentul cade însă, chiar și acum, mai
mult pe sugerarea atmosferei de meditație, ca în poezia Prieteșugul
(1832):

„Și eu adesea, singur, când noaptea domnea-n fire,

Lipsit de mângâiere, departe de cei vii,
Vedeam că se ivește a mea tristă gândire
Precum o piramidă se-nalță în pustii"88.

Privirea îndreptată spre divinitate nu exprimă pe poetul

extazului, ci pe cântărețul trist al unei suferinți veșnice:

„Slăvesc cu umilință pe vecinicul părinte.

Pe calea cea ghimpoasă eu merg neîmputând,
Și orice fel de chinuri le sufer eu ca sfinte,
La moarte mă voi duce ca lebăda, cântând“.

Mai apropiată temperamentului poetic al lui Alexandrescu este

87 împărțirea lumei, în Mihail Kogălniceanu, Opere, I, îngr. și introd. de Dan

Simonescu, București, Editura Academiei, 1974.
88 Poeziile sunt citate după ediția Grigore Alexandrescu, Opere, I, îngr. I. Fischer,

introd. Silvian Iosifescu, București, E5.P.L.A., 1957.

53
postura, nu lipsită de solemnitate, a poetului contemplator al
lumii, dintr-o perspectivă sceptic-filozofică. Poetul e un martor al
istoriei, fiecare eveniment e privit interogativ dinspre trecut spre
viitor, pentru a-i dezvălui adevărata dimensiune:

„Din vremile trecute, în veacuri viitoare,

Un nume să răsune, cu slavă-mpodobit,
Să treacă peste vârste și peste ani să zboare,
Acela ce îl poartă cu ce s-a folosit?
(. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .)
A, întorcând privirea spre veacur'le trecute,
Și neîncetat pământul văzându-l pustiit,
Văzând tot aste rele, tot zile neplăcute,
De soarta omenirei din suflet m-am mâhnit/".
(Meditație)

Anul 1840 exprimă mai limpede sentimentul apartenenței poetului

la colectivitate, rolul său de exponent, de conștiință a acestei
colectivități:

„Și eu sunt mică parte din trista omenire,

Și eu a ta sosire cu lumea o slăvesc!"
sau :
„Eu nu îți cei în parte nimica pentru mine
Soarta-mi cu a mulțimii aș vrea să o unesc:
Dacă numai asupră-mi nu poți s-aduci vrun bine,
Eu rîz d-a mea durere și o desprețuiesc".

Umbra lui Byron trece câteodată peste versurile poetului

(Mormintele. La Drăgășani), sugerându-i imaginea-simbol a
rapsodului modern, poet și erou-martir, în același timp.

„De pământ trântesc condeiul, meseria o urăsc"

Față de ceilalți poeți din generația sa, poziția lui Gr.

54
Alexandrescu este oarecum deosebită. Alături de poetul romantic,
pe care l-am văzut, apare, în Epistolele sale, cealaltă imagine, a
artistului meditând lucid, „profesional", fără exaltări, asupra
condiției sale, asupra creației literare în genere, încercând să dea,
în spirit horațian, un veșmânt poetic dilemelor creatorului, dar să
și proclame, în spirit romantic, divorțul dintre artist și o alcătuire
socială refractară artei.
Condiția poetului, dificultățile creației, necesitatea criticii sunt
probleme care invadează epistolele, Gr. Alexandrescu definindu-și
aici — mai mult și mai pregnant decât colegii săi de generație — o
artă poetică și o profesiune de credință. Problemele intime ale
creației literare, dilemele conștiinței scriitorului devin, prin Gr.
Alexandrescu, teme ale poeziei românești. O dată cu el,
pătrund în poezie și îndoielile și chinurile poetului legate de
vocația sa, de dificultatea intuirii exacte a propriului talent, a
alegerii genului literar care să valorifice cel mai bine înzestrarea și
predispozițiile poetului.
În Epistolă D.I.V., cu unele pasaje prelucrate după Boileau89,
Alexandrescu este obsedat de aflarea genului pentru care este
predestinat. Oare natura, care înzestrează pe cineva cu darul
poeziei, „hotărăște" și „felul scrierii lui"? Fără descoperirea
adevăratei vocații, elanul creator e reținut de îndoieli:
„Poet cum poci a mă crede, când. al lirei Dumnezeu încă nu vrea să-
mi arate care este felul meu?".
Pasajele din Boileau sunt numai un fel de stabilire a cadrului
„discuției", epistola cuprinzând apoi referiri, mai mult sau mai
puțin voalate, la creația proprie, la situația literaturii române.
Descurajarea, neîncrederea, momentele de desperare,
culminând cu gândul renunțării la scris:

„De pământ trântesc condeiul, meseria o urăsc,

Și să nu-l mai iau în viață, eu mă jur și hotărăsc"

89 Vezi notele lui I. Fischer la Opere, I, p. 479.

55
prefigurează gesturi poetice eminesciene, ca și revenirea la
chemarea, de neînvins, a vocației:

„... un astâmpăr neînțeles

Nencetat se-mpotrivește hotărârei ce-am ales;
De urechi parcă mă trage, din somn noaptea mă deștept,
Și cu multă plecăciune rima mândră o aștept.
Patima inimei mele, chiar și streine nevoi,
A le pune pe hârtie sunt silit fără să voi".

Pasiunea scrisului și dorința de a fugi de ea, scăpând astfel de

toate neplăcerile provocate de exercițiul literaturii, revin, expuse
pe un ton ironic, simulând cinismul unei atitudini prudente, în
Epistolă D.V. II:

„Cum să mă scap de muze, de vechea tiranie,

De ale lor capriții, d-a lor cochetărie,
Care întotdeauna mi-au fost supărătoare,
Și pricini felurite de lungă întristare?".

Tot aici, Alexandrescu reflectează la situația socială a

scriitorului și a literaturii. Scrisul aduce numai necazuri și nici o
satisfacție, nici o recompensă materială:

“în ce muzele noastre pot să ne folosească?

Nici chiar de un datornic nu știu să ne plătească! în zadar mai
deunăzi, am vrut, prin poezie,
Să scap d-o bagatelă, d-o mică datorie".

Este pusă la îndoială și puterea moralizatoare a literaturii:

„Povețele sunt vorbe, dar fapta e departe;

Și prea puțini urmează moralul dintr-o carte".

Dar scepticismul lui Gr. Alexandrescu nu duce la refuzul de a

56
implica literatura în acțiunile reformatoare ale generației sale.
Poetul simțea însă, poate nedeslușit, că rolul moralizator al
liteaturii nu mai poate fi privit așa cum o făceau filozofii „Lumini
lor". Literatura nu va schimba societatea, nici nu va lichida
nedreptățile sociale. Amestecul, cu intenții restrictive, al
oficialităților devine tot mai stânjenitor:

„Apoi pas de lucrează în aste vremi de jale,

Când vor să-ncurce statul în pricini literare,
În zadar și censura de mine-ncredințată,
Și alți câțiva prieteni cu bună judecată
Mă apără în lume, le spun că au greșală,
Căci ei o țin tot una și zic că nu se-nșală".

Nu e greu de observat că scepticismul și dorința de a renunța

la scrisul care aduce numai necazuri ascund, de fapt, privirea
mândră și ironică a poetului, încântat, totuși, că săgețile satirei sale
și-au atins ținta, au provocat supărări și proteste. E și aceasta o
dovadă a eficienței și necesității literaturii.
Confruntat cu „prozaice umilințe", rolul, atrăgător, al poetului
martir nu e acceptat cu ușurință:

„Dar a lui Torquato soartă nicidecum n-o pizmuiesc;

Am temeinice cuvinte: mă cunosc, mă simț prea mic,
Și nevrednic să iau urma unui mare mucenic".
(Epistolă domnului Alexandru Donici)

Natura scriitorului, condiția sa socială sunt, se subînțelege,

mult mai complicate, dificultățile legate de acestea nu pot fi
evitate prin simplul refugiu în mitul superiorității poetului.
Talentul, „din cer dăruit", trebuie „hrănit" prin muncă. Aici, ca și
în alte epistole, Gr. Alexandrescu ne apare ca o îmbinare de poet
romantic și poetafaber, meșter artizan al șlefuirii, prin muncă, a
versului.
De o conștiință înaltă a scriitorului se leagă și ideea unui

57
tribunal al viitorului („viitorimea, al nostru judecător") în fața
căruia fiecare scriitor va răspunde pentru opera sa (Epistolă DJ.V).
Epistolele dezvăluie un scriitor de „meserie", cu o autoexigență
neîntâlnită în poezia românească modernă, până la Eminescu.

„Meditația unui îmbătrânit poet"

O situație aparte în istoria românească a temei poetice în

discuție o are Gh. Asachi. Poet clasicist, aducând și o idee
superioară de poezie, dar rămânând, structural, străin de
romantism, deci și de egocentrismul romantic aflat la sursa
„zeificării" poetului, Asachi nu-și înstruna lira, decât foarte rar,
pentru a cânta poetul. Poezia s-a născut, va sugera Asachi într-un
loc (Prolog. La Patrie), dintr-o aspirație spre armonie, de aceea este
pusă sub semnul lui Apollo, descinsă din „cântarea lui Orfeus".
Rostul poetului e de a cânta armonios în limba patriei.
O singură dată, în afara oricărei convenții sau maniere literare,
Asachi a realizat o imagine a poetului, tulburătoare prin sinceritate
și vibrație, în Meditația unui îmbătrânit poet, scrisă în 183990 e o
imagine aproape mitică a unui rapsod bătrân („fulgii cii albi îmi
vor împresura tâmplele și negurile vor întuneca ochiul meu"),
contemplându-și apusul cu resemnată și senină melancolie. La
îndemnul tinerilor, bătrânul poet va atinge din nou strunele harfei
pentru un cântec final: „Atunci apuc harfa, plăcerile și durerile cele
vechi să trezesc, negurile pier. Lacrimile răsar iar din ochii mei cii
stânși (...). Aceasta va fi cântecul meu cel de pe urmă; stelele mă
vor lumina ca în nopțile tinerețelor mele, raza cea răcoare a lunei
îmi va atinge fața, și cânticile trecutelor privighetori cu un iho vor
răsuna din depărtare; atunce ochii mei doritori de răpaos să vor
închide și sufletul să va înălța ca tonul harfei mele"91.

90 Apărută în „Albina românească", 1839, nr. 17 și retipărită în Scrieri literare, II,

îngr. N.A. Ursu, București, E.S.P.L.A., 1957, p. 335.
91 Valoarea meditației pentru lirica lui Asachi este subliniată de Paul Comea, în
Originile romantismului românesc, pp. 342-343.

58
„Misia mi-o împlinesc"

Poet romantic de tip hugolian, prin toate atitudinile sale, ca și

prin temele poeziei sale, Cezar Bolliac nu a creat, însă, și o imagine
memorabilă a destinului poetului. Atunci când a încercat s-o
ilustreze, în epistola La maior Ion Voinescu II, n-a făcut decât să
versifice, după cum s-a demonstrat, un fragment din romanul
Stello al lui Vigny despre soarta nefericită a marilor poeți92.
„Poetul" lui Bolliac trebuie dedus, ca și la D. Bolintineanu,
pentru că, în genere, poezia sa e pronunțat „epică". Declarațiile în
numele poetului și despre misiunea sa sunt rare, ca în această
profesiune de credință din Se naște sau se face omul?

„Țiganul și clăcașul
Au fost gândirea mea
Stăpânul, arendașul
Și legea lor cea grea
Muza mi-au pus în doliu"93.

Chiar și în poeziile reușite, Bolliac rămâne publicistul

vehement, pamfletar, retoric până la emfază. Poetul este, aproape
exclusiv, un luptător social și național. El nu cunoaște alternativă:
„arma" condeiului nu poate fi înlocuită decât cu aceea a
revoluționarului:

„Fie, căci până atuncea, misia mi-o împlinesc:

Până când n-oi lua fierul, pana mea nu-mi părăsesc".
(Epistolă la D.K.A.K.)

Demnității și consecvenței poetului le este dedicată poezia

Reflecție:

92 Paul Cornea, De la Alecsandrescu la Eminescu. Aspecte — Figuri — Idei,

București, Editura pentru literatură, 1966, pp. 190-191.
93 Opere, I, îngr. Andrei Rusu, introd. G. Munteanu, București, Editura pentru
literatură, 1956.

59
 „Și pură, tot vergină rămâie a mea pană;
Să nu mă facă-n viață-mi de mine-a mă roși".

De la înălțimea poetului vizionar, întrupare a idealurilor sociale,

este ironizat, sarcastic, poetul de curte, adulatorul tiranilor:

„Pe-o hârtie poleită fapte mari să născocesc

Să scriu imnuri, dedicații la cei ce ne stăpânesc
Să fac o apologie, să scriu un panigiric
Acestor pitici gigantici și l-alți oameni de nimic".
(Epistolă la D.K.A.K.)

„Tânguirea unui poet"

O imagine oarecum diferită, într-o tonalitate minoră, a poetului

romantic o oferă C.A. Rosetti, autorul Ceasurilor de mulțumire
(1843). Absența totală a sublimului din această imagine
contrastează frapant cu ardenta și mesianismul caracteristice
publicisticii aceluiași scriitor.
Tânguirea unui poet, de pildă, e o lamentație, puțin (voit)
umoristică, a poetului despre suferințele sale. De ce se „tânguie"
poetul?

“În orice pas în viață-mi întâmpin o durere,

în toate ale mele, tot stăvili întâlnesc".

El e o „minge-a soartei", sărac, deși „Alerg, muncesc, zi,

noapte". Dacă a îndrăznit să spună adevărul în versuri — („cum că
ne fură acei ce stăpânesc"), a fost de îndată pedepsit:

„Un om căzu pe mine ca uleul îndată

Mă smulse și mă'nchise zicându-mi că bârfesc".

60
 În sfârșit, mai grav decât toate, insuccesul literar:

„Tot astfel de durere încerc și-n poezie;

Deși brodesc cu vr-una la unii ca să plac,
Dar însă al meu nume e mort, nu o să ție,
Și-n vechi un Goethe, Schiller eu nu o să mă fac"94.

Mai interesantă și mai elevată, ca idee poetică, este Mângâierea

poetului. Poetul e vulnerabil la toate suferințele dragostei, dar el
are marea compensație a darului său poetic — de esență divină —
, pe care nimeni nu i-1 poate lua sau distruge:

„Dar am un ce în mine
Ce nu poți să mi-l iei;
Trăiește făr' de tine,
E dar de Dumnezei.

Așa precum trăiește

Lumina când e zi
De nori ea se umbrește
Dar fără a peri.

Un ce, ce el mă urcă
De toate mai presus,
Un ce, ce el m-aruncă
La cer mă'nalță-n sus".

Încă nedepășind structural o ipostază mai veche a poetului, C.

A. Rosetti oferă imaginea unui trubadur de București, cu impulsuri
romantice, dar cu o slăbiciune vădită și pentru cântecul lăutarului
de odinioară.

94 Din volumul Ceasurile de mulțumire, în Scrieri din junețe și esiliu, tom. II,
București, Gobl, 1885.

61
 „Să cânt iubita țară..."

Și Vasile Alecsandri a cochetat la început cu suava muză

lamartiniană. A închinat chiar o poezie, în franceză și română, lui
Lamartine, în care reîntâlnim „arfa armonioasă", „extazul
credinței", „măreața frunte", „cinsă cu cununi verzite", precum și
„decretul vecinic a cerescului părinte"95. Câteva ipostaze
romantice vag byroniene vor mai apărea, fugar (poetul singur pe o
stâncă, pe malul mării), fără a lăsa urme adânci. Structura sa
artistică l-a îndreptat, spre a se exprima, spre alte filoane lirice.
În ciclul Doinelor nu apare nici o notă particulară care să indice
prezența poetului ca erou liric, drept centru al unui univers poetic.
Alecsandri se identifică, în această privință, cu poezia populară,
unde și cântecul solitar, de jale sau de dor, nu-1 scoate pe cântăreț
în afară sau mai presus de lumea lui, nu generează o poziție aparte
față de ceilalți.
În schimb, Lăcrămioarele arată trecerea la o poezie
individualizată, cultă, dar frivolă, diminutivală, în care se
întrevede, în filigran, silueta subțire convențională, a poetului-
trubadur, care afectează suferința și amorul ideal. în Istoria unui
galbân, despre care va fi vorba mai încolo, Alecsandri parcă s-ar fi
autoparodiat, atât de bine seamănă versurile atribuite, pentru
ridiculizare, unui june poet, cu cele din ciclul Lăcrimioarelor.
Alecsandri își va găsi repede tonul său propriu atunci când își
va afla menirea în ambiția și aspirația de a fi poet național, dar tot
într-o ipostază romantică, poetul însoțind, cu versuri ocazionale
sau de adâncă și durabilă vibrație, toate marile evenimente —
sociale, politice și naționale — din viața românilor.
Reflectarea lirică a poetului — care ne interesează aici — a
rămas însă destul de palidă, imaginile nu depășesc un anumit grad
de convenționalitate, începând cu o declarație din Strofe scrise pe
un părete:

95 A. Mr. de Lamartine, în Opere, I, îngr. G.C. Nicolescu și Georgeta Rădulescu-

Dulgheru, București, Editura pentru literatură, 1966.

62
 „Să cânt iubita țară, apoi voios să mor!".

În Vis de poet (din ciclul Mărgăritărele), la întrebarea poetului,

adresată iubitei:

„Spune-mi, ce minune dorești ca să nască

Pentru-a ta plăcere dragostea-mi cerească",

aceasta, răspunzându-i, îi răsfrânge, de fapt, propria sa imagine,

definindu-i menirea de poet, cântăreț gingaș al amorului, dar și al
patriei.
După același procedeu, al dialogului dintre poet și femeie (sau
muză), tipic pentru poezia vremii, e compusă și poezia Ontice și
sărutări, din același ciclu. Poetul, dispus să cânte numai amorul,
primește răspunsul solemn și mustrător al Româncii
(reprezentând, în fond, conștiința civică a poetului):

„Dar când se luptă țara-n durere,

Tot omul tânăr și simțitor
Trebuie să-i deie cu-a sa putere
O mângâiere
Ș-un ajutor.

Când țara geme sub apăsare,

Mai bine-mi place s-aud sunând
Un răcnet aspru de răzbunare
Decât oftare
De amor blând.

June poete! ascunde-ți dorul,

Căci nu e timpul de dulci plăceri.
Versul iubirei duios străbate,
Focul poetic e răpitor.

63
 Dar nu-s cuvinte mai înfocate
Ca libertate
Și viitor.
Decât pe liră să cânți amorul,
Apără-onorul
Sărmanei țări.

Cântă-un vers falnic de reînviere

Care s-aprindă sufletul meu.
Ridică neamul de la cădere,
Ș-orice-mi vei cere
Va fi al tău!".

Alegoria anunță, în creația lui Alecsandri, sfârșitul poetului

cântăreț al amorului și proclamă noua sa menire, de cântăreț al
neamului. Trubadurul a devenit bard național.
Poeziile amintite sunt, însă, departe de nivelul superior al
liricii lui Alecsandri. Autotematismul nu a atins zonele înalte ale
creației sale decât în poemele dramatice de la sfârșitul carierei sale
literare (Fântâna Blanduziei și Ovidiu).
Ca atitudine esențială, Alecsandri e un descendent al
rapsodului popular, a cărui menire se relevă unică și eternă, aceea
de cântăreț al poporului său. Iar atunci când, în ultima perioadă
de creație, apar profesiuni de credință definitorii, imaginea
poetului are ca punct de plecare tot o metaforă de esență
folclorică: pasărea cântătoare (Unor critici) sau fluierul (Fluierul),
ultima poezie având și un vers final cu valoare de efigie:

„Am cântat o doină și e de ajuns".

„Dar nu cunoști poetul și cruda-i destinată"

O atenție specială se cuvine unui poem al lui Radu Ionescu
care, reluând motivul urmărit, face trecerea, prin câteva note
inedite, spre lirica generației postpașoptiste. Deși se menține în
același cadru cu care ne-am obișnuit, poemul lui Radu Ionescu

64
Poetul și femeia96 (apărut în 1854) depășește enunțarea exaltată a
misiunii poetului. Menirea și soarta sa sunt privite din perspective
diferite, sugerându-se complexitatea naturii sale de artist și
dificultatea de a-și afla locul într-o societate care-i este
fundamental străină. Cum arată și titlul, procedeul e același ca în
poemele lui Musset, folosit și de Alecsandri. Femeia îndeamnă pe
Poet să-și slujească menirea:

„Deșteaptă pe aceia ce zac în letargie,

Consolă pe aceia ce suferă în turment".

Tot ea va compune imaginea exemplară a poetului, văzut, cu

precădere, ca un cântăreț al idealurilor comune:

„Poetul e un angel, ființă ce-i creată,

Din raze de lumină, o parte de-nfinit,

(. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .)
O sacră misiune poetu-un lume are
Când oamenii cu suflet din cântu-i se inspir
Poetu-aci pe tem e farul de lumină,
Poetul duce lumea cu dânsu-n viitor;
Arată veritatea subtforma-i cea divină
Ș-în inime inspiră al patriei amor!".

Răspunsul Poetului ridică dintr-o dată tema cunoscută la un

grad superior de complexitate; natura poetului e mult mai
profundă, mai delicată și mai contradictorie decât poate apărea
Femeii (care evocă imaginea ideală, dar simplificatoare, a
poetului):

„Dar nu cunoști poetul și cruda-i destinată,

Ș'în sufletu-i ce arde să intri n-ai putut.

96 Din volumul Cânturi intime, București, Danielopolu, 1854.

65
 Odată-asupra-mi plană o lume de magie;
Și o dorință vagă îmi sparge al meu piept;
Și apoi mă apasă o noapte de urgie;
O! haos, haos este un suflet de poet!...".

Creația sa este prețul suferinței:

„... Și știi tu, o femeie, un cânt ce prețuiește?

Ce costă pe poetul ce-n lume l-a produs?
Cu sânge el îl scrie când soarta îl muncește!
Și sufletu-i și viața-i întrânsul el a pus!
El cântă, viața-și pune, ș-în nopți, nopți de veghiere

Șocul realității, meschine, face din poetul romantic un

dezamăgit. în lumea în care trăiește, arta sa, plătită cu atâtea
chinuri, nu e decât un divertisment, „o simplă amuzare".
Monologul Poetului revine, astfel, la notele cunoscute: soarta
nefericită a poetului, lovit de ingratitudinea semenilor, cu
invocarea, obligatorie, a persecuțiilor îndurate de Dante, Tasso,
Byron și cu încheierea pesimistă asupra inutilității poeziei într-o
lumedegradată, invadată de relații mercantile. (Ultimul vers are o
neașteptată rezonanță eminesciană și nu e singurul de acest fel la
Radu Ionescu.)

„Tu știi ce prețuiește poetul pentru lume,

Dar iată pentru dânsul ce lume-a prețuit!
În suferinți amare etern să se consume,
De ură și blasfeme să fie însoțit!
Să nu mai cânți, poete, în timp de degradare,
Acum când lumea te-are un monstru pe pământ;
Când arta nu ma'i artă ci vilă traficare,
— Poete! sparge-ți lira și cată un mormânt!"

Femeia îi răspunde că suferințele nu îndreptățesc abandonul

poeziei, durerea este sursa cântărilor divine („Când sufere poetul

66
sublimu-atunci produce"), ea este o condiție a poeziei:

„Poetul ce în viață-i durerea n-a simțit-o

Ș'în nopți de insomnie el lacrimi n'a vărsat,
E marmoră frumoasă scoțând când ai izbit-o
Puține sonuri mute ce pier cât au sunat.
Poetul și durerea etern nu se desparte".

Elogiul adus femeii ca veșnică inspiratoare și consolatoare a

poeților readuce brusc, în final, poemul lui Radu Ionescu la nivelul
versificărilor convenționale pe această temă.
Pe motivul destinul poetului vor versifica, spornic, reluând
toate clișeele cunoscute, poeți minori ca A. Pelimon, sau C.D.
Aricescu. întregul repertoriu e cuprins, de pildă, în poezia lui
Pelimon, Destinarea poetului97: originea celestă și pătimirile pe
pământ, poetul — receptacol al durerii și suferinței („Durerea
pentru dânsul e mana cea cerească"), misiunea divină („Divina-i
misiune, e o artă de magie"), simbol al luptei pentru idealuri
morale („Virtutea pentru dânsul e-o nimfă adorată, / Dreptatea,
adevărul sunt singuru-i amor"), victimă a invidiei și ostilității.
La acestea, C.D. Aricescu adaugă, în Visul artistului98, poetul
demiurg și prometeic:

„Un soare e artistul, căci viață dă la toate;

E creator, căci oameni și lumi din haos scoate.
Artist, Poet și Music, ei sunt trei Prometei... "

scandând, într-un caricat stil heliadesc:

Ei sunt pontifici sacrii într-o soțietate".

Destinul poetului, ce părea definitiv intrat în rândul temelor

97 Din volumul Coliba indiană și Poezii diverse, București, Tip. Copainig, 1850.
98 Din volumul Lyra, București, Tip. Romanov, 1858.

67
poetice care nu mai pot produce decât versificarea unor clișee
uzate, va cunoaște o strălucire și o semnificație nouă în poezia lui
Eminescu și Macedonski.

68
4. Misiunea scriitorului

Mesianism și predestinare

Cercetarea publicisticii și a confesiunilor, a prefețelor cu

valoare de credo, aparținând scriitorilor romantici pașoptiști, arată
că preferința pentru exaltarea, în versuri, a poetului — purtător 'al
unei misiuni divine — era și un mod de participare la apărarea
demnității literaturii, făcea parte dintr-un program de cucerire a
drepturilor cuvenite scriitorului, în calitate de reprezentant și
purtător de cuvânt al națiunii sale. Mesianismul poeților
pașoptiști, ale cărui izvoare (Saint-Simon, Volney, Pierre Leroux,
Lamartine, Hugo) au fost depistate și cercetate de D. Popovici,
într-o sinteză fundamentală99, este și o trăsătură a ideologiei
scriitorilor. El devine, totodată, imul din criteriile de a defini
condiția scriitorului, rolul și poziția în societate, îndatoririle sale.
Și în publicistică începutul îl face Heliade, cu articolul Pentru
poezie, din 1832, și tot el va rămâne cel mai constant și mai pasionat
susținător al misiunii providențiale a scriitorului.
„Cele mai vechi religii — scrie el — cele mai înțelepte legi, cele
mai însemnătoare civilizații, toate sunt datoare poeților. Ei
mergeau înaintea tuturor noroadelor lumei întregi cu lira în mână

99 Ideologia literară a lui I. Heliade-Rădulescu, București, Cartea Românească,

1935, Capitolul VII: Funcțiunea socială a artei: mesianismul poetic.

69
pe deosebite drumuri ce au umblat. Poeții singuri au dat pricină și
au împins înainte spre sporire toate înțelegerile"100.
În viziunea sa, poezia însemna încununarea tuturor virtuților
creatoare ale omului, mijlocul prin care el se poate asemui cu
creația — și ea poetică! — a divinității. „Poet în limba sa de origine
— explică într-un loc Heliade — însemnează creator...", mai mult:
„Toți legiuitorii au fost profeți, adică toți au cătat să fie creatori,
sau poeți"101. După cum se vede, hotarele poeziei sunt dilatate până
la pierderea contururilor, dar, departe de a fi originală, viziunea lui
Heliade este sublimă și ea înnobilează, pentru prima oară la noi,
arta cuvântului cu atributele absolutului.
Poetul de geniu este deasupra legității terestre: „slobod și
nesupus nici întâmplărilor, nici oamenilor niciodată nu se coboară
până la lucrul ce îi stă înainte, ci îl ridică pe dânsul până la sine"102.
Pentru români, misiunea și drepturile de legiuitor ale poetului
sunt formulate categoric încă la 1837 și justificate de situația
culturală. Prilejul e oferit de apărarea prietenului său C. Aristia,
care-și îngăduise mari inovații lexicale în traducerea Iliadei, dar,
evident, Heliade se gândea la el însuși: „D. Aristia (...) când a luat
pana în mână a văzut iară și în ce epohă se află între Rumâni, adică
într-una ca acelea când gemurile cele mai presus de duhurile
servile ale mulțimei croiesc și legiuiesc limbile, încântă pe cititori
ce-și fac o slavă de a le urma, li se arată de modele și le zice: iată-
vă limba, și așa vă poruncesc să scriți. Poruncesc, și poruncile lor
le aud și li se supun veacurile (...) Alte drepturi și puteri are asupra
limbii norodul și altele literatorul, și altele legiuitorul și creatorul
ei. (...) Fieștecare și-are drepturile sale, unul să poruncească și altul
numai să asculte"103. Uneori, înfierbântat de imaginea creată —
geniul cu puteri demiurgice — Heliade exaltă totala libertate a

100 Scrieri alese, îngr. Vladimir Drimba, București, Editura Tineretului, 1969, p.
176. D. Popovici este de părere că articolul lui Heliade este, foarte probabil,
tradus dintr-un autor francez, încă neidentificat.
101 La înmormântarea răposatului Ioan Văcărescul, București, 1863, p. 14.
102 Regulile sau Gramatica poeziii (1831), în ITC, p. 126.
103 Asupra traducției lui Omer (1837), Opere (D.P.), II, pp. 95-96.

70
poetului, în disprețul oricărei constrângeri normative: Poetul “își
croiește metrul său, sboară pe aripile-i de foc, își culege ideile din
regiile cerești, din adâncurile infernale, din mijlocul acestor două
în cele trei regate ale naturei pământești, din templul Amorului
ș.c.l. (...).
El subjugă pe compatrioții săi și pare că le-ar zice: acesta e
metrul vostru, asfel de haracter și-a luat poezia voastră, pentru că
este poezia mea, și eu sunt al vostru, am ieșit dintre voi, și pentru
că eu sunt geniu"104.
Imaginea poetului antic, real sau imaginar (Homer, Moise,
Ossian), care revine frecvent în scrierile lui Heliade, și cultul
Antichității, în genere, dezvăluie, înainte de orice, nostalgia după
vremurile în care poetul avea, în viața spirituală a colectivității, o
poziție privilegiată, reflectând înalta sa menire. Spre sfârșitul
vieții, scriitorul român încerca să demonstreze în două studii,
Despre epopee și Introductio la Ossianice105, că aezii, barzii, profeții
și legiuitorii, conducătorii spirituali ai popoarelor, nu sunt fantezii
născocite de imaginația exaltată și orgolioasă a poeților, ci au fost
o realitate în vremurile străvechi. Realitate, în numele căreia
trebuie pretins, din nou, locul poetului, măcar în spirit, dacă nu în
fapt. Incursiunea în istorie și legendă are semnificația unei
revendicări, a condamnării poziției subordonate, degradante, a
poetului contemporan: „Barzii, mai presus de aezii și rapsozii
anticei Grecie, mai recunoscuți și mai ascultați de popoli și de
suverani decât profeții Iudeei era consilierii cei mai intimi ai
suveranilor și ai clanurilor..."106, „Barzii nu era niște plagiari
salariați, ci poeți creatori..." (p. 16), „Rangul și rolul de barzi (...)
era foarte onorat și aspira la dânsul și însuși filii regilor" (p. 18).
Poeții — sacerdoți, din vremurile eroice, sunt slăviți și pentru

104 Despre metru (1839), Opere (D.P.), II, p. 126.

105 Semnificația lor a fost pusă în evidență de Paul Cornea, în articolul Heliade
Rădulescu — Profil final, din voi. Oamenii începutului de drum, București,
Cartea Românească, 1974.
106 Introductio la Ossianice, în Curs întreg de poezie generală, III, București, Tip.

Lucrătorilor asociați, 1870, p. 13.

71
superioritatea lor morală față de literații contemporani, „poeții
falși și poeții oficiali", „poeții curților, poeții gascelor, poeții milei"
care își iau „salariele lor, onorariele lor, titlurile lor, și însuși
uniformele lor, pentru că trăiesc bieții oameni, nu ca să creeze, ci
ca să se îmbuibe" (p. 29).
„Cum am putea explica ființa poetului — se întreabă Heliade
acum — și a ne da cuvântul despre neexplicabila putere ce este în
inima și sufletul lui cu care vine în lume încă de la conceperea lui?"
Explicația — „ipoteză" rămâne și ea o metaforă-mit despre
originea poetului: așa cum se crede că în germenii universului, la
creație, se aflau, latente, toate ființele care au existat sau vor exista
vreodată, tot așa, se întâmplă, ca la mari intervale de generații, să
se nască un om de geniu, în care „germenii, virtualitățile omenirii
întrege se deșteaptă în sinul său, în inima sa..." (p. 27). Așa s-ar
explica de ce poetul-profet „presimte" viitorul.
Înaintea lui Al. Macedonski, căruia îi este în multe privințe
precursor, Heliade lansează, din nou, la apusul traiectoriei sale
poetice, un impresionant Excelsior!, apel patetic pentru „a escalada
cerul": „... noi, ce cugetăm și raționăm, noi ce nu voim a muri ca
bestia, noi suntem datori ca niște alți giganți centimani a ne uni cu
toții, spre a escalada cerul, spre a ne apuca cu sute de mâini, și cu
dinții de porțile eterne și conchista nemurirea, când am avea un
Dumnezeu gelos" (p. 21). „In sus! în sus! Creatoare poet, nu te
ocupa nici cu răzbunarea la calomnii și persecuțiuni ce vin asupra
ta. — Căci nu poate să strice cine știe să facă, să desdeamnă de a
distruge cine știe a crea. — In sus! totdeauna spre a culege
frumosul și sublimul, a compune perfecțiunea ideală, a o arăta
oamenilor de model; și a-i aduce a forma societățile după idealul
său" (p. 24).
Îndeosebi după revoluție, Heliade Rădulescu va lua mult mai
(și mult prea) în serios profetismul și mesianismul poetului, ceea
ce nu a avut totdeauna urmări pozitive asupra evoluției sale
literare. în exil, toate manifestările sale (publicistice,
memorialistice, epistolare) sunt atinse de „mesianism" politic.
Atitudinea poetului de geniu, neînțeles și persecutat, precum

72
profeții Iudeii, devine la el ținuta de toate zilele. Chiar și în
corespondența cu soția sau cu tovarășii de exil, Heliade adoptă, cu
vădită plăcere, gesturile și vocabularul profetic și e de închipuit
iritarea adversarilor lui (aflați și ei în exil) la citirea unor astfel de
declarații, reluate în cele mai variate tonuri: „Despre țară, când mă
va citi și mă va pricepe, sunt sigur că-mi va binecuvânta țărâna. Ce
tristă consolație, fratele meu, dacă n-am avea alta divină și înaltă a
conștiinței!"; „Eu sunt în situație cum am nevoie de ajutorul
oamenilor, spre a-mi mântui onoarea persecutată; nu însă și spre
a-mi impune o condiție oarecare la o lucrare cu care voi avea a mă
înfățișa înaintea lui Dumnezeu și a viitorului"107.
Dar toate atitudinile lui Heliade, demascate ca „poze" sau ca
manifestări ale unui delir de grandoare, pot fi privite, într-un sens,
ca atitudini poetice, dincolo de îndreptățirea sau chiar de
sinceritatea lor. Heliade vădește, în orice împrejurare, o structură
de poet îndrăgostit de absolut, de fantastic, de iluzie și vis, cu o
sete neistovită de cuprindere creatoare a universului. Are
momente de descurajare totală numai când nu poate lucra, crea.
Atunci e obsedat de moarte, se văicărește cu strigăte aproape
ridicole, imploră mila tuturor, apoi devine ostil, veninos (ceilalți
sunt vinovați de soarta lui), în cele din urmă se consolează că e un
martir ș.a.m.d. Suferea, ca și Macedonski, de un „complex
genialoid"108 și își revendica superioritatea și intransigența față de
adversar, în numele geniului său și al Spiritului, în genere.
Dar asemeni multor poeți romantici, vrând să fie mai mult
decât poet sau scriitor, vizând atribuții care depășesc sfera artei
(profet, legiuitor, conducător etc.), Heliade nu făcea, într-o
măsură, decât să-și submineze creația, mesianismul său având
valoare în măsura în care s-a convertit într-o atitudine lirică, adică
în măsura în care a rămas, spre dezolarea poetului, „numai"
literatură.

107 Scrisori din exil, cu note de N.B. Locusteanu, București, Tip. Modernă, 1891, p.
67 și 210.
108 Adrian Marino, Opera lui Macedonski, București, Editura pentru literatură,

1967, p. 366.

73
 O viziune hiperbolic-romantică asupra poetului,
asemănătoare, prin unele laturi, cu aceea a lui Heliade, într-o
formulare mai radicală, în sens anticlasicist, se desprinde și din
articolele de tinerețe ale lui Cezar Bolliac109. în Două epistole în loc
de prefață la volumul Din poeziile lui Cezar Bolliac (1843), poetului,
„astă ființă ideală", comparat, pentru sensibilitatea sa, cu un „clavir
cu o mie de octave", i se descoperă mari afinități cu femeia. Numai
sub imboldul și protecția ei, poetul își împlinește vocația, având
puterea să suporte suferințele. Prin naștere, el este predestinat a fi
proroc și preot. Prefigurând întruchipări eminesciene, poetul lui
Bolliac are trăsături titanic-demonice. E drept, imaginea compusă
de Bolliac, iubitor de antiteze facile, nu trece dincolo de o
gesticulație teatrală, lipsită de substanță: „Astă ființă ciudată, cea
mai ciudată din toate ființele; ast născut preot, ca să zic așa, al
cerului sau al iadului, osândit a fi într-o vecinică neodihnă ce
ne'ncetat blestemă sau tămâie, hulește sau se închină, și nu este în
elementul său decât numai când plăsmuiește...".
În articolul Poezie (1846), adevărat manifest romantic pentru
ideologia literară pașoptistă, ne întâmpină, ca și în primele articole
ale lui Heliade, imaginea poetului bard și profet, creator de legi,
civilizator al neamurilor. Legiuitor pentru alții, poetul, ca artist, e
mai presus de legi, de constrângeri, sau de rigori stilistice, el nu are
nimic de învățat: „Poeziei nu-i poți hotărî un stil, o școală, căci
geniul nu se supune; când se coboară, el creează de sine și prin sine
însuși, și vulgul nu știe nimic despre dânsul: îl hulește sau îl adoră
(...) Geniul nu stă la judicată"110.
În predestinarea și în misiunea de esență divină a poetului
credea cu aceeași ardoare și C.A. Rosetti. Chiar și în jurnalul intim,
în care scrie fără nici o preocupare de literaturizare sau de a-și
compune o poză avantajoasă și ideală, natura poetului, asupra
căreia meditează, îi apare cu aceeași structură romantică bipolară,

109 Mesianismul lui Cezar Bolliac a fost analizat pe larg în studiile lui D. Popovici,
„Santa Cetate". între utopie și poezie, București, 1935, și Cesar Boliac:
romantism și socialism în definiția poeziei, București, 1944.
110 Poezia (1846), în Opere, II, îngr. Andrei Rusu, București, E.S.P.L.A., 1956, p. 46.

74
cu „trupul pe pământ iar sufletul lui în ceruri, în acele lumi ce
oamenii le zic fantastice, iar eu le cred că sunt în adevăr..."111, fiind,
în același timp „om" și “înger". El este fericit, „muncind, folosind și
totodată încântând lumea", dar, pe de altă parte, și mai nenorocit
decât toți, pentru că „simte mult" și suferă.
Cu sinceritatea și febrilitatea tinereții și a temperamentului
său, Rosetti se simte și el investit cu o misiune divină. In 1844, nota
în jurnal:
„Lasă-mă, Doamne, să-m împlinesc misia ce simț că mi-ai dat.
Lasă-mă să pun în lucrare puterea, creația ce simț în mine.
Luminează-mă tu și voi fi vrednic de tine, de mama ce m-a născut"
(p. 61).
Rosetti are, tot acum, revelația că este un mare poet, prin
structura lui, chiar indiferent dacă se va realiza sau nu, și notează
aceasta cu o gravitate și o decizie nu lipsite de ridicol: „S-a isprăvit.
Acum nu o mai tăgăduiesc. După multe cercetări, m-am asigurat
în sfârșit că sunt și încă că sunt un mare poet. Poate că nu o va zice
nimini, poate că nu voi fi în stare niciodată să scriu nimic sau nimic
mare (mă îndoesc foarte însă), însă aceasta nu va opri de a mă ști
eu că sunt" (p. 86).
În articole, mai puțin sedus de imaginea colosală a poetului
demiurg, C.A. Rosetti, în spiritul liricii sale, face, în Câteva cuvinte
asupra canțonetei, elogiul poeților-trubaduri care „trecură pe
pământ să mai înveselească puțin această lume bătrână, care, nu
putem ști sau spune de ce, cam are un fel de aplecare spre
întristare"112.
La Rosetti, într-un întins articol închinat lui V. Alecsandri,
aflăm și una din primele încercări, în critica românească, de a
deduce, prin analiză, focarul care a determinat procesul creației,
impulsul creator al unui poet. Ocolind generalitățile obișnuite
despre natura geniului, Rosetti încearcă să afle resortul intim al

111Jurnalul meu, ed. îngrijită și prefațată de Marin Bucur, Cluj-Napoca, Dacia, 1974,
p. 39.
112 Retipărit în Scrieri din junețe și esiliu, București, Gobl, 1885, tom. I, p. 207.

75
creației lui Alecsandri, „izvorul d-unde, bând, autorul Doinelor
deveni poet și creator"113. Imboldul de a scrie versuri poate fi
explicat, inițial, ca o reacție a sensibilității în fața naturii sau a
descoperirii iubirii. Această stare provoacă — prematur, lasă să se
înțeleagă Rosetti — sentimentul de a fi poet. Dar „izvorul cel mare"
al poeziei se află mult mai adânc, “în fundul inimei poporului", iar
mediul propice dezvoltării depline a talentului este lumea satului,
a tradiției, viața la țară, “în mijlocul sătenilor", împlinind aceste
condiții, Alecsandri a putut deveni un mare poet al românilor.
Traiul în mijlocul naturii patriei, într-o ambianță bucolică,
fusese și pentru C. Negruzzi o condiție ca poetul, și el „produs" al
naturii, să-și găsească adevărata inspirație. Așa cum Ossian cânta
“între zăpezile nordului supt un ceriu frumos și posomorit", poetul
român trebuie să fugă de „zgomotoasele orașe", să-și ia lira și să se
suie în vârful Pietricicăi: „Acolo vei găsi o muză fecioară care îți va
încorda lira și te va învăța cum să cânți maestatea na turei și
frumusețea femeilor de pe țărmurile Huejdului"114.
Când nu se integrează într-o viziune coerentă, fie ea fantezistă
și megalomană, declarațiile despre mesianismul și grandoarea
poetului cad într-un verbiaj inconsistent, ca în „cugetările" lui
Baronzi despre „magnificiența din care se naște un poet", despre
Homer, „turburat d-un geniu ce nu-l astâmpără" sau despre
Milton, “încântat d-o imaginație ce splendă în fruntea sa"115.
Aflat mereu la interferența dintre viziune grandioasă și poză
grandomană, dintre autoportret ideal, generator de motive poetice
esențiale, și narcisism mistificator, mesianismul poeților
acestei etape din evoluția literaturii naționale rămâne, mai ales, ca
o primă încercare, sublimă prin elanul ei vizionar și prin sfidarea
realității mizere sau tragice — o încercare nu izolată, ci a unei

113 „Doine și lăcrămioare" de Domnul V. Alecsandri, în „Steaua Dunării", 1856, nr.

15,17,18,20,24 și în ITC, pp. 504-525.
114 Fragment dintr-o călătorie, în „Alăuta românească", 1837, nr. 49, p. 218, ed.

nouă, p. 120.
115 Câteva cugetări asupra poeziei, prefață la Cugetările singurătăței, București,

Tip. C.A. Rosetti și E. Winterhalder, 1847; în ITC, p. 408.

76
întregi generații — de a investi poetul cu generoase îndatoriri și de
a ridica prestigiul literaturii, sporindu-i puterea de înrâurire.

Poetul meșteșugar

În ideologia literară românească, poetul inspirat se însoțește,

de la bun început, cu poetul meșteșugar; artizan, preluându-se,
astfel, simultan și complementar, ambii termeni ai tipologiei poeta
vates — poeta faber116. Necesitatea „hrănim" talentului prin muncă
asiduă, prin însușirea meșteșugului, prin studiu, este o temă
constantă în paginile despre munca literară ale scriitorilor din
prima jumătate a secolului al XIX-lea. Cel puțin din acest punct de
vedere, diletantismul lor, scos adesea în evidență de istoria
literară, ar trebui reconsiderat.
Chiar și în prima perioadă, dominată de crezul romantic,
Heliade privește poetul dintr-o dublă perspectivă: într-o accepție
ideală, absolută, poetul străin de orice contingențe cu lumea
terestră, dar și poetul ca scriitor, „om de litere", cu o activitate bine
precizată, conformă unor anumite norme. E drept că talentul este
un dar divin, dar cel „dăruit" trebuie să-și cunoască meseria — de
aici, lecțiile de stil și prozodie, de aici interesul timpuriu pentru
artele poetice clasiciste. încă de prin 1822, Heliade scrie Povățuiri
asupra poeziei după Boileau și Horațiu. Mai mult, inspirația divină,
va explica el, vrând parcă să demistifice vocabularul romantic, face
parte din obligațiile respectării unui stil, este cerută de natura
scrierii. Astfel, compunând o epopee, poetul, supunându-se unei
reguli „cheamă totdeauna o Dumnezeire spre a-i insufla cânturile,
de aceea poetul aci se socotește insuflat (s.n.) și stilul său trebuie a
fi totdeauna asemenea de însuflețit; și a nu se depărta de sistema
minunilor". Oda, de asemenea, „se socotește expresia unui delir
profetic, și prin urmare stilul ei este și mai însuflețit decât al

116 Distincții teoretice în Adrian Marino, Dicționar de idei literare, I, articolul

Creația, p. 446.

77
epopeii" (Pentru stil117).
Ideea, de proveniență clasicistă, a sprijinirii prin efort a
genialității se întâlnește și într-un Curs de retorică (1834) al lui
Simeon Marcovici:nici silința fără geniu poate să nască vreun lucru
desăvârșit, nici geniul fără silință..."118.
Pentru G. Barițiu, dictonul „Poetul se naște, oratorul se face",
are înțelesul: „Dacă sunteți născuți a fi poeți, veți și fi; se cere însă
o condiție, ca adecă diamantul să-l rafinați, geniul vostru să-l
dedați a păzi niște regule"119. (învățăceilor de poezie). De altfel, încă
în 1838, în articolul Scriitorii clasici, Barițiu, pedagog al tinerelor
talente, dădea sfaturi care vădesc înțelegerea scriitorului ca o
îmbinare echilibrată de talent înnăscut și efort continuu de
formare intelectuală, însușire a meșteșugului artistic și a resurselor
(„visteriilor") nebănuit de bogate ale limbii române. Accentul cade
asupra studiului și exercițiului perseverent, pentru că „labor
asiduus omnia vincit"120.

Scriitorul pedagog

Este știut că, începând din ultimul deceniu al secolului al

XVIII-lea, condiția poetului, a cărturarului în genere, este tot mai
manifest legată de programul iluminist de educare și ridicare
culturală a neamului. „Folosul" moral al oricărei scrieri în limba
română, originală sau tradusă, devine laitmotivul tuturor
prefețelor. La D. Țichindeal, Al. Beldiman, I. Barac, Mumuleanu,
V. Aaron și D. Scavinschi, de la Gr. Pleșoianu și S. Marcovici până
la cei mai modești tălmăcitori, dorința fiecăruia este de a scrie
pentru „folosul cel de obște", „a sluji patrioților mei", „pentru pildă
și îndreptare", pentru o „folositoare zăbavă", contribuind la

117 în Opere (D.R), II, p. 26.

118 Introducere la Curs de retorică (1834), reprodusă în ITC, p. 175.
119 în „Foaie pentru minte...", 1843, nr. 44, în ITC, pp. 313-315.
120 Articole literare, București, E.S.P.L.A., 1959, pp. 40-42. Articolul e comentat pe

larg de Vasile Netea în G. Barițiu. Viața și activitatea sa, București, Editura

Științifică, 1966, pp. 134-137.

78
„dezrădăcinarea năravurilor celor rele și neclintita întemeiere a
celor bune". Datoria de a participa la educarea și luminarea
compatrioților devine imboldul cel mai puternic, motivarea cea
mai frecventă (până la a deveni o stereotipie a prefețelor) a oricărei
compuneri literare. Al. Beldiman, de pildă, traducând Istoria
cavalerului de Grie și a iubitei sale Manon Lesco (1815), e deplin
convins de utilitatea întreprinderii sale: „Și după cunoștința me,
socotesc a face opștii o slujbă foarte aliasă, tot întru o vreme
învățând-o și zebovindu-i121. Sentimentul datoriei îl stăpânește
constant și pe Mumuleanu: „...de multe ori am hotărât să scriu
ceva spre a împlini datoria către patrie și către neam..."
(Precuvântare la Caracteruri, 1825). întreaga activitate literară (ca
și cea culturală) a lui Gh. Asachi se desfășoară sub semnul unei
ținte morale și patriotice122.
Scriitorul nu mai scrie pentru sine (sau numai pentru sine), ci
pentru ceilalți. Cartea a devenit un mesaj care trebuie să ajungă
la destinatar. De aici — râvna de a scrie, sacrificiile nenumărate în
vederea tipăririi, străduințele, uneori eroice, de a răspândi cărțile
tipărite, de a găsi și atrage cât mai mulți cititori. Lăsând de o parte
aprecierea asupra precarității artistice a multor producții literare
alcătuite cu scopuri moralizatoare, câștigul cel mai important
pentru evoluția scriitorului este progresul de conștiință,
recâștigarea gravității etice cu care este privită activitatea literară.
Scriitorul român dobândește acum, definitiv, un sentiment etic, al
datoriei față de cititori. El este, în această perioadă, un călăuzitor
moral, un „povățuitor". Ca atitudine, imaginea reprezentativă,
aproape simbolică, e cea a institutorului, luând, la Heliade,
dimensiunea vizionară de unic pedagog al națiunii. De altfel, în
cazul lui Heliade, filonul clasicist și iluminist din concepția sa
estetică este vizibil și în enunțarea misiunii scriitorului și a

121 CMR, I, p. 432.

122 în același sens, și caracterizarea globală a activității literare a lui Gh. Asachi
făcută de N.A. Ursu, în Prefață la Gh. Asachi, Opere, I, București, Minerva,
1973, p. XXX.

79
finalității artei sale123.
În plină perioadă romantică, Heliade explică, în 1835, în cel mai
cuminte spirit iluminist ce înseamnă a scrie „cu scop" și care este
„ținta morală": „Puțin lucru este a seri cineva numai ca să scrie și
împuns numai de îndemnul momentului sau de pofta, ori caprițul
d-a seri ceva. A seri însă cu scop, a avea în scopul său o țintă
morală, a alege din viața omenească niște împrejurări comune prin
care cugetul său să se poată apleca la tot omul, în tot locul și în tot
veacul; a face ca fiecare om bun să găsească câteva pasaje care să i
se potrivească și să afle mângâiere, și fiecare înrăutățit ca de
săgeata trăznetului să fie izbit la tot rândul unde i se înfățișează
închipuirea; asta va să zică a cunoaște natura, asta va să zică că
într-o scriere sau icoană domnește adevărul, și că autorul sau
zugravul a izbutit în fapta sa" (Serafimul și Heruvimul și Visul124).

Scriitorul — conștiința națională si civică

Scriitorii pașoptiști, având o rădăcină „iluministă"125, vor prelua

firesc acest eticism al generației precedente, dându-i, uneori, o altă
valoare, încorporându-1 mai firesc în creația literară, adăugându-i
apoi o exprimare mai decisă a militantismului social și național.
Pentru generația lui Kogălniceanu și Alecsandri, ținta râvnită e
titlul de poet și scriitor național. A te dedica unor idealuri
naționale și sociale reprezintă acum forma cea mai înaltă și mai
deplină de a te realiza în planul literaturii. întregul program al
„Daciei literare", redactat de M. Kogălniceanu, implică prețuirea
scriitorului care, scriind „bine", își caută izvoarele creației sale în
tradiția națională126. „Dacia literară", scrie Kogălniceanu într-o

123 Trăsăturile clasiciste și iluministe ale concepției lui Heliade sunt studiate pe
larg de D. Popovici în Ideologia literară a lui I. Heliade-Rădulescu.
124 Opere (D.P.) II, p. 13.
125 Paul Comea, Studiu introductiv, la GRP, I, cap. Pașoptism luminist și pașoptism

revoluționar.
126 Despre orientarea națională a „Daciei literare": Maria Platon, Dacia literară,

Iași, Junimea, 1974, cap. «Programul și ideologia „Daciei literare"».

80
notă redacțională, este „o foaie făcută numai pentru slava patriei
și a adevăraților literatori"127.
Alecsandri, care a aspirat cel dintâi la unicul titlu de poet al
românilor, atribuie orientarea, exagerând bineînțeles, îndemnului
Elenei Negri: „Continuez comme vous avez commencé, le plus
beau titre de gloire qu'on poète doive ambitionner, c'est celui de
poète national et populaire!"128.
O pledoarie deschisă pentru poetul național, împotriva
imitatorilor și a poeților de paradă, face M.A. Corradini, în
articolul Hai la vorbă. Imitarea unor scriitori străini, fie și dintre
cei mai apropiați sufletește romanticilor români, este, la 1845,
motiv de ridiculizare: „Aista vrea să fie Taso al Moldovii, acela
Dante sau Omer al Valahiei; unul vrea să fie Șiller a țărei noastre,
altul La Martin de la Prut și nici unui nu-i trece în gând poate că
fieștecare limbă trebuie să aibă literatura sa (...) Nu știu, zău, dacă
cântăreții noștri sunt toți poeți dar știu prea bine că sunt toți
români, și că literatura noastră nu va pune coroana sa decât pe
capul unui poet național"129.
Deșteptarea scriitorilor, învingerea letargiei și sterilității sunt
și pentru Bălcescu condiționate de însușirea unor idealuri
naționale și sociale: „... inspirați-le dragostea Patriei, a frăției și a
libertății; ia vărsați în inimile lor credința și nădejdea în viitor,
puneți un D-zeu pe altarul lor, o stea în cerul lor care să-i
povățuiască în calea lor și veți vedea dacă aceste suflete, ce vi se
par acum stinse nu se vor deștepta și nu vor deștepta pe cele de
lângă dânsele, veți vedea dacă ele nu vor fi în stare să răstoarne
societatea învechită și să realțe alta nouă". (Privire asupra stării de
țață, asupra trecutului și viitorului patriei noastre130). în preajma
revoluției de la 1848, „politizarea" scriitorilor a devenit un fenomen
evident. Un articol apărut în „Organul luminării" (1847), tradus din

127 Răspunsuri de la redacție, „Dacia literară", 1840, p. 307.

128 Scrisoare către A. Ubicini, în V. Alecsandri, Scrisori, însemnări, îngr. Marta
Anineanu, București, Editura pentru literatură, 1964, p. 147.
129 în „Foaie pentru minte...", VIII, 1845, nr. 27, reed. în GRP, I, pp. 540-545.
130 Scrieri alese, îngr. A. Rusu, pref. Paul Comea, București, Minerva, 1973, p. 85.

81
presa franceză, despre orientarea scriitorilor și a publicului spre
chestiunile politice, se încheie cu o semnificativă concluzie a
redacției românești: „... aiurea nu se întâmplă altminterea decât la
noi".
A venit momentul unei radicale înnoiri tematice și a unui nou
mod de a privi literatura și funcțiile ei — aceasta este ideea
fundamentală a articolelor impetuosului Bolliac. Angajarea
socială, participarea la marile evenimente trebuiau să fie o
consecință a mutațiilor din conștiința scriitorului. Prin redefinirea
rostului poetului, militantismul pașoptist își află în articolele lui
Bolliac expresia cea mai vehementă și mai decisă: „A trecut vremea
Petrarcilor, domnilor poeți! Veacul cere înaintare, propaganda
ideii cei mari, propaganda șarităței cei adevărate și care ne lipsește
cu totul. Că au dulcineele ochi negri sau albaștri, că este primăvara
veselă și toamna tristă, că este cald vara și frig iama, — toate
acestea le știm, le știm și fără ajutorul d-voastră. Am voi să știm
unde s-a năpustit mai cumplit nenorocirea, unde muncește mai
tare durerea și, prin puterea harpei d-voastră, să se coboare acolo
mila celor cu putere" (Către scriitorii noștri!131).
Cu intransigență partizană, Bolliac cere ca poetul să-și
reconsidere întreaga sa atitudine față de lume, în sensul unei
integrări depline, directe, în viața socială; entuziasmul său trebuie
să capete „o direcție pozitivă și reală"132. Descendența „divină" a
poetului, simtită de scriitorul român ca o iluzie si un mit care si-
au pierdut puterea de iradiere, este pusă, fără echivoc, sub semnul
întrebării (articolul Poezia). Rămânând romantică în esență,
pledoaria lui Bolliac are valoarea unui manifest al artei
revoluționare, vizând angajarea mai directă a poetului în luptele
sociale, nu în calitate de mesager al cerului, ci de „conducător al
omului pe pământ". De gradul și intensitatea participării la această
„reformă totală de conștiință" depinde redobândirea demnității

131 Opere, II, p. 16.

132 Poezia, în Opere, II, p. 48.

82
poetului și a poziției sale în societate133. Bolliac va relua peste ani
ideile sale despre misiunea scriitorului, într-un articol polemic
îndreptat împotriva „noii direcții" junimiste134. Dar la această dată,
înflăcăratul redactor al „Trompetei Carpaților", neînțelegând
semnificația noii atitudini estetice, nu depășea stadiul elanurilor
generoase și al viziunilor utopice. Utilă dezvoltării literaturii
române era acum numai limpezimea rațiunii critice maioresciene.
Pe un alt ton și cu alte argumente, Gr. Alexandrescu va mai
face un pas înspre aducerea poetului pe pământ, la uneltele sale,
între contemporanii săi. Felul de a scrie despre poezie vădește la
Alexandrescu o meditație profundă asupra rosturilor literaturii și
scriitorului. Cu mai puțină înflăcărare decât Heliade sau Bolliac,
dar cu mai multă luciditate și discemământ, izvorâte și dintr-un
temperament cu multe trăsături clasice, Alexandrescu vede în
poezie, pe lângă un mod de elevare sufletească, afectivă și morală,
și un mijloc specific de participare a poetului la împlinirea unor
idealuri sociale: „...eu sunt din numărul acelora care cred că
poezia, pe lângă neapărata condiție de a plăcea, condiție a
existenței sale, este datoare să exprime trebuințele soțietății și să
deștepte sentimente frumoase și nobile care înalță sufletul prin
idei morale și divine până în viitorul nemărginit și în anii cei
vecinici" (Câteva cuvinte în loc de prefață, la volumul Suvenire și
impresii, 1847135).
Poetul nu mai este pentru Gr. Alexandrescu nici profet, nici
conducător, ci un combatant de un tip aparte, care are o datorie
față de conaționali. Chiar și în prefața volumului de debut (Poezii,
Iași, 1842), în timp ce confrații săi se mai hrăneau cu mărețe iluzii,
Alexandrescu scrie cu modestie: . am avut datoria
să fac aceea ce am putut, să pui și eu o piatră cât de mică la zidirea

133 Despre ideile literare și estetice ale lui Bolliac, în Paul Comea, Cezar Bolliac sau
romantismul în jiletcă roșie, în voi. De la Alecsandrescu la Eminescu, pp. 204-
211.
134 Misiunea poeziei, în „Trompeta Carpaților", 1867, 11 aprilie și în Opere, II, p. 60.
135 Opere, I, p. 66.

83
obștească"136. Mereu lucid și ancorat în prezent, el ironiza subțire
„acele duhuri lunatice", scriitorii care, indiferenți la ecoul operei
lor printre contemporani, „se închid în viitorie ca într-o cetățuie
nepătrunsă, și așteaptă acolo slava, care îi privește cu milă și râde
de dânșii"137. Nu altfel gândea și V. Alecsandri, și el un romantic
lucid și atașat contemporaneității: „A pretinde de a scrie pentru
viitor, este cea mai ridiculă presumție și cea mai vie probă că este
necetit de contemporanii săi"138.
Scriind o poezie cu caracter social, pe care o socotește reușită,
C.A. Rosetti notează satisfăcut în jurnal: „Este o plăcere când
cineva face o poezie, însă când face o poezie de felul aceștia, o
poezie care fiind bună poate să facă mare bine, cântându-se de
români. Atunci este nedefinit aceea ce simte. Nu mai este ambiția
flatată ci datoria împlinită139" [s.n.]
Scriitorii pașoptiști sunt primii « artiști-cetățeni » (pentru a
folosi formula consacrată de Gherea), pentru care literatura nu mai
poate fi concepută în afara luptelor sociale și naționale. în același
timp, însă, ei sunt și mari oameni ai faptei, angajați în activitatea
practică, politică sau culturală, uneori într-o măsură excesivă,
dăunătoare creației lor. Este această participare directă, civică, un
semn de neîncredere în posibilitatea realizării depline — ca artist
și cetățean — numai prin literatură? Literatura — o dată angajată
în luptele cetății nu era suficientă scriitorului revoluționar?
Evident, în condițiile de atunci, nu. Nemulțumit de posibilitățile
reduse de difuzare a cărții și a revistelor, de numărul relativ mic de
cititori, de starea generală de înapoiere culturală, scriitorul
pașoptist era mereu în căutarea altor mijloace de influențare a
conștiințelor. Trecerea treptată de la diletantism la specializare și
profesionalizare a fost și o urmare a accelerării proce-
sului de ciilturalizare și de formare a unor categorii largi de cititori.

136 Opere, I, p. 412.

137 Opere, I, p. 411.
138 Proză, îngr. și introd. G.C. Nicolescu, București, Editura pentru literatură, 1966,

p. 426.
139 Jurnalul meu, p. 135.

84
Schimbarea rolului și a prestigiului literaturii a dus, firesc, la
consolidarea prestigiului scriitorului ca scriitor.

«Dignitatea scrisului»

În însemnările pașoptiștilor despre menirea scriitorului se

observă încercarea de a defini scriitorul din perspectiva artei sale,
dar și dintr-o perspectivă etică și socială. Fiecare îndemn adresat
tinerelor talente care bat la poarta literaturii cuprinde un
avertisment subînțeles: cel ce dorește să devină scriitor trebuie să
fie conștient că e vorba de o meserie grea, care cere neapărat o
mare vocație, ce trebuie cultivată prin muncă tenace; că e vorba de
o activitate care implică sentimentul unei mari responsabilități
față de semeni și acceptarea multor sacrificii și vicisitudini.
Ce se cere unui scriitor, se întreabă mai întâi Heliade, „după ce
își va dobândi cunoștințele trebuincioase la materia sa" și va simți
„solia ce a primit de sus, sau care și-a dat-o singur"? Obligațiile pe
care le fixează, sfaturile sale atrag mereu atenția asupra
răspunderii pe care și-o asumă scriitorul față de cititori, față de
națiunea căreia îi aparține: „O creștere mai întâi pregătitoare spre
o asemenea însărcinare nobilă, cunoștința limbei în care este să
scrie cineva, un chip de vedere a lucrărilor mai presus de a gloatei,
simțirea cu întregime a soliei sale, dorința îndeobște a binelui și
stârpirea răului, aceste sunt ce se cer de la un scriitor care voiește
a contribui spre regenerația unui norod, al căruia el ambiționează
a se face autor" (Despre autori, 1840140).
În exil, cu îndreptățirea aceluia care și-a închinat întreaga viață
activității literare și publicistice, Heliade afirmă cu tărie, împotriva
mentalității vremii, „dignitatea scrisului" și a profesiunii de
scriitor: .. eu sunt și voi să fiu ceea ce sunt: meseriaș,
nimeni
nu mă poate scoate din scriitor român, din cunoștințele mele bune
rele câte am, și din viața și împregiurările mele trecute. Asta e

140 Apărut în „Dacia literară", reprodus în ITC, pp. 294-295.

85
posesia și dregătoriile mele, din care nu mă poate nimeni demite.
Eu stau grecește pe pământ și d'aci n-am unde mai cădea decât în
mormânt"141.
Tonul prefețelor adresate cititorilor indică și el o schimbare de
atitudine și un sentiment sporit al demnității. Se cere ca
accesibilitatea unei opere să implice și un efort din partea
cititorului. „Este adevărat — scria Heliade încă în 1829, în „Curierul
românesc" — că un scriptor trebuie să se silească să-l înțeleagă
mulțimea, căci pentru aceea și scrie; dar este asemenea de
netăgăduit că și cetitorului să nu-i fie prea lene să se silească și el
să mai întrebe pe cineva pentru câte nu înțelege"142. Umilința și
cererile de iertare pentru omeneștile, inevitabilele greșeli (fie ele
și simple clișee de retorică medievală) sunt treptat înlocuite cu o
atitudine mai demnă, chiar mai agresivă, de polemică cu eventualii
critici și detractori. Se simte mândria autorului, a celui care a
realizat ceva. Alcătuirea unei cărți e „faptă", „lucrare", care, bună
sau rea, există. Critica e „cârtire", „defăimare", negare a creației.
Încă la sfârșitul deceniului al treilea își face loc și ideea
(susținută mai întâi de Heliade) că o operă, odată scrisă, nu mai
aparține autorului ei, și ea trebuie să-și urmeze drumul, prin
tipărire, spre cititor. Iancu Văcărescu, supărat pe Heliade, care i-ar
fi publicat din versurile sale, fără a avea încuviințarea lui, primește
un răspuns care arată limpede noua atitudine: „... dar cine ți-a spus
dumitale că dumneata ești stăpân pe dânsele, când nația de atâta
vreme se fălește cu dânsele și zice că sunt ale ei? S-a dus, domnule,
acuma nici dumneata nu mai ești al dumitale, când vei auzi p'în
școli tinerimea fălindu-să: noi avem un Văcărescu, poet!"143. „Nici
dumneata nu mai ești al dumitale" este o formulare simbolică
pentru sentimentul de datorie socială și națională al scriitorului
pașoptist.

141 Scrisori din exil, p. 292.

142 în „Curierul românesc", 1, 1829, nr. 29, p. 122.
143 Notiță din „Curierul românesc", 1, 1829, nr. 21, retip. în Corespondența literară

între Nicolae și Iancu Văcărescu. 1814-1817, publ. Ion Vârtosu, București, 1938,
p. 60.

86
 Emoția întâlnirii cu cititorul, dorința de succes sau teama de
eșec sunt reacții firești ale orgoliului scriitoricesc, dar și consecințe
ale simțului de răspundere. „Ideea de a face o carte sau o broșură
mă umplu de fiori..." scrie Gr. Alexandrescu. Scriitorul care s-a
încumetat să publice o carte „parcă ar lua o îndatorire către public"
(Memorial de călătorie144). Autorul „tremură de câte ori publică vr-
un uvragiu", mărturisește și G. Baronzi145.
Amorul propriu și alergia la observații critice, ca și dorința
succesului și a popularității, dobândite prin scrieri literare, sunt,
de asemenea, indicii ale depășirii amatorismului și ale
transformării activității literare în formă principală de manifestare
a personalității.

O formă de viață

Înainte de a deveni o profesiune, literatura a fost pentru unii

dintre ctitorii literaturii române moderne o formă esențială — și
adesea unică — de a trăi. Chiar și într-o perioadă de enciclopedism
și de diversificare, inevitabilă, a preocupărilor, întâlnim imagini
exemplare de scriitori trudind o viață la masa de scris: I. Barac, Gh.
Asachi, Heliade Rădulescu, Gr. Alexandrescu, Anton Pann.
Cu excepția activității politice (greu de desprins, în această
perioadă, de celelalte preocupări), Heliade și-a dedicat întreaga
viață scrisului — pasiune nobilă și înrobitoare în același timp, pe
care scriitorul, poate primul în cultura română, o simte ca o formă
de viață. In exil, îi scrie soției: „De nu m-aș fi dat în pasiunea
scrisului, aș fi înnebunit. Scrisul mă mângâie și mă întărește; (...)
lucru, osteneala este viața, și dacă lucrez nu să poate să nu
trăiesc"146. Sau această mărturisire cu valoare de bilanț: „Eu dacă
scriu mi-este o necesitate ca și răsuflarea, ca și repausul, ca și

144 în volumul Scrieri în versuri și proză, pref. G. Coșbuc, București, Minerva, 1902,
p. 223.
145 Câteva cugetări asupra poeziei (1847), în ITC, p. 414.
146 Scrisori și acte, îngr. G. Potra, N. Simache și George G. Potra, București,

Minerva, 1972, p. 222.

87
mâncarea. Și dacă scriu în folosul românilor, cum mă pricep, este
un învăț de 30 de ani. N-are nimeni ce-mi fi recunoscător de nimic.
Pentru ce să-mi mulțumească oamenii căci răsuflu sau mănânc?
Pentru ce să mă laude pentru niște cugetări ce au devenit a doilea
natură?"147.
Din dorința de a oferi exemple de abnegație în slujba scrisului
și de înțelegere superioară a menirii scriitorului, Heliade a compus
câteva portrete de scriitori români înaintași: B.P. Mumuleanu, D.
Țichindeal, C. Faca, Nicolae și Iancu Văcărescu. Vroia să fixeze
liniile unei tradiții literare, neglijate până atunci, să stabilească
seria de precursori, în care dorea să se integreze cu un loc, evident,
decisiv. Mumuleanu e prețuit mai întâi pentru pasiunea cu care
frecventa scriitorii vechi, cărțile populare și literatura bisericească,
pentru „cariera sa poetică" și atenția cu care și-a cultivat talentul.
Apelând la tradiție, Heliade putea acum dovedi că martiriul
scriitorilor nu este o născocire a poeților, ci realitatea unor vieți
sacrificate vocației literare. Țichindeal este “între bărbații ce au
slujit nației române și s-au jertfit pe sineși folosului obștesc", Iancu
Văcărescu este „profetul regenerațiunii". Activitatea lor este o
lecție de patriotism: „Citiți, tinerilor, pe Paul Iorgovici, Petru
Maior, Țichindeal, Șincai... și veți învăța într'înșii și limba voastră
și ceea ce au fost moșii voștri și ceea ce veți putea fi de veți urma
învățăturile lor! Aceștia toți au fost jertfa închinării lor întru slujba
nației. Și moartea lor poate fi o vecinică dovadă a maltei lor solii și
a împlinirii ei cu desăvârșire"148.
Scrisul — ca unică rațiune a vieții sale — este și sensul
epitafului atât de grav și de adevărat, închizând sacrificiul unei
vieți, compus de Anton Pann pentru propria traiectorie:
„… Acum mâna-i încetează
Ce la scris mereu ședea,
Nopți întregi nu mai lucrează

147 Scrisori din exil, p. 292.

148 Dimitrie Țichindeal (1838), în Scrieri literare, îngr. George Baiculescu, Craiova,
Scrisul Românesc, 1939, p. 245.

88
 La lumină cărți să dea.

Împlinindu-și datoria
Și talantul nengropând
Și-a făcut călătoria
Dând în lume altor rând"149.

Autorlâcul— o manie

Fără însușiri superioare și conștiința răspunderii, ambiția de a

fi scriitor este nocivă, devine o manie: „autorlâcul". Kogălniceanu,
în „Dacia literară", vede chiar justificarea instituirii criticii și în
necesitatea combaterii „maniei de a fi autor", care ar fi devenit
„obștească"150. In aceeași perioadă în care lupta pentru încurajarea
literaturii naționale și dădea sfaturi, pline de aplicație, celor care
vor să se dedice literelor, Heliade pune o pasiune surprinzătoare
în combaterea imposturii în lumea literară. Mai puțin justificată
de extensiunea „maniei", vehemența lui Heliade pare să fie
provocată și de „concurență", de faptul că apăreau talente
neîndrumate de el sau care nu-i mai recunoșteau autoritatea.
Domnul Sarsailă autorul este, în intenția lui Heliade, imaginea
sintetică a impostorului care “întrebuințează așa de nevrednic
scrisul, fără a aținta la nici o folosință oarecare de morală sau de
instrucție". Ca întotdeauna finalitatea satirei e pedagogică:
„Fiecare să caute să nu-i semene întru nimic: simță mai bine
dignitatea scrisului și trebuințele limbii și ale nației"151.
Care sunt, după Heliade, simptomele bolii „autorlâcului"?
Viața boemă, dezordonată, simulând preocupări elevate (“în
cămara mea cu cât va fi mai nemăturat, cu atâta o să dau un ton că
prea puțin mă gândesc la lucrurile acestea trecătoare ce n-au a face

149 Citat în Paul Comea, Anton Pann, București, Editura pentru literatură, 1964, p.
28.
150 Critică, în „Dacia literară", 1840, p. 283.
151 Despre autori, ITC, p. 295.

89
cu nemurirea"152), epatarea celor din jur, originalitatea căutată cu
orice preț, plăcerea de a se da în spectacol (scriitorul face un
portret caricatural, urmărind înfățișarea, vestimentația, gesturile,
felul de a vorbi); veleitarismul, obsesia de a deveni „autor", amorul
propriu hipertrofiat, simularea unor acute stări depresive și, în
sfârșit, căutarea asiduă a prenumeranților.

152 Domnul Sarsailă autorul, în Opere (D.P.), I, p. 246.

90
5. Scriitorul în societate, începuturile
profesionalizării

Repere europene

Dificultatea cu care scriitorul și-a dobândit un statut social

adecvat ține de natura sa ambiguă. In planul creației, opera sa este
unică, nerepetabilă, iar el este o conștiință individuală, purtătorul
unui „mesaj" și al unei viziuni asupra lumii. Aici își au izvorul
proiecțiile mitice, ideale, pe care le compune scriitorul însuși
asupra menirii și locului său. Dar, pe de altă parte, o dată intrat —
inevitabil — în circuitul obișnuit, capitalist, „prozaic" și „vulgar",
al comerțului cu cartea, scriitorul nu este decât furnizorul
„materiei prime" pentru editori, integrat deci, chiar fără voia și
știința lui, mecanismului economic aflat la baza instituției
literaturii153.
In Europa, omul de litere, ca o profesiune și ca o categorie
delimitată, acceptată social, dar fără a beneficia de o recunoaștere
de drept, este o apariție a secolului al XVIII-lea, când se
semnalează, în deceniul al optulea, și primele legiferări timide (și
dezavantajoase) ale dreptului de autor154.

153 Despre integrarea scriitorului în viața socială și în circuitul economic, vezi

Robert Escarpit, Succès et survie littéraires, în vol. Le littéraire et le social.
Eléments pour une sociologie de la littérature, Paris, 1970.
154 Despre condiția socială a omului de litere și apariția dreptului de autor: Robert

Escarpit, Sociologie de la littérature, Paris, 1964, Paul Hazard, op.cit., cap.

91
 Tema sărăciei poetului și a situației sale umilitoare fusese
foarte frecventă în literatura Evului Mediu (atât în lumea
occidentală, cât și în cea bizantină), când se discută deja și
posibilitatea încadrării sale în societate155. Dar și apariția relațiilor
capitaliste în domeniul literaturii provoacă reacții violente. Pe la
1800, Fichte e mâhnit și dezgustat de „târgul de literatură" și de
transformarea scriitorului în fabricant156. Librarul lui Klopstock,
notează Hegel, îl considera pe poet ca fiind „al său"157. Literatura
devenise, cum intuise cu luciditate Pușkin, „une branche
considérable d'industrie"158.
În secolul al XIX-lea se poate constata un proces accelerat de
integrare, economică și socială, a literatului de profesie, dar
procesul nu s-a încheiat nici în zilele noastre159.
Față de condițiile mizere de trai ale omului de litere și de
dependența sa de noii „mecenați" (editorul, librarul, publicul),
scriitorii romantici vor reacționa nu numai prin refugiul în
autoportrete narcisiste, ci și printr-o revendicare tenace, cu
argumente de natură sociologică, a drepturilor și a poziției sociale
cuvenite.
Alfred de Vigny, binecunoscut pașoptiștilor români, este poate
cel mai pasionat apărător al demnității scriitorului și al
recunoașterii în fapt a existenței categoriei sale sociale, cu drepturi

„L'homme de lettres", și Pierre Abraham et Roland Desné, Manuel d'histoire

littéraire de la France, Paris, 1969, t. III, cap. „La difficile condition d'auteur:
censure, livres et public au XVIII-e siècle".
155 E.R. Curtius, op.cit., excurs VII (Forme de existență a poetului medieval),

Charles Diehl, Figuri bizantine, II, trad. Ileana Zar a, București, Editura pentru
literatură, 1969, cap. V: Un poet de curte în secolul Comnenilor și Vasile Grecu,
Influența bizantină în literatura românească, în voi. Literatura Bizanțului,
București, Univers, 1971, pp. 250-252.
156 J.G. Fichte, Trei scrieri despre cărturar, tr. Const. Lăzărescu, București, 1944,

prelegerea a X-a Despre scriitor, p. 200.

157 G.Fr. Hegel, op.cit., II, p. 530.
158 Scrisoare în franceză către A. Barant, citată de Boris Eichenbaum în articolul

Literatura i pisarz din voi. Szkice o prozie i poezji, trad. din limba rusă,
Warszawa, P.I.W., 1973, p. 354.
159 La profession d'écrivain, Bordeaux, I.L.T.A.M., 1968.

92
pe deplin justificate. In afară de Les consultations du Docteur-Noir;
Stello (cuprinzând și pasajul versificat de C. Bolliac, descoperit de
Paul Cornea) sau de prefața la Chatterton, Vigny scrie pe larg (De
la dignité des hommes des lettres de notre temps et du sentiment qui
a dicté la loi) despre problemele proprietății literare și ale
drepturilor de autor. E o pledoarie convingătoare, scrisă fără
exaltări și sentimentalisme, pentru modificarea legilor care privesc
activitatea scriitorului, urmărind câștigarea independenței și a
dreptului la o viață demnă și lipsită de griji materiale umilitoare160.
Condiția socială a scriitorului
În cultura română, începând din deceniul al patrulea al
secolului XIX, schimbarea categoriei sociale din care provin cei ce
se îndeletnicesc cu beletristica devine un fenomen general. Pentru
a înțelege mai bine acest fenomen, deosebit de important pentru
fixarea cadrului de evoluție a literaturii, și care, la noi, s-a petrecut
într-un interval de timp foarte scurt, să urmărim cifric modificările
de la o etapă la alta.
Din 201 autori din perioada 1775-1850 (traducători, scriitori,
poeți sau alte categorii de literați), cuprinși în Dicționarul
literaturii române de la origini până la 1900161, repartiția pe
provincii este aceasta: Muntenia 92, Moldova 56, Transilvania (și
Banat) 48, Bucovina 5.
Dintre aceștia, între 1775 și 1800, numai 13 autori își publică din
scrierile lor, dintre care puține sunt propriu-zis literare. în
Muntenia și Moldova, autorii sunt, fără excepție, boieri
(majoritatea) sau clerici cu funcții importante. In Transilvania,
unde
condițiile sociale și culturale sunt deosebite, cărturarii se vor

160 Alfred de Vigny, Les consultations du Docteur-Noir, Stetto; De Mademoiselle

Sedaine et de la propriété littéraire, în Oeuvres complètes, Paris, Delagrave, s.a.
Vezi și De la Chateaubriand la Mallarmé, antologie de critică franceză literară,
trad. și note de Perpessicius, București, Fundația Regală pentru literatură și
artă, 1938 (prefață la Chatterton).
161 Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, București, Editura
Academiei, 1979; ediția a doua: 2002.

93
recruta, în toate etapele, cu precădere din rândul profesorilor (25),
al prelaților (11) și funcționarilor.
Între 1801 și 1828, până la apariția primelor gazete românești,
în Muntenia publică șapte autori (dintre care patru, la tipografiile
din Buda și Sibiu), în timp ce alți opt (cu toții boieri) își lasă
scrierile în manuscris. In Moldova, situația e asemănătoare: șase
autori publică, iar alți unsprezece (unul singur nu e boier) vor
apărea postum. (In Transilvania, publică nouăsprezece.)
Schimbarea radicală în ceea ce privește categoria socială din
care provin autorii s-a petrecut după 1829. Din acest an și până în
1850, în Muntenia publică (în volum sau în periodice) 61 de autori,
în Moldova 32, în Transilvania 19, iar în Bucovina 5. Ce categorii
sociale reprezintă aceștia? In Muntenia și Moldova, aflăm 21
profesori, 15 ofițeri (dar puțini sunt militari de carieră), 11 dregători
(cu slujbe de importanță medie), 6 boieri, 5 actori de profesie. Mai
întâlnim, mai rar, proprietari de tipografii, ingineri hotărnici,
pictori. Trebuie avut în vedere că nu rareori aceeași persoană trece,
într-un interval de timp scurt, prin multe profesii sau slujbe: ofițer,
profesor, magistrat etc. Merită o atenție deosebită cei opt autori
(șase în Muntenia) care încearcă, temporar, să-și facă o profesiune
și o „stare" din munca în redacțiile gazetelor. (În Transilvania apar
21 autori, dintre care 14 profesori și 2 preoți.)
Pentru aceeași perioadă (1829-1850) nu e lipsit de interes să
urmărim originea socială a autorilor. In Muntenia și Moldova, 22
autori sunt fii de boieri (aproape toți, însă, s-au încadrat, prin
activitatea lor, în categoriile „burgheze", enumerate mai sus), 15
sunt fii de boiernași sau mici proprietari; ceilalți sunt de origine
mai mult sau mai puțin modestă, provenind din medii orășenești,
iar doi sunt fii de țărani. O schimbare interesantă, în aceeași
perioadă, s-a petrecut în Transilvania, unde pe primul loc, în ceea
ce privește mediile sociale din care s-au ivit literații, se află
familiile de țărani.
Intrarea masivă în viața literară a intelectualilor de origine
mijlocie sau chiar modestă, care încearcă să trăiască dacă nu
numai din scris, în orice caz, numai dintr-o activitate care intră în

94
sfera culturii (publicistică, învățământ, teatru) va avea consecințe
însemnate asupra fenomenului literar. Noii slujitori ai literelor vor
încerca să redefinească nu numai funcțiile literaturii, dar și locul
scriitorului în societate162. Abia aceștia, în mod firesc, încep să
gândească munca scriitorului ca o profesiune care implică
obligații, dar și drepturi.
Constatările cele mai dureroase, comune la scriitorii generației
lui Heliade, dar și în deceniile următoare, privesc lipsa de prețuire
pentru munca scriitorului, absența unui statut social al omului de
litere, pe măsura importanței sale pentru cultura națională.
Sărăcia și desconsiderarea socială devin însoțitoarele credincioase
ale celor care se aventurează în cariera literelor. Mumuleanu, unul
dintre primii care a încercat să facă din activitatea literară o
meserie, a cunoscut curând decepția: ,,... mai mult să cunoaște un
pârcălab în patria noastră, decât un bărbat, ce-ar scrie. Toți câți s-
au ostenit d-au scris nimic n-au folosit, ci mai vârtos au cercat și
pagube" (Prefață la Caracteniri, 1825). Sunt cărturari „procopsiți",
care știu „câte șase limbi", susține Gr. Pleșoianu, și care pot fi
văzuți „bătând podurile, dormind prin cafenele și ne-având nici ce
să mânce!" (Prefață la Aneta și Luben, 1829). Un trist bilanț,
neconform, pe alocuri, cu realitatea, dar adevărat ca apreciere a
unei situații generale și a unei mentalități comune, face M.
Kogălniceanu în introducere la DA. Demidoffân Moldavia (în
„Dacia literară"), înregistrând și primii martiri ai literaturii române
— scriitori care n-au aflat în patria lor nici recunoașterea
talentului și „nici măcar pânea de toate zilele"163.
Heliade a încercat, cu o tenacitate cu adevărat eroică, să fie
scriitor de meserie, deși își dădea seama de nesăbuința unei astfel
de ambiții în condițiile existente:
„Când a mâncat cineva vreodată pâine cu autorlâcul în tot
coprinsul unde se vorbește limba românească, afară numai dacă

162 Paul Cornea, Originile romantismului românesc, pp. 273-276.

163 D.A. Demidoff în Banat, Valahia și Moldavia. Introducere (1840) în Opere, I,
îngr. și introd. Dan Simonescu, București, Editura Academiei, 1974, p. 301.

95
nu va fi hotărât a se face și cerșetor?"164.
Cu mai puțin patetism, dar în termeni exacți, vede și M.A.
Corradini situația deplorabilă a scriitorului: „... nu-i literatură
unde nu-i încurajare. Las' că pe oricare scriitor îl au cei mai mulți
de om fără poziție socială, las' că deși face cineva vro jertfă pentru
oarecare producție, o face mai mult ca un fel de pomană, uitând
poate că numai prin multe cercări s-alege talentul cel adevărat, și
că ivirea lui este o cinste, o danie care se revarsă pe un norod
întreg; dar cei mai mulți încă nu au nici o încredere în talentul
național..." (Hai la vorbă165).
Departe de a asigura câștigul unui trai modest, truda
scriitorului este întâmpinată cu o totală lipsă de considerație,
ieșită dintr-o mărginită atitudine anticulturală. Heliade a încercat
prin
toate mijloacele să facă o breșă în blocul mentalității retrograde,
figurată de el, adesea, prin imaginea logofătului suficient și
grosolan, disprețuitor față de tot ce nu ține de o activitate practică,
în vederea unui profit: „Logofătul nostru știe de toate (...). Să
îndrăznească cineva a îi zice că nu știe limba grămăticii sau a
poeziei sau altceva, în acel minut vrednic de priveliște, când
trântește cartea din mână cu desprețuire, începe a face volte prin
casă, scoate batista cea afânată din sân, și cu un braț îngâmfat și
arcuit își șterge fruntea, umflă mustățile și suflă pe nas, și pe urmă
scoate mătăniile ca să-și arate mărimea; atunci să-i atingă cineva
iubirea de sine, că nu știe toate, când el este omul cutăruia și al
trebii șcl., șcl.... Apoi atunci să vezi ce cununi se gătesc
nenorociților acelora ce asudează întru a tălmăci și a tipări cărți,
din însuși neaverea lor! Atunci răsplătire plină de mulțumire și
mângăiere a neobositelor lor osteneli!"166. Despre „sufletele
vulgare" care consideră pe poeți drept „nebuni", iar poeziile —
„fanfaroane goale", scrie, indignat, și G. Barițiu167.

164 Domnul Sarsailă autorul, în Opere (D.P.), I, p. 253.

165 GRP, I, p. 544.
166 Prefață la Regulile sau Gramatica poeziii, în Opere (DP.), II, pp. 10-11.
167 învățăceilor de poezie (1843), în ITC, pp. 313-315.

96
 O știre de felul aceleia apărute în „Vestitorul românesc" (1843)
și în alte gazete, anunțând că lui Simeon Marcovici i s-a acordat o
gratificație pentru activitatea sa „ca om de litere și amploaiat", nu
trebuie să ne înșele: gratificația răsplătea pe „serdarul" (și
cenzorul) care se afla în grațiile ocârmuirii și nicidecum pe „omul
de litere", merituos, de altfel.
O amară apreciere generală asupra lipsei de prețuire a
literaților români (în perioada premergătoare revoluției de la
1848), „ființe netrebuincioase în interesele mari ale soțietăței", o va
face, după două decenii, și D. Bolintineanu (Poezia română în
diverse epoce168).
Câteva mărturii, destul de puține, ne pot ajuta să ghicim starea
de spirit a scriitorilor „de profesie", ca I. Barac sau Anton Pann,
lucrând o viață, scriind mai mult dintr-o obișnuință a scrisului
decât cu speranța unui câștig substanțial sau a recunoașterii unor
merite. Un bilanț trist face, cu resemnare bătrânească, Ioan Barac,
ajuns la 65 de ani și constatând că a publicat numai două din
multele sale manuscrise, „toate în versuri moralicești lucrate" și
„cu râvna ce m-au îndemnat și cu nădejdea că doară nu vor fi
lepădate și în seamă nebăgate"169.
Într-o situație specială, mult mai dificilă decât a celorlalți, s-a
aflat Anton Pann, orășean de origine modestă, care, neavând alt
venit satisfăcător în afara comerțului cu cartea, își orientează
întreaga activitate în vederea desfacerii rapide a „mărfii", în funcție
de preferințele publicului. Programul său zilnic de lucru, descris
de G. Ucenescu, colaboratorul său, ni-1 arată pe Anton Pann intrat,
în forme încă rudimentare și artizanale, în circuitul autor—
operă—public, într-o fază în care scriitorul, tipograful și editorul,
ca și librarul ambulant, puteau fi aceeași persoană: „De regulă —
își amintește Ucenescu — domnul Pann pleca la nouă ore
dimineața cu buzunarele pline de cărți pe care îndată le împărțea

168 în Opere alese, II, îngr. Rodica Ocheșeanu și Gh. Poalelungi, București, Editura
pentru literatură, 1961, p. 570.
169 Prefață la Constantina (1842), în CMR, I, p. 370.

97
la amatorii de poeziile sale, pe bani. La două ore punct era în
cancelarie și până la timpul mesei corecta copiile de la două
teascuri, apoi se punea la masă cu plăcere"170.
Lunga dare de seamă a lui C.A. Rosetti pe marginea Doinelor și
lăcrămioarelor lui Vasile Alecsandri include și un capitol intitulat
surprinzător de modern: Condiția poeților în Principate la 1842.
Rosetti observa, cu dreptate, ușurința cu care se putea intra în
rândul poeților, în sensul unor facilități de publicare (după 1830),
datorită și îngăduinței unui public neformat, ca și absenței unei
critici exigente, dar, pe de altă parte, naufragiul acelora care se
aventurează a face din scris o profesiune: „— nu cunosc nici o stare
mai critică, mai tristă, mai ingrată și mai pericoloasă decât a
românilor carii s-aruncau în cariera literilor". Explicația s-ar afla,
după Rosetti, în condițiile unei epoci de tranziție, în care „totul se
sfârșește și nimic n-au început încă..ân „primejdiile și capcanele pe
care societatea le scoate înaintea poetului tânăr"171. Analiza lui
Rosetti, cu formulări uneori prea vagi, trebuie considerată prima
explicație sociologică a condiției poetului român în anii dinaintea
revoluției de la 1848.
În legătură cu ivirea, tot mai distinctă, a unei categorii anume
de publiciști cu preocupări literare, trebuie menționată circulația
termenilor folosiți pentru a numi pe autorii de scrieri beletristice.
Pentru ceea ce înțelegem astăzi prin scriitor au circulat la noi
mai mulți termeni, mai mult sau mai puțin echivalenți. Primul este
autorul, dar cu sens foarte general, cum s-a și păstrat până astăzi.
Cuvântul scriitor a intrat în limbă mai întâi cu înțelesul de „cel care
scrie" (copistul, diacul de cancelarie erau și ei „scriitori"), apoi ca
sinonim pentru autor de cărți. Cu acest din urmă înțeles el poate
fi întâlnit la cronicari (mai frecvent la Stolnicul Constantin
Cantacuzino), la Gherasim Clipa, în traducerea Istoria craiului
Sfeziei Carol 12, după Voltaire (1792), mai târziu la I. Cantacuzino,
în prefață la traducerea Numa Pompilius, după Fiorian (1796), apoi

170 Citat după Paul Comea, Anton Pann, p. 73.

171 ITC, p. 306.

98
în prefața cărții populare despre Bertoldo (1799) și, deseori, după
1800 (printre alții, la Horga Popovici, L. Asachi, E. Poteca, Dinicu
Golescu, Th. Aaron).
Cu o accepție asemănătoare este varianta latinizantă scriptor,
folosită aproape totdeauna când e vorba de istoricii și filozofii
Antichității. Forma e semnalată numai în scrierile cărturarilor din
Transilvania: într-un calendar apărut la Buda, în 1811 („scriptorii cei
profani"), la Budai-Deleanu, P. Maior, Th. Aaron, D. Bojincă, Pavel
Vasici și la alții172.
În înțelesul său modern, „autor de opere literare", termenul de
scriitor este folosit pentru prima dată, se pare, de B.P. Mumuleanu,
în 1820 (în prefață la Rost de poezii), dar cel care îl va pune în
circulație, prin gazetele sale, va fi același veșnic înnoitor Heliade
(care, însă, la început, va mai folosi și forma scriptor).
Literatorul, literatul, omul de litere se întâlnesc numai după
1830, deci după apariția primelor gazete, lucru explicabil dacă ne
gândim la sensul mai special al acestor termeni, indicând și o
categorie socială și un început de profesionalizare. Despre
„literatorul român" scrie Vasilie Popp în prefața la Disertație despre
tipografiile românești (Sibiu, 1838). „Alăuta românească" a lui
Asachi oscilează între „literatori" și „literari" (= literați!). Tot
Asachi, în 1830, încerca, în „Albina românească", să schițeze
„portretul și însușirile Omului literat". Prin literat, Asachi
înțelegea însă, în spirit iluminist, un om cu preocupări cărturărești
sau culturale, de orice fel, care, cultivându-se pe sine, participă și
la sporirea cunoștințelor altora. Inedită este, totuși, considerarea
acestei preocupări ca o „meserie"173.

Autor și cititor

Lupta cea mare se duce împotriva dezinteresului față de cărțile

172 Pentru completarea datelor am folosit din nou semnalările din fișierul de
neologisme alcătuit de cercet. Despina Ursu și dr. N.A. Ursu.
173 Omul literat (1839) în Scrieri literare, II, îngr. N.A. Ursu, București, E.S.P.L.A.,

1957.

99
în limba română, pentru atragerea și formarea cititorilor. Poate
exagerând, chiar la 1840, când apăruseră un număr destul de mare
de traduceri literare, Kogălniceanu face un bilanț tragic: „Scriem
într-o limbă necunoscută altor nații civilizate, pentru un public așa
de mic, încât nu se poate numi public, netrecând peste întăia sută,
scriem și dacă vroim să ne publicăm scrierile, trebuie să facem
premunerații, adecă să cerem un fel de pomană, spre a le tipări. Și
după ce le publicăm, ce răsplătiri avem sau putem aștepta? Nimică,
pentru că Fama nu are încă trâmbițe pentru noi, sau mai bine
pentru că urechile publicului sunt surde pentru producțiile literare
ieșite în pământul său. Fericit acela care-și poate scoate măcar
jumătate din cheltuielile tiparului". (D.A. Demidoff în Moldavia,
1840)174
Am mai amintit despre dificultățile întâmpinate de cărturarii
iluminiști în răspândirea cărții românești. Nemulțumirile lor erau
legate mai ales de constatarea, îndurerată, a slabei deprinderi
pentru lectură. Însă din momentul în care, după 1830, autorul sau
editorul (aceeași persoană, uneori) încearcă măcar recuperarea
banilor investiți, dacă nu chiar un câștig, atragerea cititorilor
devine o chestiune vitală. Indiferența publicului îl poate aduce
într-o situație falimentară, zădărnicind orice altă inițiativă. Dar...
„oh durere! Românii noștri tot nu au râvna aceia care o au alte nații
să cetească cărți din care să se folosească, că să scumpesc cei ce știe
să cetească și să lenevesc a le ceti"175.
Lamentația lui Barac e asemănătoare cu ale tuturor autorilor
preocupați de desfacerea cărților. Să ascultăm și mărturia unuia
dintre primii editori și negustori de cărți — Zaharia Carcalechi: „...
și eu în mai multe rânduri lungă și depărtată călătorie am făcut în
Prințipatul Valahiei și Moldaviei ca să poci vinde din aceste cărți,
dar în toate rândurile m-am întors cătră casă cu mare pagubă,
fiindcă nu am putut vinde nici atâtea cât să pot scoate cheltuiala

174 Opere, I, op.cit., p. 301.

175 Ioan Barac, Cuvânt înainte la Patimile cele mari și minunate ale unei
mademoaizelle cu numele Cartigam (1845), în CMR, I, p. 452.

100
drumului, că românii mai bucuros cumpără cărți grecești, decât
românești..."176. în neîncetatele chemări către cititori ale lui
Heliade, motivul nemulțumirii e mereu același: „... o mulțime de
alte scrieri și traducții stau ascunse fără nădejde de a vedea lumina;
pentru că nu sunt mijloace de a se tipări, ne lipsesc și fondurile
spre aceasta, și râvna cititului"177. Până la apariția librarilor de
profesie, autorii înșiși scot liste de cărți tipărite, aflate spre
vânzare, unul dintre primii fiind Al. Beldiman (la Iași, în 1820).
Heliade, fiind și editor tipograf, va fi unul dintre cei mai asidui
alcătuitori de liste de cărți, inserate în gazetele românești.178
Vânzarea cărților se face mai ales prin căutarea
prenumeranților, cu apeluri patetice sau pline de umilințe și
implorări, pentru înscrieri. O cercetare exhaustivă asupra listelor
de subscripții din prima jumătate a secolului al XIX-lea179
înregistrează 6 938 de prenumeranți care au plătit 12 203 volume.
După 1829, când încep să se facă subscripții și pentru cărțile de
literatură, să observă, ca și în cazul autorilor, o schimbare a
compoziției sociale a publicului, în sensul trecerii în prim-plan a
cititorilor (cum-
părători de cărți) apăruți din rândul claselor mijlocii. începând din
1839, când proporția cărților beletristice solicitate prin subscripții
crește cu 400%, statistica amintită înregistrează și „explozia"
grupului fără profesiune declarată, care reprezintă, desigur, o
pătură foarte largă, de origine și poziție socială modestă. De
mărimea, preferințele și nivelul cultural al acestui grup, de „setea"
sa de lectură, vor depinde tot mai mult autorii de literatură. Acesta
va fi noul „mecena" al scriitorilor.
Metoda vânzării prin înscrieri anticipate nefiind bine

176 Prefață la Povățuitorul tinerimei, Buda, 1826, în BRV, III, p. 499.

177 Chemare către folos, facere de bine și glorie (1843), în Opere (D.P.), II, p. 452.
178 N. Georgescu-Tistu, Bibliografia literară română, București, Imprimeria

Națională, 1932, pp. 63-66.

179 Cătălina Velculescu și Victor George Velculescu, Livres roumains à listes de

souscripteurs (première moitié du XlX-e siècle), în „Revue de études Sud-Est

européennes", tom. XII, 1974, nr. 2.

101
reglementată lăsa loc și la unele procedee incorecte. Într-un articol
din „Foaie pentru minte. I. Voinescu II demasca pe „șarlatanul în
mască de literat". E vorba de „autorii" care anunțau intenția de a
tipări o lucrare, adunau bani de la abonați, apoi nu-și mai onorau
angajamentul. Într-o notă a redacției, scrisă probabil de G. Barițiu,
se propunea introducerea „manierei engleze": înscrierile să fie
anticipate, dar plata cărții să se facă numai după primirea ei180.
Numărul prenumeranților fiind departe de a fi satisfăcător, se
caută tot felul de soluții pentru a stimula vânzarea cărților și a forța
inerția eventualilor cumpărători. Un „cirac" al lui Heliade, Grigore
Pleșoianu, și el foarte interesat în desfacerea cărților pe care le
tipărește, propune ca „toți câți sunt în dregătoriile țării" să
primească, obligatoriu, cărțile românești care apar, iar prețul să se
oprească din leafă. Un alt mijloc ar fi, după el, a obliga să cumpere
cărți pe toți cei care întocmesc... foi de zestre (Prefață la Dialoguri
franțezo-romăne, 1830). Același Pleșoianu propunea o „fundație"
pentru tipărirea cărților românești, iar Al. Gavra preconiza o
societate editorială pe acțiuni, un fel de „cabinet al muzelor
române".
După 1830 crește și numărul librăriilor, mai mult sau mai puțin
specializate. Pe lângă acelea mai vechi, din București și Iași, se
semnalează librării noi la Focșani, Tecuci, Craiova, Râmnicu
Vâlcea, justificate și de înființarea unor noi tipografii și de
creșterea considerabilă a numărului de cărți românești tipărite:
620 de cărți, între anii 1831 și 1840 (față de 473 în deceniul anterior),
800 de cărți, între 1841 și 1850, dintre care majoritatea sunt de
beletristică181. Apar societăți de lectură (mai ales în Transilvania) și
biblioteci publice, în special pe lângă școlile mai importante, care
cuprind și cărțile românești. La Iași, după înființarea cenzurii,
existând obligația de a depune exemplare pentru „Comisia de
privighere asupra cărților de cetit", se plănuiește și alcătuirea unei

180 Șarlatanul în mască de literat, în „Foaie pentru minte...", VIII, 1844, nr. 28.
181 Date despre activitatea tipografică, editorială și de desfacere a cărților, în
Mircea Tomescu, Istoria cărții românești, pp. 131-134.

102
biblioteci publice, care, după cum scrie în actul oficial semnat de
Vel vistier N. Suțu, „nu mai puțin poate să aducă cinste acelor carii
cu un chip sau altu s-au ostenit în cariera literară"182.
În 1841, Asachi publică un Reglement atingătoriu despre
organizația unei Biblioteci publice, de ținerea și condițiile intrării în
sala cetirei. Librăriile mai importante (Walbaum, în București,
Hennig și F. Bell în Iași) au cabinete de lectură sau împrumută
cărți de citit acasă, contra unei taxe, dar fondul acestor librării va
cuprinde, multă vreme, aproape în exclusivitate, cărți franțuzești.
Stabilimentul lui C.A. Rosetti, înființat în 1846, în asociație cu E.
Winterhalder, era un adevărat complex, compus din tipografie,
librărie și sală de lectură. E drept că alături, după vechea rânduială
a negustorilor librari, se mai afla o prăvălie cu vinuri, șampanie,
petrol, hârtie, conserve și cașcavaluri!183
Înfiriparea primelor librării românești în Muntenia — verigă
importantă în circuitul autor—editor—cititor, va fi evocată de
Heliade, la 1870, într-un articol din „Tipograful român" (Librării
naționale române). în primele decenii ale veacului al XIX-lea,
comercianții de cărți, librarii erau „cărturari", iar magazinul lor se
numea „cărturărie". Chiar el, susține Heliade, a fost nașul
principalilor librari din București, îndemnând pe câțiva mici
negustori să se ocupe cu desfacerea cărților și asigurându-le
cantitățile necesare de carte românească: „Iosif Romanof și George
în puțini ani deveniră capitaliști cu onoare și credit în piață, pentru
că apucându-se de librărie, se ținură numai de dânsa și deveniră și
editori..." Meseria de librar cere și ea înzestrare și sacrificiu: „Cine
s-a simțit cu vocațiunea acestei profesiuni s-a consacrat la dânsa,
fără a se preocupa sau încerca cu alte speculațiuni". După 1848,
însă, invadează și aici relațiile capitaliste și brutalitatea noilor
raporturi comerciale, în afara oricăror criterii culturale, îl șochează
pe fostul editor, indignat de „aceeași cutezanță până la nerușinare

182 Radu Rosetti, Despre censura în Moldova, I, București, Gobl, 1907, p.22.
183 Marin Bucur, C.A Rosetti — mesianism și doncjuijotism revoluționar,
București, Minerva, 1970, p. 18. Vezi și N.I. Angelescu, C.A. Rosetti, prim
staroste al negustorilor bucureșteni, București, 1932.

103
și în mica noastră republică a literelor"184.

Un pedagog al lecturii

Stadiul exprimării, pe toate tonurile, a nemulțumirilor legate

de dezinteresul față de carte sau de nivelul cultural scăzut al
cititorilor este depășit de George Barițiu, cel mai perseverent și mai
pasionat educator al gustului pentru lectură, în perioada
pașoptistă. Pornind de la aceleași constatări nemulțumitoare, fără
a fi însă legat direct de „negustoria cu cărțile" (ca Heliade sau
Rosetti), Barițiu încearcă să explice starea de lucruri de la noi și
să găsească mijloacele de a o îmbunătăți. Vina pentru slaba
răspândire a cărții o împart, după el, școlile, care „nu insuflă
elevilor gustul de a mai ceti și altceva afară de lecțiuța croită pe
câteva ceasuri", traducerile proaste, slaba publicitate făcută
volumelor apărute, prețul ridicat al cărților și tirajul scăzut (Cărți,
cititori185). în privința publicității, gazeta lui Barițiu, „Foaie pentru
minte, inimă și literatură", a urmărit, număr de număr, uneori în
stilul unei publicații modeme, să facă reclamă, prin rubrici
permanente, cărților apărute sau aflate sub tipar.
Apeluri pentru subscripții, „provocări la prenumerațiune", liste
de cărți aflate în depozitele librăriilor sau ale redacției, amănunte
despre planurile editoriale ale lui Heliade apar constant în
coloanele „Foii pentru minte...", exercitând un impresionant tir
asupra inerției cititorului. Unele anunțuri inserate în gazetă (ale
lui Al. Gavra), au chiar un pronunțat caracter publicitar: „Veste
mare și de mult dorită! Domnilor! Șincai și Samuil Clain să
tipărește!".
Barițiu, om de superioară cultură și cu vocație de îndrumător,
nu se oprește aici. El încearcă, în repetate rânduri, cu răbdare de
pedagog, să educe pe cititor, să-i dea elementele necesare

184 Scrieri literare, îngr. G. Baiculescu, Craiova, Scrisul Românesc, 1939, pp. 163-
177.
185 „Foaie pentru minte...", VI, 1843, nr. 51, și în Articole literare, pp. 52-64.

104
deprinderii artei de a citi. în Lectura unui om tânăr sau cetirea fără
cumpăt și fără folos (1839), Barițiu va încerca să-i inițieze pe tinerii
dornici de lecturi variate, scoțând din propria-i experiență și din
analiza greșelilor unei lecturi dezordonate „niște legi sau reguli
după care, întocmindu-ne pe de aci-nainte, toate câte le cetim să
ne fie sau spre folos sau spre plăcere și desfătare, nepierzând nici
cea mai puțină vreme în zădar". Sfaturile lui Barițiu înseamnă, în
esență, un îndemn la o lectură critică, metodică, pornind de la
distincția dintre lectura „procopsitoare" și cea „desfătătoare"186.
Altădată, anticipând evoluția și maturizarea cititorilor, Barițiu
vorbește (la 1843!) despre un „cetitor de lucrări poetice", căruia ii
cere să dovedească și el, alături de poetul pe care vrea să-l
înțeleagă, „oareșcare căldură, adecă fantezie, imaginație în creierii
săi, pentru ca să auză și să simță poezia..." (învățăceilor de
poezie).187

Cariera literară

Tot mai mulți scriitori se comportă ca profesioniști ai scrisului,

au conștiința unei profesiuni pentru care au optat și din care
Își fac un titlu de onoare. Când tânărul Rosetti notează în jurnalul
intim: „Ași voi să scriu ceva, să fiu în țara mea un scriitor bun și un
profesor", el vizează și intrarea într-o categorie socială, alegerea
unei cariere188. Tot el se va prezenta, mai târziu, cu mândrie: „Sunt
librar, sunt tipograf și om de litere"189.
Printre precursorii noii mentalități, „profesionaliste", se află,
alături de Anton Pann, și B.P. Mumuleanu, V. Aaron, Ioan Barac.
Semnificativ este și felul emfatic în care un Gh. Peșacov, rămas
aproape cu totul necunoscut, se intitula pe la 1829, „servul muselor
și al poeziei din Valahica cea Mică"190. în spiritul noii atitudini față

186 In „Foaie pentru minte...", II, 1839, nr. 1, 2, 4 și în ITC, pp. 275-286.
187 In „Foaie pentru minte...", VI, 1843, nr. 44, și în ITC, pp. 313-315.
188 Jurnalul meu, p. 89.
189 Marin Bucur, op.cit., p. 22.
190 Scrisoare către Zaharia Carcalechi, în ITC, p. 110.

105
de munca literară, Barac se întreabă, în prefața unei traduceri, ce
anume poate determina pe cineva să se facă autor de cărți.
Răspunsul său depășește obișnuitele motivări — devenite clișee —
privind plăcuta petrecere de vreme sau dorința de a fi folositor
neamului. E de remarcat că mobilurile au numai caracter
individual, subiectiv: „Trei temeiuri sunt, care îndeamnă pre omul
a scoate la lumină câte o istorie, ori că vrea să-și facă nume
nemuritoriu, sau că are vre un interes, sau că are vre o patimă
asupra unui așa lucru"191. Apare acum și termenul scriitorie (în
„Foaie pentru minte...", 1841), în sensul de profesiune de scriitor,
cu referire la autorii (străini, e drept) care „trăiesc singuri din
câștigul ce le aduce scriitoria adecă autorlâcul". La Londra, se
precizează, ar exista 4 000 de scriitori care trăiesc astfel192.
Pentru strădania lui Heliade de a face din activitatea literară o
profesiune, cea mai sugestivă mărturie o aflăm de la Ion Ghica,
adversarul său, care face din fiecare inițiativă a lui Heliade un cap
de acuzare. Spre deosebire de Iancu Văcărescu, mare boier, care
scrie “împins de gust, de vocație", Heliade, notează Ion Ghica,
„face din asta un meșteșug și o marfă", el “își vinde pana oricui
plătește și pentru prima dată poezia română se vede târâtă în
noroi". Ca proprietar al unei tipografii, Heliade, adaugă indignat
Ghica, „scrie pentru ca lucrătorii săi să nu stea degeaba: a fost
singurul om ce-a trăit de pe urma literelor (acuzație! n.n.);
neobosit în a întreține o corespondență pentru a-și plasa
scrierile...". Și prin toate aceste acțiuni... reprobabile, încheie,
scandalizat, I. Ghica, Heliade „sfârșește prin a câștiga o
popularitate imensă"193.
Ca un scriitor de profesie se manifestă și Gr. Alexandrescu, prin
obsesia problemelor artei poetice, a creației, dar și a situației

191Cuvânt înainte la Constantina (1842), în CMR, I, p. 368.

192Literatorii în Anglia, în „Foaie pentru minte...", IV,. 1841, nr. 70, p. 319.
193 Capitolul De la littérature et ses tendances, în Dernière occupation des

Principautés Danubiennes par la Russie, Paris, 1853; reprodus și tradus în

românește de Ion Roman, în Ion Ghica, Opere, III, București, Minerva, 1973.
Citatele la pp. 376-377.

106
poetului în societate, ca și prin preocuparea pentru viața literară și
pentru starea de spirit a scriitorilor. Referitor la el, ca și la C.
Negruzzi, s-a vorbit cu îndreptățire despre prezența eticii și a
conștiințer profesionale194.
Existența recent înființatelor instituții de cultură (presa,
tipografia particulară etc.), o anumită modernizare a
învățământului, atmosfera intelectuală din unele medii, toate
contribuie la orientarea spre literatură a celor cu vocație sau... fără,
dar cu veleități. O autobiografie inedită a lui C. Negruzzi,
punctează semnificativ drumul, dacă nu spre o carieră literară
propriu-zisă, spre creația literară ca preocupare constantă, de o
viață, și supusă, prin tipărire, aprecierii publicului. Acasă, se spune
în autobiografie, Negruzzi are printre dascălii privați un profesor
de „literatură franțeză", un Brancovitz, care se afla în
corespondență cu „mulți din literatorii și patrioții cei mai
însemnați poloni". După plecarea lui, Negruzzi continuă singur
“învățarea belelor litere". Ca și în cazul altora, întâlnirea cu Heliade
este decisivă: „Acesta îl îndeamnă a scrie și corespondența lor
tipărită în gazetele Valahiei îi deteră gustul literaturii naționale...".
Primele succese literare nu întârziară („Aprodul Purice fu primit
cu entuziasm"), după care “începu a scrie în jurnale românești"195.
Pentru un autor, tipărirea cărților scrise nu mai este o
chestiune facultativă. Dacă mijloacele de subzistență nu depind
totdeauna de publicare, autorul având, de obicei, și o slujbă
„salvatoare", în schimb, noua condiție ideologică a scriitorului,
aceea de participant la un proces de transformare a conștiințelor
și de militant social, este total dependentă de posibilitatea tipăririi.
„... In zilele noastre — afirmă Bolliac —, un scriitor fără tipar este
un soldat fără armă, un căpitan tară comandă."196

194 N.I. Popa, Ideile literare ale lui Costache Negruzzi, în „lașul literar", DC, 1958,
nr. 9-10 și George Ivașcu, Istoria literaturii române, I. București, Editura
Științifică, 1969, p. 424.
195 Autobiografia este publicată și comentată de Paul Cornea în Oamenii

începutului de drum, pp. 60-64, 69-71.

196 Către scriitorii noștri! (1844), în Opere, II, p. 17.

107
 Așa se explică de ce, în această perioadă de pionierat, când
editarea cărților nu a luat încă formele unei întreprinderi
comerciale, unii scriitori, cu o activitate publicistică bogată, depun
mari străduințe pentru a deveni proprietari de tipografie sau
editori: Heliade, Asachi, Kogălniceanu, Rosetti ș.a.197.
Relațiile cu editorul-tipograf încep să capete forme
contractuale precise, scriitorul și editorul fiind partenerii unei
tranzacții. In astfel de termeni vorbește, de pildă, Gr. Alexandrescu
în legătură cu tipărirea poeziilor sale la Iași, în 1842, de către Al.
Donici. „Mă gândesc — îi scrie el lui Ion Ghica — dacă nu trebuie
să stric învoirea și să nu mai tipăresc poeziile sau să le opresc toate,
pă seama mea, de vreme ce unul din noi n-a păzit condițiile, căci
este mai mult de un an de când i-am trimis manuscriptul și banii
trebuia să mi-i trimită îndată."198
Sunt interesante și relațiile lui Heliade cu scriitorii, în calitatea
sa de editor și proprietar de tipografie. Când inaugurează colecția
,Adaosul literar" (1831), încurajează pe viitorii autori, propunându-
le condiții avantajoase (pe atunci), de publicare: „Spre aceasta dar
și sunt poftiți toți cari se ostenesc întru tălmăcirea și alcătuirea
cărților, ca cel ce va avea din ostenelile sale vreo faptă care să nu
fie mai mare de 10 coaie scrise cu mâna, și care să se potrivească cu
scopul acestui Adaos, să binevoiască a o aduce la redacție, unde va
afla mijloc a o tipări fără cheltuială, dându-se pe seama autorului
500 exemplare, precum și o sumă pe seama prenumeranților, de la
care autorul va priimi și o mulțumire deosebită pentru osteneala

197 Despre activitatea lor editorială și tipografică, vezi: O. Lugoșianu, Tipografia

lui M. Kogălniceanu de la Iași, în „Convorbiri literare", XL, 1908, nr. 11, Mircea
Tomescu, M. Kogălniceanu ca editor, București, 1941, G. Zâne, O concurență
tipografică și o polemică literară între M. Kogălniceanu și Gh. Asachi,
București, 1941, Dan Simonescu, M. Kogălniceanu ca tipograf și editor la Iași,
în „Studii și cercetări de bibliografie", II, 1957, Al.I. Cebuc, C.A. Rosetti —
tipograf, editor și librar, în București. Materiale de istorie și muzeografie, vol.
vii.
198 Scrisori către Ion Ghica, în E. Lovinescu, Gr. Alexandrescu, Viața și opera lui.

Corespondența lui cu Ion Ghica, București, Casa Școalelor, 1928, p. 207.

108
sa"199.
Ziua de lucru a lui Heliade este descrisă chiar de el, cu
exasperarea omului aflat mereu în pragul epuizării, într-o scrisoare
către soție: „Eu trebuie să văz de trei teascuri, adică de articolele
„Curierului Român", „Curierului de ambe sexe", de istoria lui Karol
XII, de a lui Napoleon, de secretarul intim, de martiri, de scrierile
Bălăcescului ce se tipăresc, de poeziile unui june Aricescul, să văz
de corectura lor, să văz ca să fie hârtie, să se plătească tipografii
carii s-au îndoit, după cât știi, să mă duc și pe la Arhivă (...), să
prevăz în viitor cu ce să-mi ocup tipografia după sfârșitul
contractului, să alerg pentru aceasta, să muncesc, să veghiez, să
cheltuiesc pe nădejdi, să mă duc pe la oameni să-i rog, să fiu silit a
mânca la masa lor, și a perde zioa întreagă, să viu acasă și să văz
atâtea lucruri rămase înapoi și să le săvârșesc noaptea și celelalte
și celelalte"200.
În corespondența cu Costache Negruzzi, Heliade discută
amănunțit condițiile tipăririi manuscriselor primite: prețul, în
funcție de tiraj, calitatea hârtiei, costul tiparului etc. Proprietarul
tipografiei este și un om de afaceri și în această calitate tratează cu
autorii, deveniți partenerii unei afaceri, e drept, cel mai adesea,
păguboase: „Mă rog, domnul meu, fă-ți toate băgările de seamă și
asupra tipăritului: lasă tot prieteșugul la o parte, căci tipărirea se
face prin oamenii mei care sunt plătiți foarte bine, și voi întru toate
să mulțămesc pe autori și editori. Voi adică, ca în pricina
tipăritului, să nu vorbească Negruzzi cu Heliade, ci cel care
plătește bani ca să-și tipărească cartea cu stăpânul tipografiei care
ia banii"201. Dar Heliade-poetul este (sau afectează a fi) complexat,
jenat de noua postură atât de burgheză în care se află tocmai
În domeniul literaturii, de aceea repetă din când în când: „...mă
iartă, domnul meu, că mă cobor la tărâtoarea proză" sau „Mă

199 Prefață la Gramatica poeziii (1831), în Opere (D.P.), II, p. 12.

200 Scrisoare publicată de Manuela Tănăsescu, în „Manuscriptum", V, 1974, nr. 4,
p. 38.
201 Scrisori și acte, p. 27.

109
scăpai de proză. Săracul om, cum se micșurează ca să trăiască"202.
Dificultățile financiare legate de tipărirea și vânzarea cărților
nu erau singurele obstacole pentru „omul de litere". Acum își face
apariția și „inchiziția cărților", „hidoasa cenzură", cum o numește
Negruzzi. Primele decrete oficiale despre controlul tipăriturilor,
apărute după 1830, din ordinul lui Kiseleff, în vremea
Regulamentului Organic, sunt cât se poate de severe: „Tout
manuscrit avant d'être livré à rimprimerie ou à la lithographie sera
soumis au Comité de Censure et une fois censuré il ne pourra subir
aucune modification de la part de l'auteur sans l'agrément de la
censure..."203.
Protestul literaților, al intelectualilor în genere, nu a luat
numai forme izolate, ci s-a manifestat și în încercările de legiferare,
în cadrul programelor mișcării revoluționare. In Constituția
rumânilor din 1838, proiectată de partida națională condusă de I.
Câmpineanu, se proclamă: „Toți rumânii au dreptul de a publica și
a tipări ale lor păreri; sunt toți fără osibire răspunzători pentru
scrierile lor de ale lor cuvinte și fapte, după pravilă"204. Același
deziderat, în Proclamația de la Islaz, din 1848, capătă o formulare
lapidară: „Libertatea absolută a tiparului"205. în București, în zilele
izbucnirii revoluției, Rosetti compusese un manifest versificat, tras
pe foi volante: „Censura se gonește/Tiparul dobândește/Dorita-i
libertate/Ce e viața sa./Cu ea numai trăiește/ Cu ea va prospera"206.
Într-o sinteză recentă dedicată istoriei cenzurii în România,
Adrian Marino a ilustrat pe larg efectele introducerii cenzurii
asupra vieții intelectuale și literare din Moldova și Muntenia în

202 Idem, pp. 25-26.

203 Din dispozițiile cuprinse în Buletinul oficial (1833), reproduse în Radu Rosetti,
op.cit., I, p. 21.
204 Proiectul Constituției românilor (1838), în Cornelia Bodea, Lupta românilor

pentru unitatea națională, București, Editura Academiei, 1967, p. 220.

205 Proclamația de la Islaz, în GRP, I, p. 55.
206 După G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent,

București, Fundația Regală pentru literatură și artă, 1941, p. 161.

110
timpul ocupației ruse, ca și formele de protest și rezistență.207

Proprietate literară. Anonim și pseudonim

Dispozițiile oficiale, urmărind supravegherea strictă a

tipăriturilor, accentuează și procesul definirii proprietății literare,
cu urmări și asupra creșterii responsabilității autorului. „Tout
ouvrage — se precizează în dispoziția amintită, din 1833 —
imprimé ou lithographié doit porter le nom de son auteur et du
libraire chargé du débit."208 Dar răspunderea pentru paginile
tipărite, indicarea numelui autorului deveniseră deja primele
repere ale unei etici profesionale scriitoricești. Proprietatea
literară, dreptul la anonimat sau la pseudonim, înainte de a deveni
chestiuni de domeniul juridic, apar ca obligații morale și sunt
dezbătute cu aprindere.
Până în primele decenii ale secolului al XIX-lea, ignorarea
autorului unei scrieri, chiar dorința de anonimat a autorului,
dorință izvorâtă din modestie sau din absența vreunei ambiții de
afirmare pe tărâmul literelor, dezvăluie o totală desconsiderare a
proprietății asupra producțiilor spiritului209. Este vorba și de
prelungirea unei atitudini comune în Evul Mediu, când
anonimatul era și o dovadă de bună cuviință și lipsă de trufie210.
“împrumutul" de idei sau chiar de scrieri întregi nu implica nici un
fel de scrupul moral. Lipsa de respect față de proprietatea literară
este și o consecință a lipsei de prețuire (sau chiar de autoprețuire)
pentru talentul și munca scriitorului.
În secolul al XVIII-lea, în țările române, caietele de versuri
circulau, transcrise mereu, purtând foarte rar vreo semnătură. A
scrie versuri, mai ales cu caracter laic, intim, era, în mentalitatea

207 Adrian Marino, Cenzura în România. Schiță istorică introductivă, Craiova,

Aius, 2000, cap. „Secolul 19", pp. 30-50.
208 Radu Rosetti, op.cit., I, p. 21.
209 Paul Comea, Originile romantismului românesc, p. 81.
210 E.R. Curtius, op.cit., excurs XVII (Indicarea numelui autorului în Evul Mediu),

p. 594.

111
vremii, o îndeletnicire care nu merită o considerație deosebită.
Dimpotrivă, pentru un mare boier putea fi chiar jenant,
compromițător, să semneze o carte de poezii, făcând astfel de
ocară numele familiei.
O schimbare radicală o aduce răspândirea tiparului. Respectul,
transmis prin cărțile religioase, pentru litera tipărită face să
crească mult răspunderea pentru pagina scrisă, devenită, prin
tipărire, „veșnică", imposibil de modificat. Circulația, tipărită, a
numelui aduce respect, notorietate, devine motiv de mândrie. Dar,
în prima fază, aceasta explică și inhibițiile: Ion Cantacuzino
semnează numai cu inițiale; chiar și „burghezul" Mumuleanu
debutează cu un volum fără semnătură211.
În privința folosirii, nemărturisite, a autorilor străini, nici
scriitorii pașoptiști nu-și fac procese de conștiință, făcând încă o
inocentă confuzie între original și tradus, dar asta mai mult în
domeniul ideilor și mai puțin în cel strict literar. (Sunt însă, și
destule excepții. Un George Fălcoianu, de pildă, se dă drept autor
al... Fedrei hii Racine, pe care o traduce în 1843.) Oricum, semnele
apariției respectului pentru paternitatea unei scrieri sunt evidente.
Un precursor, în această privință, poate fi considerat și bănățeanul
Samuil Vulcan, episcop cărturar, protector al lui D. Țichindeal. In
legătură cu intenția acestuia de a publica, în 1815,
tălmăcirea fabulelor lui Obradovici, S. Vulcan, temându-se de
consecințe, dar și din rigoare morală, cere să i se răspundă „pe larg"
și „cu toată adeverința", dacă: “întoarse sunt fabulele acestea de
pre altă carte sau ba? Și de sunt, de pre ce carte sunt întoarse? Au
toate sunt întoarse sau numai unele, adaus-ai tu mult întrânsele și
în cari, sau nu?"212.
In 1831, Heliade ținea să precizeze, de teama unei posibile
învinuiri, cine este autorul Gramaticii poeziii, pe care o traduce,

211 Despre problema proprietății literare, vezi și Al. Duțu, Coordonate ale culturii
românești în secolul XVIII, p. 216, și Sinteză și originalitate în cultura română,
pp. 80-81.
212 Scrisoare publicată de Traian Topliceanu în Dimitrie Țichindeal, Timișoara,

1932, p. 31.

112
făcând însă aluzie la obiceiurile nu tocmai corecte ale altora. Un
publicist foarte rar pomenit astăzi, Ioan Penescu, era un adept
consecvent al indicării paternității asupra textelor publicate și își
permitea chiar să reproșeze redactorului „Albinei românești" (Gh.
Asachi) că nu menționează sursa informațiilor pe care le
reproduce213. Mereu sensibil la chestiunea proprietății literare, el
își intitulează bizar, dar sugestiv, una din traducerile sale: Hoție
din ideile unuia din Visurile lui Lebriun (Brăila, 1840). Tălmăcirea se
deschide cu un îndemn Cătră autori, formulat fără menajamente:
„Furați, autori, furați! furați de sunteți săraci și aveți gust bun; dar
mărturisiți păcatul vostru înaintea publicului, ca să scăpați de
mustrarea cugetului și de înfricoșata critică a înaltului tribunal al
literaților".
După 1840 se discută tot mai frecvent despre plagiat (cuvântul
este folosit și de G. Baronzi, în prefața la Câteva cugetări asupra
poeziei); Vincențiu Babeș, în „Foaie pentru minte..." (1843), dedică
o epigramă Plagiatorului. La Iași, în 1847, are chiar loc un proces
de paternitate asupra unei traduceri, între E. Filipescu și M. Millo,
pentru judecarea căruia postelnicia numește un fel de tribunal
literar alcătuit din Gh. Asachi și C. Negruzzi214.
În spiritul noii mentalități, anonimatul (absența semnăturii)
nu mai este semn de smerenie și modestie, ca altădată, ci fugă de
răspundere, „temere — cum spune Heliade — de a se espune în
critica publicului"215. Anunțând apariția „Foii literare", în 1838,
Barițiu atrage atenția viitorilor colaboratori, într-o înștiintare
literară: „Poate cineva la scrierile sale să-și puie numele cel
adevărat sau altul iscodit, dar anonim nu putem să tipărim"216.
Heliade nu agreează nici numele „iscodit", pseudonimul, „una din
boalele scriitorilor acestui veac", deși, uneori, recunoaște și el, este

213 Ion Vârtosu, Ioan Penescu, animator cultural al Brăilei în primii ani după 1829,
București, Tip. Oltenia, 1931.
214 Actele „procesului", în Radu Rosetti, op.cit., II, p. 20.
215 Prefață la Gramatica poeziii, în Opere (D.P.), II, p. 12.
216 Reprodus în Viața și ideile lui George Barițiu, studiu introd. și antologie de Radu

Pantazi, București, Editura Științifică, 1964, p. 65.

113
greu de evitat. „Totdeauna însă — conchide Heliade, într-un
articol dedicat numai acestei chestiuni —, mai bine este a-și pune
cineva numele său de față la orice scriere (...). Cine voiește a i se
cinsti persoana și numele trebuie a-și face cunoscut publicului
cetitor persoana și numele său" (Pseudonimele, în „Dacia literară").
Barițiu, aflându-se în Transilvania, în alte condiții de activitate
publicistică decât Heliade, nu respinge pseudonimul, ascunderea
numelui fiind legată aici de marile riscuri ale luptei politice duse
de intelectualii români. Redacțiile, în așteptarea altor vremi, „mai
seninoase" vor respecta „anonimitatea celor carii o vor cere",
împărțind cu autorii „responzabilitatea morală și iuridică"217.
Atunci când libertatea tiparului este temporar dobândită (în 1848),
Barițiu, cel dintâi, salută hotărârea de a obliga pe autori să-și
semneze operele: „Deci, curagiu, domnilor literați și publiciști,
ieșiți la lumină, subscrieți-vă, pentru ca și opinia publică, știind cu
cine are a face, atât mai curând să ia și la noi o formă solidă,
sănătoasă"218.

Începuturile organizării scriitorilor

Se știe că primele societăți „literare" au fost, de fapt, culturale

sau chiar politice. Diferențierea literaților era departe de a fi atât
de netă, încât să poată fi vorba de asociații ale scriitorilor. Totuși,
nu trebuie uitat că primele societăți culturale românești își
propuneau și concentrarea forțelor scriitoricești (fără a se face
distincție între autor original și traducător). Se urmărea crearea
unui fel de mecenat colectiv care să stimuleze talentele literare, să
sprijine pe viitorii scriitori și traducători219. Utilitatea societăților a
fost neîndoioasă pentru înfiriparea unei vieți literare, pentru
încurajarea debutanților și întreținerea unei atmosfere de

217 Anonim și pseudonim. Nenumit și fals numit, „Foaie pentru minte...", VIII, 1844,
nr. 36, reed. în GRP, I, pp. 255-261.
218 Unele idei practice despre libertatea tipandui, „Foaie pentru minte...", XII, 1848,

nr. 12, și în Articole literare, pp. 108-113.

219 Paul Comea, Originile romantismului românesc, pp. 256-260.

114
efervescență intelectuală.
Societatea literară din 1827, înființată de Dinicu Golescu și
Heliade Rădulescu, cunoscută numai din relatările, târzii, ale
acestuia din urmă, își propunea, printre altele, și crearea
condițiilor pentru dezvoltarea literaturii naționale, prin abolirea
monopolului tipografic și încurajarea traducerilor. în ședințele
societății s-au citit și primele traduceri din Boileau și Lamartine,
ale lui Heliade. Societatea Filarmonică, înființată în 1833, își
propunea, de asemenea, “înaintarea literaturii". în București, unde
inițiativele organizatorice sunt mai frecvente și mai entuziaste
decât la Iași, ia ființă, în 1843, o asociație literară, devenită peste
doi ani Asociațiunea literară a României, care a sprijinit bănește
și tipărirea unor volume de poezii. Atmosfera primelor întâlniri
(din 1843) e sugerată, cu puțină ironie, de către mai scepticul
Alexandrescu, într-o scrisoare către Ion Ghica, aflat pe atunci la
Iași: „Petrecerile noastre urmează după cum știi. La Voinescu se
adună în toate miercurile un fel de soțietate literară, unde autori
lacomi de slavă primesc aplauze și șuierături"220.
Asociația, destul de profilată și orientată în scopuri precise, de
breaslă, își propunea tipărirea cărților românești și ajutorarea
scriitorilor „fără mijloace pecuniare". Avea printre protagoniști pe
C.A. Rosetti, N. Bălcescu, D. Bolintineanu, L Ghica și Cezar Bolliac.
Urmărindu-se concentrarea tuturor forțelor culturale și literare, la
ședințe au fost invitați și literați din Moldova și Transilvania: C.
Negruzzi, V. Alecsandri, C. Negri și G. Barițiu, T. Cipariu, P. Vasici.
In 1847, chiar și „separatistul" Gh. Asachi va trimite o scrisoare de
adeziune. Conform statutului, asociația stabilea tirajul lucrării ce
urma să fie tipărită cu ajutorul financiar acordat. Fapt cu totul
remarcabil pentru procesul de autonomizare a ideii de literatură,
în statut se vorbește, probabil pentru prima dată, despre
preocuparea pentru “înaintarea literaturei curat-zise".
Modificările aduse statutelor asociației, în 1847, ca și raportul
asupra activității asociației, din același an, indică o mai accentuată

220 în E. Lovinescu, op.cit., p. 228.

115
orientare spre profesionalizarea scriitorilor. Dorința „patronilor"
aleși era „de a deschide o carieră acelora ce-și consfințesc
strădaniile la cultura literaturii în toată întinderea cuvântului"221.
Se vorbește de „onorare" și de „remunerarea" scrierilor originale,
de sprijinirea bănească, discretă, a unor scriitori, dar lipsa
„capitalului" a zădărnicit multe din obiectivele propriu-zise.
În 1845, anunțând și comentând înființarea asociației din
București, „Gazeta Transilvaniei" apreciază inițiativa de a ajuta
efectiv pe autori, ceea ce va mai atenua dificultatea de a face din
„cariera literară" un „mijloc de viețuire", în condițiile unui număr
mic de cititori222.
Dintre scriitorii vremii, Cezar Bolliac, printre cei dintâi,
dezvăluie sentimentul apartenenței la breasla literaților. El
pledează, cu înflăcărarea sa caracteristică, pentru unirea
oamenilor de litere în vederea definirii unei atitudini comune și
pentru apărarea intereselor breslei:
„Toți meseriașii, toți neguțătorii își discută interesurile între
dânșii și fac asociații, fie orice nație, de orice religie, — prejudițiile
încetează înaintea interesului comun (...). Nu s-ar putea oară ca
această castă intelectuală de profesori, publiciști, filozofi și poeți
să-și dea mâna odată? Interesurile lor atât materiale cât și morale,
n-ar merge mai bine atuncea?" 223(Către scriitorii noștri!) Aprins
susținător al necesității asociațiilor și saloanelor literare, Bolliac
încerca, într-o scrisoare, să-l convingă pe placidul moldovean
Costache Negruzzi că “înaintarea literaturii n-a crescut decât prin
societăți" și că numai o „seanță literară" poate răsplăti un scriitor
pentru toate ostenelile sale224. Bolliac este și un neobosit animator
al saloanelor literare bucureștene, evocate cu nostalgie, după trei

221 Statutele și raportul anual, în Anul 1848 în Principatele Române, Acte și

documente, tom. I, București, Gobl, 1902, pp. 44-55. Vezi și Vintilă C.A.
Rosetti, Societatea literară din 1845-1848, în „Românul literar", 1,1893, nr. 1-14.
222 Asoțiație pentru înaintarea literaturei, în „Gazeta Transilvaniei", VIII, 1845, nr.

42, p. 168.
223 Opere, II, p. 16.
224 Scrisoare către C. Negruzzi (1836), în Opere, II, pp. 7-8.

116
decenii, în „Trompeta Carpaților"225. într-o epistolă care prefațează
volumul său de versuri din 1843, Bolliac propune „doamnei C.
Ghica", găzduirea unor seri literare, dându-i chiar indicații de
organizare, în speranța că salonul va fi o „bursă literară", unde
puținii scriitori ai noștri să-și poată schimba ideile, și unde să
poată lua o față slaba literatură a rumânilor...".
În Moldova, casa lui Asachi găzduiește serate literare și
muzicale de înaltă ținută. Fostul membru al Societății literare din
Roma anunța încă din 1839, în „Albina românească", înființarea la
Iași a unei „Societăți de literați moldoveni", despre care, însă, sunt
puține informații. Există la Biblioteca Academiei un manuscris în
limba franceză, cuprinzând statutele unei „societăți literare
moldave", redactate, probabil, de Gh. Asachi.226 Chiar dacă e vorba
numai de un proiect, statutele rămân interesante prin obiectivele
pe care și le propunea asociația. Este, totodată, încă o mărturie a
pătrunderii ideii de organizare a vieții literare. Printre membrii
societății urmau să figureze în primul rând profesorii, alături de
toți acei care ar putea sprijini, printr-o cotizație anuală, principalul
scop: stimularea și încurajarea compunerii sau traducerii de opere
„utile", precum și răspândirea lecturii. în statute, trecute alături de
manuale și lucrări de răspândirea cunoștințelor, operele literare nu
au vreo prioritate. în privința sprijinirii autorilor, se lăsa
posibilitatea alegerii între două procedee: fie cumpărarea
manuscrisului, fie suportarea cheltuielilor de tipar și recuperarea
lor prin vânzarea cărții, surplusul urmând să-l primească autorul.
Se instituie și o primă pentru răspândirea celei mai bune traduceri
sau compuneri originale. în sfârșit, într-un paragraf adăugat pe
margine, găsim și o afirmare categorică a dreptului de proprietate
al autorului asupra lucrării sale: „Les traductions ou compositions,
d'après le sens des §§ 1552 et 1554 du Code civil, étant la propriété
de leur auteur, personne ne pourra (sous peine d'indemnité) les
reproduire et les publier sans son consentement formel".

225 Saloane literare, în „Trompeta Carpaților", din 6 august 1873, nr. 1081.
226 Ms. 1045, B.A.R., f. 220-223.

117
 O dată cu apariția primelor publicații culturale, începând din
1829, se poate observa și înfiriparea unei atmosfere literare. Luând
calea tiparului, discuțiile asupra literaturii naționale sau
schimburile de opinii pe teme literare depășesc cadrul saloanelor
(destul de puține) sau al întrunirilor, unde chestiunile politice
aveau întâietate. Câteva polemici aprinse se pare că au avut un
ecou deosebit, uneori cu consecințe și pentru persoana
combatanților. O astfel de confruntare are loc în „Foaie literară"
(1838) între I. Maiorescu, pe de o parte, și N. Rucăreanu și S.
Marcovici, pe de alta, în legătură cu efectele influenței franceze
asupra culturii naționale. Traducerile lui C. Aristia (Iliada și Saul)
provoacă, de asemenea, o vie discuție, la temperatură ridicată, la
care se antrenează Heliade, Bolliac, Asachi, G. Săulescu și alții.
Izbucnesc polemici literare pornind de la chestiuni de prozodie,
discuții între meșteșugari ai versului: Heliade — Gr. Alexandrescu
(1838), Andrei Mureșanu — Vincențiu Babeș (1843) ș.a. „Alăuta
românească", „Dacia literară" și „Propășirea", prin M.
Kogălniceanu, introduseseră, de asemenea, o atmosferă de
dezbatere polemică, precum și obișnuința de a da „știri despre
literatorii noștri" („Dacia literară") și „o idee dreaptă și
îndestulătoare a mișcării literare din Moldova, Valahia și
Transilvania" („Propășirea") — semn al creșterii interesului pentru
viața literară.

Reflexe literare ale vieții scriitorilor

Despre existența unei vieți literare, a unei lumi a literaților, cu

moravuri specifice, cu invidii, adversități și admirații mutuale, cu
necazuri și preocupări de „breaslă" stau mărturie și paginile de
literatură în care ecourile vieții scriitoricești și ceva din atmosfera
artistică pătrund sub forme variate. Transformarea vieții literare în
subiect de literatură este și un indiciu al procesului de
profesionalizare.
Unul dintre primii tentați, și la masa de scris, de subiecte de
„breaslă" este Iancu Văcărescu. După ce închinase o odă

118
tipografiei, cu prilejul inaugurării tipografiei de la Cișmeaua lui
Mavrogheni (1818), Văcărescu scrie un fel de satiră alegorică,
Literații,
cuprinsă în ciclul Ielele, în care ia în răspăr muzele — dovadă de
mare familiaritate cu mitologia poetului clasic. „Coconitele din
Pind" s-au mutat în Bucegi, „s-au nuntit ș-au toane", apoi „urâte-
mbătrâniră", ceea ce ar explica truda fără spor a confraților literați,
„d-un sfert de vac încoace"227. Un poet, ca personaj comic,
infatuatul Gugovici apare în compunerea dramatică, atribuită lui
Iancu Văcărescu, Voiaj din Podul Mogoșoaii pân-în Țigănia
Vlădicăi228. Văcărescu va schimba epigrame tăioase cu Heliade, ca
și Gr. Alexandrescu, în lunga polemică, desfășurată și pe terenul
poeziei229.
Printre „caracterurile" lui B.P. Mumuleanu figurează și
pretinșii „autori" și „literatori", încondeiați în satira Scolasticii
pentru îngâmfarea și veleitarismul lor:

„... Unul vrun vers d-a scris,

Și altcinevaș i-a zis
Cum că este minunat,
El asupră-și a luat.
Le par că-s Omir, Ovid,
Ori Virgil și Evripid"230.

Veleitarismul literar va fi principala țintă a satirelor „colegiale''

și pentru poeții pașoptiști, dintre care Gr. Alexandrescu e cel mai
caustic și mai neiertător. Epistola, îndeosebi, devine un mijloc de
satirizare a poeților de salon, de caricare a „soarelelor" artistice,
acuzate de snobism și superficialitate. Satira împotriva confraților,
cu aluzii mai precise la Mumuleanu sau Heliade, se ridică, totuși,

227 Poeții Văcărești, Scrieri alese, ed.cit., p. 229.

228 G. Călinescu, op.cit., p. 205.
229 Vezi Satire politice care au circulat în public, manuscrise și anonime între anii

1840-1866, culese de C.D. Aricescu, București, 1884.

230 Scrieri, îngr. Rodica Rotaru, București, Minerva, 1972, pp. 149-150.

119
deasupra efemerelor atacuri personale prin definirea unei atitudini
critice față de tipul poetului „de porunceală", autor de „ode
sugrumate", sau față de acei care prefac Parnasul “în proastă
băcănie" (Epistolă D.V. II). în Epistolă către Voltaire, scriitorul
francez e poftit să contemple „Parnasul nostru", prilej pentru
Alexandrescu de a schița cu ironie prototipuri de literați și, mai
ales, de a persifla pretențiile unora, nejustificate de mărimea
talentului:
„Cu toate-acestea luăm titluri de mari autori,
Dăm sfaturi și osândim, ne facem legiuitori,
Ne credem pe cât putem ai lui Apolon nepoți,
Rtdem de unii câțiva, și publicul de'noi toți
Nici Vasile Alecsandri nu scapă prilejul unor înțepături la
adresa confraților. în Iașii în 1844 se descoperă specia poeților „de
baltă", folosiți și ca termen de comparație în „meditarea
mlăștinoasă" Bahluiul:

„Căci gingașele broaște sunt dulci poeți de baltă

Precum mulți poeți gingași sunt broaște de uscat"231.

Heliade, redutabil scriitor satiric, a fost preocupat până la

obsesie de literatură și publicistică, de moravurile vieții literare.
Mare amator de „fiziologii" și satire, primii pe care îi ia în primire
sunt, desigur, adversarii săi din lumea literaților. De la înălțimea
autorității și a meritelor sale, va stigmatiza poeții veleitari și
ariviști, dar îndeosebi „inamicii", pe Gr. Alexandrescu, Cezar
Bolliac, C.A. Rosetti — ușor de recunoscut, sub o înfățișare
deformată, ridicolă, în portretele succesive ale lui Sarsailă —
autorul, întâlnite în Fiziologia poetului (prelucrare după Ed.
Texier), în articole polemice sau versuri satirice.
Epigrame, fabule, polemici în versuri, aluzii strecurate în
scrieri literare (în care excelează Heliade și Gr. Alexandrescu,
uneori — și fără patima acestora — V. Alecsandri sau, fără prea

231 Proză, p. 73.

120
mult spirit, G. Sion) animă paginile literare ale publicațiilor.
Relațiile dintre poeți nu se manifestă numai sub forma
schimburilor de săgeți. Unii poeți s-au bucurat de un adevărat cult,
creat de discipoli sau emuli. Printre primii poeți venerați se află
Alecu Beldiman, căruia i se închină naive versuri de slavă, scrise de
către copiști-stihuitori, pe marginea Tragodiei sale232.
Moartea prematură a lui Vasile Cârlova e deplânsă în ode care
vor marca crearea unui mit de lungă durată în jurul imaginii
tânărului poet. Iancu Văcărescu, încă în viață, e venerat de Heliade
și Alexandrescu. Lui Costache Negruzzi, tânărul poet Mihai
Cuciuran îi dedică o odă, în manieră clasicistă:

„Dulcele glas ce-a ta liră între noi a răsunat

Ți-a agonisit cununa ce pe drept ai meritat,
Ce-nverzită totdeauna creștetu-ți va'ncorona,
Îndemnând pe tot românul zelului tău a urma”.
(Poezii, Iași, 1840)

În 1848, C.D. Aricescu închină o poezie lui Heliade, numindu-

1 „al nostru Lamartine". Pe prima foaie a volumului său de
traduceri din V. Hugo, C. Negruzzi înscrie numele poeților români
ca „stele" ale Pleiadei (Negri, Alexandrescu, Alecsandri,
Bolliac, Donici, Asachi și, deasupra, Heliade), însoțite de epigraful:
„Pleiada ce încunună a României frunte /Ca razele Aurorei
sprinceana unui munte". Măgulit, Asachi compune, ca răspuns,
Pleiada. Odă către poeții români.
Supărări și incidente din viața scriitorului, în luptă cu cenzura
sau cu indiferența publicului, pătrund, sub forme voalate sau
directe, și în volumele de versuri. Alexandrescu, care cunoscuse
celula închisorii și datorită Anului 1840, amintește, în Epistolă
Domnului Alexandru Donici, despre muza „poftită la tribunaluri",
ca și despre adversitățile pe care le îndură un scriitor datorită

232 CMR, II, p. 36, și E. Vârtosu, Despre „Tragodia" vornicului Alecu Beldiman,
București, 1940, p. 6.

121
interpretării deformate a scrierilor sale.
G. Sion compune un dialog cu un cenzor, în care acesta îi
explică, cinic, de ce nu-i poate tipări versurile despre nedreptăți de
tot felul. în schimb:
„Fă sonete, scrie ode
Pentru domni, pentru boieri
Scrie orice despre mode,
Despre coame sau muieri.
Ciocoism și umilire,
Predică cit vei pofti
Și atunci cu mulțumire,
Orice fleacuri dacă-i seri,
Îți dau voie-a tipări"233.

Un Epilog la o colecție de fabule, scris de Gh. Asachi, este un

foarte interesant document pentru... sociologia lecturii. Poetul își
închipuie, cu scepticismul unei experiențe amare, care va fi soarta
cărții sale, o dată ajunsă în mâna cititorilor și a criticilor răuvoitori.
Epilogul... e și o descriere satirică a mediilor în care pătrund cărțile
și a destinului lor ingrat. De la „vreun literat", cartea va ajunge la
„boierul gras și gros" și la „cuconița" sa, apoi la „istețul cuconaș", și
tot așa „Colendând la neamul tot/De la moș păn la nepot./Trecând
printre degeți mii,/Va să-ncape la copii,/Carii în puține zile/Unde-
s stampe or rumpe file./Iar apoi/La ciocoi/Cartea a fi de silabat,/De
râs și de disputat./După ce vor destrama-o/Și de său vor sătura-
o,/Un guzgan politicos/Ca să-ncheie a ei soartă,/O va trage-n a lui
bortă!"234.
Un poet apare și în Povestea vorbei lui Anton Pann, într-un fel
de apolog, sugerând, cu subtilitate, puntea pe care o aruncă pagina
scrisă între cititor și solitarul creator. La întrebarea unui țăran,
aflat odată în casa „unuia poet", cum de poate ședea „tot singurel",
poetul răspunde:

233 Censorul meu (1845), în Poezii, îngr. P.V. Haneș, București, Minerva, 1915, p. 4.
234 Opere, ed.cit., p. 426.

122
„— Eu sunt singur num-acum,
Că cu tine șez de vorbă, însă numai eu știu cum"235.
În sfârșit, să notăm apariția poetului român ca personaj de
roman. Manoil, eroul lui Bolintineanu, e un poet romantic, boem,
dezgustat de societate. Frecventează saloane în care se discută cu
aprindere despre literatura națională și, admirator al lui
Alecsandri, face elogiul poeziei populare și al descoperitorului ei.
Impresionând pe doamnele sensibile, iubitoare de literatură și
solidare cu suferințele poetului, Manoil perorează despre lipsa de
prețuire a talentelor în societatea românească: „Pentru ce, și
pentru cine să scriu? (...). Un poet la noi este privit ca un bufon. Și
fiindcă meseria bufonilor este mai gustată decât poezia, poeții s-ar
face mai bine bufoni" sau „Ce e bun talentul în țara în care
trăim?"236.

Satira stilului romantic

Aproape în același timp cu apariția în poezia românească a

mitului poetului romantic, își face apariția și satira — prin
parodiere sau caricaturizare — a acestui mit, reflex al unei reacții
critice, lucide, ironice. Trebuie observat, totuși, că nu esența
imaginii romantice este vizată, ci, cum e și firesc, exagerarea,
mimarea, contrafacerea, transformarea unei atitudini poetice
superioare în poză cabotină.
Ca personaj comic, obiect de satiră, poetul romantic apare mai
întâi în piesa lui Matei Millo, intitulată chiar Un poet romantic237,
reprezentată încă la 1835, dar apărută în 1850. Limbajul poetului e
pretențios, forțat neologistic, bombastic și ridicol, mai ales prin
contrast cu vorba așezată, dar și învechită, a celorlalte personaje:
Stan, boier bătrân, Marița, femeia lui. „Favoritul poeziei"

235 Scrieri literare, II, îngr. I. Fischer și Radu Albala, București, Editura pentru
literatură, p. 208.
236 Manoil, Elena, București, Editura Eminescu, 1971, p. 85.
237 Retipărită în Primii noștri dramaturgi, Antologie de Al. Niculescu, introd.

Florin Tomea, București, E.S.P.L.A., 1960.

123
gesticulează cu emfază ridicolă:
„O/... știu ce-ți zice, un poet nu s'îngiosește...
Tu, pe-a cărui frunte geniul ca o flacără lucește,
Mergi tot țanțoș, dârz cu capul, pasu-n vânt, ochii la cer"
sau

„Nu-mi opri geniul de coadă, când el zborul își-ncearcă!"

Evident, cei din jur îl iau drept nebun:

„Ei taci! nu vezi că-i lipsit,

Mă tem să nu-i vie-o toană să ne strângă-acum de gât".

Boierul Stan dezvăluie, cu dispreț, și precaritatea socială a

poetului, dar și propria sa mentalitate retrogradă, după care poetul
nu e decât „un tufă-n buzunări,/Un bezmetic fără casă, un calare
pe prăjână...". Imaginea caricaturală cea mai completă o găsim,
însă, tot în monologul de autoprezentare a personajului:

„Cuconiță și cucoane, sunt poet, poet romantic

Și din peptu-mi poezie, vedeți, curge gemând jalnic.
Cu talente feliurite, ce vă place mă găsiți:
Scriu, prescriu, prefac traduceri, prelucrez cum nu gândiți
Advocat, vatav, profesor, șnuruiesc încă și bele
Și paing de tribunaluri în corciocurile mele
Mulți răzăși, muscuțe proaste, cadu-n lațu-mi bâzâind;
Pentru versuri am metodă, să fac sute și dormind
Iau o cușmă, vâr la literi, ca o mână... și mai multe,
Scutur tare... și pe masă, calde, calde, le arunc iute".

Mihai Cuciurean publică în „Alătura românească" din 1838, nr.

4, satira Poetul (reluată în volumul Poetice cercări, Iași, 1839), în
care alesul muzelor, îngâmfat și lăudăros, dar fără talent, se luptă,
în zadar, să îmblânzească un Pegas îndărătnic:

124
 „Dar bietul cal, cum l-aude,
Fuge iute și s-a ascunde.
Dar nu știu cum îl găsește,
Și-l încalecă-mânie;
însă el, de grozăvie,
în minutul ce-l smintește,
Jos din spate-i îl trântește".

Laturile caduce, comice, ale comportamentului poetului

romantic nu puteau scăpa privirii ironice a lui Vasile Alecsandri.
în peregrinările sale prin diverse buzunare, Galbânul (Istoria unui
galbân, 1844) ajunge și în buzunarul unui june poet. „Spune-mi te
rog [îl întreabă curioasă Paraua], ce fel de lighioană era acel poet?
Căci trebuie să știi că doresc de mult a mă lămuri asupra acestui
soi de oameni ce se zic cântăreți"238. La care Galbânul face un
portret al proprietarului său, descris cu ironie, dar și cu o anume
simpatie pentru ciudățenia tipului. Alecsandri se amuză aici, fără
răutate, schițând trăsăturile comice ale veleitarului „romantic":
amorul propriu („nu este ființă mai țâfnoasă ca poetul fără talent"
zice Galbânul), nesinceritatea în poezie („niciodată versurile ce
scria nu era în analogie cu starea sufletului său"); afectarea
suferințelor provocate de o „soartă nemiloasă", fiind, în fond, în
cea mai deplină bună dispoziție; avid de glorie, dar simulând o
superbă indiferență față de ea. Aceeași poză romantică, îndeosebi
afișarea pesimismului, este și ținta ironiei lui Kogălniceanu. în
„Propășirea" (1844), o poezie despre „dezgustul vieții" și „amăgiri
crude" este glosată cu umor de criticul ieșean: „Autorul acestor
jalnice versuri au împlinit la Crăciun cincisprezece ani și bate
mingea cu un talent deosebit"239.
În foiletoanele satirice ale lui Heliade Rădulescu, caricatura

238 în volumul Proză, ed.cit.

239 Ca o execuție a emfazei romantice, nota lui Kogălniceanu este citată și
comentată de Paul Comea în cap. „Propășirea" din voi. Reviste literare
românești din secolul al XlX-lea, îngr. și pref. Paul Comea, București, Minerva,
1970, p. 92.

125
poetului romantic e cuprinsă în prezentarea simptomelor multiple
ale bolii „autorlâcului". In Domnul Sarsailă autorul (1844) apare
imaginea grotescă a poetului care “își clocește pe mârțoaga de
Pegas cu aripile de balaur, pe care are de gând să zboare la
nemurire cu dibla la spinare și cu părul vâlvoi"240. Dincolo de
aluziile directe (la Cezar Bolliac sau Gr. Alexandrescu), este vizată
poza poetului romantic al epocii, sub latura lui ridicolă, din
perspectiva omului comun, cu picioarele pe pământ. Oricât ar
părea de paradoxal, tonul lui Heliade e cel al boierului Damian,
„ruginit", dar plin de bun simț, ridiculizându-1 pe Iorgu de la
Sadagura.
La câțiva ani după Domnul Sarsailă autorul, Heliade traduce și
prelucrează după Sylvius (Edmond Textier), Physiologie du poète,
motivându-și inițiativa prin intenții de pedagogie literară:
prevenirea tinerelor talente asupra ridicolelor imitări și mimării
unei atitudini poetice consacrate. Sunt zugrăviți pe rând, cu
nelipsitele aluzii strecurate de Heliade la adresa adversarilor săi,
poetul lamartinian, intim, urlător, dinastic, umanitar, olimpian,
biblic etc., tot atâtea ipostaze în negativ ale poetului romantic.
Fără îndoială că scriitorul, bun psiholog, se recunoștea și pe
sine în aceste „fiziologii" și, o dată, are chiar franchețea de a o
mărturisi: „Credeți-mă că eu unul am râs cât nu se poate spune
mai mult acolo unde mi-am văzut ridicolele mele, ca să n-apuce
alții a râde mai înainte"241. Poetul care compusese inspirate
invocări ale muzei va scrie mai târziu și parodia invocării muzei,
ca în poemul comic Păcală și Tândală sau Cavalerul și scutierul:

„Lele muză cântăreață,

Mult pestriță și fișneață,
Ce cotoi și mâțe sute
L-al tău miau rămân ca mute!”.

240 Opere (D.P.), I, p. 246.

241 Fiziologia poetului, în Opere (D.P.), I, p. 487.

126
 Totul e caricatură și trivializare, pentru că noii „eroi" nu merită
altceva (e o satiră cu aluzii politice ). Muza a devenit un personaj
dintr-o înscenare desuetă:

„Bine că scăpai de muze

De lelițe din Parnas,
Când în mante, când în bluze,
Și de gloaba de Pegas!
Aid' să tragem din vioară
Ca moșii d-odinioară,
Să-ntindem pe românie
A coardă de istorie.
Voi ați fost muzele mele,
Voi, conducătoare stele".

127
6. Viziune și realitate

In prima parte a poemului Epigonii, înainte de a-și lua rămas

bun de la acele „sânte firi vizionare", Eminescu compune și un
tablou al romanticilor români din generația care l-a precedat.
Epitetele sau metaforele pentru caracterizarea predecesorilor,
alese pentru a sugera spiritul și viziunea pe care o degajă opera lor,
ca și universul lor de imagini, alcătuiesc, astfel, și o suită a
ipostazelor poetului romantic pașoptist. Sunt, parcă, siluete dintr-
o alegorie, în care personajele care se perindă compun atitudini
stilizate, simbolizând fiecare o anume mască a poetului romantic:
Heliade e întruchiparea poetului „profețiilor amare" și a
genialității sumbre și enigmatice:

„Munte cu capul de piatră de furtune detunată,

Stă și azi în fața lumii o enigmă nesplicată
Și vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres”.

Bolliac este cântărețul luptelor sociale, Cârlova — al elanurilor

patriotice. Asemenea lui Byron, „treaz de vântul cel sălbatic al
durerii", Alexandrescu apare ca filozoful sceptic și amar
„descifrând eternitatea din ruina unui an". Bolintineanu este
poetul palid, cântând din liră la căpătâiul iubitei muribunde.
Andrei Mureșanu este profet și preot al „deșteptării noastre",
Negruzzi — un nou cronicar al vremurilor apuse. Imaginea finală
și cea mai împlinită și mai bogată e a lui Alecsandri, cântăreț al

128
iubirii, dar și simbol al poetului național, „rege-al poeziei", care,
doinind și cântând din fluier, „deșteaptă-n sânul nostru dorul țării
cei străbune".
Cum îi explica și lui Iacob Negruzzi în cunoscuta scrisoare,
elogiul nostalgic al acestor poeți nu privește „meritul intern" al
operelor lor, ci puterea de a visa, de a crea „o altă lume pe-astă
lume de noroi", putere pe care Eminescu o socotea dispărută la
scriitorii generației sale, „trezită", incapabilă de visuri mărețe. Cu
această panoramă a poeților romantici, cel care aducea o nouă și
fascinantă întruchipare a poetului în literatura română își lua
parcă rămas bun de la cea precedentă, care-și epuizase resursele și
puterea de iradiere lirică.
Viziunea pașoptiștilor asupra poetului este departe de a fi
originală. în ea fuzionează, într-un aliaj care este, însă, specific,
omul de litere raționalist și generos din secolul al XVIII-lea, ecouri
din poezia ardentă și cetățenească a Revoluției Franceze, geniul
preromantismului și al romantismului, ca și imaginea mitică,
reactualizată de romantici, a barzilor și profeților. Dar persistența
imaginii, transfigurate, a poetului în literatura și ideologia
pașoptistă, nu poate fi explicată numai prin circulația abundentă a
unei teme în literatura europeană, chiar dacă ne aflăm într-o
perioadă în care asimilarea modelelor străine este hotărâtoare.
încercarea făcută de a desprinde conturul unei viziuni a lăsat,
poate, să se vadă și liniile ei caracteristice, particulare.
Indiferent de ponderea elementelor împrumutate care intră în
compoziția sa, autoportretul ideal pe care poetul ține să-l
înfățișeze cititorilor este, într-o măsură, cel dorit de aceștia,
exprimă o aspirație difuză, inconștientă, a publicului. Gradul de
coerență și de elevație al acestui model de poet reflectă, de aceea,
și procesul de maturizare și de conștientizare a spiritului public
românesc în prima jumătate a secolului trecut. In această
perioadă, fără a atinge o valoare literară maximă, s-a creat
imaginea exemplară a scriitorului, semnificând un ideal social și
artistic colectiv, ideal care nu va fi înlocuit decât o dată cu trecerea
la o nouă înțelegere a literaturii și a funcțiilor ei.

129
 Cultul scriitorului, care începe să se constituie în perioada
pașoptistă, n-a avut un substrat anticlerical, cum s-a întâmplat în
cultura franceză, în sensul marcării supremației unei noi „puteri
spirituale laice"242. Fără îndoială, intelectualul și ideologul
pașoptist a devenit o „putere spirituală", o conștiință a națiunii, dar
nu combătând o altă „putere spirituală", ci în luptă cu înapoierea
socială și culturală, cu mentalitățile retrograde. în cultură și
literatură, nu era vorba de a nega o tendință anacronică, ci de a
pune pietrele de temelie pentru edificiile culturii naționale. Este o
realitate (consemnată de istoricii culturii române) care explică, în
mare măsură, și particularitățile specifice ale viziunii asupra
scriitorului, așa cum se reflectă în scrierile literare sau în
profesiunile de credință.
Nici în planul strict literar nu se poate vorbi de contestarea
unei imagini scriitoricești anterioare. Dacă Budai-Deleanu
respinge poezia lăutărească, pașoptiștii (poate, uneori, cu excepția
lui Bolliac) nu neagă valorile trecutului, oricât de firave. De fapt,
un termen real de referință, cu valoare antitetică, nici nu a existat.
Nevoia întemeierii unei tradiții era imperioasă și atunci puținii
predecesori, chiar cu o altă idee asupra rostului scriitorului, sunt
venerați. Imperativul luptei naționale și ideea unei continuități
necesare erau mai presus decât concepția asupra literaturii, în
pragul unei faze mature a dezvoltării literaturii române, când
contestarea devine o necesitate, în vederea redefinirii conceptelor
de bază, va apărea „noua direcție" maioresciană.
Absența dezicerii de un concept depășit de scriitor explică, în
cazul unora, și ambiguitatea profilului lor literar. Dacă Iancu
Văcărescu este un poet tipic de tranziție, nici poeți ca Gh. Asachi
sau chiar Heliade Rădulescu nu vor fi străini cu totul, cel dintâi
mai ales, de silueta desuetă a poetului de curte, închinător de ode
unor mari demnitari.
La poeții pașoptiști, imperativul național nu explică numai
sentimentul continuității, ci și absența unui acut sentiment al

242 Paul Bénichou, op.cit., cap. Réflexions finales.

130
însingurării. Nici chiar în acea fază a poeziei românești care pare
dominată de ecourile „rugăciunilor" lamartiniene, romanticul
român nu trăiește cu adevărat starea de solitudine. „Lamartinienii"
temporari alternează, cum am văzut, atitudinile poetului izolat în
univers cu chemări la deșteptarea națională sau cu meditații
asupra trecutului glorios al românilor. Solitudinea, chiar trăită cu
sinceritate, nu putea rezista la chemările unui „supra-eu" puternic
legat de apartenența la o colectivitate aflată în suferință și în luptă.
Dacă trecerea de la izolare la integrare în colectivitate este
generală în poezia romantică a vremii, în cazul poeților români,
abandonarea izolării este, de multe ori, prima fază a unei mișcări,
prezentă uneori în cuprinsul aceluiași poem, care se încheie,
simbolic, cu întoarcerea la rolul de exponent al mulțimii. De aceea,
atitudinile care vor fi „receptate" și vor deveni caracteristice și
reprezentative pentru poetul român vor fi acelea de conducător al
națiunii, „mesager al străbunilor" trimis să-i deștepte pe urmași,
profet, tribun, bard național.
Trăind într-o lume în care realizarea schimbărilor dorite cerea
puterea de imaginație și abnegația unor ctitori multilaterali,
scriitorii au adoptat dintre atitudinile poetului romantic pe acelea
care le dădeau posibilitatea — sau iluzia — unei integrări
privilegiate într-o decisivă și eroică acțiune socială și națională.
Scriitorul — conducător politic, educator și justițiar social sunt
„rolurile" cele mai avantajoase și mai potrivite momentului,
însușite în modul cel mai firesc.
Fără a se desprinde pe deplin de modelele străine, mitul
poetului a căpătat astfel o versiune românească fiindcă reprezenta
o proiecție a aspirațiilor spre emancipare națională, spre prefaceri
sociale și morale înnoitoare. Imaginea romantică a poetului
conducător și purtător de cuvânt al idealurilor comune reprezenta
un răspuns al poeților, în planul iluziei artistice sau al declarațiilor
entuziaste, față de o realitate în multe privințe întristătoare, de
care ei, cei dintâi, deși mari visători, erau conștienți. De altfel, nu
o dată, la același poet (Heliade e cazul cel mai frapant), exaltarea
romantică alternează cu privirea lucidă și ironică, ajungând până

131
la parodierea propriei imagini.
Dintr-un alt punct de vedere, mai general, cultul poetului
romantic răspundea și dorinței de transcendere a realității și de
elevare spirituală printr-un model uman superior, concentrând
virtuțile intelectualului patriot și forța de înrâurire a creatorului de
mituri și legi care ar putea schimba destinul unui popor.
Trebuie subliniat că ideea genialității poetului, introdusă în
literatura română de către scriitorii pașoptiști, este în primul rând
legată de opera lui Heliade Rădulescu. Iluzia puterii profetice a
geniului, în care a crezut cu fervoare întreaga sa viață, a generat o
imagine grandioasă asupra poeziei și poetului, prima de o
asemenea amploare în literatura română. Grandomania și
profetismul omului — Heliade, atât de antipatice lui Bălcescu sau
lui Ion Ghica, au avut drept corespondent în scrierile sale, după
cum am văzut, un superb orgoliu al poetului, pe care îl vor prelua,
într-o expresie literară împlinită, Alexandru Macedonski și Mihai
Eminescu. Cel dintâi s-a declarat, în repetate rânduri, un discipol
al lui Heliade, venerat ca „ilustrul înainte-mergător al renașterii
literare române", „neperitorul geniu — el — cel mai mare dintre
românii epocii de regenerare"243. Și pentru tânărul Eminescu,
Heliade, purtând „falnica cunună a bardului bătrân" (La Heliade)
este întruparea poetului genial și a destinului său tragic. Chiar
„noțiunea geniului", afirmă G. Călinescu, a căpătat-o mai întâi prin
intermediul autorului Anatolidei244.
Mai puțin vizionară sau demiurgică, dar mai substanțială din
punct de vedere literar, este atitudinea lirică definită de creația lui
Grigore Alexandrescu: poetul este un martor al istoriei, un
contemplator întristat al suferințelor umane și, totodată, un „glas"
al neamului său. Alexandrescu inaugurează și imaginea literară a
poetului reflexiv, chinuit de dilemele creației, stâpânit de demonul
vocației și încercând să-și definească o artă poetică menită să dea

243 Despre „pașoptismul" și „heliadismul" lui Macedonski: Adrian Marino, Opera

lui Alexandru Macedonski, pp. 5-11 și 36-44.
244 G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, în Opere, XII, București, Editura

pentru literatură, 1969, p. 470.

132
și un răspuns la întrebările legate de rostul literaturii și al
scriitorului în societatea timpului său. în felul acesta, Gr.
Alexandrescu aduce și o meditație mai lucidă, străbătută de mari
îndoieli, asupra puterii de înrâurire — limitate — a literaturii,
îndoieli ce nu i-au frecventat pe tovarășii de generație ai poetului.
Ele prevestesc acordurile „dezamăgirii" ce se fac auzite la Radu
Ionescu, privind un „timp de degradare", în care cântecul poetului
nu pare să-și mai afle vreun rost. Sunt acorduri ce se vor amplifica
în poezia post-pașoptistă și apoi în cea eminesciană.
Creația literară oglindind chipul, înfrumusețat, stilizat, al
poetului, inegală ca realizare artistică, este și o mărturie a
închegării unei conștiințe estetice. Dincolo de portretele narcisiste
se ghicește dorința de a ridica prestigiul literaturii, de a o redefini,
investind-o cu atributele necesare „regenerării" unei societăți.
„Veacul cerea" — cum spuneau ei — ca scriitorul să fie conștient
de menirea și de îndatoririle sale de artist militant.
Indiferent de valoarea și originalitatea paginilor închinate
glorificării poetului, frecvența cu care se scrie, după 1830, despre
destinul și locul său vădește o însemnată schimbare de mentalitate
a scriitorilor și, la o anumită distanță, a publicului literar, și el „o
creație" a pașoptiștilor. Este și semnul constituirii (lente, e drept)
a prestigiului real al scriitorului în viața culturală românească, deși
recunoașterea socială a acestui prestigiu va întârzia încă multă
vreme.
Imaginea scriitorului din prima jumătate a secolului al XIX-lea
nu are totdeauna contururile limpezi. Este, fără îndoială, o
consecință a incertei separări dintre literatură și celelalte forme de
expresie. Misiunea scriitorului era legată de necesitățile generale
ale societății și, cum ne aflam într-o perioadă în care totul era de
făcut, a fi numai scriitor însemna, din punctul de vedere al
atitudinii civice și patriotice, o evaziune de la îndatoriri sacre. Nu
realizarea personalității în calitate de scriitor era urmărită în
primul rând, ci în calitate de conducător spiritual, subsumându-se
scriitorul și poetul acestui ideal de personalitate.
Unii dintre protagoniștii perioadei pașoptiste pot fi definiți

133
mai exact prin numele de ctitori de cultură modernă, decât prin
acela, limitativ pentru ei, de scriitori. Prin multitudinea
planurilor de manifestare, ca și prin entuziasmul și puterea de
sacrificiu, ei sunt, cum i-a numit Paul Cornea, „oamenii
începutului de drum". Chiar și atunci când se „mărginesc" la
literatură, ei își propun obiective care depășesc cu mult cadrele
acesteia. Deși se caracterizează adesea prin diversificarea excesivă
a preocupărilor și un ritm precipitat, uneori frenetic, de a se
manifesta, lăsând — în scris — impresia grabei, nu conștiința
travaliului artistic le-a lipsit acestor scriitori, unii dintre ei
înzestrați cu prisosință, ci timpul necesar consacrării, ca și
împrejurările care să le îngăduie o restrângere a activității numai
la munca literară. Aceia dintre ei care au izbutit, fie și temporar, să
se concentreze îndeajuns asupra scrierilor lor s-au dovedit mari
artiști ai cuvântului: Gr. Alexandrescu, C. Negruzzi, V. Alecsandri,
N. Bălcescu — dezvăluind, nu o dată, o autoexigență care anunță
obsesia paginii desăvârșite, prezentă la marii scriitori care i-au
urmat.
Coborând din lumea ficțiunilor și a utopiilor, scriitorul român
din perioada începuturilor, în absența unui statut social și în
condițiile unei mari înapoieri culturale, se lovește de dificultăți
care pot descuraja și pe cei mai perseverenți și mai entuziaști.
Lamentându-se mereu, dar fără a se da bătut, el își asumă înainte
de toate sarcini de educator al gustului public, pornind de la
inițierea elementară a cititorului și atragerea lui spre lectura
cărților beletristice. Dacă, în scris, nu s-a desprins de profilul
publicistului, al filozofului sau al istoricului, nici în cadrul
circuitului cărții scriitorul nu s-a separat încă pe deplin de editor,
tipograf sau chiar librar. In luptă cu indiferența sau lipsa de cultură
a publicului, cu cenzura și lipsurile materiale, el încearcă să facă o
carieră literară, are tot felul de inițiative editoriale, unele de-a
dreptul fanteziste pentru condițiile de atunci; ambiționează mult,
suferă eșec după eșec, dar se entuziasmează pentru cea mai firavă
izbândă care-i dă prilej de noi proiecte grandioase.
Desigur, cel mai reprezentativ pentru acest tip de scriitor

134
(publicist și editor în același timp) este Heliade Rădulescu, care a
încercat cu tenacitate să trăiască prin și din literatură,
transformând vocația în profesiune.
În deceniul premergător revoluției de la 1848, aspecte ale
condiției sociale a scriitorului român încep să pătrundă și în
literatură (poezie, satiră, teatru, roman), cap de serie fiind Gr.
Alexandrescu. Se observă tendința de a pune în discuție situația
reală a scriitorului în societate — încă o dovadă că exaltarea
artistului-conducător nu era o formă de evaziune din realitate, ci
expresia literară a unei aspirații.
Pașoptismul înseamnă pentru literatura română și un nou tip
de poet și scriitor, determinat de o nouă înțelegere a literaturii și a
funcțiilor ei. Fără a fi încă un profesionist al scrisului, scriitorul
pașoptist se consideră angajat, prin paginile pe care le trimite spre
tipărire, la o acțiune colectivă de transformare a conștiințelor, de
înlăturare a nedreptăților și abuzurilor.
Spre deosebire de cărturarul „iluminist", scriitorul pașoptist a
căpătat, datorită existenței presei și a unor înlesniri în tipărirea
cărților, posibilitatea unui contact mai direct și mai rapid cu
cititorii, ca și sentimentul, nu totdeauna justificat, al realizării unui
dialog. Fără a fi numai scriitor, literatul pașoptist se desparte de
intelectualul „Luminilor" și prin descoperirea sensibilității
romantice, întorcându-se și pe această cale la izvoarele creației
literare.
Din cauze obiective (mai cu seamă înfrângerea revoluției și
plecarea în exil a multor scriitori), viața scriitorilor nu s-a putut
organiza în forme durabile, deși, cum s-a văzut, inițiativele în acest
sens au fost destul de importante. Dacă formele de organizare au
fost efemere, nu se poate nega prezența vie, continuă, a spiritului
de generație al scriitorilor pașoptiști. In afară de comunitatea de
idealuri naționale și politice, trebuie remarcat, din perspectiva
formării conștiinței de scriitor, sentimentul apartenenței la o
categorie intelectuală definită și prin aspirația spre un anumit
profil spiritual, ca și prin idealuri artistice comune. Orientarea
pașoptistă, din acest punct de vedere, fără a reprezenta o revoluție

135
estetică, are, așa cum observase Pompiliu Constantinescu,
caracterul unei „descoperiri integrale de mentalitate"245.
Procesul formării conștiinței de sine a scriitorului, încercarea
lui de a-și delimita locul și rostul său în societate, capătă aspectul
destrămării treptate a unor mituri și iluzii (rămase în istoria
literaturii ca atitudini, teme și motive poetice), dar și al înțelegerii
răspunderii și menirii sale. Pierzând iluzia „profetismului" sau a
puterii demiurgice, scriitorul a dobândit în schimb conștiința
demnității și unicității profesiunii sale.

245 Romantismul românesc, în Eseuri critice, București, 1947, p. 208.

136
Cuprins
Abrevieri / 5 Prefață / 7
1. CIRCUMSTANȚE / 11
Laicizare și modernizare / 11 Cartea și cititorul / 12 Cărturarul / 14
Semne de înnoire / 15
2. POETUL / 18
Un mare precursor: Miron Costin / 18
Pătrunderea termenilor pentru conceptul de poet /
Poeții ceasurilor de zăbavă / 22
Autori de „stihuri politicești" / 25
Înnoiri. I. Cantacuzino și I. Budai-Deleanu / 27
Condiția poetului. încercări de definire / 31
Elanuri generoase / 34
3. DESTINUL POETULUI / 37
Mitul poetului la I. Heliade-Rădulescu / 37 Circulația unei teme
poetice / 42
4. MISIUNEA SCRIITORULUI / 55
Mesianism și predestinare / 55
Poetul meșteșugar / 61
Scriitorul pedagog / 62
Scriitorul — conștiință națională și civică / 63
«Dignitatea scrisului» / 67
O formă de viață / 68
Autorlâcul — o manie / 70
5. SCRIITORUL ÎN SOCIETATE.
ÎNCEPUTURILE PROFESIONALIZĂRII / 71
Repere europene / 71 Condiția socială a scriitorului / 72 Autor
și cititor / 77 Un pedagog al lecturii / 80 Cariera literară / 81
Proprietate literară. Anonim și pseudonim / 85 începuturile
organizării scriitorilor / 88 Reflexe literare ale vieții scriitorilor / 91
Satira stilului romantic / 95
6. VIZIUNE ȘI REALITATE / 99 Note / 107

137