LITERATURĂ ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ

GH. VRABIE

GÂNDIRISMUL
ISTORIC
DOCTRINĂ
REALIZĂRI

EDITURA CUGETAREA
1940
GÂNDIRISMUL

2
LITERATURA ROMANA CONTEMPORANA

GH. VRABIE

GÂNDIRISMUL
ISTORIC
DOCTRINĂ
REALIZĂRI

CUGETAREA - GEORGESCU DELAFRAS

BUCUREŞTI, IV —STR. POPA NAN, 21

3
 PREFAŢĂ

Un studiu asupra „Găndirei“ mi sa părut îmbietor din

primul moment în care conducerea revistei îl anunţa pentru
concurs. Eram doar unul dintre iubitorii „gândirismului" şi a
„gândiriştilor“. Obsedant, îmi revenea în suflet duioşia anilor
de liceu, când „Troiţa” lui Gib. I. Mihăescu sau fragmente din
„Întunecare” a lui Cezar Petrescu, ca şi poezii din Crainic ori
Blaga, făceau deliciul orelor de lectură sau de discuţii din
şedinţele noastre literare. Cu vremea ce s’a scurs, la lectura
aceasta a primei adolescenţe s’a adăogat o alta, tot atât de
fermecătoare şi ea, lectura minunatelor eseuri şi studii literare
ce împodobeau paginile aristocraticei reviste. A doua
neatârnare, Sensul tradiţiei, Nicolae Bălcescu, ale lui Nichifor
Crainic, ori eseurile ce au alcătuit Orizont şi Stil sau Spaţiul
Mioritic ale lui Lucian Blaga, m’au orientat deplin în
problemele de filosofia culturii române şi mi-au format un
adevăcat vocabular. Astfel că eu eram unul dintre acei care nu
numai că urmărisem „Gândirea”, cunoşteam şi eram
familiarizat cu istoria şi atmosfera ei, dar chiar o trăisem
intens, făcusem ca din ceea ce constitue esenţa ei pură să
cobor şi în sufletul meu o fărâmă din duhul ei. Cu alte cuvinte,
ceea ce s'a numit gândirism făcea una cu fiinţa mea, constituia
şi constilue cu atât mai mult acum, esentialitatea spirituală a
sufletului meu. Aşa stând lucrurile, era explicabilă tentaţia

4
îmbietoare de a scrie o carte asupra gândirismului.
Şi totuşi, înainte de a începe lucrarea de faţă, această
entuziastă dorinţă a fost întretăiată de o nesfârşită gamă de
renunţări, ce se învârteau în jurul a două leit-motive: unul de
ordin pur obiectiv, legat de o soartă a mea, cam vitregă, altul
de natură subiectivă, legat de însăşi structura lucrării.
Aruncat de împrejurări într'un îndepărtat colţ de ţară, la
o margine a lumii româneşti, strein fiind, aşa dar, de ceea ce
înseamnă ambianţă propice unor asemenea studii de istorie
şi critică literară, eram pus în situaţia de a nu putea
întreprinde munca într'un ritm croit în mediul academic al
Capitalei. Lipsa de informaţie şi documentare îmi pecetluia
dintru început ca ratată orice încercare de a mă aduna şi a
ordona nişte gânduri ce aveau o vieaţă a lor atât de mare. O
atentă urmărire a întregii colecţii din „Gândirea“ mi-a aruncat
o îmbucurătoare trâmbă de lumină, hotărîndu-mă definitiv
de a începe lucrul. Şi ea nu ma înşelat câtuşi de puţin în tot
cursul redactării studiului de faţă. Colecţia completă a celor
18 ani mi-au oglindit nu numai istoria gândirismului, ci
întreaga vieaţă spirituală românească de după războiu.
Procurarea apoi a studiilor complimentare, uşor de găsit,
deoarece se referau la o epocă apropiată nouă, ca şi
completarea informaţiilor în Biblioteca Academiei Române,
m’au dus la întocmirea unui studiu desăvârşit în ce priveşte
documentarea. O documentare, de sigur, făcută nu numai de
dragul ei, ceea ce ar fi redat ca ilizibile paginile de fată, ci una
în limitele adevărului ce se cerea a fi susţinut. Datorită acestui
punct de vedere adoptat, am înţeles să mă dispensez de
trimiteri şi de o tehnică bibliografică erudită, mărginindu-mă
în a da la sfârşitul fiecărui capitol izvoarele folosite. In felul
acesta lucrarea poate fi uşor urmărită şi întrebuintată cu folos
de oricine doreşte a se iniţia în fenomenul nostru spiritual
contemporan.
Nu mai uşor mi s’a părut, deşi cu cât înaintam în redactare
se spubera şi cel de al doilea motiv.

5
 Un studiu asupra „Gândirei” înseamnă o prezentare a
unui aspect, de sigur cel mai viu şi mai mult discutat, al
contemporaneităţii noastre spirituale. Şi orice privire în
contemporaneitate are marele desavantaj de a fi lipsită de
perspectiva istorică, singura care-ţi dă siguranţa adevărului
afirmat. Incât marea greutate a fost de a mă sustrage de sub
un unghiu al vremelniciei şi de a stabili adevăruri valabile
pentru un răstimp de vreme cât mai îndelungat. De am reuşit,
se va vedea.
Apoi, încercând să alcătuesc o istorie a gândirismului, mi-
am dat seama că sunt într'un domeniu destul de spinos. Nicio
alta epocă, ca cea de după războiu, n'a fost îmbâcsită,
infectată mai mult de o mulţime de toxine literare, de injurii
capitonate cu nesfârşite amabilităţi. Aşa zişii critici şi
promotori de curente literare, nu şi-au justificat o existenţă
decât din afirmaţii gratuite, false, izvorîte din suflete mici si
roase de ambiţii mecenate. Ori, a bune în discuţie o asemenea
epocă, diformată, pocită, înseamnă a actualiza o gamă
întreagă de irascibilităţi, ceea ce aduce după sine lovituri de
copită. Si atunci am căutat să răspund anticipativ la întrebări
ce mi s'ar pune, să-mi stârnesc resentimente fictive şi jigniri
imaginare, la care am rămas senin. Căci dacă „am lăudat”,
cum poate mi se va spune, am făcut-o dintr'o nesfârşită
dragoste faţă de ceea ce este valoare gândiristă si mai ales
dintr'o profundă credinţă că am slujit numai adevărul. Am
preferat în locul unui obiectivism de beton, unui erudism sec,
subiectivismul cald, revelator. Iar acesta este absolut valabil
atunci când este susţinut de o bogăţie de argumente
convingătoare şi de natură informativă. Ori, pe cât mi-a stat
în putinţă, am căutat ca subiectivismul meu să fie
documentar, susţinut de opinii ce sunt şi ale altora. Şi nu mică
mi-a fost bucuria când am constatat că unele valori gândiriste,
denigrate de aşa zise istorii literare, pocite până la hidoşenie,
au fost cu dragoste şi în miezul lor privite de oameni
competenţi şi streini de grupul revistei. Mai mult încă, ele au

6
fost decretate ca valori spirituale ale neamului de instituţii cu
trecut şi respotisabile faţă de el. Mulţi dintre scriitorii
gândirişti sunt membri ai Academiei Române; mulţi şi în cea
mai mare parte, încununaţi cu premiul naţional de literatură,
sau cu alte distincţii scriitoriceşti. Aşa că „a lăuda" pe Nichifor
Crainic sau Cezar Petrescu, Gib. Mihăescu, ori Lucian Blaga
înseamnă a lăuda însăşi literatura neamului.
Astfel că, departe de zarva cenaclurilor literare şi a sfadei
între critici, dintr'un uitat, dar nespus de frumos oraş de
provincie — prin liniştea şi îndemnul la muncă calmă şi
disciplinată — încerc să dau la iveală aceste pagini de istorie
şi critică literară. Ele trebuiau scrise. Căci, pe de o parte] ele
vin să restabilească adevăruri falsificate de vechi ambiţii
omeneşti, iar pe de alta, să umple un gol în istoria noastră
spirituală1 atât de mult resimţit. Gândirismul şi gândiriştii
sunt astăzi obiect de studiu în şcoli, în universitate; publicul
însuşi ti discută şi caută să se informeze; mulţi chiar au trecut
graniţa. Ori o prezentare critică a acestora era necesară. Altfel
cărturărimea noastră, tinerele generaţii ar fi fost nevoite să
ştie cât mat grabnic şi cât mai bine limba franceză şi italiană,
pentru a se informa asupra mişcării noastre spirituale de azi.
Deoarece singurele studii complete şi onest scrise sunt acelea
ale lui B. Munteano: Panorama de la littérature roumaine, ori
celelalte din limba italiană, publicate sub îngrijirea
profesorului Claudiu Isopescu.
Incheind aceste cuvinte preliminare, ţin să spun că studiul
de faţă este departe de a fi epuizat problema. Nici nu se putea.
Gândirismul e un curs de rotunjire, e plin de vieaţă şi de
dinamism creator. Am însă certitudinea că etapa străbătută
până acum am redat-o opiniei publice aşa cum a fost ea,
strălucitoare şi întreagă, şi că i-am surprins esenţialitatea ei
structurală — de aici urmărirea anumitor predominante, a
unei tematologii, spre exemplu în ceea ce priveşte lirica sau
întregirea fenomenului pur literar cu cel filosofic, plastic,
muzical.

7
 Că se vor scrie mai târziu altele, unele privind anumite
aspecte sau valori izolate, nici nu mă îndoesc. Sunt sigur de
aceasta. Până atunci însă, cartea aceasta nu are altă pretenţie
decât de a fi o modestă contribuţie informativă şi de
prezentare onestă a unor valori ce se cer a fi cunoscute în ce
au ele mai ales.

Dorohoi
Ianuar, 1940

GH. VRABIE

8
CUPRINSUL
Pag.
Prefaţa 7

I. ASPECTE ROMÂNEŞTI POSTBELICE

Aspectul social, cultural, literar 17

II. GÂNDIRISMUL — istoric, doctrină, realizări

Cap. I. „Gândirea”: Fondarea, conducerea,
înjghebarea grupării 46

Cap. II. Ideologia literară: confraternitate spirituală;

ideologism iniţial; un sens teologic al frumosului;
gândirismul-filiaţia şi ideile noi pe care le afirmă; idei
reacţionare 68

Cap. III. Realizări literare:

A) Poezia: tradiţia şi lirica română contemporană;

gândirismul — o nouă viziune poetică

1. Sentimentul naturii şi mitul sângelui în lirica

gândiristă; un sentiment al înrădăcinării; motive de
cântec, doină şi legendă populară; motive de baladă
— Radu Gyr şi D. Ciurezu; natura în poezia lui
Nichifor Crainic şi V. Voiculescu; iconarismul lui
Adrian Maniu; Lucian Blaga, poet al spaţiului
mioritic şi al misterului sângelui; Ion Pillat, pictor al
plaiurilor argeşene; Aron Cotrus şi George Gregorian,
poeţi ai desnădejdei româneşti; alţi descriptivi : N.
Crevedia, Gheorghe Tuleş, Gherghinescu Vania,
Virgil Carianopol, Zaharia Stancu, Ştefan Baciu, Şt.
Stănescu, Aurel Chirescu. . 128

2. Mitul folcloric in lirica gândiristă : motive de

credinţe populare; comori, vârcolaci, strigoi;
exorcisme, vrăjitorii; descântece, farmece, blesteme;
bocete, colinde şi legende religioase 183

9
3. Ortodoxismul liricei găndiriste : bipolaritate
creaţionistă; o generaţie de poeţi credincioşi;
ortodoxism folcloric; poezia religioasă la Nichitor
Crainic, V. Voiculescu şi Lucian Blaga; alte contribuţii
: Adrian Maniu, George Gregorian, George Lesnea,
Mircea Streinul, Paul Sterian, Sandu Tudor 196
4. Gândirismul — sinteză între tradiţionalism şi
modernism 238

B) Proza literară : intre proză şi poezie; începuturile

prozei găndiriste; 1. Cezar Petrescu : închegări
structurale; dela semănătorism la gândirism;
geografie petresciană; două cicluri: romanul rural şi
romanul urban; eroul petrescian—burghezul in
formaţie. 2. Gib. L Mihăescu: închegări structurale ;
sensul artei lui — dragostea milă, dragostea pasiune.
3. Matei I. Caragiale. 4. N. M. Condiescu. 5. Emanoil
Bucuţa. 6. Victor Papilian; alte contribuţii 247

C) Proza dramatică: mitul folcloric — Lucian Blaga

(Zalmoxe şi Meşterul Manole) şi Adrian Maniu
(Meşterul); mitul sângelui — Lucian Blaga
(Tulburarea apelor, Avram Iancu) şi Victor Papilian
(Cerurile spun), V. Voiculescu, Gib. L Mihăescu, Ion
Marin Sadoveanu, Victor Ion Popa, Dan Botta 293

D) Critica literară, eseul, filozofia. 1. Critica literară:

Al. Bădăuţă, Const. D. Ionescu, Ovidiu Papadima 2.
Eseul — ideolagjco-literar : Nichifor Crainic, Ion
Pillat, Radu Dragnea, Toma Vlădescu, Dan
Botta, Pan M. Vizirescu, Vasile Munteanu; eseul
filozofic: Tudor Vianu, Vasile Băncilă, Septimiu
Bucur, Emil Cioran, Grigore Popa. 3. Filozofia :
Lucian Blaga 305

Cap. IV. Repercusiuni.

1. Plastica—Demian; 2. Muzica. 3. Ziaristica, 4.
Politica 343

10
 I.
ASPECTE ROMANEŞTI POSTBELICE

11
 „ Vrem ca România să fie nu
numai mare, dar şi nouă.”
Cezar Petrescu —
Intunecare

Tranşeea lui 1916, cu mocirla şi ororile ei, consumase o

vieaţă plină de patimi şi doruri a atâtor generaţii. Unele se
stângeau cu inima strânsă de durere de a vedea că nu ele sunt
chemate să îndeplinească destinul neamului şi că nu ele sunt
hărăzite de Dumnezeu să aibă bucuria de a muri pentru el.
Ca, în sfârşit, cei ce urmăriseră cu ochi plini de patimă
hotarele adevăratei Ţări sau modelaseră din argilă chipul
României Mari, plini de entuziasm, într’un suflet să se avânte
către piscurile munţilor despărţitori de ţară. Nicio altă
generaţie, parcă, n’a trăit mai intens un ideal şi nu a murit mai
bucuroasă, ori n’a fost mai închegată, mai unitară la vieaţă ca
şi la moarte, ca generaţia războiului. Dela cărturar până la
ultimul soldat, cum frumos spune Nichifor Crainic, sufletul
tuturor a fost o raniţă în care se ducea prin viforul gloanţelor,
steagul României Mari.
Dar, moartea lor a fost vieaţa noastră.
Intre bubuitul tunului şi sbârnâitul şrapnelei, între groaza
halucinantă de a călca victorios peste trupuri de muribunzi și
durerea sublimă de a vedea căzând pe camaradul de alăturea,
sub un cer înroşit de flăcări şi un pământ îngrăşat de trupuri,
s'a zămislit o altă vieaţă,
cu alte forme şi cu un stil al ei, încât dimpreună cu eroul
petrescian spunem şi noi că România a devenit nu numai
mare, dar şi nouă.
Să urmărim aspectele acestea noui ale României Mari,
pentru a vedea mai bine climatul din care s'a născut
„Gândirea".

12
Aspectul social. Unirea tuturor Românilor, pecetluită de
tratatul dela Trianon, a fost un act politic ce constitue pentru
noi începutul unei vieţi pe plan major. Urmată fiind de o
nesfârşită serie de revendicări sociale ca: împroprietărirea
tuturor ţăranilor, votul universal, învăţământul public
obligator, o chemare, într’un cuvânt a celor mulţi şi necăjiţi la
o altă vieaţă, — a creat o nouă structură politico-socială ce va
avea repercursiuni hotăritoare asupra culturii şi literaturii
române.
Alipirea Ardelenilor, Bucovinenilor, Basarabenilor, ca şi
împroprietărirea ţărănească cu anexele ei, vor constitui un
puternic rezervor de spiritualism românesc. Pe de o parte, toţi
aceştia vin să verse acum la patrimoniul comun noui stiluri de
vieaţă, structurizate în orizonturi diferite — sufletul
basarabean, adăpat la cultura şi literatura rusească mai bine
de un secol, ca şi sufletul ardelean, trăit într’un mediu ce a
tins către o sferă de vieaţă apuseană, vin să adaoge specificului
etnic o coloratură dintre cele mai pitoreşti şi virtualităţi ce ne
vor face să credem că într’adevăr acum suntem chemaţi către
o creaţie proprie, de mari proporţii. Pe de altă parte, cele două
fenomene politico-sociale au sporit totodată şi numărul
creatorilor. Cei 7.000.000 de locuitori ai Vechiului Regat au
ajuns la 20.000.000 ai României Mari. In acelaşi timp, această
sporire a rezervorului creator a fost mărită şi de câmpul de
recrutare scriitoricească. Celor câteva sute de mii „de
târgoveţi împestriţaţi ca limbă, plus rarii emigraţi dela ţară",
li s'a adăogat acum marea mulţime românească din cele mai
îndepărtate sate. Aşa că pentru literatura şi cultura naţională,
războiul a fost o profetică lovire de toiag în stânca din care a
ţâşnit apa vie.
Şi hotărît lucru — că atât alipirea cât şi desrobirea
ţăranilor, cu tot ce au adus după ele, au impus neamului o
vieaţă complexă, plină de răsturnări sociale, de frământări şi
închegări de noi clase, ori stabiliri de noi valori. Iar toate

13
aceste, de sigur, au avut un mare răsunet în literatura şi
cultura noastră. Astfel, spre exemplu, am putut avea un gen
literar matur: romanul. Filimon sau Duiliu Zamfirescu, ca şi
romanele de dinainte de războiu, pot fi socotite ca simple
începuturi. O realizare superbă fiind numai în epoca de acum,
când avem romanul mare, bogat, stufos şi de largă inspiraţie.
Totodată, această nouă stare de lucruri, căderea barierelor
verticale şi orizontale, — după cum spunea Ibrăileanu — care
impărţeau neamul în ţări şi caste, a avut urmări nebănuite şi
asupra sufletului românesc. Căci, ce e drept, înainte de
războiu, românismul era viguros, sănătos, dornic de vieaţă
nouă, dar trist. Pesimismul eminescian, care a îndurerat
sufletul atâtor generaţii, nu trebue socotit ca un simplu fapt
literar ce a izbucnit din sufletul celui mai mare poet al nostru.
Ci a fost însuşi pesimis mul unui neam, al rasei obligată să
trăiască o istorie pe care încercau să i-o facă alţii. Cu
încheierea păcii dela Trianon, neamul trăieşte istoria ce şi-o
face el, cu o vieaţă proprie, mare. El vede pe toţi fiii că-şi duc
un traiu liber, într'o ţară mare şi adevărată. Orice român
trăieşte acum un sentiment nou, închegat din multă încredere
şi mai multă mândrie, sentimentul că trăieşte in România
Mare.
Că acest suflet plin de optimism şi vigurozitate s’a răsfrânt
în literatură, vom vedea în altă parte, atunci când vom pune
în lumină realizările estetice ale „Gândirei".
Aspectul cultural. Peisajului social postbelic, bogat şi divers, i
s’a suprapus un altul pur spiritual, tot atât de nou şi el.
Cele două faţete politico-sociale ale României Mari:
unitatea geografică şi împroprietărirea, au răvăşit
românismul şi au chemat la o vieaţă culturală elemente cu
totul noi. La un moment dat s'a văzut o adevărată desfundare
a ţării, care, într’o avalanşă ne mai întâlnită in istoria noastră,
a năvălit spre oraşul mai plin de lumină şi de civilizaţie.
Învăţământul obligator şi gratuit, cu multele lui neajunsuri,
cu condiţii de existentă minime şi de cele mai multe ori de-a-

14
dreptul păgubitoare, a fost totuşi generator de valori şi de o
atmosferă culturală deosebită. Căci, orice s'ar spune, lumea
satelor împinsă de democraţie spre învăţământ, spre şcoli, a
adus o radicală schimbare şi înviorare în acest domeniu al
spiritualului. Să ne amintim numai acele săli de clasă
insuficiente, de populaţia extraordinar de mare ce fremăta de
vieaţă tânără şi nouă, sau de acele săli de conferinţă şi de
spectacole neîncăpătoare, de revistele, broşurile, cărţile cu
hârtia lor de războiu, trecute din mână în mână, tipărite în
zeci şi sute de mii de exemplare. însăşi „Gândirea" atinsese
câteva mii de caiete tiraj şi înşişi scriitorii ei au colindat ţara
în lung şi în lat, ţinând acele neuitate şezători literare,
difuzând cuvântul frumos scris, desţelenind ţara nouă şi
chemând la vieaţă talente ce ar fi mucegăit poate în uitate
oraşe de provincie.
Că a fost în această vreme o lume dornică de carte şi de
cultură, lacomă după o altă trăire spirituală, nici nu mai
încape discuţie. Că statul şi producătorii de cultură în bună
parte, nu au reuşit să fie la înălţime şi că s’a pervertit sufletul,
că a fost coborît în trivial şi vulgar de cele mai multe ori, e un
adevăr explicabil şi el. Un fapt trebue accentuat însă aici: că
în epoca închegării spirituale din România Mare a existat un
public avid de cultură, iar şubrezenia improvizaţiilor din
primii ani de după războiu a servit, într’o largă măsură, la
închegarea marilor creaţii de astăzi.
Cascada improvizaţiilor de orice natură şi tendinţa
inovatoare a anulat pentru multă vreme şi bruma de tradiţie
spirituală câtă exista in Vechiul Regat. Echilibrata selecţie a
valorilor, cu anumite sfere intelectuale si cu o anumită carte
de lectură, cu revistele ei, a fost sfărâmată, iar mediul cultural
adânc modificat. La această lipsă de linie directorie, s’au
adăugat tendinţele centrifugale ale provinciilor alipite. Aici,
pe lângă urmările ce decurg din noua structură socială, însăsi
traditia culturală era cu totul alta. Cartea românească,
cunoscută şi preţuită în vechea ţară, dimpreună cu cea

15
franceză, era mai puţin gustată în ţinuturile româneşti de sub
stăpânire străină. Ce-i drept, literatura noastră a fost
întotdeauna căutată de Românii subjugaţi, — pe acel Badea
Cârţan îl putem socoti multiplicat la infinit. Un lucru însă
numai: nu că avea soarta cenuşăresei, dar nu cartea noastră
imprima o ţinută sufletească acolo, ci alta, a poporului şi a
neamului predominant. Şi apoi, a noastră avea o împrăştiere
cât se poate de restrânsă. „Intelighenţa" basarabeană era
urmărită — mai cu seamă în ultimele decade ce au precedat
marea unire — de stăpânire cu o vigilenţă extraordinară. Cele
câteva cărţi de istorie sau literatură erau căutate cu aceeaşi
ferocitate cu care erau căutate scrierile revoluţionare.
Totodată, împrejurările istorice şi timpul în care a fost răpită
Basarabia, au contribuit şi ele la o menţinere şi accentuare a
acelei pustiiri sufleteşti. Anexată înainte de a se ti desvoltat
literatura noastră modernă, nici sufletul şi nici limba literară
nu au putut fi cunoscute de societatea basarabeană. Boierii
bătrâni — gen Iorgu Răutu înfăţişat de C. Stere, vorbeau
graiul popular şi erau străini de marea literatură rusească ca
şi de cea românească, iar cei intermediari, — un conu
Petrache Bârseanu din Boroseni, descris de acelaşi, vorbeau
un jargon moldovenesc, alcătuit dintr’un monstruos amestec
de cuvinte ruseşti şi româneşti; ca, în fine, puţini de altfel, cei
tineri, sosiţi de curând dela şcolile moscovite, să vorbească o
limbă rusească cu o stingheră flexiune, având o cultură
formată în spiritul rusesc. Jos, în straturile largi ale poporului,
era o aceeaşi ţărănime, cu un frumos graiu moldovenesc ca şi
cei de dincoace de Prut, neştiutoare de carte, dar în stare să-
şi asimileze valori culturale, ca din sânul ei apoi să se ivească
creatori de o deosebită originalitate. Astfel, cum spuneam mai
sus, sufletului românesc din Regat i s'a adăugat acest suflet
basarabean inform, plin de duioşie şi de mult mister, iar
culturii din vechea ţară i s'a alăturat aceasta din Basarabia, de
o originală factură rusească.
Trecând in revistă acelaşi aspect cultural din celelalte

16
provincii româneşti anexate, din Bucovina şi Ardeal, vom
observa fenomene de o aceeaşi importanţă, ca şi cele din
provincia de peste Prut. La o primă privire, amândouă aceste
ţinuturi, prin poziţia lor ca şi prin cele câteva sute de ani de
stăpânire străină, ne introduc în sfera unor centre de cultură
apuseană. Atât Bucovina cât şi Ardealul ne fac să gravităm
către cultura şi cartea germană, iar prin structură şi formaţie
intelectuală, românul de aici ne aduce un» nou tip: pe
apuseanul de provenienţă germană. Datorită acestui
intelectual format la cultura şi literatura marelui Goethe şi
Schiller, ca şi luptei dusă împotriva milenarilor asupritori,
vom avea o clasă conducătoare mai conştientă, mai dârză şi
mai luminată; jos însă, aceeaşi mare mulţime dornică a-şi
asimila bunuri spirituale bogate.
Incât, odată cu tratatul dela Trianon, imperativul
momentului nostru spiritual a fost de a îngloba într'un acelaşi
ritm de cultură tradiţională românească, tendinţele sufleteşti
ale noilor grupuri etnice ce veneau să închege România Mare,
tendinţe care au gravitat nu în spre Bucureşti, ci spre
Moscova, Viena şi Berlin.

Aspectul literar. Perioada literară contemporană, începând cu

primii ani de după războiu, prezintă şi ea un variat aspect.
Scriitorul şi creaţia au poziţii aparte, cu totul diferite de
realizările de până acum. Un prototip nou de plăsmuitor, cu
o viziune artistică nouă şi o sensibilitate deosebită, cu o limbă
mai viguroasă şi mai colorată, apare la orizontul literelor
române. Şi era şi natural să fie aşa.
Surprins de marele cataclism în anii de formaţie
spirituală, de înrădăcinare a credinţelor zămislitoare de
valori, adolescentul literat si-a văzut deodată frânte aripile
superbelor lui elanuri creatoare. S’a văzut jefuit de o
experienţă, de o vieaţă înmugurită la căldura marilor
entuziasme, pentru a face loc alteia, cu totul nouă, germinată
în cântecul tranşeei şi crescută învoaltă sub cerul României

17
Mari. Astfel că el s'a trezit deţinătorul unei mitice existente, a
unui om cu două vieţi. De sigur că această soartă rară va avea
infinite urmări şi asupra operelor literare. Căci, lucrul
elementar in concepţia de azi, literatura nu este decât o
prelungire a unei structuri sufleteşti, a unei vieţi abundente
în trăiri deosebite. Aşa că la nenorocul scriitorului de a-şi fi
pierdut o vieaţă, se adăugă marele noroc, de a-şi fi câştigat o
alta prin dureri şi jertfe multe, dar plină de experienţe, de
trăiri intense.
La această poziţie a scriitorului român postbelic, destul de
originală, se adăugă o alta, dominantă, care tinde să
întregească geografia spirituală a acestei generaţii literare. Şi
anume r cei care aveau 20 de ani în timpul războiului, s'au
văzut în vieaţa lor de creatori, singuri, fără maestru, fără o
tradiţie literară. Orfanismul de războiu a fost acelaşi şi în ceea
ce priveşte literatura. Căci, datorită vârstei şi, de sigur, în
parte şi ororilor războiului, generaţia de scriitori care a creat
România Mare şi statul democrat, odată cu încheierea acestor
misiuni a încetat de a mai exista. Simbolica goană a
lampadoforilor atenieni capătă în acest moment istoric al
nostru o înaltă tărie. Unii dintre cei care s’au hrănit din acest
vis măreţ, au trecut in lumea de dincolo cu sufletul îndurerat
că nu au putut să şi-l vadă realizat. Printre aceştia au fost:
Delavrancea, Coşbuc, Fiiipescu... Alţii, după ce au gustat
amarul şi pâinea pribegiei, au avut superba bucurie de a trăi o
clipă bucuria unui neam renăscut, chemat la vieată mare si
nouă. Printre aceştia: marele Vlahuţă, Duiliu Zamfirescu... Cu
ei a dispărut o întreagă lume şi un întreg crez literar. Creaţia
lor însă a fost acea care, la distanţă de ani, a izbucnit şi s’a
impus ca cea mai trainică verigă a unui lanț traditional.
Dar, odată cu dispariţia marilor scriitori, s'a înregistrat,
mulţi ani de-a-rândul, şi o dispariţie din vieaţa literară
postbelică a spiritului ce predominase o epocă. Anarhia şi
desordinea au înlocuit o normală rânduială spirituală ce
dusese la realizarea clasicismului nostru literar. Astfel că,

18
generaţia fără maestru, generaţia „mutilată", scriitorul ce îşi
moaie pana în călimară cu mâna stângă pentru a prinde spre
eternitate un crâmpeiu de vieaţă, s'a găsit nu numai singur şi
cu o conştiinţă încărcată de a suplini pe scriitorul erou
necunoscut, al cărui mormânt se afla sub arcul de triumf, dar
şi la răscruci de drumuri, într'o atmosferă copleşită de
desordine şi confuzie. O anarhizare a spiritului nostru literar,
o lipsă de control autorizat, o absenţă totală a criticei serioase,
iată semnul noilor vremi de după războiu.
Iar acest aspect literar se confundă cu însuşi aspectul ce-l avea
intru început România Mare. El nu constitue decât o faţetă al
aceluiaşi suflet de ţară nouă şi in formaţie. Să ne oprim şi
asupra acestui aspect, căci el ne va introduce şi mai bine în
atmosfera din care s’a născut şi a crescut „Gândirea", cu
întreaga problemă ce o pune.
Cine caută să pătrundă şi să fixeze în câteva trăsături
esenţialitatea literaturii noastre postbelice, să se lase dus cu
mintea la lectura pe care a făcut-o în anii de după războiu, sau
să răsfoiască cele „câteva" reviste ce zac în rafturile Academiei
Române. Va avea, de sigur, fidela oglindă a acestor vremuri şi,
mai mult, va rămâne înmărmurit de câtă vreme se pierde
câteodată, câtă energie se consumă zadarnic şi de câtă poftă
de înjosire şi de degradare a sufletului e în stare firea
omenească. Căci, în epoca crahului capitalist, a
materialismului deşuchiat şi a maşinismului care a
uniformizat şi înghiţit trâmba de omenesc ce exista în lume,
mândria aristocrată a creierului a dispărut, pentru o face să
apară mizeria cerebrală. Vechile şi frumoasele steaguri de
altădată, care au dus la apriga luptă pentru un ideal, au căzut
în noroiul postbelic ce a terfelit totul. În locul ochilor
iluminaţi de o credinţă şi un entuziasm, s’au văzut acum ochii
bulbucaţi şi plini de ură ai celor ce au căutat să acă literatura
acestor vremuri. Şi în locul marilor sentimente omeneşti şi a
nobilelor ţinute de altădată, apar în vieaţa noastră
intelectuală şi morală vulgarul şi primitivul. încât în anii de

19
după războiu s’a observat nu o lipsă de creaţie, o lipsă de
talente şi de valori, am putea spune că, din contră, a fost o
abundenţă pe piaţa noastră literară. Nu apăreau oare pe întreg
cuprinsul României Mari reviste ca ciupercile? Vitrinele
librăriilor nu erau pline cu noutăţi „ce vor face epoca în
literatura română", iar fiecare zi nu aducea câte o celebritate
dela care şi cu care începea o lume? Aşa că nu lipsa unor
talente şi creaţii reale, ci lipsa unei credinţe, a unor idei mari,
a unei năzuinţe ce transfigurează vieaţa şi-i dă un sens divin.
Căci literatură nu înseamnă numai o infinită înşiruire de
imagini, de jocuri de lumină, de înflorituri şi arabescuri, de
linii şi co lori, ci literatură mai înseamnă şi o orientare morală,
o interpretare deosebită a vieţii într'un dat al timpului. Ori
creaţiei noastre literare tocmai acest lucru i-a lipsit în
perioada postbelică. Şi din această lipsă a unei axe morale a
decurs desordinea şi confuzia de care vorbim mai sus.
La această confuzie şi anarhizare a spiritului nostru literar
a contribuit, într’o foarte mare măsură, şi absenţa unui
control autorizat, a unei critice serioase. După cum s’a spus,
în această vreme critica literară decedase. Doi oameni ar fi
putut lua şi mânui cu o deosebită pricepere şi cu un nebănuit
folos frânele gustului public: G. Ibrăileanu şi O. Densuşianu.
Cu un netăgăduit gust pentru literatură, cu o vastă şi aleasă
cultură, cu o autoritate neştirbită — doar contestată de câţiva
bucureşteni, el însuşi un suflet de creator, Ibrăileanu ar fî
putut fi cu adevărat un ordonator, un dibaciu verificator şi
apreciator al valorilor literare. A înţeles să se menţină într’o
superbă rezervă, doar din când în când intervenind accidental
şi sibilin.
O aceeaşi poziţie a avut şi Densuşianu. Afară de
admirabilele sale cursuri universitare şi de o neştirbită
autoritate ce o avea în mijlocul studenţilor săi, intervenţia sa
critică este cu totul absentă într'o vreme când se cerea atât de
mult. Sarcina s'a crezut că îi revine domnului Dragomirescu,
care a reuşit să se menţină într'un permanent cadru neserios,

20
sau domnului Eugen Lovinescu, reţinut şi dânsul de o
permanentă agitaţie sterilă.
Dar lipsa criticei nu s'a oprit numai aici. Sub o formă
îngrijită şi aleasă, recenzia literară a fost înlocuită cu recenzia
— afiş; aceasta nu mai avea darul să stabilească o valoare şi o
carte, ci mai mult să întreţină un prestigiu al unui nume,, la
care ţinea mai mult casa de editură. Pentrucă de volnica
goană a îmbogăţiţilor de războiu scriitorul n'a rămas străin. Şi
el a fost prins în acest joc atât de antrenant, pe care — ce-i
drept — unii creatori l-au jucat destul de artistic. Astfel că, de
unde până aici scrisul era supus unei aspre critici, acum îşi
face loc un nou procedeu, o critică de complezenţă: „Laudă-
mă să te laud”. La orizontul României Mari îşi face apariţia un
nou „om de litere". „Omul îndemânatic la toate realităţile
vieţii, îl vedem printre noi, la fiecare pas. El este bun la toate
şi în toate. Are o supleţe şi o uşurinţă care uimeşte. Face exact
ceea ce a hotărît să facă, nimic nu opreşte ca vieaţa să-i fie
prudentă şi întocmită ca toate lucrurile. Lipsit de emoţii reale,
el svârle cu uşurinţă mingea elastică a cuvintelor fericite. El
mânueste afacerile ca şi literatura şi redijează literatura ca şi
afacerile. Poate să exerciteze, indiferent, operă de artă sau de
critică. Ştie un număr de cuvinte pe care îl poate mânui
pentru a da aparenţa pasiunii, melancoliei, gravităţii, erudiţiei
şi entuziasmului". Acest om de litere este al lui Alfred de
Vigny şi pe care l-am avut şi noi acum. El era dorit de mulţi
„creatori", pentrucă. într'o atmosferă de calm, de indiferenţă
şi politeţă cu reciprocitate, elementele puţin conturate,
„moluşcele literare" puteau naviga mai în voie, dată fiind
absenţa disputelor între o revistă şi alta, întru apărarea unor
crezuri bine hotărnicite. Revistele devin un fel de buletine
săptămânale sau lunare ale unor talente, „care se salută între
ele cu toată politeţea exagerată de mandarini chinezi". Iar
scriitorii emigrează dela o firmă la alta, oferindu-şi „produsul"
oricui dă mai mult. Suntem sub imperiul celei mai crunte legi
de cerere şi ofertă. Aproape aceiaşi poeţi şi aceiaşi prozatori îi

21
găseşti în paginile tuturor revistelor din primii ani de după
războiu. Şi ceea ce-i uneşte pe toţi nu este, de sigur, o aceeaşi
concepţie de artă, o credinţă literară sau năzuinţă de vieaţă,
ci o psihologie, poate, caracteristică: oroarea de hărţuială
izvorîtă din atmosfera războiului purtat; un duh de înfrăţire
şi, mai de grabă zis, faptul că o revistă nu mai reprezenta ea
însăşi, prin numele ei, un bastion de luptă pentru o credinţă
literară, nu mai era un punct luminos de orientare, către care
să tindă cruciaţii noştri spirituali şi nici un loc de întâlnire a
talentelor unde să se atîrme valori şi creaţii. Ci ele erau simple
buletine, cum li s a spus, unde se înregistrau bucăţi şi nume
cu uşurinţa cu care se înregistrează faptele diverse dela o
rubrică de ziar. Coborîrea în cotidian a literaturii, chemarea
însăşi a publicului spre a face literatură, este un alt semn al
desordinei şi a confuziei noastre spirituale de după războiu.
Şi la toate aceste date ale problemei se adaugă o nouă
caracteristică: înstrăinarea scriitorului de sufletul neamului,
ruperea lui de mediul înconjurător şi transpunerea în artă a
unor motive cu totul exotice şi de neînţeles. Arta şi literatura
au răsărit parcă din „atmosfera dancingurilor, a barurilor şi a
cutiilor de noapte, din cartierele marilor metropole destinate
vieţii de plăceri. Cabaretele din Montmartre fac azi
concurenţă saloanelor literare. Lectura unui volum sau unei
reviste de extrema stângă are acelaşi efect ca spectacolul unui
local monden de noapte; ele provoacă aceeaşi tensiune a
nervilor şi acelaşi desmăţ spiritual”. (Emilian — Anarhismul
Poetic.)
Iar această sumbră şi falşă atmosferă a fost păgubitoare nu
numai prin faptul că s'a coborit arta de pe soclul ei şi a fost
siluită, că s’a pervertit gustul cititorului de lectură bună, dar
şi că a fost întunecată, ţinută la subsol literatura meritorie.
Tot ce a fost mediocru ca valoare a fost ridicat la rangul de
creaţie. In sunete de tobe şi chimvale, i s’au deschis larg uşile
marilor edituri, pentru a cunoaşte un „adevărat succes de
librărie", pe când cea care era artă sinceră, mare, a trebuit să

22
înfrunte vitregiile unor vremuri anormale. Ar fî să pomenim
de unul din cele mai bune romane ce s'au scris după războiu,
— Întunecare, al lui Cezar Petrescu, care a trebuit să fie
publicat în subsolul unui ziar, pentru a fî cunoscut de editori
şi apreciat şi în tine, să fie tipărit de o mare editură.
Pentru ca generalităţile făcute până aici asupra mişcării
literare postbelice să capete o mai deplină justificare, ele fiind
rezultate ale unor mani testări spirituale concrete şi nu simple
speculaţii pe marginea fenomenului literar contimporan, să
încercăm o prezentare succintă a întregului câmp de idei, cu
oameni şi reviste. In felul acesta vom reuşi mai bine să
delimităm ambianţa în care a apărut „Gândirea" şi să-i
precizăm structura ei intimă.
Aruncând o privire retrospectivă asupra celor 24 de ani de
vieaţă literară din România Mare — 1914-1938 — vom vedea,
într'un mod absolut natural, că ei se pot împărţi în trei
perioade egale. De sigur că această subdiviziune are
desavantajele ei, — poate e prea didactică, şi spiritul modern
e refractar didacticismului. Are însă marele avantaj de a fi
cuprinzătoare în a ne da imagina perfectă a acestei etape de
spiritualism românesc.
Astfel vom observa că în cei dintâi 8 ani, 1914—1922, când
pe întreg pământul domnea bubuitul tunului, sau revenea în
mod obsedant ecoul înspăimântătorului zumzet războinic,
literatura română a cunoscut o retragere într'o carapace
proprie, urmată apoi de o sleire şi o încercare de regrupare a
valorilor creatoare în jurul unor vechi steaguri. Dela 1922—
1930 se înregistrează o vie agitaţie — mai ales pentru noutate,
pentru revoluţionarism, — o ciupercărie revuistică, o
aruncare pe piaţa noastră literară, dacă se poate spune, de
valori şi „genii", cu un cuvânt o inflaţie literată. Ea corespunde
cu acea cunoscută inflaţie pe care am avut-o în toate
domeniile de vieaţă românească. Şi, în fine, o a treia perioadă
— din 1930-1938 — o perioadă de deflaţie literară, de
limpezire a câmpului nostru literar; o impunere în vieaţa

23
noastră spirituală a valorilor noi şi mari, valori ce nu au
pierdut nicicând contactul cu tradiţia, cu cultul strămoşilor,
într'un cuvânt o superbă perioadă necunoscută până acum.
John Ruskin spune că războiul este fondul oricărei arte
mari. Dacă în bună parte aşa este pentru perioadele mai
îndepărtate, nu-i mai puţin adevărat că, în timpul sau în
preajma lui, când se mai văd încă ghiulele fumegânde, arta şi
tot ce constitue vieaţa spirituală e izgonit si coborit în noroiu.
Aşa s'a întâmplat oricând şi peste tot.
Cultura română, în speţă literatura, în timpul ca şi în cei
câţiva ani de după războiu, până prin 1922, a cunoscut o
perioadă de sleire, de confuzii şi de mizerii.
Să facem abstracţie de soarta atât de vitregă a creaţiei şi a
marilor noştri creatori. A lui Vlahuţă din timpul amarnicei lui
pribegii pe meleagurile moldovene, a lui Coşbuc sau
Delavrancea, care-şi dădea obştescul sfârşit într’un colţ de
ţară, cu ochii îndreptaţi către piscurile munţilor ce cădeau sub
stăpânire streină. Şi ,să ne amintim numai de zecile de
curente ce se întretăiau la răscruci de noi drumuri spirituale
din România Mare — dadaism, expresionism, activism,
integralism, intuiţionism... Cât de plastic ne înfăţişează Cezar
Petrescu în „Intunecare" pe adepţii artei noi, a unei „arte
intuitive", şi în ce sumbru tablou ne prezintă pe viitoriştii
noştri revoluţionari:
„Sami Goldştein. Cred că aţi citit poemele lui demonice,
semnate Vlad Tismana... Sami Goldştein numit Vlad Tismana,
autorul poemelor demonice, făcu un pas şchiopătând, până
înaintea ferestrei care-i lumină faţa tumefiată de bubuliţe
violete şi monoclul demonic.
„Emil Carpuz, pictor adevărat, revoluţionar în arta
luminii, întors de pe front şi decorat. Emilian Carpuz,
revoluţionar în arta luminii fusese surprins tocmai când îşi
lega moletierele peste bocancul unui picior, pe când celălalt
era cu desăvârşire desculţ. Gemea şi ofta ca şi cum ar fi strâns
pansamentele pe o fractură teribilă.

24
 „Eliasar Ciucă, matematician şi astronom. Dacă îţi
aminteşti, acum zece ani a atras atenţia asupra câtorva erori
fundamentale ale lui Poincare.“ Si tabloul se continuă cu alţii
si cu alţii, din celelalte domenii de vieaţă spirituală, tot aşa de
proeminenţi şi revoluţionari ca şi Sami Goldştein, Emilian
Carpuz sau Eliasar Ciucă. E, spre exemplu, Dan Scheianu,
„poet" care va rămâne de sigur al doilea mare Eminescu, sau
in cazul cel mai rău al treilea, dacă ţinem socoteală de opera
lui din nefericire incompletă şi risipită."
Aşa dar, războiul a adus arta într’o stare de confuzii, de
anarhisme, de mizerii sau a coborît-o în tranşee, dându-i
funcţia de soldat Totodată însă, acelaşi războiu a fost
zămislitorul de fond al unei arte şi literaturi româneşti de mai
târziu. Dar, până la realizarea acesteia ea a fost ca şi
inexistentă, doar ici colo, încercându-se imediat după războiu
o regrupare scriitoricească în jurul a vechi st aguri şi bătrâne
reviste. Astfel, în provincie ca şi în capitala României Mari,
s'au văzut apărând reviste pe a căror copertă se putea citi
nume cunoscute : Convorbiri Literare, Viata Românească, sau
altele necunoscute, cu scriitori noi şi cu redacţii proaspăt
închegate : ldeea Europeană, Sburătorul, Luceafărul, la care
trebue să mai adăugăm încă două, venite din centrele vechi
de cultură moldovenească: Însemnări Literare dela Iaşi şi
Florile Dalbe dela Bârlad.
Primele, aşa zise bătrânele noastre reviste încercau
zadarnic a-şi impune ideologiile lor vremurilor nouă sau a se
acomoda, a-şi modifica din direcţia programatică de altădată.
Orice s’ar spune, un scriitor sau o publicaţie literară este
expresia contingenţelor unor vremuri. A se sustrage lor şi a nu
ţine seamă de ele, este egal cu a se condamna voit la
inexistenţă. Convorbiri Literare cât şi Viaţa Românească sau
Ramuri au reprezintat altădată curente viabile, cu o vieaţă
ruptă din însăşi realităţile vremii lor; au pus în circulaţie
scriitori şi creaţii care s’au desprins şi s’au confundat apoi cu
însăşi aspiraţiile neamului. După războiu însă, o actualizare a

25
convorbirismului, a poporanismului sau a semănătorismului
a fost un fapt literar cu totul strein de realităţile româneşti
postbelice. încât bătrânele noastre reviste au constituit în
mişcarea spirituală contemporană firme vechi fără un
conţinut real, fără rădăcini în ambianţa socială de după
războiu.
Celelalte noui, cu scritorii tineri, structurizaţi, după cum
am spus, in noroiul tranşeei, având-o ca maestru comun, au
fost o punte de trecere între lumea de ieri şi cea de azi. Ideea
Europeana, apărută in Iunie 1919, a fost publicaţia în care, mai
ales la început, s’au întâlnit cele mai diverse curente de idei.
Ea, putem spune, e oglinda fidelă nu numai a României Mari,
ci a întreg bătrânului continent. In paginele ei îşi dau întâlnire
personalităţi pe cât de proeminente, pe atât de diverse; idei,
pe cât de mari, pe atât de confuze şi străine ; lupte pe cât de
aprige şi hotărîtoare — după cum se părea pe atunci pe atât
de mici şi zadarnice acum. Ani de zile vom găsi pe lângă nume
ca : Rădulescu-Motru, Tudor Vianu, Marin Râmniceanu, şi pe
H. Barbusse, L. Romier, Ch. Gide. Ani de zile se vor pune
întrebări şi se vor încrucişa săbii pentru umanitarism sau
naţionalism, românism sau europeism, tradiţionalism sau
modernism, o limbă naţională sau una internaţională, o limbă
esperanto. De asemenea n’ au lipsit discuţii aprige pe
marginea unor probleme ca: misticismul vremurilor noui,
criza ortodoxiei, a etnicului, etc. Iar din toate acestea se
desprinde o singură poziţie: stânga în toate domeniile de
vieaţă socială, politică, literară.
S’a crezut multă vreme, şi se mai crede încă de către un
grup de scriitori, că cercul Sburătorul, cu revista cu acelaşi
nume, a deţinut forţele creatoare în epoca postbelică.
Domnul Eugen Lovinescu, fondatorul lui din 1919, a scris
multe pagini, ce alcătuesc volume întregi pe marginea acestui
curent Domnia-sa chiar în primul număr spunea că „cei care
pornesc această revistă au primit de mult sărutarea
Sburătorului. Sunt la mijlocul cărării vieţii. Nu au uitat însă

26
fiorii de odinioară. Palidul domn al visurilor nelămurite nu se
mai lasă pe raza argintie a lunei. A plecat spre alte generaţii
ce se ridică... Virilitatea noastră se apleacă fratern peste
pubertatea melancolică ce se ridică, pentru a le limpezi
greutăţile începutului". Putea Sburătorul, comentează Ovid
Densuşianu în ultimul curs ţinut la Universitate, să fie
implicat în această întreprindere literară ? Dacă îl lua domnul
Lovinescu ca simbol al intenţiei de a răscoli sufletele celor
tineri, atunci să i fi zis... Sburătoarea. Şi, adaugă la sfârşit
fondatorul acestei reviste... „sperăm să punem între paginile
Sburătorului o floare presată: floarea bunului simţ, care e mai
puţin răspândită decât s’ar crede". E vorba de o floare a
bunului simţ, presată într'o revistă căreia i se zice Sburătorul.
E comic un asemenea program anunţat, încheie O vid
Densuşianu.
Printre primii colaboratori ai acestei reviste, se pot
distinge ori semănătorişti, ori modernişti dela „Viaţa Nouă"
sau „Convorbiri Critice", şi, într’o foarte mică măsură, tineri
ce s'au afirmat în paginile acestei publicaţii literare. Astfel
găsim: D. Nanu, Gh. Rotică, Maria Cunţan, C. Moldovanu, A.
Mândru; modernişti : Stamatiad, D. Protopopescu, A. Moşoiu,
Victor Eftimiu, Papadat-Bengescu, Ion Barbu. Afară de aceşti
scriitori atirmati si cunoscuţi din paginile altor reviste, d.
Lovinescu pune în unul din volumele „Istoriei literaturii
române contemporane" şi pe Gib. Mihâescu. Afirmaţia că
prozatorul dela „Gândirea" s'ar fi format în paginile
Sburătorului, apare de-a-dreptul puerilă şi inexactă. Puerilă şi
inexactă, prin faptul că acest viguros prozator îşi face ucenicia
nu în revista domnului Lovinescu, ci în alta, care apărea în
acelaşi timp — in 1919, tot în Bucureşti şi anume la Luceafărul.
In jurul acestei reviste s’au grupat tineri şi bătrâni
semănătorişti, dacă un singur cuvânt poate să cuprindă
noianul de atribute al unor suflete, ca şi debutanţi. Aici, în
primele numere ale „Luceafărului" bucureştean, descălicat
dincoace, în capitala ţării mari după unire, se întâlneau nume

27
ca ale lui Vlahuţă sau Coşbuc, Voiculescu, Agârbiceanu,
Cazaban, Demetrius, Lungeanu, Nanu, dar şi Nichifor Crainic,
Busuioceanu, Vianu, Gregorian, Blaga, Victor Ion Popa, Gib.
Mihăescu. Pe acesta din urmă, spune Crainic, l-a adus
Alexandru Busuioceanu de pe la un cămin studenţesc. Gib era
„studentul întârziat" care va sluji mai târziu de model eroului
din romanul cu acelaşi nume.
Din simpla înşiruire a colaboratorilor de mai sus şi mai
ales din ce s'a publicat, Luceafărul din Bucureşti se situiază
pendulatoriu între vechea tradiţie literară dinainte de războiu
şi aspiraţiile către noutate, către culmi înnoitoare cerute de
vremurile postbelice. Prezenţa celor tineri la această
publicaţie, tineri crescuţi într’o atmosferă literară onestă,
plină de entuziasm şi de un cult pentru artă, ne face să
afirmăm că „Luceafărul" a constituit primul cerc al celor ce
mai târziu vor face să apară revista de care ne ocupăm,
„Gândirea”. Căci găsim în paginile celei dintâi şi nume, dar
mai ales o atmosferă ce o vom întâlni şi în paginile revistei
clujene din 1921.
Cu 1922 literatura română intră sub o nouă zodie, în
perioada aşa zisei inflaţii literare, după cum am denumit-o
mai sus. Şi această denumire nu poate fi socotită ca o simplă
etichetare, întrucât inflaţionismul în epoca postbelică a fost
semnul distinct al acestor vremuri, cuprinzând întreaga vieaţă
românească până în cele mai mici manifestări ale ei. Nu a fost
oare o inflaţie economică, monetară, politică, socială? Şi oare
poate fi detaşat fenomenul literar de aspectul structural al
unei epoci ? De sigur că nu.
Şi atunci, ştiut lucru este că, după cunoscuta perioadă de
lipsă şi sleire artistică din timpul războiului şi firava
organizare imediată, a urmat aşa zisa perioadă de inflaţie, de
răsturnare și bolsevizare a valorilor culturale. Termenul de
bolşevic, care a agitat bătrânul continent, şi-a făcut apariţia şi
pe meleagurile noastre; iar la noi, ca pretutindeni, a agitat nu
numai socialul şi politicul, ci întregul angrenaj al vieţii.

28
Spiritualul, mai mult ca oricare alt domeniu, in speţă
literatura, a fost violentată la nesfârşit de acest spirit bolşevic.
In câmpul nostru de idei şi-au făcut apariţia acele reviste
dinamitarde şi cunoscuţii „creatori" de avangardă, care au
avut un rol similar ca şi foile sau agitatorii bolşevici.
O prezentare amănunţită a acestei atmosfere ar fi
dăunătoare economiei lucrării de faţă şi de-a-dreptulinutilă.
In cadrul „Anarhismului Poetic" a făcut-o d. Const. I. Emilian.
Totuşi, pentru a se vedea mai bine ce publicaţii şi poezii
apăreau concomitent cu „Gândirea" şi care a fost poziţia
acesteia, voiu încerca o sumară trecere în revistă.
In timpul dintre 1922 — 1930, pe lângă revistele care
apăreau in spiritul sănătos al ţării, 5 au fost publicaţiile de
avangardă, dinamitarde, care credeau la un moment dat că
vor impune o nouă viziune si un nou artist. Si acestea se
chiamă: Contimporanul, Punct, 75 H. P. Integral şi unu.
Colaboratorii acestor reviste erau cam aceiaşi, cu mici
excepţii. Căci, spune d. Emilian, discipolii se recrutau,
probabil, cam greu după cum şi mai greu se recrutau scriitorii.
Aşa se şi explică scurta lor durată: Integral a scos doar 15
numere, unu — 32, Punct— 16, 75 H. P. un singur număr, doar
Contimporanul are o vieaţă de câţiva ani, apărând în 1922, sub
conducerea d-lui Vinea, ca abia în 1930 să dispară, şi cu el şi
ultimele svârcoliri ale aşa zisei mişcări moderniste din
România. La început „Contimporanul“ a avut un caracter
politic, reprezentând stânga noastră socială (în primul număr
dr. Lupu doreşte tinerilor să aibă succes în „civilizarea
intelectului şi vieţii româneşti”), şi abia în al treilea an de
apariţie, în 1924, îşi fixează poziţia sa de ideologie literară.
In Manifestul artistic către tinerime (Nr. 45-1924), d.
Vinea, în cuvinte de imagism violent, sinistre şi chiar
macabre, proclamă:
Jos arta, căci s’a prostituat ! Poezia nu e decât un teasc de
stors glanda lacrimală a fetelor de orice vârstă. Teatrul, o
reţetă pentru melancolia negustorilor de conserve. Literatura,

29
un clistir răsuflat. Dramaturgia, un borcan de fetuşi fardaţi.
Luna, o fereastră de bordel la care bat întreţinuţii banului şi
poposesc flămânzii din furgoanele artei.
Vrem:
Minunea cuvântului nou şi plin de sine: expresia plastică,
strictă şi rapidă a aparatelor Morse... Vrem să stârpim prin
forţa desgustului propagat, stafiile care tremură de lumină. Să
ne ucidem morţii.
Simplă căutare de efect, grozăvii! Te întrebi însă cum
astfel de gânduri, de rătăciri au trecut prin mintea cuiva, ca
apoi să fie tipărite.
Violenţa aceasta a mişcării moderniste — pare-se că a
atins culmea prin 1924. Căci la câteva luni dela apariţia
manifestului din „Contimporanul", apare un nou program în
Punct (Dec. 1924), unde se spun, cu un acelaşi limbaj, exact
aceleaşi lucruri: „Printr’o muncă grea şi îndelungă vom
distruge toţi viermii infectaţi şi descompuşi, care sunt şi
murdăresc arta nouă." Ca apoi la aceste cuvinte ale
directorului revistei, a d. Sc. Calimachi, să se adauge acelea
ale colaboratorilor, pline de sonoritate, de adevărate scrinteli:
„Am auzit; în qua scribebat, barbara terra fuit, dar vântul e
numai 40% ministrul de justiţie în cuierul geografic
poliandrie"...
Şi în această vreme în care apăreau cele două manifeste
literare de mai sus, pe piaţa Bucureştiului se pune în vânzare
o a treia revistă, cu un nou program-modernist şi el, 75 H. P.
In loc de program găsim o aviogramă în care se spune :
„Pulsează anunţ vast. Trebue dinamic serviciul maritim...
Hipism ascensor dactilo-cinematograf...
„Gramatica logica sentimentalismului ca agăţătoare de
rufe"... 75 cai putere! Calul, spune Ovid Densuşianu, are
înrudire cu catârul şi, pentru evaluarea de forţă, s'ar putea
transpune formula şi pentru confraţii degeneraţi, cărora,
într’un alt număr, într’o papagalizantă formulă ideologică, li
se recomanda: „Pour colaborer á 75 H. P. il faut... boire de

30
l'acide sulfurique".
Cu câteva luni mai târziu dela aceste manifeste, în Martie
1925, apare şi Integralul „revistă de sinteză modernă" şi „organ
al mişcării moderniste din ţară şi străinătate", având redactori
pentru Bucureşti pe: F. Brunea, I. Călugăru, M. H. Maxy, Ilarie
Voronca, iar pentru Paris: B. Fondane şi Mattis Teutsch.
Doctrinarul „Integral"-ului este însă tot d. Voronca, pe care l-
am întâlnit la „Punct”, unde recomanda „creatorilor": „Faceţi
cât mai multe greşeli de gramatică... Trăim definitiv sub zodie
citadină. Inteligenţă — filtru — luciditate — surpriză. Ritm-
viteză... O răscruce de ev... Ne vrem de beton armat". Ca în
fine să ajungă, că integralismul este ultima formulă literară.
Căci „după expresionism, futurism, cubism, suprarealismul
era tardiv. Nu desagregarea bolnavă-romantică suprarealistă,
ci ordinea-sinteză, constructivă, clasică, integrală", deci un
nou ideal artistic. Altă dată trebuiau să treacă secole, până
când să se arate la orizont o nouă formulă literară :
clasicismul, romantismul, realismul, simbolismul... Acum, în
epoca modernă, un scriitor — după cum s’a spus — se culca
dadaist ca să se trezească a doua zi suprarealist. Se trăia doar
în „dinamism abstract în abstracţiune". Şi pentru a completa
aspectul revuisticei noastre de avangardă, ar fi să amintim de
un alt ideolog dela unu, apărut în 1928, de d. Saşa Pană. Câteva
cuvinte şi din manifestul-program al ultimei publicaţii
moderniste:

Cititor deparazitează-ți creierul.

Strigăt în timpan
Avion
T. F. F. — Radio
Televiziune, 7/ H. P.
1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9. 10 kg.
Sau îngraşă şobolanii
Brontozauri
Hu ooooo..

31
 La adăpostul atâtor ameţeli ideologice, vânturate în
deosebi de d. Vinea, Voronca şi Saşă Pană, prin paginile atâtor
publicaţii moderniste, şi-a făcut apariţia o întreagă pleiadă de
„creatori”. Ei au reuşit atunci, prin numărul şi mai ales prin
disciplina de turmă, să se impună atenţiei publice. De sigur că
a contribuit la aceasta şi violentarea a tot ce însemna tipar
artistic. Imprecaţiile furibunde, imagismul violent,
dinamitard, întâlnit în paginile de ideologie modernistă, a fost
urmat de o creaţie hibridă, neserioasă şi plină de vulgarităţi;
şi doar atât Vinea cât şi Tristian Tzara, înainte de războiu, prin
publicaţia „Simbolu”, dăduseră lucruri ce lăsau să se întrevadă
în ei înmuguriri de veritabile talente.
Pentru a avea o imagine şi mai completă a acestei
perioade de revoluţionarism literar, să coborîm şi în
atmosfera creatoare a publicaţiilor moderniste. De sigur, că,
din respectul ce-1 avem pentru cuvântul tipărit, nu vom
îndrăsni să reproducem versuri pline de vulgarităţi, de
primitivism şi trivialităţi. In mare parte creativitatea tuturor
acestora se reduce la simple notaţii bizare, scrise chiar de d.
Ion Vinea.

Pâclă şi brumă
Jertfa hornurilor numai e primită
Lumini agitate pe cer
N — S — E — W — vibrări
Farurile beau nimbul în care înaintează
(Ev — 1918)

sau altele, ale lui Tristian Tzara, simple banalităţi şi

platitudini:

Plop bătrân în dunga şanţului crescut

Desfăşoară pântecele măruntaele
Blondă-i fata Hangiului din Hârşoveni

32
 Câte ore mai avem ?

iar scripturistica d lui St. Roll se reduce şi ea la o

abracadabrantă asociaţie de noţiuni contrarii şi
contradictorii, observă d. Emilian.

Iubita mea, desarticulată, perpendiculară,

Splina ta e maşină de cusut nouri
Glasuri sunt deflaţie monetară
Berlin face policemen la dreapta.

Trecem peste producţia artistică a d. Baltazar, Aderca,

Fundoianu, Geo Bogza, Saşa Pană, si peste a altora de o clipă
ca: Al. Tudor Miu, L. Emile, Mitzitch, Jac Spintecătorul...
Sporadic, i-au întărit în atitudinile lor de prozatori şi poeţi, de
care te întrebi ce au căutat în rândurile lor, ca : Minulescu,
Arghezi, Ion Barbu.
Cele de mai sus au darul să ne întărească nişte afirmaţii pe
care le-am făcut mai înainte: că literatura română, în această
vreme, s’a înstrăinat cu mult de flinta neamului şi a tării, că
şi-a însuşit idealurile de artă fâlfâite pe alte meleaguri, redate
la noi printr’o violenţă de limbaj necunoscută nicăieri; că, In
fine, ea a fost remorcată în mare parte de străini, literatura
română cunoscând acum ceea ce s’a numit semitizarea ei.
Alături de multele reviste de sinteză modernistă şi de
literatură de avangardă, pe care le-am prezentat în treacăt,
încă din 1921 apărea la Cluj Gândirea.
„Gândirea" şi Clujul, două nume care spun multe.
Apărând în vechea capitală a Ardealului, deodată a căpătat
aureolă simbolică.
Clujul românismului oprimat, al culturii şi civilizaţiei
maghiare, este sălaşul din primul ceas liberator al gândirei şi
simţirei româneşti. Ea are deci o poziţie înaltă, de refontă a
naţionalului. Un foc aprins pe o culme nouă, de unde să
lumineze trecutul dar să şi proiecteze raze luminoase asupra

33
viitorului.
Şi apoi, să ne lăsăm duşi cu mintea înapoi şi să punem
alături de ideologia şi ţinuta „Contimporanului", a
„Punctului" sau „unu”-lui, ideologia şi ţinuta „Gândirei";
alături de poezia lui Tristian Tzara, Geo Bogza, pe aceea a lui
Crainic, Blaga. Maniu, sau proza lui Cezar Petrescu şi Gib.
Mihăescu. Sigură pe cârma ei şi de valorile pe care le avea,
„Gândirea” naviga maiestuos printre valurile atât de vijelioase
ale literaturii dinamitarde din perioada inflaţionistă. Ea îşi
pregătea perioada ei de superbă afirmare a tot ce constitue
valoare şi creaţie artistică dela 1930 înainte. Anii de după
războiu sunt presăraţi de creaţii sublime, de valori în orice
domeniu spiritual, un adevărat câmp de superbe idei, care
sunt ideile gândirismului.

NOTĂ BIBLIOGRAFICĂ :

Colecţia revistei „Gândirea" (anul I şi II)

O. Densuşianu: Evoluţia estetică a limbii — Epoca
contimporană—Curs 1937 — 1938
C. I. Emilian : Anarhismul Poetic (Torouţiu, Bucovina)
G. Ibrăiieanu: Cultură şi literatură (Bibi. p. toţi)
Oct. Goga : Mustul care fierbe — Bucureşti, 1927
Cezar Petrescu : întunecare— roman (voi. 1 şi 11) 1927
Const. Stere : In preajma revoluţiei — roman (vol. I si II)

34
 II
GÂNDIRISMUL

35
 CAP. I.

a) FONDAREA; b) CONDUCEREA; c) ÎNCHEGAREA

GRUPĂRII.

— Ei, Gibi, ţi-ai făcut cruce? Am întrebat când trenul s'a pus
în mişcare.
— Lasă, dom’le, că le arătăm noi... Dacă nu cu ajutorul lui
Dumnezeu, cu al Domnului !
Ridicase mâna într’un gest adresat spaţiilor, dincolo de
vagonul cu săraca noastră zestre, ghemuită în plasa de bagaje,
spre aceşti „le” necunoscuţi şi misterioşi pe care ii lăsasem în
urmă ori se aflau poate înainte, dar mai aveam de furcă, hăt şi
bine! cu noi." Era Cezar Petrescu şi Gib. Mihăescu.
Două nume care, prin 1920, în România Mare nu
însemnau mai nimic. Ba aproape nici ei doi nu se cunoşteau
prea bine ! Căci unul venea de prin fundul Moldovei, cam de
pe unde venise în vieaţa românească şi Eminescu şi Iorga şi
Enescu, iar altul din inima Olteniei, din Drăgăşanii cu vin bun
de vieaţă lungă. Cele câteva clipe de traiu bucureştean, risipit
între birturi şi redacţii, între atelierul de tipografie, unde
rânduiau paginile aceleiaşi gazete, cel dintâi fiind secretar de
redacţie iar cel de al doilea ajutor, şi rătăcirile nocturne pe
uliţi pustii, închegase abia o uşoară prietenie. Mai mult îi
apropiase patima de lectură şi plănuirile literare, de dragul
cărora — ne spune Cezar Petrescu — se petreceau unul pe
altul deia o uşă de cameră mobilată ia alta, în celălalt capăt al

36
Capitalei.
S'a întâmplat ca, în primăvara anului 1920, să se cunoască
mai bine şi să-şi pipăe unul altuia sufletul. In redacţia unde
salahoreau ca simbriaşi ai condeiului s’a ivit o dihonie între
direcţia gazetei şi ideologia partidului în slujba căruia îşi
puseseră toată munca şi tot entuziasmul lor juvenil. După
câteva spumegoase indignări de paradă, cu vagi retractări şi
scuze, majoritatea din redacţie rămâne la postul de onoare.
— Tu ce faci ? voise să afle ajutorul de secretar dela „mai
marele" său.
— Eu nu mă întorc în niciun caz, Gibi...
— Şi eu la fel. Să-i salutăm, J'avons l'honneur !”
Şi când ajungea Gib la acest salut, ne mărturiseşte Cezar
Petrescu, într’un argou născocit ad-hoc de un comic
drăgăşănean, însemna că pluteşte în euforie completă. I se
luase o piatră de pe inimă.
Bucuroşi că au ieşit demni din acest incident, desgustaţi
de năravurile redacţiilor bucureştene, iată-i pe cei doi
începători în migala scrisului porniţi la drum lung. Ţara era
mare acum şi cu drumuri lungi, dar şi nouă, cu oameni şi
nevoi noui. Pretutindeni se vedea o vie agitaţie, un Român
plin de optimism şi de bucurie, căci se sărbătorea de toţi
marea izbândă, un Român plin de iniţiativă în toate domeniile
de vieaţă. In capitala Ardealului se întocmeau proaspete foi
româneşti. Şi vechii scriitori ardeleni, ai foilor de dinainte de
războiu, dezertaseră, îi absorbise lucrurile mari sau îi
capturase politica şi alte ispite. Se făcea acum apel la tinere
condeie din regat Aşa că iată-i pe Cezar Petrescu şi Gib.
Mihăescu pe drumul Clujului, cu destinaţie mesianică, fiind
puși în slujba frumoasei uniri spirituale.
Si lung mai era drumul Clujului în 1920, ne spune cel
dintâi. Nesfârşite popasuri prin gări, fum de catran, vagon
hărţuit pe arcuri... Cu ochii deschişi în întunerec, au veghiat
toată noaptea, rostindu-şi arar câte un cuvânt răslet care
dovedea că-i munceau aceleaşi întrebări şi gânduri şi simţind

37
cum pătrunde os prin os şi mai ales cum se răceşte, pe măsură
ce înaintau, însufleţirea mesianică. îşi făcea tot mai stăruitor
loc, crescând, impresia de părăsiţi emigranţi de pe peronul
gării de Nord.” Ce-i aştepta la capătul drumului, la capătul
lumii ? Ce aveau să le arate ? şi cui lor. După noaptea de
pomină, se văd în Cluj pe o ploaie mucedă, ceţoasă, cu birji
hâde şi graiu stropşit:
— Exil, Gibule! Exil!...
— Lasă, le-arătăm noi, dom’le...
Mai privind în dreapta, în stânga, mai dând peste statuia
lui Matiaş Corvinul..., Gib se răsuci în birjă şi —
— Ce zici, dom'le? Parcă nu-i chiar, chiar atât de mizerabil
exil!...
Oltenismul din el înfrunta tristeţea şi duioşia de plaiu
moldovean a lui Cezar Petrescu.
....................................................
Cu flecare seară la restaurantul New-York o masă mereu
înnădită. In jurul celor doi se adunase şi se ma aduna încă o
întreagă oaste de alţi „pioneri", mânaţi de aceeaşi mesianică
înfrigurare. Unii se cunoşteau mai de mult, alţii numai din
scris, alţii, nume ce pentru prima dată se auzeau. Treptat,
treptat, rândurile s’au strâns, ajungându-se la un grup destul
de respectabil : Lucian Blaga, Adrian Maniu, D. L Cucu,
Alexandru Hodoş, Radu Dragnea, Demian, Ion Dragu, D.
Tomescu, Jack Paleologu, Eugen Filoti, George Hârsu, o
majoritate plină de neastâmpăr tineresc şi de cutezanţe, faţă
de vechii Clujeni, restrânşi la număr şi alarmaţi de fervoarea
celor dintâi; printre aceştia părintele Agârbiceanu, Emil Isac,
Ecaterina Pitiş, Ion Clopoţel, George Stoica...
Sala restaurantului New-York se transformase într’un
adevărat cartier general al presei clujene. Patru gazete,
susţinând politica a patru partide, au făcut, datorită sufletelor
de adevăraţi boemi ce şi-au întins mâna pe deasupra tuturor
vrajbelor, au făcut să nu împingă polemica dincolo de o
anumită limită. Şi astfel vreme de doi ani, Ardealul a fost

38
scutit de urâţenia rufelor spălate în mijlocul uliţei.
Dar, departe, într’un fund de livadă, departe la marginea
oraşului, dincolo de Someş şi de grădina publică, o casă
pentru doi emigranţi ce purtau în suflet nostalgia podgoriilor
natale. In odaia lor cu poliţi răftuite, pline de cărţi, de reviste,
de tot ce le era scump lor, intrau cei doi desbrăcaţi de sgura
oraşului. Redacţia, masa dela restaurantul New-York, strada,
cafeneaua rămâneau toate în urmă, aparţineau altei vieţi. Aici,
în cămăruia lor, se izbăveau de primejdia gazetăriei, care
ameninţa să-i înghită în scrisul ei efemer, şi începeau o altă
vieaţă plină de roade, ce avea să treacă dincolo de vremuri, să-
i fixeze în eternitate.
Târziu, în miez de noapte, glasul lui Gib suna rugător: „Eu
zic să ne culcăm, dom’le! e târziu..." Drept răspuns, Cezar
Petrescu punea ibricul de cafea. Un oftat. Pregătea două ceşti.
Al doilea suspin. Scotea foile albe din sertar. Suspinul cel mai
lung... Cu o viclenie mucalită încerca o discuţie foarte
oportună, şi mai ales subiectivă într'un asemenea moment,
despre inspiraţie, miracolul paginei scrise într'o iluminare,
voluptatea de a aştepta această fulgerare divină, şi aşa mai
departe... Camaradul său invoca povaţa lui Jules Renard.
Inspiraţia e foaia de hârtie, scaunul dela masă întors cu
spatele la fereastră, peniţă nouă, masă goală, scaun tare. Al
patrulea suspin, de astădată resemnat. Câştiga o singură
graţie... Să renunţe la masa goală, scaun tare: Năzbâtiile
unui maniac ca Jules Renard. El nu se simte bine scriind, decât
culcat cu faţa în sus, cu foaia rezemată pe genunchi.
— Bine, Gibule ! Facă-se voia matale... Capitulam
zâmbind.
— Lasă, domele, că le arătăm noi şi culcaţi...
După un sfert de oră, ridicându-se din pat, căuta scaunul,
şi se aşeza la masă. Plecam ochii foarte adâncit în hârtia mea,
la masa mea, prefăcându mă că nu văd, că nu aud. Şi aşa, la
două mese întoarse spate la spate, ca doi supăraţi juruiţi să
nu-şi privească în ochi şi să nu-şi vorbească, ne prindea ceas

39
târziu după miez de noapte, în scârţâitul mărunt al peniţei.
Acum se ridică el să pună ibricul de cafea la foc. Venea repede
să-şi ia locul. Mototolea o hârtie, alta. Pe urmă nu mai avea
de ce rupe şi tăia cu linii groase rândurile recalcitrante.
— Ei, Gibi?
— Lasă că le-am arătat noi, dom'le..
Şi într’adevăr, ne-au arătat! Fără acele nopţi de singuratic
priveghiu la masa de scris, noi n’am fi avut „Gândirea" şi poate
n'am fi avut atâtea splendide creaţii. De s'ar fi aşteptat
„inspiraţia" de drept divin, atât pe Gib. Mihăescu cât şi pe
Cezar Petrescu şi pe atâtea talente remarcabile, le-ar fî
înghiţit scrisul cotidian cu efemerul lui, ar fi avut soarta
înăcritelor genii de cafenea.
„Gândirea" din primul moment a fost o instinctivă
smulgere din peritoriul scris gazetăresc. Ea s'a născut dintr o
plauzibilă conservare literară a câtorva talente, ce se vedeau a
fi înghiţite de stradă şi cafenea, şi cărora le-a descoperit o axă
existenţei lor creatoare.
Insuşi Cezar Petrescu mărturiseşte că, „Gândirea" a fost o
minune hotărîtoare „de a-mi fi descoperit o axă unei existenţe
scriitoriceşti, care putea să aibă alt destin sau poate niciunul“.
Iar aceste existente scriitoriceşti se închegaseră, după cum am
spus mai înainte, în cei câţiva ani de noroiu al transeelor. Toti,
atunci în 1914, aveau vârsta de 20 ani. Puţin mai târziu, când
îşi purtau paşii prin România Mare, prin Cluj sau Cernăuţi,
Chişinău sau Bucureşti, ajunseseră la vârsta matură a creaţiei,
la 30 ani. Toţi de pretutindeni alcătuiau generaţia literară a
războiului. In altă parte din studiul de faţă, am pus în lumină
noile împrejurări şi noua psihologie a creatorilor noştri.
Textual, Cezar Petrescu spune : Ne-am simţit deodată
singuri, străini de ambiţiile şi urile care vroiau să ne
folosească, întâia oară s’a deşteptat instinctul solidar, nu de
luptă, ci de conservare şi de apărare, al generaţiei. Eram cu
toţii mai tineri de 30 ani. Şi ne aflam rupţi cu un veac, de cei
ce împliniseră 40. Scrisorile prietenilor rămaşi departe, la

40
Bucureşti, la Iaşi, la Cernăuţi, la Craiova, ne aduceau printre
rânduri, neliniştea aceleiaşi senzaţii de singurătate. Era, aşa
dar, o suferinţă comună, deşi ne aflam aşa de risipiţi.

— Ceea ce ne-ar trebui nouă, ca să ne cunoaştem şi să ne

găsim drumul, ar fi o revistă... scrisă de noi, pentru noi...
Cuvântul îl rostise cineva, între câţiva prieteni, adunaţi pe
băncile din parcul Clujului, în faţa lacului cât o farfurie. Cine
îl spusese nu îmi amintesc bine, mărturiseşte acelaşi Cezar
Petrescu. Poate eu, poate altul. Ştiu bine doar, că atâta am
adăugat: s’ar numi „Gândirea"... Şi dacă nu apare acum, cât îi
simţim nevoia, într’o lună, nu are să mai apară niciodată.
Ceilalţi m’au privit cu mirare şi neîncredere :
— Cum într’o lună?... Aceasta cere bani, organizaţie,
apeluri la cititori, afişe, prospecte, o redacţie, o administraţie,
atâtea!...
Şi tuturor li s’a părut un proiect himeric. Toţi doreau
această „Gândire", tuturor le era teamă de lupta cu materia.
— Are să apară peste o lună. Mi-am dat cuvântul. Şi peste
două săptămâni avem să ne adunăm iarăşi, să pregătim
sumarul primului număr...
Iată hotărîrea atât de categorică şi rezolută a lui Cezar
Petrescu, care îl detaşează de realitatea banală, proiectându-l
într'o trăire suprapământeană, de basm. Cei drept, tinereţea
întotdeauna a fost cutezătoare şi entuziastă. A te ancora însă
cu atâta tenacitate în sfruntatele realităţi ce le oferă vieaţa, a
preface un fluturatic gând într'o trainică operă ce să reveleze
ţara şi neamul, iată un pas prea cutezător, prea eroic.
Se zice că Moldova, cu dealurile ei ondulate la infinit,
îndeamnă la poezie şi visare, iar această reverie, după
sugestiva susţinere a unui gândirist, a lui Lucian Blaga, crează
in sufletul celui ce o trăieşte un subconştient al spaţiului,
răsfrânt in opera de artă, în creafiuni şi valori spirituale. Dorul

41
de a visa al lui Cezar Petrescu, cu lumea de închipuiri, de
proiecţiuni suprareale, s'a îmbinat minunat cu vrednicia
răzăşească a Moldovenilor, a cărei tributar este. Obligaţia
gravă şi decisivă, luată nu numai faţă de mâna de prieteni din
Cluj, ci şi faţă de alţii, aruncaţi pe alte meleaguri, şi chiar faţă
de alţi camarazi încă necunoscuţi, „ascunşi in destinele
viitorului", trebuia dusă la capăt.
De îndată se stabileşte o intensă corespondenţă intre Cluj,
centrul motor, şi Bucureşti, Iaşi şi Viena. Odată aceste fărâme
de suflet ce caracterizează o epocă vor vedea lumina tiparului.
La Bucureşti, Cezar Petrescu scrie prietenilor: Ion Pillat, Ion
Vinea, Em. Bucuţa, Pamfil Şeicaru, Victor Ion Popa, Vintilă
Rusu Şireanu. La fel şi prietenilor moldoveni, din Iaşi:
Demostene Botez, fraţilor Al. şi Ionel Teodoreanu, Al. A.
Philippide. La Viena, lui Nichifor Crainic şi Alexandru
Busuioceanu, care conduseseră imediat după războiu
Luceafărul, unde se afirmase Gib. Mihăescu. Astfel că
prezenţa acestora doi în paginile revistei „Gândirea”, chiar
dintr’un început, deşi atât de departe unii de alţii, ne apare
semnificativă.
Unind pe toţi cei de o aceeaşi confraternitate spirituală,
aruncaţi pe meleaguri îndepărtate, „Gândirea" trebuia să fie
steaua polară ce avea să lumineze cerul României Mari, atât
de plin de constelaţii. Ţară nouă şi mare, cu: drumuri multe,
dar nesigure, i-a fost însă hărăzit de Dumnezeu ca, din centrul
românismului ardelean,, din Cluj, să pornească drumul mare
pe care avea să meargă întreaga fiinţă spirituală a neamului.
Lăsat dus de aripa vremurilor de altădată, iniţiatorul
„Gândirei" ne spune: „îmi sunt neuitate şi scumpe amintirile
după amiezilor şi serilor din acel an, când rătăceam cu Lucian
Blaga pe ţărmul deşert al Someşului, sau când: Adrian Maniu
bătea cu un deget uscat de strigoiu in uşa încăperii mele dela
al treilea etaj, unde n'ar fi încăput nici cinci oaspeţi, sau
nesfârşitele conciliabule cu Gib. Mihăescu, la restaurantul cu
grădina bizară, cu mesele verzi şi cu frunzele pomilor

42
decupate artificial în zinc în lumina cretoasă a becurilor, ca o
variantă maghiară a „Grandiflorei”, toate acele săptămâni de
proiecte, de calcule, de lecturi ale răvaşurilor şi manuscriselor
primite, ne depărtau de realitatea ostilă din juru-ne, ne
dădeau în sfârşit sensul vieţii — pentru care fusesem urziţi.
— Ştii ? am primit ceva dela Crainic. Să-ţi citesc
scrisoarea...
— Avem o poezie dela Demostene Botez.
— Pillat e de idee să facem neapărat şi un supliment
artistic"...
Dar, această vieaţă de pură boemă, de entuziasm juvenil
şi de un nezăgăzuit elan creator^. avea şi reversul ei, sumbru
si terestru. Calcule, facturi dela zincografie, devize dela
tipograf... Insă şi acestea trebuiau învinse. Si tineretea
cunoaşte mai mult învingerile decât înfrângerile. Din primul
moment, şi de sigur cel mai greu, Cezar Petrescu a găsit o
prietenie — a lui D. I. Cucu, gazetarul clujean de pe atunci şi
«cel care va organiza atâtea redacţii în Bucureşti. încăpăţânat
până la eroism, în luptă cu paginatul, cu corectorii şi
furnizorii de hârtie— mici, dar capitale mizerii de tehnică
tipografică, acesta le învinge pe toate, ca astfel la 1 Mai 1921 să
avem primul număr din „Gândirea” — literară, artisticăy
socială, redactori ai primului an fiind: Cezar Petrescu şi D. I.
Cucu.
Dacă ar fi să ne ducem cu mintea numai şi să reconstituim
impresia făcută contemporanilor de primele numere ale
„Gândirei“ din 1921, nu am greşi spunând că ea nu a fost
deosebit de izbitoare, ori că a înregistrat din primul moment
un maximum de aderenţă. Şi era explicabil. Căci ce însemna
pe atunci nume ca: Cezar Petrescu, Gib. Mihăescu, Ionel şi Al.
Teodoreanu, Victor Ion Popa, Radu Dragnea, Busuioceanu ori
chiar Lucian Blaga ? Poate Nichifor Crainic, Ion Pillat, Adrian
Maniu, Aron Cotruş, Em. Bucuţa, Ion Agârbiceanu... să fi
sunat a nume literare cunoscute cititorilor din acea vreme.
Aceştia din urmă publicaseră şi fuseseră impuşi de diferite

43
cercuri scriitoriceşti opiniei publice. Incolo, nimic din marea
noastră literatură de altădată. Nici Coşbuc, nici Vlahuţă sau
Duiliu Zamfirescu, şi nici chiar Brătescu-Voineşti, Octavian
Goga sau Mihail Sadoveanu. Peste tot, şi numere de-a-rândul,
vom găsi pagini cu o literatură semnată de scriitori absolut
noi.
Şi totuşi „Gândirea" s’a impus în bună măsură, chiar cu
primele numere, fără nume autorizate, fără surle şi chimbale,
fără zăngăniri de spade sau programe dinamitarde, la modă.
Insuşi aspectul cam costeliv al primelor numere, cu acea
hârtie şi tipar ce amintea în bună parte de comunicatele
războiului, cu acel chip de Făt-Frumos gânditor şi cu acele
comune, banale vignete, dădeau dreptul contemporanilor să
o confunde cu o revistă antebelică. „Gândirea literară,
artistică si socială" totuşi chiar din primăvara anului 1921 a
avut o primire destul de călduroasă, datorită poziţiei şi
atmosferei ei de tradiţionalism îmbinat cu noutate.
Dela primele numere, revista clujană, ce avea să devină
organul unei întregi generaţii literare, a făcut sforţări de a
depăşi vremurile şi greutătile materiale ce-i stăteau în cale. A
căutat să apară şi cu un material inedit, plin de originalitate,
dar şi cu o tehnică care avea să o situeze alături de
publicaţiunile maghiare sau germane din Ardeal. Orgoliul
rasei colcăia mai mult ca oricând în sufletele generoase ale
tinerilor dela Cluj. Şi au reuşit. Căci cu toate că „Gândirea" a
apărut din chenzinele de gazetar, scomptate pe trei luni
înainte, ea totuşi s’a tipărit în condiţiuni tehnice din ce în ce
mai perfecte. Niciodată, poate, o sărăcie nu a fost mai
optimistă şi mai superbă în realizări. Ea n’ar fi fost dată
niciodată în vileag, discutată, dacă apariţia revistei nu ar fi fost
întâmpinată cu românescul obiceiu al cârcotei, fapt ce-l
obligă pe Cezar Petrescu să mărturisească: „Am socotit
matematic că vom pierde lunar cel puţin patru mii lei, smulse
din puţinul sărăciei noastre. Cu aceste calcule am pornit la
drum. Nu mai putem avea desamăgiri. Ele au fost din timp

44
prevăzute. Ca şi toate surprizele... rele; căci bune, o ştim bine,
prea puţine vor ti de aşteptat. S’au găsit însă ziare, care s’au
grăbit a întâmpina apariţia noastră înainte de a şti cine
suntem şi ce vrem, cu ironie sau cu bănuieli. E o ingratitudine
gratuită. Când oficialitatea, după doi ani, n’a reuşit în acest
Ardeal, unde apar două reviste germane bune şi cinci, şase
maghiare, să dea sprijin unei publicaţii româneşti, de ce nu e
îngăduit unor tineri să facă ei jertfa pe care bugetul de
miliarde al statului sgârcit, o socoate inutilă? înainte de a
porni la drum, ni s'a strecurat pe buze o picătură de
amărăciune. E poate bine. Toate băuturile întăritoare sunt
amare". Intr’adevăr, amărăciunile picurate de contemporani
au fost întăritoare, i-au oţelit în credinţa că de partea lor este
adevărul şi frumosul şi că până la urmă tot ei aveau să
izbândească. Focul credinţei cu care au pornit, nu i-a
desminţit. Colecţia celor aproape 20 de ani de existentă e o
mărturie de ce înseamnă sacrificiu şi muncă creatoare.
Acum, răsfoind bogata colecţie a revistei, cu gândul de a
surprinde vieaţa ce s'a sbătut altădată până să vadă lumina
tiparului, eşti izbit fie de aspectul tehnic al unui singur
număr, fie de acelaşi aspect, însă al unei întregi etape
străbătute. Astfel iată, după 13 caiete bilunare, cu o înfăţişare
monotonă: aceeaşi copertă cu chipul lui Făt-Frumos gânditor,
cu o aceeaşi hârtie incoloră, de revistă de provincie
românească, cu vignete şi clişee de publicaţie semănătoristă,
— ici cârd de ciori, dincolo troiţe în faţa unor hanuri dela
răscruci de drumuri sau trei plopi îndoiţi de vânt bărăganic —
„Gândirea" apare cu numărul 14 într’o ţinută aparte. Chiar
grafia titlului este înlocuită cu cea de astăzi, sub care e
reprodus un tablou de Ştefan Popescu. Un fapt de mică
importanţă, dar el face ca revista să apară contrastant cu
aspectul de până aici. Reproducerile din cuprinsul aceluiaşi
număr, tot din Ştefan Popescu, ne trădează o preocupare a
gândiriştilor din primul moment: arta. Dar acest caiet nu este
decât preludiul la o întreagă serie de sforţări şi gânduri de a

45
realiza o publicaţie occidentală şi de a prinde semnul
vremurilor noui nu numai din scris, ci şi din linii şi colori.
Demian, iconarul spaţiului mioritic, după cum a fost denumit
de curând, ia loc între gândirişti cu numărul 15 al primului an.
Aş invita pe cititorii acestor pagini să răsfoiască cele dintâi
caiete de până la el şi următoarele. Vor observa lucruri
revelatoare în vieaţa revistei noastre, greu de prins în cuvinte.
O mulţime de creionări din linii simple şi drepte împodobesc
„Gândirea" cu vignete ce-i dau un aspect cu totul nou, tineresc
şi semnificativ. Ici un cioban cu un urcior frumos înflorat,
cântă dintr’un fluier ce pare că a vrăjit nu numai o mioară ce-
l asculta, ci întreaga natură; dincolo o biserică ce se pierde în
spaţiul ondulat al ţării, urmată în altă parte de un semănător
ce nu aduce întru nimic cu cel din Alecsandri, ci mai mult cu
dacul ce a înfruntat vânturile şi valurile de acasă dela el, dela
porţile Orientului. Dar coperţile înfrumuseţate de Demian, ce
aspect distinct dau periodicului din această vreme! Pe una (nr.
15), schiţează numai din linii un original chip de ţărancă, ce
semăna leit cu Sfânta Fecioară cu pruncul în braţe, sau cu
Ileana Cosânzeana însoţită de Făt-Frumosul ei (nr. 21).
Cu o tehnică din ce în ce mai îmbunătăţită, cu un număr
de cititori destul de mare, chiar din primul moment s'a
înregistrat cifra de patru mii, „Gândirea" la sfârşitul primului
an anunţă câ a devenit „prea mică pentru a putea cuprinde
sub modestul ei acoperiş atâţia prieteni cu care am pornit la
drum şi care ne-au venit mai târziu. Vom mări numărul
paginilor la 24. Cu începere de numărul viitor, vom adăoga un
supliment artistic, vom înfiinţa rubrici noui, vom urmări mai
atent şi cu mai multă sistemă mişcarea literară şi artistică din
ţară şi de peste graniţă. Preţul exemplarului va ii de acum
înainte de 5 lei.”
Şi într’adevăr, cei ce anunţau aceste simţitoare
îmbunătăţiri nu s’au desminţit. Primul număr al anului doi
apare mărit, cu 24 pagini, cu reproduceri din Luchian, cu o
sugestivă copertă a lui Demian — Iuda, cu vignete de acelaşi

46
şi de Victor Ion Popa, desenatorul din primul moment al
„Gândirei", cu nume care de care mai noi şi mai viguroase.
Jertfele pe care le tăceau nu erau zadarnice, ele rodeau.
Revista din ce in ce căpăta contururi mai precise, orizonturi
largi şi frumoase se deschideau cu ferestre întrezărite numai
de conducătorii ei.
Bucuriile însă din această vreme, fruct al unei munci plină
de jertfe, au fost curmate de o adâncă durere: Cezar Petrescu,
fondatorul şi animatorul ei de fiece clipă, este nevoit să stea
luni de zile pentru a-şi tămădui o tuberculoză osoasă. Aşa
bolnav, forţat de a nu se mişca, îşi înjghebează pe patul de
suferinţă o masă pe care scria articolele pentru gazeta din care
trăia, nuvelele pentru „Gândirea” sau însemnările
redacţionale. Revista nici acum nu şi-a întrerupt un moment
apariţia, prietenii făcând cerc în jurul lui şi suplinind o muncă
pe care acesta nu o mai putea face. Târziu, după şase luni de
boală, Cezar Petrescu se vede cu Gib îngăimând sfios, una din
puţinele rugi pe care le-a auzit vreodată dela el.
— De acuma te ridici din ghips ?
— Cam...
— Şi nu mai ai nevoie de mesuța ta ?
— Să sper că nu, Gibi... Mi-ajunge.
Era vorba de un pupitru întocmit din două, scândurele
geluite, sprijinite de marginile coveţii de calcar, unde
prindeam foaia de hârtie cu două pioneze, ca să pot scrie cu
faţa în sus, fără să calc prescripţia medicului de absolută,
nemişcare...
— Atunci, uite ce... dacă nu te superi... aş vrea... înţelegi
tu... dă-mi mie pupitrul...
— Ce face?
— Dă-mi mie pupitrul!
— Mai va, Gibule!
Credeam că i-am răspuns. La cea dintâi întâlnire a noastră
de astă vară, mi-a amintit că episodul nu s'a petrecut chiar
aşa.

47
 — Lasă, dom’le, că ai fost mai mizerabil !... Ai spus să sun
servitoarea. Mă bucuram... Ai dat ordin să-ţi aducă pupitrul...
Eu eram în nouri... pe urmă, când l-a adus, ai invitat-o : acum,
Ilonca, deschide uşa dela sobă şi bagă-l în foc! Mai trăgeam
nădejde că nu are să încapă. Ai intrat pe ţanc... Asta n'am să
ţi-o iert eu niciodată, dom’le...
Vremea, din care răsar cele mai sublime creaţii, trece cu
boema ei cu tot şi peste dânsa se aştern anii cu experienţa şi
realităţile lor crude. Oricâte sforţări mari ar fi făcut visătorii
dela Cluj, n’ar fi reuşit nici azi, cred, să scoată un periodic aşa
cum îl visau ei, şi cum astăzi îl. avem. Erau multe motive, şi
atunci ca şi acum. Unul singur: provincia românească are şi
va avea soarta cenuşăresei. Astfel că „Gândirea”, ale cărei
multe numere apăreau ca „supliment gratuit” al ziarului
„Voinţa”, ia suprema hotărîre ca — prin prietenii dela
Bucureşti — să-şi ancoreze existenţa aici, în Capitala ţării. Şi
chiar cu numărul 6 din anul doi vedem cum își mută
administraţia în Bucureşti, redacţia continuând să rămână în
inima românismului ardelean ! Se tipăreşte acum la „Cultura
Naţională”, unde era V. Pârvan, pe o hârtie groasă, bună, cu
un aspect ce contrastează izbitor cu cel dinainte. Cu acest
număr putem spune că s’a apropiat mult de înfăţişarea ei de
astăzi. Cu puţin mai târziu, „Gandirea” îşi mută şi redacţia în
Bucureşti, astfel că dintre „revistă provincială", devine o
publicaţie a Capitalei, de care nu era străină prin numărul
covârşitor al colaboratorilor. Ea s'ar fi putut fixa, de i s’ar fi
oferit condițiuni de existentă, și la Iaşi sau Cernăuţi, pentrucă
„Gâidirea” n'a reprezentat niciodată numai o regiune si nici
numai un grup restrâns de scriitori, ci întreaga ţară cu tot ce
are ea mai caracteristic, cu întreaga fire a neamului răsfrântă
în creaţiunile unei generaţii literare.
Nichifor Crainic, târziu, motivează această schimbare de
domiciliu în felul următor : „Gândirea” a trebuit să plece din
Cluj pentru a sări peste moarte. Saltul acesta nu ar fi fost cu
putinţă fără concursul şi jertfele a doi tineri prieteni:

48
căpitanul Nae Popescu şi Tiberiu Moşoiu, actualmente
profesor la Academia Juridică din Oradea. Ei au oferit şi
sumele necesare şi o redacţie primitoare, care ajunsese un fel
de azil pentru boema de atunci din junii revistei. Sărind, aşa
dar, peste moarte, ia Bucureşti, caietele revistei noastre
continuă să apară bilunar, în mod regulat până în 1925, când
în vieaţa ei intervine un intermezzo, ce i-a dat sbor spre
realizările visate dintru început.
Cu anul trei îşi măreşte paginile dela 24 la 32, cu
numeroase reproduceri pe hârtie cretată din pictorii vremii,
care vor deveni marii noştri creatori de artă plastică, îşi
organizează şi mai bine cronicile, care fuseseră grupate încă
dela sfârşitul anului doi în: idei, oameni, fapte; cronică
literară, cronică artistică, drama, teatrul. cronica măruntă.
Redactor rămâne tot Cezar Petrescu, adăogându-se doar că
revista apare şi „sub conducerea unui comitet” compus din:
Lucian Blaga, Demaştene Botez, Al. Busuioceanuy Nichifor
Crainic, A. Maniu, Gib. I. Mihăescu, I. Marin Sadoveanu, Al.
O. Teodoreanu şi Pamfil Seicaru. Putem socoti acest „comitet
ca un început de închegare al grupării, ea existând încă dela
primul număr. Contribuţia fiecăruia, număr de număr,
greutăţile de tipărire, ca şi bucuriile—un caiet scos la vreme,
o tehnică ireproşabilă, o colaborare rară,—au dus la
cimentarea unei prietenii cu adevărat frăţeşti, căci „Gândirea”
a apărut şi apare şi din această mare dragoste ce există între
cei ce publică în paginile ei. Am credinţa că nu s'a alergat şi
nu s'a cerşit niciodată manuscrisul. Ba din contra,
colaboratorii ei simt o mândrie din a publica ce au mai rar în
paginile ei, ca apoi să treacă şi la alte reviste.
Tipărită cu jertfe şi eroism, de multe ori publicaţia noastră a
fost pusă in imposibilitate de a apare. Cu un cititor dornic de
lumină, dar învăţat în vremea aceasta de a i se da chiar şi
hârtia tipărită pe gratis, şi mai ales cu librari incorecţi şi cu un
preţ cu care se putea cumpăra — după cum spune redactorul
ei, „trei bilete de tramvai, ori 15 ţigări, ori o ciorbă de perişoare

49
la un restaurant modest, fără şervete", „Gândirea" era fatal să
fie pusă de multe ori în situaţia de a nu apare în mod regulat.
Renunţând la orice ajutor oficial din partea Fundaţiei
Culturale „Principele Carol", în urma unei furibunde
campanii de presă, intervenind şi o schimbare în ceea ce
priveşte redacţia, „Gândirea" îşi suspendă în anul al cincilea,
pentru puţină vreme, apariţia. O pauză de câteva luni a
contribuit la o strângere a rândurilor, la o organizare nouă şi
definitivă şi la o tehnică tipografică ne mai întâlnită în
revuistica română de până aici şi chiar astăzi. Acum, cu anul
6 — 1926, „Gândirea" trece sub conducerea efectivă a lui
Nichifor Crainic.
Cu un număr sporit de pagini, 48, ajungând de multe ori
şi până la 60, înafară de reproduceri pe hârtie cretată din cei
mai de seamă artişti români şi străini, tipărită pe o hârtie de
lux, specială, adusă din străinătate, „Gândirea" împodobeşte
cu caiete lunare vitrinele librăriilor noastre. Occidentală ca
înfăţişare, ea a reuşit totodată să adăpostească în paginile ei
întregul fenomen spiritual contemporan. Alături de
beletristică —proză, poezie, eseu, — atât de bogată şi variată,
„Gândirea" publică în paginile ei totodată şi studii de filosofie
românească, de drept sau asupra muzicii, şi dă o deosebită
atenţie în acelaşi timp şi artei plastice picturei şi sculpturei.
Prin seria de reproduceri a fiecărui număr, atât din
contemporani cât și din clasicii noştri, revista aceasta este
singura care desvoltă şi cultivă gustul pentru artă în România
de astăzi. Sunt numere, ca acelea închinate lui Grigorescu sau
El Greco, care pot sta alături de cele mai luxoase surate
occidentale.
Cu această perioadă din 1926, putem spune că „Gândirea"
a intrat într’o perioadă de mari proporţii. Cei ce-au pornit-o
sunt mai maturi cu cinci ani, mai maturi si literaliceste.
Fiecare este cunoscut nu numai din paginile ei, ci şi din
volume de poezie sau proză, din închegări de sisteme
originale. Apoi însăşi „Gândirea" deslănţue prin ceea ce

50
publica o serie întreagă de discuţii: tradiţionalism,
generaţionism, ortodoxism, românism, puncte de program
aprig discutate, în jurul cărora s’au dat adevărate lupte
literare. În această perioadă, prin pana lui Nichifor Crainic, se
întăreşte o atmosferă specifică revistei, se rotunjeşte o
doctrină literară şi-şi croieşte un făgaş al ei. Ba mai mult, o
constatare pe care o vom accentua în altă parte, gândirismul
a prins ca într'o pânză de păianjen întreaga vieaţă spirituală a
neamului. Nicio publicaţie, niciun scriitor nu apare în
panteonul literelor noastre fără ca să nu fi trecut pe la
„Gândirea", fără ca să nu aibă o idee pusă în circulaţie de ea,
fără ca să nu pomenească numele mentorului ei, al lui
Nichifor Crainic.
Drumul „Gândirei" a fost lung şi cu multe meandre.
Acum, păşită în al optsprezecelea an de apariţie, dar, până la
„Curţile dorului" drumul este fără întors şi nesfârşit, căci, cum
spune un catren din poezia populară ardeleană

Lung e drumul Clujului,

Dar mai lung al dorului.
Drumul Clujului se gată,
Al dorului niciodată.

NOTĂ BIBLIOGRAFICĂ :

Colecţia revistei „Gândirea".

51
 CAP II.

IDEOLOGIE LITERARĂ

Confraternitate spirituală. Sunt unele cuvinte ce intră in

peisajul unei culturi vijelios, ca un bolid. Aşa s'a întâmplat la
noi cu cuvântul de „generaţie". In apus, ce-i drept, problema
aceasta a generaţiei a preocupat de multă vreme spiritele.
Romanticii francezi au ridicat conceptul de grup, de
camaraderie şi de confratemitate spirituală la rangul de
practică infailibilă. Orice noutate revoluţionară în artă nu mai
apare de aici înainte singulară, adesea chiar în mijlocul unei
ostilităţi, cum s'a întâmplat cu marii clasici — Corneille,
Moliere, ci sub aripile protectoare ale unei camaraderii de
generaţie. Dela ei a rămas procedeul de „lansare" reciprocă pe
temeiul unei legături de vârstă sau pe o aceeaşi credinţă
literară.
După războiu cuvântul de generaţie s’a actualizat într’un
mod cu totul violent pe întregul continent, fiind „declinat cu
frenezie şi adeseori aruncat sfidător ca o minge de foot ball",
cum spune Băncilă. La noi a apărut timid, imediat în
atmosfera şi publicaţiile postbelice, pentru a fi pronunţat
obsedant între 1929 — 1938. Ne revin şi acum ca un ecou
îndepărtat nume de periodice sau de grupări ca: „generaţia de
sacrificiu", „generaţia războiului,” „generaţia nouă",

52
„generaţia tânără", sau „nu mă pot înţelege cu tata; el e
generaţie veche, eu sunt generaţie nouă"... Pagini întregi de
publicaţii, chiar din oraşe din provincii. îndepărtate, au fost
umplute cu discuţii pe această temă devenită obsedantă,
însuşi d. N. Iorga, într’o adunare a partidului său politic, a
spus: „Şi nu numai că sunt oameni noi, dar se ridică şi o nouă
generaţie. Nu e un cuvânt zadarnic acela că după războiu
atâta s’a schimbat în sufletul omenesc, încât tinerii care s’au
format în timpul războiului sunt altfel". Şi mai departe —
„este o generaţiune nouă şi eu recunosc generaţiunii noui
drepturi". O aceeaşi recunoaştere vine şi din partea d-lui
Rădulescu-Motru. Pornind dela biologie şi dela vârstă, d.
Motru spune că formează o generaţie nouă „toţi aceea care au
copilărit în timpul războiului şi elementele ceva mai mature,
dar care au fost transformate sufleteşte de războiu".
De sigur că în noţiunea de generaţie, factorul vârstă trage
în balanţă destul de greu, dar nu este determinant. Nu
întotdeauna, şi mai cu seamă în epoci de mari răsturnări
istorice, biologicul direcţionează către înjghebarea unui grup,
a unei camaraderii de generaţie. Cei 30 ani, pe care mulţi îi
socotesc suficienţi pentru alcătuirea unei generaţii dela
naştere şi până la creaţie, este un argument factice in perioade
când tradiţiile nu mai sunt în vigoare, când predomină un
spirit prin excelenţă novator, când bătrânii nu mai păstrează
o autoritate sacrosantă şi când gusturile, deprinderile,
prejudecăţile se schimbă dela o zi la alta.
Sub discrepanţa generaţiilor biologice si cronologice, se
pot reface generaţii de creaţie — cum bine spune T. Vianu,
„adică solidarităţi între oameni care, trăind în aceeaşi vreme,
oricare ar ti vârsta lor, nutresc aceleaşi aspiraţii şi colaborează
la aceeaşi operă." Astfel s'a văzut încadrându-se în ritmul ei
nou, tineresc, oameni de o vârstă cu totul inegală. Spre
exemplu cazul poetului Voiculescu — de aderare la
gândirism, e tipic. De obiceiu însă, spune T. Vianu, „în
majoritatea cazurilor, oamenii unor generaţii de creaţie se

53
găsesc înlănţuiţi şi în unitatea aceloraşi generaţii biologice".
Incât în mare parte indivizii de aceeaşi vârstă la un moment
crucial în vieaţa unui neam, se simt solidari întru aceleaşi
gânduri, sunt străbătuţi de o aceeaşi divină străfulgerare, sau
copleşiţi de o aceeaşi construire faptică. Conştient, sau
incoştient, cei ce alcătuesc o generaţie se văd mânaţi de
aceleaşi porniri sau frământaţi de un acelaşi duh. Există, cu
alte cuvinte, într'o anumită epocă o caracteristică dominantă,
un accent axiologic. Izolat, o creaţie individuală se
subsumează spiritului unei generaţii şi instinctiv un creator
modelează în singurătatea propice marilor opere, forme şi
motive de artă ce aparţin unui duh generaţionist.
Astfel că ceea ce uneşte într’o epocă dată pe indivizii unei
aceleiaşi colectivităti nu este numai vârsta, biologicul, ci
creaţia, o confraternitate spirituală.
Două sunt cauzele constitutive ale unei confraternităţi
spirituale: cultura comună a înaintaşilor imediaţi, în peisajul
căreia au trăit, şi un complex nou de împrejurări politice,
sociale, economice ce au intervenit în vieaţa lor obişnuită. Sub
unghiul acestor două determinante generaţioniste, să
încercăm a prezenta generaţia de creaţie de după războiu.
S'a spus mai sus că o primă cauză hotărîtoare la
constituirea unei camaraderii, a unei confraternităţi spirituale
este cultura imediată în care şi-a structurizat firea creativă. Se
pare însă că o afirmaţie a unei noui generaţii este o completă
negaţie a tot ce a fost mai înainte. Şi ne amintim de
impulsivităţile barbare, de grozăviile celor dela
„Contimporanul", cu acea formulă sinistră: să ne ucidem
morţii. Arta însă şi creaţia într'un cuvânt, nu pot să înceapă
cu unul şi nici să sfârşească cu unul. Ea este opera unui
nesfârşit şir de indivizi aleşi, care se proiectează în negurosul
viitor. Mitica torţă lampadoforică, ce este trecută din mână în
mână, este simbolul sublim al tradiţiei eterne. Şi chiar numai
să negi cultura înaintaşilor şi creaţia lor, trebue să o cunoşti,
să ti-o fi asimilat.

54
 Fenomenul spiritual în zodia căruia au crescut sufleteşte
cei care au copilărit în timpul războiului, sau au luptat în
tranşeele întregitoare de neam, a fost acela pe care îl oferea
peisajul cultural din preajma lui 1900. Adică:
semănanătorism, simbolism, poporanism. Faţă de peisajul
cultural al tradiţionaliştilor dela 1848, sau cel al junimiştilor,
acesta de acum este cu mult mai divers şi mai bogat. Căci să
ne gândim şi ca formaţie spirituală şi ca formulă artistică,
fenomenul creator paşoptist se reducea la: tradiţie şi istorism,
născute sub bagheta magică a romantismului francez; iar
junimismul, la formula de artă pentru artă, direcţionată de
estetica hegeleană a lui Titu Maiorescu. Fenomenul cultural
şi literar dela începutul veacului al XX-lea, redus la cele trei
cuvinte : semănătorism, simbolism, poporanism, este mult
mai divers în formule de artă şi în creaţii, şi mai complex, mai
bogat în structurizări spirituale.
Linia marei tradiţii româneşti ce porneşte din
necunoscuta fiinţă a neamului, se încheagă şi se defineşte cu
Bălcescu şi Kogălniceanu, arcuindu-se sub bolta de cer
înstelat cu Eminescu, capătă rezonanţă nouă şi sens de idee
forţă cu Coșbuc și Vlahuță, cu semănătoriştii într’un cuvânt.
Semănătorismul de sigur că reprezintă o formulă de artă
izvorîtă din tradiţia noastră literară, dar o formulă racordată
la imperativele categorice ale momentului istoric: unirea
politică a Românilor. De aici paseismul „Semănătorului", care
nu era decât un refugiu în trecut unde se găsea un prototip al
unirii şi un dinamism al neamului, sau ţărănismul, care nu era
decât o exaltare a eroismului anonim. N'am putea spune că
poporanismul moldovean era străin de aceste idealuri. El
aducea însă ceva nou în panteonul spiritualităţii noastre,
aducea o atmosferă dela graniţa de răsărit a ţării: slavismul
rusesc, împământenit de dostoiewschianul basarabean, C.
Stere. Marxismul ideologic, socialismul grefat pe
semănătorism, această formulă dela „Viaţa Românească”, se
întâlnea cu ateismul lui Iosif Nădejde dela „Contimporanul”

55
şi cu o atmosferă universitară, din care era izgonit Dumnezeu.
O mărturie a lui Jean Bart cu ocazia morţii lui Nădejde este
edificatoare pentru criza morală prin care trecea o parte din
generaţia dela 1900. Iosif Nădejde, spune autorul, „în ochii
tinerimei era un titan în luptă cu divinitatea... învăţasem pe
dinafară buchea cărţii, articole scrise de Nădejde în
„Contimporanul". „Există Dumnezeu? Un tânăr pe o carte
poştală încheia hotărît: Cât despre Dumnezeu, te anunţ că nu
există”. Pentru readucerea lui lisus în Ţara mea va lupta o
generaţie de creatori care se va întâlni cu o alta însângerată în
toiul luptei, pentru încreştinarea intelectualităţii noastre.
Alături de aceste două formule de vieaţă spirituală, tot
acum se mai întâlnea şi o a treia: simbolismul dela „Vieaţă
Nouă” a lui O. Densusianu. Privită dintr’o perspectivă istorică,
şi de un om care nu vrea să se amestece în sfada între
specialişti, mişcarea acestui grup literar reprezintă o
coordonată destul de importantă la geografia spirituală a
lumei româneşti de dinainte de războiu. Ea se prelungeşte în
trecut până la Macedonski, de care se simte atât de apropiat.
Căci, exotic prin imitarea şi transplantarea la noi a unei poezii
străine, Macedonski a reuşit să formeze nu numai un curent
literar, dar şi o şcoală, un cenaclu. Ion Pillat, frecventator al
saloanelor macedonskiene, a declarat într'o conferinţă
publică că „toată poezia modernă este datoare acestui
maestru al artei pure". Structurizaţi sufleteşte de formula artei
moderne şi simboliste, creatori ca: I. Pillat, I. Minulescu, T.
Arghezi, A. Maniu, T. Vianu, Al. Stamatiad, N. Davidescu, D.
Protopopescu... şi mulţi alţii se situază ca formaţie şi viziune
artisdcă pe un înalt plan, opus semănătorismului.
Modernişti-simbolişti, poporanişti, semănătorişti, iată
peisajul structural al generaţiei tinere şi mai puţin tinere, mai
mature, care a intrat în baia de foc a războiului. închegaţi
sufleteşte în cercuri literare deosebite, cu maeştri şi formule
de artă diferită, toţi ajunseseră în preajma anului 1914 la vârsta
când talentul înmugurat aştepta un soare binefăcător, spre a

56
lăsa să se vadă floarea rară, creaţia unor noi poeţi. Din cei care
vor însemna atât de mult în scrisul românesc postbelic,
niciunul nu avea mai mult de 25 ani. Şi niciunul din ei nu
trecuse de pragul debutului şi nu-şi avea volumul care să-l fi
consacrat. Doar Nichifor Crainic publicase In 1916 Sesuri
Natale, care i-au adus elogiul unanim şi o dreaptă aşezare în
câmpul literelor noastre de către Vlahuţă şi N. Iorga. Ion Pillat
publicase şi el o serie de poezii care vor alcătui Visări păgâne
şi Eternităţi de o clipă, iar Adrian Maniu un volumaş Figuri de
ceară; Încolo, ceilalţi se afirmaseră sporadic în paginile
publicaţiilor vremii sau au fost surprinşi de marele cataclism
în momentul germinării artistice. Printre aceştia un Cezar
Petrescu, Gib. Mihăescu, Lucian Blaga, Ionel Teodoreanu...
Războiul a aşezat peste vieaţa lor de altădată şi peste
credinţa de artă un linţoliu amorţitor. Celor mai mulţi eposul
războinic le-a deschis ochii către o lume superbă în grozăvia
ci şi le-a prunduit pământul sufletesc cu imagini dintr’o lume
ce nu s’a mai văzut Astfel că cea de a doua cauză constitutivă
a unei generaţii de creaţie, afară de cultura imediată,
împrejurările politice, sociale şi economice, a fost şi ea
deosebit de rară pentru constituirea confraternităţii spirituale
postbelice. In paginile precedente am urmărit până în cele
mai mici amănunte consecinţele atât de volburoase ale
războiului asupra fenomenului cultural românesc. Aici, ar fi
de reamintit că structura spirituală a tânărului literat, a
adolescentului creator, a ieşit din cei câţiva ani de fum şi
gloanţe simţitor modificată. Peste pregătirea lui livrească s'a
suprapus o mare experienţă de vieaţă, filele războiului nefiind
întrecute nici de dantesca sau dostoewskiana imaginaţie, Aşa
că insăşi viziunea artistică a fost cu totul alta, fiind1
sincronizată, ca să spunem astfel, cu un nou stil de vieaţă.
Şi, în sfârşit, artiştilor români li s'a mai oferit un nou
fundal confraternităţii lor spirituale, ca rezultat al războiului:
România Mare. Cât de mult a însemnat această nouă situaţie,
de scriitori în ţară mare, am pus-o în lumină în altă parte şi ea

57
va mai reveni în cursul lucrării noastre. Oricum, căderea
barierelor orizontale şi verticale, care împărţeau România în
mai multe ţări şi în mai multe clase a avut urmări nebănuit de
mari pentru cultura şi arta noastră. Panteonul spiritual s’a
văzut sporit cu noui valori, cu noui energii şi mai ales în
câmpul artei, au intrat noui motive şi noui fenomene care-şi
aşteptau maeştrii.
La capătul acestor consideraţii asupra cuvântului de
generaţie, putem conclude că: într’adevăr, perioada
postbelică a fost predominată de o camaraderie creatoare, de
o nouă generaţie structurizată într’un peisaj cultural aparte şi
spiritualizată în focul tare al războiului. Din mijlocul acestei
confraternităţi şi spirit generaţionist s’a născut „Gândirea".
....................................................
Pe băncile parcului din Cluj, în faţa lacului cât o farfurie,
cei mânaţi de un nou crez de vieaţă, de cultură, cu buzele arse
de pasionanta dorinţă îşi şopteau:
— Ceea ce ne-ar trebui nouă, ca să ne cunoaştem şi să ne
găsim drumul ar fi o revistă. a noastră, scrisă de noi, pentru
noi...
— S’ar numi „Gândirea”.
— Şi dacă nu apare acum, cât îi simţim nevoia, într o lună,
nare să mai apară niciodată”
Şi „Gândirea" a apărut.
A apărut din nevoia ca cei cuprinşi de aceleaşi doruri să se
cunoască şi să-şi găsească drumul. Căci „Gândirea" întăţisează
un crez de cultură, de artă, de vieaţă, în numele căruia se pot
găsi la un loc, indiferent de vârstă, cei care, pornind din
variate experienţe, se descopăr convergând în acelaşi zenit.
Generaţia „Gândire?", dacă se va putea vorbi astfel, nu e o
generaţie cronologică, ci o elită întemeiată pe afinităţi
spirituale: o contemporaneitate nu de vârstă, ci de spirit, în
sens spenglerian". Aşa vorbea Nichifor Crainic în 1928 — după
8 ani de gândirism. Cuvintele acestea puteau să apară în
primul număr, şi ele au apărut — hotărît lucru — sub altă

58
formă, scrise de altcineva, şi pot apărea şi astăzi, după aproape
20 ani de gândirism. Pentrucă cei ce s’au adunat în jurul unui
nume de revistă formează cu adevărat o confraternitate
spirituală, o generaţie de creaţie.

*
* *
Ideologism iniţial. O poziţie literară se câştigă prin luptă. Şi o
epocă literară în vieaţa spirituală a unui neam constitue o
adevărată revoluţie. Un nou ideal artistic stabilit, este o
fâlfâire de steag pe vârf de redută, către care se îndreaptă
privirile scântietoare ale învingătorilor, dar şi ochii umezi ai
celor obosiţi, căzuţi în toiul luptei.
Poziţia literară a „Gândirei" n’a fost scutită de o asemenea
luptă. Iar stabilirea noului ideal artistic — gândirismul, a
văzut şi ochi strălucind de bucurie, de bucuria unor suflete
logodite cu neamul şi Dumnezeirea, dar şi ochi plini de
patimă. Din luptele duse de cei grupaţi in jurul „Gândirei" şi
ceilalţi, de pe celelalte baricade, — fie că se numea
Contimporanul, Sburătorul sau Vieata Românească, noul
ideal artistic a pătruns în masa noastră intelectuală^ a ajuns
să fie cunoscut şi însuşit de purtătorii de valori spirituale. De
multe ori însă şi pentru mulţi el a ajuns contrafăcut, diform,
schilod. O îndeaproape urmărire a ideologiei gândiriste,
înainte de a trece la realizările literare pe care acest curent le-
a impus, este necesară din două puncte de vedere: întâi că ea
se cere a fi restabilită în înţelesul ei adevărat; şi în al doilea —
o înţelegere şi o dreaptă prezentare a valorilor literare ale
unui curent nu se poate face mai bine decât ţinând seamă de
ideile forte în virtutea cărora s’a creat.
„Gândirea" a avut o poziţie originală în revuistica noastră.
Şi Dacia Literară şi Convorbiri Literare şi Semănătorul, toate
au avut un aşa zis teoretician şi o sumă de creatori, de
realizatori ai idealului artistic. O personalitate omniprezentă
şi sacrosantă, învestită cu puteri divine de a selecţiona şi de a

59
impune contemporaneităţii valori spirituale, un teoretician şi
mai ales un critic autorizat, aşa cum au avut toate periodicele
noastre, sau mai bine zis aşa cum ne-a învăţat şcoala şi istoria
literaturii, noastre. „Gândirea” nu a avut un „critic", ca
suratele sale contemporane, care de fapt erau expresia unei
asemenea personalităţi. Adică o personalitate cu ceai şi cu
salon, care să recruteze câteva „genii" de pe piaţa noastră
literară, să întemeieze o revistă şi un curent literar, pe care
trebuia să-l înregistreze istoriile noastre literare. Procedeul a
fost obişnuit in epoca postbelică, tot aşa de obişnuit ca şi acela
al vătafului din portul Brăilei, care, la început de săptămână,
îşi recrutează de pe piaţă un număr de lucrători pentru a
descărca un vapor, îngrijindu-se ca el să aibă maximum de
profita Ne întrebăm acum ce a rămas din tot acel curent al
Sburătorului domnului Eugen Lovinescu,, sau din celălalt al
„Falangei" domnului Dragomirescu ? Doar câteva volume de
critică şi istorie literară scrisă de „maeştri".
Ce-i drept, „Dacia Literară", „Convorbiri Literare", sau
„Semănătorul", au avut fiecare un Kogălniceanu, un
Maiorescu sau Iorga. Dar fiecare din aceştia era omul hărăzit
de Dumnezeu să reprezinte neamul. In persoana lor
convergeau toate simţirile, toate gândurile ce străbateau
epoca, şi ei nu erau decât mandatarii neamului de a-l
direcţiona spre un ideal artistic.
Cu „Gândirea", mai ales la început, s’a întâmplat cu totul
altfel. Cum spuneam, a avut o poziţie originală şi din acest
punct de vedere.
„Gândirea" a fost o revistă „a noastră, scrisă de noi şi
pentru noi"...după cum a ţinut să precizeze fondatorul ei,
Cezar Petrescu. Adică o revistă „a noastră", a tinerei generaţii
creatoare, despre care am vorbit; scrisă „de noi", de cei care îşi
dădeau banul lor de gazetari, de tinerii care aveau singurul
avantaj de a fî tineri şi de a scruta viitorul cu încredere, o
revistă scrisă de „noi", de cei care au făcut războiul, fără
contribuţia unor nume cunoscute ca : Vlahuţă, Coşbuc şi

60
chiar Sadoveanu, ceea ce nu înseamnă că erau cuprinşi de o
oarbă încredere şi de un sentiment apostatic; o revistă scrisă
„pentru noi", pentru mângâierea sufletelor lor tinere, pentru
suprema încordare de a nu se pierde în scrisul cotidian, atât
de pieritor şi mai ales pentru a se lămuri ei înşişi, pentru a se
regăsi unul pe altul, în singurătatea desperantă a vremurilor
postbelice.
Aşa dar o revistă a noastră, scrisă de noi şi pentru noi.
Nimic din morga profesorală sau dialectica apodictică a
vreunui estetician descins dintr’un tren internaţional.
Dar o idee ţâşnită din mintea plină de dumnezeire a unui
tânăr pătruns de misterul vremurilor sale, trage mai greu in
cumpănă decât multe pagini susţinute savant de un suflet
sterp, de un estetician lipsit de vieaţa noilor întocmiri. Intr’o
notă prezărită la sfârşitul numărului doi din „Gândirea"
anului întâi, găsim cuvinte pline de miez, spuse de tinerii ce
îşi trăiau veacul lor: că ei nu vor „a reprezenta un curent sau
o tendinţă. Aşteptăm cristalizarea lor, în jurul nostru ori a
altora, se va vedea... Timpul va cerne mediocrităţile şi va lăsa
în lumină numai talentele robuste. Şi talentele, nu
dogmatizarea, vor crea curente şi tendinţe (I, Nr. 2 pag. 38).
Iată, aşa dar, poziţia revistei clar afirmată dintru început.
Cu instinctul lor tineresc, fondatorii publicaţiei clujene
aruncă formula în haosul de idei a lumii româneşti postbelice:
nu dogmatismul sec, sterp, ci talentele sunt acelea care
formează curentele. Cât de multă dreptate au avut, se vede
acuma când încercăm să scriem o istorie a gândirismului. Şi
cititorul acestor pagini este invitat a-şi plimba mintea în
vremurile când dela un capăt la altul al ţării se vânturau
„programe" şi se afirmau „curente", care se credeau a se
impune spiritualităţii noastre.
Odată cu primul număr din „Gândirea" ni se aduce şi un
obişnuit articol-program, care nu se intitulează nici „manifest
activist către tinerime" şi nici „aviogramă", ci simplu şi
modest: „Cuvinte pentru drum". Pentru cuminţenia

61
gândurilor şi sănătoşenia ideilor afirmate într'o vreme
apostatică şi plină de iconoclaşti, îmi permit să-l reproduc în
întregime:
„E obiceiul ca atunci când porneşti o revistă să o călăuzeşti
cu o explicaţie sau un program. Nu vrem să ne exagerăm nici
puterile, nici făgăduielile.
Incepem această revistă având din primul ceas înainte
socotelile de tipar şi hârtie, şi conştiinţa că primul rod va fi
departe de tot de îmbogăţire. In România Mare, în care atâţia
umblă după o pradă ori alta, — mai trebue să fie şi căi pentru
ideal. „Gândirea" noastră se întemeiază pe faptul că, odată,
Românii mici si subjugaţi au avut un Luceafăr. Unii din solii
Luceafărului au murit, alţii sunt miniştri, mulţi nu mai scriu.
In România cea nouă e o datorie să încercăm a face să apară o
revistă. Cel puţin tot atât de bună cât a putut să apară în
timpuri de stăpânire străină. Fi-vor lanţurile materiale de azi
o mai mare piedică decât duşmanul de ieri ? Nu e în puterea
noastră, a celor mici de azi, să păstrăm înălţimea celor mari
care au amuţit. Vie alţii, fiindcă trebue să vină, fiindcă ţara are
nevoie de lumina „Gândirei", cum a avut odinioară nevoie de
gândul consolator al Luceafărului. Nu suntem cei chemaţi—
înalţă-se alţii!
Să mai răspundem de ce apărem? Dar primăvara de afară,
de ce-şi ridică din ţărână lumina florilor ? Sunt unele mai
sărace, altele mai bogate, dar toate divine ca simbol al Învierii.
Drumul e deschis. Pentru cei scârbiţi de politica nouă,
pentru cei desamăgiţi de făgăduieli şi teorii căzute dela primul
sbor, ca pasărea cu aripile retezate, —„Gândirea" vrea să fie
un prieten. Drumul nostru va creşte uneori şi prin paragini
pustii, dogorite de soare ameţitor, drumuri pline de praf şi
lătrături de câini. Va trece şi pe sub asfinţituri şi răsărituri, şi
poate sub acele nopţi fără luceferi, în care numai pulberea din
calea robilor e lumină.
Incă ceva. Mai e obiceiul ca atunci când închei această
pagină să arăţi un criterium, un program de activitate fixă, un

62
sistem după care întregul grup va intra în nemurire. Cu
asemenea programe infailibile pierd şi jucătorii de ruletă, şi
au pierit şi multe reviste.
Nu ne-am strâns laolaltă să fim mai tari, ca turmă. Pe
drumul „Gândirei” fatal fiecare e răzleţ şi izolat. Drumul e
deschis — altul pentru fiecare: şi înţelegem a recunoaşte dela
primul pas, că fiecare va ajunge acolo unde puterile sale sunt
în stare să-l ducă.
Obişnuiţii drumeţi au o traistă cu merinde pentru ei.
Scriitorii însă, ca şi în străvechiul vis biblic, trebue să poarte
pe frunte azimile, din care păsările cerului şi flămânzii lumii
vin şi pradă.
Vom da tot ce avem mai bun, şi vom da până ce prin
puterea altora, drumul nostru va îi de prisos.”
Nimic din grozăviile timpului, din acele manifeste
activiste cu: „jos arta că s’a prostituat”, că „literatura e un
clistir răsuflat", că „ne vrem din beton armat", sau „cititor
deparazitează-ţi creierul" şi că „să ne ucidem morţii"—ba, liric
şi duios la sfârşitul primului număr al anului întâi, găsim şi
aceste cuvinte: „Drumurile noastre, prieteni, duc şi pe lângă
cimitire. Mai ales pe lângă cimitire .
„Gândirea" fiind astfel din primul moment o torţă vie,
smulsă din mâna celor ce se înşirau lampadoforic de-a-lungul
veacurilor. Apărând în ţară nouă, în Ardealul glorioaselor
lupte duse pentru mândria şi desrobirea românească, a înţeles
să fie o verigă în plus la lanţul frumoasei tradiţii culturale şi
literare din ţara de peste munţi. Pe tărâmul lui Ion Slavici,
Coşbuc, Goga, Iosif Agârbiceanu, Ilarie Chendi, al
„Luceafărului" ardelean, într'un cuvânt, tinerilor gândirişti le
plăcea să se decreteze continuatori. Căci dacă ţara mică „a
avut odinioară nevoie de gândul consolator al Luceafărului",
ţara mare „are nevoie de lumina „Gândirei*. Şi această lumină
nouă nu ne poate fi adusă decât de vântul alinător ce trece
prin cimitire, de cultul pe care îl aveau fată de morţi, faţă de
înaintaşi. Numai pentru cei ce se întrulucau în turme literare,

63
morţii erau strigoi şi trebuiau ucişi. ...„Nu ne-am strâns
laolaltă să fim tari ca turmă, spun gândiriştii, fiecare va ajunge
acolo unde puterile sale sunt în stare să-l ducă.“ Iată secretul
triumfului gândirist. Iar puterea fiecăruia şi puterea unei
generaţii, nu vine decât din atingerea cu pământul ţării, care
este pământul unde sunt îngropaţi cei care „ne-au deschis
fereastra către o bucată de cer. Nicio palmă din drumul nostru
na fost mai întâi nebătătorită de paşii lor” („Gândirea" I, Nr. 1
pag. 19). Astfel că mistica legendă a lui Anteu capătă din chiar
primele pagini ale „Gândirei" o sublimă trăire. Se ştie prea
bine că legendarul erou din vechea mitologie greacă, n'a putut
fi învins de nimeni atâta vreme cât picioarele-i atingeau
pământul. Şi „Gândirea , ca şi gândiriştii, în luptele pe care le-
au dus întru întronarea unui stil de vieaţă literară, n’au putut
fi învinşi de nimeni, pentrucă nici unul din cavalerii îmbrăcaţi
în armuri occidentale nu le descoperise secretul — de a avea
picioare adânc înfipte în pământul ţării.
In epoca când toată ţara avea înfăţişarea unei scoarţe
vulcanice, când probleme sociale puneau mari semne de
întrebare şi când destinele erau într’o fază de cristalizare,
curentele şi doctrinele literare nu puteau avea altă soartă. Şi
entuziaştii tineri dela Cluj ştiau aceste lucruri destul de bine.
Cu instinctul vârstei, desfăcut de orice socoteală vremelnică,
si cu clar viziunea aruncată dincolo de vremuri, aceştia tot
dintru început declarau apodictic: „O dogmă,
o linie dinainte precizată, un idol, sau înregimentarea printre
unii ori alţi schismatici ai literaturii, ne-ar fi închis orizontul
dela început. Nu le aşteptăm acestea toate dinafară, vor ţâşni
din mijlocul nostru, scoase la lumină de impulsia noastră
interioară. Am voit o revistă viabilă, si braţele libere. Am fost
temerari, o stim. Dar tinereţea e îndrăsneată si vremea — cum
spunea un binevoitor confrate — cere îndrăsneală.
(„Gândirea", I, nr. 1 pag, 19).
Şi cu bună dreptate, o dogmă, o ideologie— în sensul larg
al cuvântului, nu a avut „Gândirea" dela început. Căci

64
talentele şi nu dogmatismul formează curentele. Scriitorii,
cum se spunea, ca în străvechiul vis biblic, trebue să poarte pe
frunte azimele din care se hrănesc flămânzii şi pasările
cerului. Iar aceştia nu au avut nici idoli şi nu s’au înregimentat
nici vreunor schismatici literari—în templul Taliei ei au fost
şi preoţi şi credincioşi. Spiritul de camaraderie literară, de con
fraterni ta te spirituală, s’a afirmat răspicat şi îndrăsneţ dela
început. Dogmă literară, idol cărora să se închine... toate „vor
ţâşni din mijlocul nostru, scoase Ia lumină de impulsia
noastră interioară", iată cuvinte profetice. Niciodată în istoria
noastră literară nu s'au afirmat altele atât de îndrăsneţe şi
pline de încredere, de pasiune pentru creaţie. Din pasiunea de
a zămisli, de a plăsmui sub zodie românească, se va naşte
dogma şi ideologia literară, idolii, un curent de idei şi de
valori.
Dar dacă „Gândirea" a avut oroare de o linie dinainte
precizată, de o dogmă, aceasta nu înseamnă că dela început,
din paginile ei nu se desprinde o atmosferă şi o atitudine
ideativă. Gândiri ştii, prin pana lui Cezar Petrescu, şi mai ales
dela anul doi înainte prin Nichifor Crainic, au început să dea
puncte de dogmă literară şi de ideologie artistică. Totuşi,
cominuu s’a menţinut credinţa că nu ea, ci talentul şi
afinităţile spirituale duc la stabilirea unei noui viziuni
creatoare. Nu interese de clan şi nici dorinţa de a fi mai tari
ca turma i-a strâns la un loc, ci un crez, o confraternitate
spirituală, cum am spus. Numai aşa se explică că în paginile
„Gândirei" întâlnim colaborarea lui fon Vinea, într’o vreme
când acesta conducea „Contimporanul", revistă ce se găsea la
polul opus publicaţiei noastre.
In val—vârtejul confuz al tuturor curentelor de după
războiu, generaţia „Gândirei" a simţit că punctul de sprijin al
unei orientări in veac şi al unei creaţii artistice nu poate fi
găsit alt undeva decât în substanţa de totdeauna din care s’au
nutrit tradiţiile acestui neam. Ea a fost o floare care niciodată
nu şi-a înfipt rădăcinile în Sahara internaţionalismului

65
abstract şi infertil. Ci dela început s’a ridicat organic din vieaţa
unui neam ce se adapă din aspiraţiile permanente ale lui.
Chiar dacă primii ani au fost lipsiţi de o ideologie amplu
expusă, sub a cărei arcuire să fie cuprinsă întreaga viziune
artistică a nouăi spiritualităţi, atmosfera şi atitudinile luate
faţă de frământările epocei şi mai ales creaţia, ne dau puncte
de reper etiologic. Să ne amintim numai de publicaţiile
dinamitarde postbelice, trecute în revistă mai înainte, de
notaţiile bizare, de imagismul violent sau imprecaţiile
furibunde, si să răsfoim şi colecţia „Gândirei". Ce atmosferă
de aer sănătos, dar tare, pentrucă înalte sunt piscurile pe care
ne poartă gândiriştii, şi ce atmosferă miasmatică, fetidă
întâlnim în paginile celorlalte reviste, aşa zise de avangardă.
Chiar în această creaţie a unei atmosfere sănătoase şi de
plăsmuire a unei arte, zămislită sub zodii de tradiţii
româneşti, dar sub zodiile unor noui vremuri de artă nouă, stă
semnul unei poziţii ideologice iniţiale. Căci a creia opere
viabile, care să înfrunte dintele vremii, şi o atmosferă distinctă
de opunere faţă de un spirit decadent, este mai mult decât
numeroase pagini de savantă literatură ideologică.
Dacă „Gândirea" a fost o revistă a unei generaţii
creatoare—„a noastră, scrisă de noi şi pentru noi",—cum
categoric au afirmat fondatorii ei, a unei generaţii care nu s'a
strâns la un loc să fie mai tare ca turma, sau sub semnul unui
dogmatism sec, sterp, ci mânaţi de aceleaşi afinităţi spirituale,
şi sub semnul unor potente interioare, — „talentele nu
dogmatismul vor creia curente şi tendinţe — si dacă dintru
început s au ferit a-şi fixa „o dogmă, o linie dinainte precizată,
un idol, fiindcă le-ar fi închis orizontul, nu înseamnă că dela
început „Gândirea” şi gândiriştii au fost lipsiţi de o linie
directoarie. Ea nu a avut o dogmă, un program şi un tipar, care
să încorseteze creaţia in anumite formule de artă. In
concepţia gândiriştilor, creaţia pune în circulaţie formule de
artă şi nu formulele creaţia. Poeţii şi prozatorii, pictorii şi
sculptorii creează curente şi tendinţe. Că vin alţii sau chiar

66
din aceeaşi atmosferă va ţâşni unul, care să le definească,
aceasta e cu totul altceva. Dar a căuta să-i impui o dogmă, un
canon formal, unic, unui grup scriitoricesc, ar însemna să
amputezi tocmai ceea ce fiecare dintre ei aduce mai personal.
De acest lucru s'au ferit gândiriştii. Şi aşa s*a ajuns la o
diversitate de creaţii şi de talente, puternic înfipte în
spiritualitatea neamului. „Gândirea“ na fabricat scriitori în
serie. Ea na standardizat pe scriitor. Altul e scrisul şi forma lui
Cezar Petrescu sau Gib Mihăescu, alta e poezia lui Voiculescu
şi Crainic, Lucian Blaga sau Adrian Maniu. Ceea ce-i leagă însă
pe toţi este o aceeaşi substanţă a inspiraţiei şi o aceeaşi
tendinţă de a se desprinde din plasticul artei lor sensul unei
noui şi înalte spiritualităţi.
Pe linia celor spuse mai sus, tot in primele pagini ale
revistei noastre, mai găsim şi următoarele idei care tind să
întregească mai mult ideologismul iniţial al „Gândirei". Se
spune că ea va deschide larg coloanele ei „acelor care vor să
întinerească formulele de artă anchilozată, fără îndoială. Că
nu ne vom face ecoul slugarnic al exagerărilor din apus, iarăşi
se înţelege. Prea mult literatura noastră a fost o simplă
localizare. Dar mişcarea care străbate tot suîletul omenesc
după războiu, şi care are ecou în toate creaţiile de artă, nu ne
rămâne străină... nici imitarea servilă a înaintaşilor, dar nici
cea a „modei”, proaspăt transplantată de peste graniţe, nu
conţine elementul generator pentru artă şi literatură”
(„Gândirea” I, nr. 2 pag. 38).
Cu alte cuvinte, nici o simplă pastişă a vechei literaturi,
dar nici o simplă copie servilă a unei arte întocmită după
ultima reţetă apuseană. Nici tradiţionalism desuet, dar nici
ultramodernism, dadaism, integralism, expresionism... ci
gândirism, adică o formulă de artă nouă, întinerită. O
literatură care să aibă rădăcinile adânc înfipte în pământul
ţării şi fiinţa neamului, dar totodată să atingă şi splendorile
stelare de artă nouă. O artă în general cu două feţe— ca şi
miticul Ianus : — cu una să privească îndărăt spre trecut, către

67
drumuri bătătorite, cu alta înainte, spre viitor, către poteci
încă neumblate.
Şi să amintim numai aici, pentru a ne rezerva dreptul de
a insista pe larg în altă parte, ce săvârşiri artistice am avut în
paginile „Gândirei". Poeţi şi prozatori de diverse formaţii, unii
derivaţi din semănătorism, alţii din simbolism, sau din
expresionismul german, care după încercări de artă în vechi
tipare sau dibuiri de tot felul, a descins în paginile „Gândirii"
pe căi proprii la matca tradiţiei, reinnoind-o şi vivificând-o.
Ce evoluţie superbă s'a făcut în sânul literaturii române sub
semnul gândirismului! Dela Coşbuc, la Nichifor Crainic,
Lucian Blaga, Ion rillat, Adrian Maniu, sau dela M. Sadoveanu
la Cezar Petrescu ori Gib. Mihăcscu. O pendulare între
pământ şi cer, de excludere dar şi de întâlnire.

IDEOLOGIE LITERARA

O dogmatizare a nouăi formule artistice s'a produs

sporadic, dar clar chiar din primele pagini ale „Gândirei" La
articolele ideologice ale lui Cezar Petrescu şi Adrian Maniu
din primul număr, — unul al lui Lucian Blaga: „Revolta
fondului nelatin", şi la notele prizărite prin paginile ei,
„Gândirea" a început cu anul doi să aibă lămurirea crezului ei
prin Nichifor Crainic. Isus în tara mea. Politică şi Ortodoxie şi
Parsival, toate eseuri ce nu constitue altceva decât preludiul
dogmatizării ideolog ei gândiriste din anul 6 şi următorii. E
bine să amintim aici că, tot dela primele pagini, alături de cei
câţiva care au orientat spiritualitatea gândiristă în anii de
haotice idei, a fost şi Demian, iconarul „Gândirei". Prin
desenele şi vignetele lui de superbă simplitate liniară, a
descifrat semnele noului ideal artistic şi a întregit noua
viziune creatoare într’o vreme când nu se putea opera atât de
facil cu noţiuni si idei.

68
Un sens teologic al frumosului. Cei de o aceeaşi
confraternitate spirituală, generaţia creaţionistă a „Gândirei",
au avut dintru început credinţa că din impulsia focului
interior vor ţâşni, la timpul cerut, valorile care să le lumineze
calea. Şi nu s’au înşelat Căci din atmosfera în care colcăia noul
ideal artistic, — urmărit în faza lui iniţială în paginile
posterioare, şi pe care gândiriştii nu l-au văzut ca o
încorsetare dogmatică, ca un program de lucru supus nouăi
echipe creatoare, cu puncte sacrosante, imuabile, — au ţâşnit
aşa zişii ingineri ai spiritului directiv gândirist. Printre aceştia
: Cezar Petrescu, Adrian Maniu, Demian, Ion Pillat, Lucian
Blaga şi Nichifor Crainic; toţi căutând a se lămuri şi a
desprinde caracteristicile nouăi viziuni artistice, au ajuns să
dea un alt sens frumosului, alcătuind astfel o adevărată
poetică găndiristă. întrucât cel din urmă, Nichifor Crainic, a
fost dintru început luminător de orizonturi ideologice, şi mai
ales că a avut norocul să rămână până la urmă mentorul
gândirismului, vom căuta ca in paginele ce urmează să
expunem pe larg doctrina sa ideologică, presărată in zecile de
caiete ale „Gândirei” din cei 18 ani de apariţie, înţelegând ca
totodată, acolo unde se va crede necesar, să coroborez
credinţele acestuia cu ale celorlalţi gândirişti.
Structurizări spirituale. S’a spus că a existat şi mai există încă
„o dramă a gândului şi a scrisului românesc”, dispreţuit,
prigonit, osândit, pentrucă a fost şi stărue să rămână
substanţialmente românesc.
Şi s'a mai spus că a existat o dramă Nichifor Crainic,
neînţeles, urît, prigonit, pentrucă răsucit în vieata neamului
creştineşte şi româneşte. Iar drama lui. a fost drama multora.
A tuturor celor care au căutat să pipăe inima neamului şi să
aducă pe Dumnezeu în ţara lui, într’un veac în care s’a tras cu
puşca in faţa lui Hristos. Căci veacul nostru a fost prin
excelenţă predominat de titanismul ateic, prelungire a
pozitivismului lui Comte, a darvinsimului şi materialismului

69
ştiinţific marxist. Iar la încăerarea acestui spirit ateic, a
monstrului cu mii de capete, cu spiritul divin a asistat şi
Nichifor Crainic, s'a găsit şi el în vâltoarea luptei în cea dintâi
jumătate a secolului trecut.
Din întortochiatele meandre biografice ale acestuia
respiră atmosfera sufocantă a veacului său, şi mai respiră acea
încordare a omului de a se smulge din ea, de a evada din
carcera pozitivismului spre orizonturile tainice ale lumei, spre
divinitate, singurul climat ce convine lui şi sufletului omenesc
în genere. Acuzat in militantismul său ortodoxist că nu ar fi
original şi că ar fi o simplă modă de împrumut recent, —
Rainer Maria Rilke, Nichifor Crainic, răspunzând acestor
acuze, ne introduce minunat în încrengătura sa spirituală.
...„In toamna lui 1912, duceam din seminarul teologic în
Universitatea din Bucureşti, un mănunchiu de convingeri
contradictorii ca însăşi elementele învăţământului
seminarial, un clocot de porniri idealiste ce se cereau generos
cheltuite, fragmente de idei pe care le-aş fi vrut întregite şi
contopite într’un centru superior, şi o sumă de întrebări încă
fără răspuns, sau cu răspunsul pe jumătate. Eram oglinda
sdrobită în cioburi, fiecare ciob reflectând diform
o parte din marele chip ce trebuia să existe undeva întreg şi
desăvârşit : eram imaginea credincioasă a conglomeratului de
discipline ştiinţifice şi teologice, grotesc înfăţişate de
didactica seminarială.” Şi tânărul teolog aştepta ca acest
conglomerat ştiinţific şi acest suflu chinuitor să fie tămăduit
de flacăra marilor maeştri ai Universităţii. ...„Dar, peste tot
Universitatea sufoca. Spiritul pozitivist te limita strict,
anecdota zeflemistă îţi tăia avântul; indiferenţa totală fată de
orice trece dincolo de datele experimentale şi de documentul
istoric te paraliza." (Gândirea, VIII, nr. 2, pag. 76.)
Ateismul veacului cu pozitivismul şi ma terialismul ştiinţific,
se prelungea aşa dar dincolo de pragul lui 1900. Şi sufoca nu
numai Universitatea, ci întreaga vieaţă publică; tineri
învăţăcei de-ai lui Ion Nădejde încheiau cărţile poştale cu „cât

70
despre Dumnezeu, te anunţ că nu există", iar bolovani
gigantici, cum spune Crainic, căutau să spargă cerul, să
sgudue pământul şi să desgrădineze din ţâţâni ordinea
universală.
In această atmosferă, tinerii teologi totuşi, căutători de
Dumnezeu, nu-şi pierduseră speranţa într’o deşteptare, într’o
mişcare nouă, într’un început de vieaţă intelectuală religioasă.
Printr’un ziar al timpului, Nichifor Crainic îşi exprima dorinţa
că tinerimea are nevoie de un „om pregătit şi cutezător care
însuşindu-şi libertatea cugetării creştineşti, ridicat deasupra
banalităţii omorîtoare, să taie drum nou, să ne culeagă pe toţi
din inerţia rutinei seculare şi să producă astfel nu inovaţii
critice, nu ştirbiri în fixitatea dogmelor noastre, dar un curent
sănătos, intens şi limpede, de vieaţă intelectuală religioasă".
(Lumea Nouă, 4 Februarie 1913.) Dar zadarnic era aşteptat.
Omul acesta avea să apară din mijlocul tinerimii lacome
de dumnezeire, născută să moară pentru Iisus. Şi a apărut în
însăşi persoana lui Nichifor Crainic.
Fruct al unei pregătiri teologice dintru început, copil al
veacului său — trăind dureroasa experienţă schiţată mai sus,
o adevărată dramă lăuntrică, dramă a oricărui spirit de elită
dela începutul veacului al XX-lea —, trecut apoi prin vâlvătaia
de foc a războiului şi, mai ales, pârguiţ „la învăţămintele
istoriei româneşti cu acei străbuni care-şi identificau sufletul
cu religia," feciorul de ţăran de pe meleagurile Vlascei a pornit
în fruntea neamului pe drum bătătorit de veacuri, dar năpădit
de un buruieniş otrăvitor, a pornit pe drumul încreştinării
noastre intelectuale. Un drum mare, Irumos, dar spinos.
Structurizat sufleteşte în atmosfera seminaristă şi într’un
peisaj cultural aparte, descrise mai sus, întemeiat pe elemente
de filosofie antică şi modernă, şi mai ales pe filosofia sfinţilor
părinţi, idealul artistic al lui Nichifor Crainic nu putea fi decât
o prelungire a fiinţei sale spirituale. Nu putea fi decât Intr’un
sens teologic al frumosului.
Ca şi Titu Maiorescu sau Nicolae Iorga, Nichifor Crainic

71
nu are un tratat de poetică şi de filosofie a artei. Totuşi el, ca
şi autorul esteticei hegeliene la noi, sau ca esteticianul din
acele substanţiale Cugetări, a căutat să-şi presare gândurile
sale despre artă şi artist în diferite studii. Volumele: Puncte
cardinale în
haos şi Ortodoxie şi Etnocratie, ca si încă multe eseuri
publicate în paginile „Gândirei", ne conduc suficient în a fixa
limitele esteticei la Nichifor Crainic. In prezentarea acestei
estetice, voiu întrebuinţa procedeul clasic: întâi o urmărire a
ideilor despre artă în general, sau ceea ce s’ar putea numi o
filosofie a artei, iar în al doilea — aplicarea acestor idei la
realităţile româneşti, sau ceea ce s'ar numi o concepţie despre
arta şi cultura naţională.
La întrebările ce privesc filosofia artei în general: ce este
frumosul, care este înţelesul lui metafizic, ce este arta şi
artistul şi care este funcţia lor socială, răspund în deosebi
două studii nepublicate în volum : Intre Apolo şi Iisus
(„Gândirea” VII, nr. 1 şi 2) şi Sensul teologic al frumosului
(„Gândirea", XII, nr. 7 — 9 completate fiind de un al treilea,
republicat în „Puncte Cardinale în haos", Mărturisire de
credinţă.
Cum spuneam, profund cunoscător al filosofiei
patrologice — atât de necunoscută în România, înţelegător
subtil al problemelor pe care i le pune istoria culturilor
omeneşti, Nichifor Crainic porneşte în concepţia sa de vieaţă
dela un mare adevăr: că individul şi omenirea e pârjolită de
vâlvătaia unor continui aspiraţii „prin care sufletul năzueşte
la recunoaşterea de sine însuşi în Dumnezeu". E ceea ce se
numeşte in termen teologic necesitatea mântuirii. „Din aceste
aspiraţii către Dumnezeire, către un paradis pierdut deasupra
noastră, dintr’acea mare nelinişte ce ne-o dă acel sentiment
de rămaşi pe dinafară, izvorăşte surdul impuls de a ne salva
din vremelnicie. Toată fapta, toată creaţia umană, ce umple
timpul şi spaţiul acestui pământ nu este altceva, în ultima
semnificaţier decât simularea frumuseţei inaccesibile, a

72
acestui raiu ce dogoreşte de departe memoria ancestrală a
omenirii şi înroşeşte oţelul voinţei de înălţare către el. ...Şi
fiecare nobilă operă a mâinelor omului e o treaptă mai mult
ridicată în asaltul Ierusalimului ceresc".
Insetat astfel de frumuseţea divinităţii inaccesibile,
artistul încetează de a mai fi liber, iar arta sa o categorie
autonomă, suficientă sieşi, o artă pentru artă cum s’ar spune.
Aşa a fost întotdeauna. Căci dacă ar fi altfel, spune Nichifor
Crainic în Intre Apolo şi Iisus, Acropolea ni s'ar părea o
absurditate a spiritului elen. Ori arta greacă a fost, de fapt,
expresia plastică sau poetică a zeilor. „Religia greacă se
întemeia pe sensualitate, arta greacă la fel; principiile ei erau
date în natură, „Marele Pan" era simbolul trupeş al
instinctelor elementare, al forţelor naturii şi al freneziei
simţuale." Dar, odată cu creştinismul „Marele Pan a murit",
adică vroia să se spună că a murit frumuseţea carnală, zeiţa
amorului păgân. Şi într’adevăr, spune Crainic* creştinismul,
aducând ordine nouă în gândirea şi practica lumii, răsturna
totodată ordinea. gândirii şi vieţii antice şi, împreună cu ea,
canonele şi armonia artei greceşti. Astfel că arhitectul păgân
se converti şi în loc de Acropole a clădi sfânta Sofia şi domul
gotic din templele dărâmate ; poetul cântă imnurile lui
Grigore şi turnă cerneală în călimara lui Dante. Fidias deveni
Michel Angelo iar Plato, fericitul Augustin. ...„Şi odată cu
braţele de piatră imaterializată. ale domului gotic, spune
autorul „Ţărei de peste veac*, se ridicau spre acelaşi cer
rugăciunea călugărului, fapta războinicului, calculul omului
politic, gândul filosofului şi cântecul poetului. Ramurile
activităţii omeneşti se adunau sus, în aceeaşi coroană de
frunziş ce fremăta in ritmul eternităţii. Arta albăstrea toată
această capodoperă de cultură organic concrescută cu fumul
de tămâie al rugăciunii”. (Intre Apolo şi Iisus, VII, nr. 1 şi 2).
Spiritul modern însă, începând cu Renaşterea, se ridică
împotriva acestei organicităţi, se răzvrăteşte împotriva
dumnezeescului, care a învăluit cu mantia sa omenescul

73
creator. Artă şi ştiinţă, stat şi societate, umblă în noua eră pe
căi secularizate, cum spune Berdiaev. Tranziţia dela istoria
medievală la aceea nouă înseamnă o hotărîtă întoarcere dela
dumnezeesc la omenesc, dela profunzimea divină, dela
reculegerea lăuntrică, la aparenţa culturală exterioară.
„Laicizată, secularizată, desrădăcinată din adâncimile
misterioase ale lui Dumnezeu, de unde îşi sorbea puterile,
arta îşi caută în centrul de greutate şi scopul. Autonomia ei se
uneşte la început cu artă pentru artă, ca rând pe rând să
oscileze şi să rătăcească prin toate lozincele esteticei
moderne", care reduce arta la o problemă de tehnică.
Impotriva unui frumos laicizat, secularizat, desrădăcinat
de adâncimile misterioase ale puterii divine de spiritul
modera, împotriva unei estetice care autonomizează arta şi o
poartă pe căi anarhice, se ridică Nichifor Crainic. Şi datorită
unei profunde cunoaşteri filosofice şi mai ales printr'o
caracteristică fineţă de teolog, ca şi printr’o intensă trăire a
creaţiei artistice — el însuşi fiind un mare gânditor — poet
creştin, reuşeşte să ne dea un sens teologic al frumosului, pe
plan teoretic şi în domeniul realizărilor noastre spirituale.
Intr’un articol amintit, publicat în „ Gândirea" sub chiar
titlul de Sensul teologic al frumosului, articol de mari
proporţii şi care ar putea forma Insuși titlul unui sistem
estetic, Nichifor Crainic îşi fixează poziţia sa față de artă în
general şi față de artist. Considerând că raţiunea umană nu
are valoarea absolută, analogă cu revelaţia, şi considerând că
filosofia modernă reprezintă o infinitate de sisteme, „şi câte
sisteme atâtea cioburi de oglindă în care realitatea se reflectă
diformată de optica personalităţii autorilor”, teologul poet,
luându-şi de maestru pe sfântul Dionise Areopagitul, ajunge
la stabilirea unui nou concept estetic de natură obiectivă,
transcendentă, mistică. Sfântul părinte, în tratatul său Despre
Numele Divine, are un pasaj devenit celebru pentru
esteticieni, în care spune că «sfinții noştri teologi preamărind
pe cel infinit de bun, spun de asemenea că el e frumos şi e

74
frumuseţea însăşi, că el e dragostea nemărginită şi cel prea
iubit, şi-i dau toate celelalte nume ce convin frumuseţii plină
de farmec şi mamă a lucrurilor pline de graţie.” Aceste nume
ale sfântului Dionise au acelaşi înţeles ca şi „ideile
platoniciene," un semn, o reprezentare a relaţiilor şi ceea ce e
numit, se concepe şi există. Şi în aceeaşi ordine de idei,
Dionise Areopagitul mai adaogă: „că fiecare formă are un sens
ascuns şi e tipul sensibil al unei realităţi misterioase".
Pornind dela concepte şi dela această realitate
misterioasă, Nichifor Crainic se ridică cel dintâi la noi către
înţelesul unui frumos sofianic. Că realitatea misterioasă este
în sfârşit înţelepciunea divină, sofia, cu un cuvânt grecesc,
care înseamnă „cauza producătoare, perfecţionarea,
conservarea şi termenul oricărei înţelepciuni generale."
Această învăţătură despre înţelepciunea divină, a fost reluată
cu o uimitoare amploare de cugetarea rusească contimporană
: de un Solowiew, Florenscki, Bulgakov, iar la noi de Nichifor
Crainic şi mai pe urmă de Lucian Blaga. După toţi „sofia e
frumuseţea", iar „arta, sau în general frumuseţea, este o
mărturie de sine a sofiei". însuşi Lucian Blaga spune că
sofianicul este un sentiment difuz pe care îl are omul ortodox
— că transcendentul coboară, revelându-se din proprie
iniţiativă şi că omul şi spaţiul acestei lumi vremelnice pot
deveni vas al acestei transcendenţe. Că soţia este ordinea şi
înţelepciunea divină care coboară în vremelnicie, făcându-se
vizibilă şi imprimându-se materiei. (Spaţiul Mioritic p. 105,
ed. 1).
Gândirea dionisiană se întâlneşte nu numai cu doctrina
sofiologică rusească şi românească, dar şi cu dialectica poeziei
pure a lui Henri Bremond. Esteticianul francez pornind şi el
dela ideea că poezia nu este un produs al raţiunei, ajunge la
convingerea că frumuseţea se datoreşte aceleiaşi realităţi
misterioase; că dedesubtul sonorităţii cuvintelor „urechea
poetică să asculte muzica tăcerii", căci „poezia pură e tăcere şi
misticism". Şi termină încheind vestitul său discurs, ţinut în

75
faţa celor cinci Academii, că artele „aspiră toate, dar fiecare
prin mijloacele magice care i sunt proprii,—cuvintele, notele,
colorile, liniile, aspiră toate să se contopească cu rugăciunea”.
Ţinând seamă asttel de filosofia estetică dionsiană ca şi de
cele mai caracteristice aspecte ale esteticii moderne —
sofianismul şi estetica mistică franceză, Nichifor Crainic
conclude în acel Sens teologic al frumosului că „frumuseţea
există obiectiv şi transcendent. Ea e însuşi numele lui
Dumnezeu întipărit cu tipare de lumină în creaţiune.
Reflexele ei ne ating cu luciri de fulger şi la farmecul ei
participăm prin contemplaţie, prin acel instinct imediat ce ne
face să tresărim la sesizarea a tot ce e proporţie, armonie,
perfecţiune şi strălucire. E iubirea sădită în noi, puterea de
atracţie între cele de jos şi cele de sus, care se înalţă către
sferele superioare pentru a putea întrezări ca prin enigmă şi
prin văl, limpezişul fulgerător al oceanului de armonii în care
lumea noastră nu este decât o insulă scăldată în lumină. A
reda ceva din acel farmec e menirea geniilor care au creat arta
omenirii".
In concepţia gândiristă aşa dar, frumosul nu trebue luat în
sensul raţionalist—hegelian spre exemplu, ci în sensul
teologic. De esenţă divină, obiectiv şi transcendent, de o
transcendenţă care coboară în vremelnicie, făcându-se
vizibilă şi imprimându-se materiei, frumosul e sădit în noi şi
în inima neamului. El e „sofianic", e plin de realitate
misterioasă, de o strălucire divină şi de un farmec negrăit. „Nu
arde oare o strălucire dumnezeiască — se întreabă Nichifor
Crainic, în toate capodoperele geniului omenesc, ce au
izbucnit, asemenea universului din neant — mirosind
proaspăt a perfecţiune, din inima profundă a neamului ?“ A
reda ceva din această strălucire, spune acelaşi, e menirea
geniilor care au creat arta omenirii.
Artistul deci, în concepţia poeticei gândiriste, are o
menire cu totul aparte. El nu mai este artistul antic care
vorbea în numele zeilor, sau cel creştin— în al lui Iisus, şi cu

76
atât mai mult cel modern, care vorbeşte în numele său
personal şi al unei estetice confecţionate după o anumită
raţiune de a fi, ci „artistul gândirist este un mărturisitor al
neamului întru Dumnezeu, un mijlocitor între pământul şi
cerul nostru, între noi şi arhetipul de frumuseţe, de
perfecţiune" . Intre Dumnezeu ca izvor al frumuseţii şi inima
neamului ce aspiră după ea, scriitorul e un mijlocitor. In opera
lui vibrează elementele acelui suprem acord în care sufletele
biciuite de groaza vremelniciei se regăsesc pentru o clipă
măcar, in armonia vastă a infinitului. (Nichifor Crainic
„Puncte Cardinale în haos", pag. 157).
In lumina acestei estetice teologale, o cultură şi o artă
autohtonă, tradiţională, religioasă, —la noi ortodoxă, ne
apare ca firească, iar scriitorul nu poate fi decât naţional,
român şi creştin — un corolar inevitabil la o doctrină atât de
organic închegată. Gândirismul — filiaţia şi Concepţia despre
ideile nouipe care le afirmă. filosofia artei în general la
Nichifor Crainic, expusă în cele două articole amintite şi
sumar prezentată de noi, ar apărea ca ceva livresc, ca o
estetică de cabinet, dacă am face abstracţie de militantismul
său ideologic din padinile „Gândirei". Aşa însă, ea ne apare ca
o dogmatizare a unor credinţe fluturate pe o aceeaşi baricadă,
în diferite etape, într'o aprigă luptă dusă pentru stabilirea
unui ideal artistic. Gândurile sale despre un sens teologic al
frumosului şi despre un nou rol al artistului, sunt străfulgerări
de iluminat, de vizionar ce-şi căuta drumul într'un păienjiniş
de concepte. Ele izvorau de sigur dintr’o conştiinţă de
luptător luminat de poziţia pe care o ocupa, dar şi din însăşi
firea lui de zămislitor, de ideolog şi poet, două altare ale
aceluiaşi templu în care oficiază un singur preot.
Altădată, multă vreme şi pentru mulţi, arta şi ideologia
„Gândirei" li s'a părut artificială, ba chiar de împrumut, astfel
că pentru atmosfera românească de după războiu,
gândirismul a fost pe rând când o formulă vetustă, când —
pentru alţii, o formulă artificială sau de împrumut.

77
Tradiţionalism, mit etnic, mit folcloric, spiritualism, cu alte
cuvinte autohtonism şi ortodoxism ? Astăzi sunt noţiuni care
au 'intrat în vocabularul românesc cu înţelesul lor propriu.
Pană la impunerea lor însă s’au dat lupte, unii au fost învinşi,
alţii învingători. Se credea la un moment dat că alte noţiuni
cu alte înţelesuri vor triumfa şi-şi vor impune spiritul lor:
europeism, modernism, ateism. Intr'o vreme s'a rostit de către
un profesor universitar cuvinte ca acestea că „directivele
tradiţionaliste, naţionale şi ortodoxe înseamnă, prin exces, un
atentat la libertatea şi la educaţia intelectuală a generaţiei de
azi", cuvinte pe care azi le primim cu zâmbetul pe buze şi pe
care însuşi cel care le spunea nu le mai recunoaşte.
Ele îşi aveau insă adânc înfipte rădăcinile in sufletul
Românilor încă din acel veac al XLX-lea, al pozitivismului şi
marxismului ştiinţific, care au avut darul să deslipească
sufletul de cer şi să desrădăcineze pe om de pământul său. Să-
l facă să nu mai creadă în Dumnezeul părinţilor şi să nu se
mai socoată fiu al unui pământ naţional, să taxeze de pur
atentat la „libertăţile
omului" orice încercare de indumnezeire şi împământenire a
omului şi a culturii lui. De sigur că la această stare de spirit a
contribuit în cea mai bună măsură şi educaţia, pregătirea în
sfera de cultură a unui popor care iţi dicta :
„fii cum sunt eu". Şi intelectualii noştri, entuziasmaţi de acest
îndemn, au ridicat imitaţia la rangul de lege. Nimic nu se
putea naşte în România fără ca mai întâi să nu se fi născut la
Paris. Orice valoare autohtonă era racordată şi judecată după
un model strein. Chiar dacă
o idee mare s a născut dintr'o minte românească, ea nu a fost
acceptată decât ca o anexă a culturii europene. Pârvan,
Crainic, Blaga, — tot atâtea modele—Huserl, Rilke... Intr’o
astfel de sferă am fost târîţi de aşa zişii intelectuali — anexe.
Totuşi, în această atmosferă, lipsită de atâta mândrie
românească, s'a găsit o mână de tineri care a Îndreptat
privirile noastre către noi, către duhul etnic. „Fii tu însuţi",

78
acesta a fost imperativul gândiriştilor care, după o
independenţă politică, au decretat o a doua neatârnare,
neatârnarea spirituală.
Ce-i drept, unii din ei mai sângeraseră şi altădată pentru
un asemenea ideal. Piaţa Teatrului Naţional şi 1906, lupta
pentru limba românească, erau duioase aduceri aminte,
paginile „Neamului Românesc" sau ale „Semănătorului"
mărturisesc aceeaşi credinţă —toate nu formează decât
pietrişul unei comune prunduiri sufleteşti. Şi aici simbolica
goană a torţelor, mitica legendă ateniană, căpăta o sublimă
trăire. Dela „Semănătorul" la „Gândirea", şi dela Nicolae Iorga
la Nichifor Crainic este o punte care leagă dar şi care desparte.
Am mai accentuat această filiaţie spirituală şi în altă parte. Ea
însă se impune a fi urmărită mai în deaproape, căci numai
astfel izbutim să punem în lumină ideile noui pe care le afirmă
„Gândirea".
Târziu, după ce sporadic schiţase noua credinţă literară,
cu pătrunzătorul dar al lucrurilor Nichifor Crainic fixează
poziţia gândirismului faţă de semănătorism. Ţinând seamă că
genialul animator al „Semănătorului" avea de scop unitatea
politică a Românilor, două idei forţe se disting din întreaga
încordare semănătoristă: ideea istorică şi ideea folclorică.
Trecutul cu oamenii lui, poate oferi artiştilor motive pentru
creaţia lor; ţăranul, care alcătueşte pătura cea mai curată şi
cea mai caracteristică, are „în portul, în datinile, în graiul lui,
în puterea şi în spontaneitatea de cultură ceea ce trebue
pentru a da unei opere literare coloare, energie, vioiciune."
Aşa că ţărănismul „Semănătorului" era o exaltare a neamului
însuşi, a eroismului anonim care avea să însufleţească armata
viitorului războiu. Iar paseismul semănătorist, acel refugiu în
trecut, era o dogmă literară, o credinţă, întrucât putea oferi
un prototip al unirii, o demonstraţie istorică a dinamismului
unionist. Acesta a fost sensul artei semănătoriste şi funcţia
socială a ei.
Dar oare prin trecut, se întreabă Nichifor Crainic, se poate

79
înţelege numai o exaltare a eroismului şi a paginilor pline de
glorie, iar prin vieaţa populară, prin ţăran, numai acel om al
instinctelor primare în sânul naturii? Nu.
Semănătorul s'a oprit la drumul jumătate. Noi continuăm
şi completăm”. „Trecutul şi ţăranul în care se rezumă doctrina
artistică a „Semănătorului" e ceea ce noi, continuând-o, am
numit în perspectivă istorică tradiţionalism, acordându-i o
mai largă semnificaţie de mit etnic, iar în perspectivă actuală
autohtonism, acordându-i o semnificaţie mai largă de mit
folcloric” („Puncte Cardinale în haos , pag. 256—260). Cu
aceste precizări suntem chiar în miezul gândirismului
ideologic. O observaţie ar fi însă de făcut : că la dogmatizarea
de mai sus a artei gândiriste, la enunţarea unui concept de
artă naţională atât de organic închegat, la fixarea lui
dogmatică, s’a ajuns cu mult mai târziu. Sensul tradiţiei a fost
scris abia în 1929, iar Mărturisire de Credinţă, tocmai în 1934,
ambele fiind pline de esenţă ideologică. O atmosferă însă de
artă nouă, după cum am văzut, s'a afirmat dela primele
numere ale anului întâi. Articolele scrise de Cezar Petrescu,
Adrian Maniu ori Lucian Blaga, au căutat să îngrădească
tendinţele spiritului novator in artă şi literatură. Insuşi
Nichifor Crainic a luat loc cu anul doi printre cei care au
căutat să dea, după războiu un concept nou artistic. Şi
elementele gândiriste au ţâşnit cu atât mai gâlgâitor şi s’au
polarizat în jurul nouăi dogme literare*, cu cât adversităţile
sporeau şi cu cât loviturile erau mai aprige.
Iisus în Ţara mea (1923, II, nr. 11-12), Politică şi Ortodoxie
(1923 III nr. 5) şi Parsival (1924, III, nr. 8, 9,10) sunt tot atâtea
puncte de reper, focuri aprinse pe culmi din ce în ce mai
luminoase, întru fixarea unui drum pe care avea să meargă
întreaga spiritualitate română,, câte atacuri adverse au fost.
Ele cuprind germinativ fructul etiologic al gândirismului de
mai târziu, când liniştea şi limpezirea apelor vor îngădui
autorului lor, să arcuiască în superbe boite de ideologism
literar o credinţă ce colcăia în sufletu-i încă de pe acum, din

80
1922. Scrise într'o vreme când pe buzele tuturor era acel
cuvânt de europenizare a noastră, de anexare spirituală a
României Mari la cultura Franţei, si când asaltul furibund al
modernismului dela Contimporanul, Punct sau unu, ajunsese
la un moment culminant, în 1924, ele ccnstitue pentru cultura
şi literatura română adevărate date cruciale. Acum, în această
vreme, ca şi în legenda germană, Klingsor — întruchiparea
occidentală se arăta celor de pe malurile Dâmboviţei în forme
strălucitoare, seducătoare, încât acel îndemn „că mergem
către Europa", către europenizarea vieţii noastre spirituale,
era socotit ca latal. Puterii lui Klingsor însă, Nichifor Crainic
îi opune pe Zamolxe, întruparea puterii elementare, informă,
neconturată de cunoaşterea de sine, pe copilul naiv al naturii,
pe omul fără istorie strălucitoare, dar pe omul autohton în
care zace „muntele de mister al vremii, de unde gâlgâe
izvoarele de vieaţă etnică." Astfel că formulei de
occidentalizare a noastră, îi opune o formulă de
autohtonizare. Un tradiţionalism autohton ce capătă în
concepţia gândiristă amploarea de mit etnic, de mit al
sângelui.
Acea tinereţe fără bătrânete, de care vorbesc basmele
noastre constitue un „mit al sângelui, al sângelui misterios,
alcătuit din vlaga tuturor popoarelor ce s'au suprapus cu
veacurile în această ţară, hrănit de grâul şi de vinul
pământului, şi biciuit de dogoarea soarelui şi de pleasna
vântului, — a cărui roşie vigoare pulsează în trupul definit al
poporului de azi. Tinereţe fără bătrâneţe e însuşi sângele
acesta care se ramifică în noi toţi şi prin a cărui taină vie ne
simţim solidari între noi, moştenind pe cei care au trăit mai
înainte şi trăind în cei care se vor naşte. Fizionomia culturii
româneşti o va da acest sânge misterios. („Sensul Tradiţiei"
«Gândirea" VI, 1926). Aşa dar, în concepţia lui Nichifor
Crainic şi a gândirismului, tradiţia nu mai este o forţă statică,
ci una dinamică. Nu o tradiţie istorică de zapise, de modele
formale, aşa cum o concep francezii* ci o tradiţie de sânge

81
care pulsează dinamic şi colorează misterios cultura şi arta
unui neam. Tradiţionalismul francez poate fi static, romantic
şi paseist, findcă are îndărătul lui glorie şi realizări desăvârşite
ce pot servi de modele prezentului. Dar noi ? Nici chiar
semănătoriştii n’au luat tradiţia în sensul romantic al
cuvântului de a plânge pe ruine şi de a regreta vremuri ce nu
mai sunt; de a suspina „mereu după vremea pârcălabilor, ori
să facă din busuioc ultima expresie a vieţii noastre naţionale".
O minte limpede şi înţelegătoare a fenomenului nostru
literar, un vechiu semănătorist spune că „tradiţionalismul ni
se înfăţişază ca o acţiune în care puterile trecutului se
împreună creator cu aspiraţiile prezentului; nu poţi crea
rupând legătura cu trecutul şi nu poţi fî tradiţionalist,
smulgântu-te din mijlocul prezentului". (D. Tomescu —
„Atitudini politice şi literare," p. 198. 199). Incât nici în mintea
dd. Tomescu, Făgeţel, Dragnea, tradiţionalismul n'a fost
conceput ca paseist, ca „bolovani în calea prezentului", ci ca o
forţă vie ce leagă trecutul unui neam cu prezentul. Insă
multor europenizaţi, multor intelectuali — anexe, li s’a părut
că vieaţa românească începe cu vieaţa lor, şi de aici
imprecaţiile la adresa trecutului şi a celor ce îl reprezentau.
Dacă însă pentru mulţi din cei ce au discutat problema
tradiţionalistă, discuţia lor se menţinea la o serie de atribute
vagi şi de suprafaţă, la Nichifor Crainic ea capătă înţelesul
propriu, adânc şi personal. La tradiţia sângelui care e de
natură biologică, acesta mai adaugă o tradiţie a limbii, a
pământului, a sufletului. „Precum trăim în tradiţia sângelui
românesc, tot astfel trăim în traditia sufletului românesc". Iar
marea sângelui şi a graiului, adică masa poporului român, are
ca suport pământul ţării. Şi cu această nouă noţiune,
pământul, am intrat pe un alt făgaş ce deschide orizont larg
înţelesului tradiţiei noastre autohtone.
Moştenim, spune Nichifor Crainic, un pământ răsăritean,
aşezat în Orient, ceea ce a făcut ca „un larg fluviu de
orientalism să curgă deci în marea sufletului nostru popular".

82
(Parsival,” III, 1924). Autohtonia noastră aşa dar este o
profundă rezonanţă a sângelui, a graiului, dar şi o rezonanţă
a pământului oriental, în care românul cu tot ce are el a
crescut cu râul, cu copacul şi cu pasărea cerului.
Mai târziu, un alt gândirist, poetul şi filosoful Lucian
Blaga, reia în studiile sale atât de mult discutate, idei
gândiristice, şi le dă, aprofundându-le, un înţeles şi mai
adânc. Astfel, pământul care colorează tradiţia şi cultura unui
neam este amplu prezentat în volumul publicat mai înainte
de „Gândirea", in Spaţiul Mioritic. Lucian Blaga spune că
dincolo de „misterul sângelui, românismul e un patrimoniu
stilistic, alcătuit în parte din determinante ce-i aparţin
exclusiv", în parte din determinante ce îl depăşesc. Iar prin
aceste determinante stilistice în concepţia filosofului nostru
se înţelege că individul şi un popor în general, e hărăzit să
trăiască pe un pământ de cumpănă, ce-i creează un aşa zis
orizont spaţial al subconştientului, rupt din înlănţuirea
condiţiilor exterioare şi înzestrat cu o structură
fundamentală. Şi „Orizontul spaţial al subconştientului poate
cu adevărat dobândi rolul de factor determinant în structura
stilistică a unei culturi sau a unei spiritualităţi, fie individuale,
fie colective". Odată enunţat acest principiu, gânditorul
nostru a deschis ferestre largi culturii neamului.
Iar tradiţionalismul autohton, prin contribuţia acestuia
capătă o strălucire şi un fundament puternic. In el se cuprind
date geo-antropologice — de solidaritate a omului autohton
cu sângele şi morţii săi, dar şi cu pământul, cu cosmosul.
Sânge, pământ, limbă, toate elemente tradiţionale, amplu
susţinute şi seducător prezentate mai întâi de Nichifor
Crainic şi apoi de Lucian Blaga, servesc ca fundament şi ca
factori hotărîtori le închegarea unei creaţii anonime a
neamului, la plăsmuirea acelei culturi populare. Datorită lor,
neamul românesc va fi înclinat spre un anumit fel de
poetizare a vieţii, spre un anumit fel de a plasticiza, de a cânta
şi de a filosofa, de a crede într’un Dumnezeu. N’avem noi oare

83
o poezie populară, o doină a noastră şi un sentiment
caracteristic nouă—dorul, în care parcă tainic se străvede şi
etnosul dar şi armonia pământului? Şi nu avem noi un dar al
nostru de a încondeia ouăle de Paşte, de a încrusta în lemn,
dela furca de tors până la troiţele dela răscruci de drumuri,
sau de a combina colorile pentru ca să avem acele minunate
scoarţe româneşti?
Apoi in doină sau în baladă, sau strigături,, vom întâlni fie
o nuanţă pe care o dă sângele dacului din noi, fie a latinului
sau a slavului. Dar vom mai întâlni şi acea nuanţă a spaţiului
mioritic, acea vieaţă de plaiu „care circulă sub zodiile unui
destin ce-şi are suişul şi coborîşul, înălţările şi cufundările de
nivel”, un suflet „care suie şi coboară pe un plaiu ondulat
indefinit, tot mai departe, care vrea să treacă dealul ca
obstacol al torţei, şi care totdeauna va mai avea de trecut încă
un deal şi încă un deal“ (Lucian Blaga op. c. pag. 21); şi vom
mai întâlni acel duh al pitorescului nostru, acea discreţie, acel
gust pentru coloare, pentru podoabe, pentru arabesc, ce se
desprinde din plastica şi arta populară, caracteristică tuturor
balcanicilor. „Setea de coloare, de amănunt, de variaţie, de
belşug, de forme, jocul sieşi suficient al imaginaţiei, beţia
ornamentului şi aventura arabescului, se realizează în sud-
estul european şi în răsăritul apropiat ca o haină a unei întregi
culturi." (idem pag. 166).
Originalitatea creaţiei şi culturei noastre po porane este un
fapt arhicunoscut şi nediscutat. Ea ne apare strălucitoare şi de
o bogăţie rarăt datorită acestui pământ balcanic, sângelui, dar
şi împrejurărilor istorice în care s'a închegat vieaţa noastră
rurală. Cum spune Blaga, noi am fost nevoiţi multă vreme să
boicotăm istoria de tip major, să ne creem o cultură, o vieaţă
sufletească de plan minor, — dar organică, acolo în fundul
unei văi, într'un fund de sat. Satul românesc este păstrătorul
matricei noastre stilistice, în el găsim un duh românesc, un
autohtonism viu.
O îndeaproape cercetare a materialului folcloric, zămislit

84
în această vieaţă minoră de saţ, ne-ar duce la o cunoaştere a
acestui duh, iar o vivilicare a lui, o trăire în plăsmuirea noastră
cultă e tot ce ar putea să dea o mişcare proprie spiritualităţii
româneşti. Astfel că dela simpla prezentare a unui ţăran
îndrăgostit de natură şi plin de instincte telurice, pe care l-am
cunoscut din literatura semănătoristă, gândirismul vrea o
reînviere pe calea artei a întregei vieţi spirituale de sat, luată
sub diversul şi bogatul aspect ce i-l dă negurozitatea
vremurilor, — mitul folcloric.
Inafară de aceste două idei axe ale vieţii şi idealului artistic
dela „Gândirea" — tradiţionalismul autokton, — mitul
sângelui şi mitul folcloric, moştenite filial din spiritualitatea
semănătoristă, dar amplificate de generaţia postbelică,
gândiriştii le-au întregit cu o alta nouă, cu ortodoxismul. Cu
mult discutatul ortodoxism, care a deslănţuit multe patimi şi
a consumat multe valuri de cerneală, dar care până în cele din
urmă a fost acceptat ca o coordonată a vieţii noastre
spirituale.
Chiar primele caiete ale acestei reviste aduc, ideologic şi
creativ, noua credinţă — că duhul românesc nu a fost şi nu e
lipsit de o înaltă ţinută morală, de o conştiinţă religioasă,
ortodoxă, dintru începutul lui. Intelectualitatea însă, prin
aderenţa ei la ideologia scienţistă şi ateistă a veacului al XIX-
lea, a alungat din vieaţa ei credinţa lui Iisus, ea însă rămânând
organic legată de marele suflet al poporului, răsfrântă odată
cu el în creaţia poporană. Şi Nichifor Crainic înainte de a
ajunge la dogmatizarea acestei idei — forţe în Ortodoxie şi
Etnocraţie, mult înainte de ultimii ani, când ortodoxismul a
avut în el pe gânditorul de adâncă rezonanţă, a pus în discuţie
in paginile „Gândirei" trăirea lui Iisus in sufletul larg al
poporului. Sublimul eseu „Iisus în ţara mea" (II, nr. ii —12 pag.
117) ne aminteşte că pe fiul Domnului „colindele îl amestecă
printre ciobani şi plugari. Dar el nu se naşte în stâna oilor
sgomotoasă, nici între caii neliniştiţi, ci în ieslea boilor domoli
şi cuminţi, „care răsuflă de ajută, aburesc de încălzesc şi

85
durerile îmblânzesc. Plaiul şi câmpul îl culcă pe paiele grâului,
pe florile fânului, în legănaş de păltinaş; iar vântul dulce
tragănă, pruncul de mi-l leagănă; ploaia caldă, dalb îl scaldă".
Şi între acest Iisus autohton, al nostru, de aici, dela noi de
acasă, creat de mintea poporului românesc şi învăţătura lui,
ortodoxia, a existat şi există o perfectă concordanţă. Parcă
învăţătorul când „rostea sub albastrul mătăsos al cerului, avea
sub ochi, în zare, un plugar semănând ţarina, o stână
ciobănească, un năvodar dunărean, ori o podgorie din ţara
dealurilor." De ortodoxia aceasta aşa de vie a noastră s'au
desprins generoşii patruzecioptişti prin cultura lor, pierzând
pământul de sub picioare şi deslipindu-şi capetele de albastru
cerului românesc.
Ei aduceau din Apus vedenia unei Românii
europenizate, ne spune Nichifor Crainic în Politică şi
Ortodoxie („Gândirea" III, nr. 5 pag-. 19). Prin ei am ajuns în
epoca de după războiu la acei intelectuali care decretau
poporul românesc ca popor ateu. Ori vieaţa noastră, aşa cum
a fost ea, a fost o vieaţă care fatal a trăit întru creştinism şi
încă un creştinism pe care l-am avut într’o formă a noastră,
impusă de pământul nostru, un creştinism oriental, bizantin.
Vechiul imperiu roman de răsărit, cu Bizanţul strălucitor, cu
latinitatea lui, ne-a dat elementele necesare închegării unei
noui culturi,, trecute şi altora, din apus. In documentatul
studiu Ortodoxie şi clasicism, Nichifor Crainic încheie
revelator: „Elementele culturii occidentale, care sunt
elementele permanente ale fiecărei culturi, noi Românii le
avem date din însuşi izvorul lor: Bizanţul ortodox de care ne
leagă, organic marea tradiţie spirituală a neamului nostru".
Erudiul profesor N. Cartojan în „Cărţile populare în literatura
română", — pe alte piste şi parţial, ajunge tot la aceleaşi
afirmaţii de mai sus: interpătrunderea literaturii noastre
populare scrise cu elemente bizantine, ortodoxe,, de care
strălucesc până şi bisericile noastre şi costumul sărbătoresc al
ţăranului. Ori de aceste elemente bizantine şi ortodoxe sau

86
îndepărtat generoşii dela 48, occidentalizanţii, europenizanţii
noştri, care conform şi unei structuri intelectuale au făcut
abstracţie de ele. Insă dacă aceştia s’au îndepărtat de ele, nu
înseamnă că marea masă populară le-a uitat. Mărturie stă
întreaga cultură populară, folclorul nostru, arta plastică şi
muzica. Iată, în sfârşit, noua idee gândiristă, susţinută cu lux
de amănunte de maeştrii ei: Nichifor Crainic şi Lucian Blaga,
ca şi de o întreagă falangă de docţi ai fiecărui aspect creator.
însuşi Nicolae Iorga observa că până şi costumul pe care-1
poartă ţăranca noastră din Argeş ne aminteşte de costumul
imperial al domniţelor din cetatea lui Constantin cel Mare.
In multele sale eseuri publicate în paginile „Gândirei",
Nichifor Crainic aduce o serie de argumente pentru a pune în
lumină un adevăr exprimat încă din 1924 în Parsival că: „un
larg fluviu de orientalism a curs în matca sufletului nostru
popular." Astăzi această problemă a orientalismului nostru a
intrat în discuţia unor oameni de ştiinţă pură, iar concluziile
lor duc la întărirea vizionarismului gândirist de altădată.
Atlasul liguistic întocmit de către învăţaţi clujeni, sau Istoria
limbei a lui Al. Rosetti, sunt lucrări ce tind să ne fixeze
balcanismul nostru linguistic, răsfrânt în întreg sufletul
românesc: în felul de a gândi, de a se ruga, de a poetiza sau
plasticiza al Românului, constituind o predominantă
spirituală caracteristică, ce tinde să ne diferenţieze de
celelalte popoare europene. Astfel că ortodoxismul bizantin
dă o strălucire aparte etnosului nostru îşi colorează într’un
mod deosebit autohtonia românească.
Dar ortodoxismul nostru şi localizarea lui Dumnezeu de
către fiecare neam, pusă în lumină cu atâta convingere de
către Nichifor Crainic, este seducător susţinută şi cu lux de
argumente şi de Lucian Blaga în Spaţiul Mioritic. Acesta,
privind doctrina creştină dintr’un unghiu al filosofiei culturii,
spune că ea a suferit anumite infiltraţii spirituale dictate de
duhul local sau etnic, şi că acest duh, după o îndelungată
luptă, a fost erijat într'un anumit fel al vieţii spirituale.

87
Oricum, adaugă Lucian Blaga, odată încheiată această luptă,
spiritualitatea creştină a fost asimilată categorial conform
duhului local. La Roma, au fost preferate anumite categorii
sacral-etatiste, la protestanţi acelea ale libertăţii, „iar
categoriile preferate ale ortodoxiei sunt cele ale organicului:
vieaţa, pământul, firea” (op, c. pag. 47). Datorită acestei
organicităţi, Românul ortodox are un anumit fel al său de a
trăi si de a crea. Valoroasa cultură populară, spune aceiaşi, nu
ar fi putut lua fiinţă şi nu s’ar fi putut păstra, dacă nu ar fi fost
ocrotită de atmosfera duhului ortodox, care se înclină la
pământ în faţa oricărei valori organice. Şi ea nu ar fi avut
cunoscuta fericire, dacă „n’am fi siguri că spontaneitatea
creatoare a popoarelor ortodoxe s'a contaminat de potenţa
sofianică", de înţelepciunea divină, de transcendentul care
coboară învăluind totul cu o mantie ocrotitoare.
Ţinând seamă de această perspectivă sofianică, pusă şi de
Nichifor Crainic în lumină încă din 1932, in acel „Sens teologic
al frumosului", de acest organic ortodoxism şi de
transcendentul coborîtor, ajungem şi noi la aceeaşi concluzie
că „înțelegerea fenomenului contribue din plin la înţelegerea
culturei populare româneşti, în cadrul căreia determinantele
stilistice ale ortodoxiei au găsit o înflorire şi dincolo de ceea
ce este dogmatic şi canonic fixat(op. c. pag 120).
A reda ceva din această înflorire spirituală, din mitul
folcloric, este de datoria geniilor creatoare, spun gândiriştii.
Iar bunurile spirituale ale culturii noastre au valoare de
proprietate în măsura în care sunt transfigurări ale
elementelor vii din popor, transfigurări ale formelor
rudimentare, în care s'a revelat liber şi inconştient în
fermecătorul lui joc geniul poporului. Şi „dacă biserica este —
precum este, — indiscutabil legată de popor, autohtonismul
nostru creator întemeiat pe adevărurile vii ale poporului,
cuprinde în sine posibilitatea unei transfigurări şi
spiritualizări“ („Sensul tradiţiei”, „Gândirea”, 1929 nr. 1).
Iata cheia de boltă a concepţiei gândiriste. Sub semnul

88
ortodoxiei româneşti se spirituali, zează nu numai cultura şi
literatura noastră, dar însuşi stilul de vieaţă românească.
Dincolo de opera scriitorilor noştri, ideea vibrează în
ondulaţiile tot mai largi ale conştiinţei publice şi colorează
până şi tânăra psihologie politică a ţării. Căci nimic mai
absurd, susţine Crainic în acea formulă a „statului etnocratic",
decât să suprapui unui popor creştin un stat după chipul şi
asemănarea demo-masonică sau după chipul şi asemănarea
ateismului marxist.
Căutând în a delimita factorii statului etnocratic, alături de
pământ, sânge, suflet, doctrinarul lui nu uită şi credinţa,
pentrucă „Legea lui Hristos este legea „statului şi pentrucă
„spiritul ortodox e formula solidarităţii româneşti", iar
„naţionalismul ca formulă militantă a solidarităţei etnice, se
integrează firesc in biserică prin aderenţa la idealul ei de
vieaţă. Această aderenţă îl obligă să aducă în politică o
mentalitate creştină.

*
Cu aproape 20 ani în urmă Nichifor Crainic scria primul
său eseu, care astăzi capătă şi o valoare simbolică: Isus în ţara
mea. Plin de poezie fermecătoare, el punea totodată şi
problema în miezul ei. Căci de atunci — o bună parte din
eseistica acestuia, an de an şi număr de număr, nu a făcut
altceva decât, ca pe game şi tonuri diferite, să reia un acelaşi
leitmotiv al lui Isus în ţara mea, printr o persistenţă ne mai
întâlnită în câmpul literelor noastre. înfruntând lovituri de tot
soiul si dela oricine. Nichifor Crainic a reuşit să aducă chipul
Crucificatului din nou in ţara sa. Mai târziu, când se va vorbi
de o reîncreştinare a vieţii noastre spirituale şi de stat, numele
„Gândirei" şi a mentorului ei va reveni continuu sub pana
istoricului.

Idei reacţionare. Intr'un eseu filosofic „Progresul adevărului",

T. Maiorescu ridica adversităţile, ideile reacţionare, la rangul

89
de lege. Printre altele spunea că acestea condiţionează si
facilitează impunerea marilor adevăruri. Nimic mai revelator,
— gândindu-ne la reacţionarismul pe care a trebuit să-l
înfrunte ideologia „Gândirei”. Până mai ieri, adevărurile
gândiriste li s'au părut multora formule livreşti, condamnate
a fi doar inventariate ca simple pietre muzeale ale unui
moment cultural, altora li s'au părut simple împrumuturi,
„sincronizări" în contemporaneitate — Jammes, Rilke,
Solowiev; mai generoşi decât toţi, unii au spus că întreagă
această luptă, răsunetul revistei bucureştene n'a trecut
dincolo de cercurile literare, luând poziţii şi provocând
discuţii fără să reuşească totuşi să intereseze conştiinţa
publică, aşa cum înainte de războiu izbutise „Semănătorul".
Ca şi cum gândirismul s’ar mai fi adresat unei „conştiinţe
publice" şi nu unei conştiinţe artistice. Căci pe deasupra
oricăror discuţii periferice, de comploturi şi sfadă literară, noi
astăzi trebue să vedem în gândirism o formulă de artă ce a
interesat îndeosebi creaţia şi pe creatori, ce cu adevărat că „nu
a trecut dincolo de cercurile literare", cum ţine să constate d.
Al. Dima. Iar creatorii şi aceste cercuri literare, contaminate
de gândirism, au creat o conştiinţă publică, o masă de cititori,
— întrucât există o literatură şi o artă făurită după gustul
publicului, şi o alta care-şi crează ea publicul, în tonul şi după
factura ei. Şi arta gândiristă şi-a creat o opinie publică şi-o
ambianţă literară ce-i aparţine.
Şi dacă până mai ieri gândirismul era în bună parte
neînţeles, denigrat, cotat artificial, astăzi el este gustat şi
apreciat, premiile naţionale sunt decernate gândiriştilor, iar
locurile în Academie ocupate tot de cei care şi-au făcut
ucenicia în paginile „Gândirei". Iar dacă această formulă de
artă nouă este la modă, acceptată ca cea mai cuprinzătoare
formulă artistică şi de vieaţă, altădată, cum spuneam, ea a
avut mulţi opozanţi. Majoritatea, tineri şi bătrâni, o alcătuiau
esteţii moderni, ce vorbeau în numele unei concepţii estetice
personale; sau sociologii şi filosofii cu o gândire îndeosebi

90
confecţionată la Paris, ce vorbeau în numele raţionalismului;
pe de altă parte se mai găsea o grupă de semiţi, cărora
niciodată nu le-a convenit să audă de un mister al sângelui
sau de un glas al pământului. In fruntea celor dintâi stau : dd.
Eugen Lovinescu şi M. Dragomirescu, sau dd. C. Rădulescu
Motru şi M. D. Ralea, cărora li s’au adăugat tinerii Al. Dima şi
N. I. Roşu. In fruntea celor din a doua grupă stă „Adevărul
literar şi artistic".
Cei dintâi, dd. Lovinescu şi Dragomirescu, vorbind în
numele unei estetici personale, căreia trebuia să i se
subordoneze creaţia, dela sine înţeles că vor condamna
gândirismul ca o artă ce nu se subsuma vederilor lor
dogmatice. Disociind esteticul de etnic şi etic, ca şi cum
acestea nu ar face una cu fiinţa operei de artă, şi descinzând
apoi în acele „cunoscute" legi ale sincronismului şi
diferenţiere, d. Lovinescu ajunge la o totală condamnare a
literaturii noastre contemporane, spre a-şi justifica mai uşor
„valorile" sburătoriste: F. Aderca, Camil Baltazar, H. Bonciu...
In sfârşit, tot d. Lovinescu afirmând că „nu numai instituțiile
și principiile politice, ci şi formulele de artă se propagă prin
imitaţie", ajunge să constate că „tradiţionalismul şi
ortodoximsul poetic al unora" nu este de fapt decât o simplă
undă a misticismului apusean al lui Francis Jammes şi al lui
Rainer Maria Rilke...", ca ridicând această imitaţie la rangul
de dogmă, să mai adauge mai departe că „tradiţioalismul real
presupune existenţa unei epoci clasice", a unei perioade de
maximă expansiune naţională, pentru a putea fi imitat. Ori,
cum poporul nostru „nu are o tradiţie certă în niciuna din
ramurile activitătii intelectuale sau sociale, tradiţionalismul
nu poate fi decât un fenomen de istorism, romantism sau
evoluţionism". Că tradiţionalismul gândirist nu a fost nici
fenomen de istorism ori romantism s’a văzut cred îndeajuns
din paginile precedente. Iar că ortodoxismul şi autohtonismul
„Gândirei" ar fi fost o simplă undă „sincronizantă” a misticei
apusene, interesează mai puţin. Economia lucrării ne obligă a

91
face numai constatarea că poezia gândiristă şi arta în general,
sincronizată ea cum va fi fost, se „diferenţiază” — ca să
întrebuinţez un termen scump domnului Lovinescu, — de a
lui Felix Aderca sau Camil Baltazar, şi că ea nici pe departe nu
se apropie de cea „baltazariană" — „cea mai muzicală expresie
a simbolismului român".
Dar atât d. Lovinescu cât şi d. Dragomirescu, care
combăteau gândirismul in numele unei estetice raţionaliste şi
a unei „ştiinţe a literaturii", mai acuzau „Gândirea" de lipsa
acelui spiritus rector. Căci şefi de şcoală literară cum se
întitulau, aceştia nu puteau înţelege să existe o grupare
scriitoricească fără să aibă sau să nu inventeze un critic. Adică
un om grav, care să îndeplinească în mijlocul colaboratorilor
săi „funcţia" de zeu generos în epitete critice, să pună notă la
fiecare bucată citită şi să declare geniu pe unul din necazul
celorlalţi scriitori. Ori, cum am văzut, ia „Gândirea s'a găsit
din primul moment o mână de talente, într'o atmosferă
specifică şi cu câteva idei directorii, viabile si fecunde, care cu
timpul s’au închegat într o frumoasă dogmă literară, fără
concursul unui critic.
La asaltul impresionismului estetic şi a criticismului
ştinţiific s'a mai adăugat acela al filosofilor, sociologilor şi
eseiştilor, tineri sau bătrâni, care, în numele unei concepţii de
vieaţă, doreau cu toţii un alt aspect literaturii şi culturii
româneşti. In fruntea lor stă filosoful kantian, C. Rădulescu
Motru. Deşi un atac direct la adresa gândirismului nu s’a
produs din partea acestuia, totuşi, în ultimele sale lucrări,
„Personalismul energetic", „Vocaţia" şi „Românismul" lasă să
se înţeleagă că naţionalismul şi ortodoxismul ar fî tot una cu
primitivism sau barbarie, că românismul „nu e xenofobie", nu
e „antisemitism", „şi nu e ortodoxie", ci „integrarea etnicului
în vocaţia istorică", adică într'un stat ţărănesc cu o organizare
cooperatistă.
Mult mai răspicat şi cu ţinte mai precise este d. M. D.
Ralea, exponent al grupului ieşan dela „Vieaţa Românească".

92
Domnia-sa, ca exponent al unui tineret românesc, naţionalist,
pozitivist şi democrat, ia loc în primele rânduri, în discuţiile
ce s’au angajat pe tema etnicului, autohtoniei şi
ortodoxismului în cultură şi literatură. Intr’un articol Specific
şi frumos, d. Ralea susţine că arta prin scop şi origine este
socială, iar artistul trăind în concret şi real, se înţelege dela
sine că opera de artă nu poate să fie înţeleasă în afara
etnicului. Etnicul şi îndeosebi etnicitatea e presupusă
„oarecum intrinsecă însuşi momentului realizării artistice"
(„Vieaţa Românească» 1925, pag. 444). Şi totuşi, cu altă ocazie
— de data aceasta într’o luptă polemică — d. Ralea atirmă :
„ca să probezi realitatea specificului naţional nu ai nevoie
deloc de ideea trecutului...” deoarece „nu putem să ne
recunoaştem în multiplele influenţe străine, — greceşti,
turceşti, slavoneşti, — care ne-au bântuit. E mai cuminte şi
mai comod să ne considerăm un popor mai recent, să grupăm
toate forţele noastre în prezent şi în viitor". (Idem, pag. 359 —
360). De bună credinţă, dar cu o logică mai mult afectivă,
profesorul ieşean afirmă şi susţine idei cu o volubilitate de un
rar intelectualism, însă în bună măsură artificială. Căci,
continuând atacul la adresa gândirismului, de data aceasta nu
pe tema tradiţionalismului, ci a ortodoxismului, acelaşi
afirmă că „ortodoxism fără bizantinism e greu de conceput" şi
că „obscurantismul ortodox şi mistic", ar fi un prost serviciu
ce s’ar putea face culturii române. Din aceste ultime opinii se
vede şi mai mult poziţia falsă a domnului Ralea. D-sa crede că
bizantinism înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât un
anumit fel de apucături politice, neţinând seama că bi~
zantinism mai înseamnă prin excelenţă filosofie mistică
creştină şi artă orientală, oratorie de amvon, şi că
ortodoxismul nostru este indisolubil legat de acest Bizanţ.
Rândul celor care vorbeau fie in numele unei estetice
personale, fie în numele unui concept de vieaţă românească
fundat pe materialismul istoric sau democraţie, a fost sporit
cu numărul câtorva tineri docţi, pasionaţi de lupta ideilor, si

93
unii de cele mai multe ori dornici de a se impune prin scandal,
ori poziţii originale. In rândul celor dintâi, iau loc dd. Dima,
Cămil Petrescu si N. Roşu, care în focul discuțiilor aduc
contributii remarcabile la lămurirea spiritualităţii române
postbelice. Păcat însă că în majoritatea cazurilor afirmaţiile
acestora sunt unilaterale, apodictice, fară drept de recurs la
foruri superioare.
Astfel d. Al Dima, prin paginile revistei severinene
„Datina", încearcă să infirme spusele iui Nichifor Crainic, din
articolul program „Sensul tradiţiei". Bazându-se pe
argumentele aduse de d. Ralea, d-sa ajunge să constate că
ortodoxia noastră populară ar fi „apanajul celor culţi". Totuşi,
d. Dima nu crede cu toată convingerea ceea ce spune mai sus,
căci regretă că această cultură populară n’a fost încă adunată
şi serios cercetată, aşa că afirmaţiile în jurul ei sunt încă
simple ipoteze..., că „nu ai dreptul să clădeşti o întreagă
ideologie pe un teren necunoscut serios, nesigur, mişcător,
cum e ortodoxia noastră populară pe care din capul locului
aveai datoria să o faci evidentă" („Aspecte şi atitudini
ideologice, pag 59 şi 63). Tonul acesta de intempestivă
tinereţă al d. Dima a intrat mai târziu într’un făgaş al marei
maturităţi. Negaţia şi condamnarea adusă lui Nichifor Crainic
şi „Gândirei", că n’ar fi făcut întâi cunoscută ortodoxia noastră
populară, ca şi cum marii vizionari au nevoie de tomuri
pentru a-şi arcui bolta credinţelor lor, a fost înlocuită cu
munca pozitivă. Acele cunoscute şi apreciate „Zăcăminte
folclorice în poezia noastră contemporană", care se bazează
în cea mai mare parte pe exemplificări din poezia gândiristă,
şi mai ales teza de doctorat asupra „Conceptului de artă
populară", ne îndrituesc sa credem că acuzele aduse
ortodoxismului au fost sincere si că ele au fost amendate prin
cercetările personale de mai târziu.
Apodictice sunt şi afirmaţiile d-lui Camil Petrescu, că „nu
tradiţiile sunt sufletul unui popor,, ci scriitorii, gânditorii şi
artiştii lui", iar un scriitor adevărat „cu cât rupe cu tradiţia, cu

94
atât mai de preţ îi e opera . Desigur că aşa ar fi, dacă tradiţiile
unui neam s’ar măsura „după lungimea cămăşii". Şi d. N.
Roşu, pe un acelaşi ton apodictic, afirmă că „o renaştere
culturală prin ortodoxism n’a existat niciodată".
Numărul tuturor acestora este sporit de numărul câtorva
intelectuali semiţi, ca dd. F. Aderca, C. Baltazar..., care când
vorbesc în numele acelei cunoscute disocieri a esteticului de
etnic şi etic, când în numele europeismului şi al civilizaţiei.
După cum se vede, gândirismul a avut de întâmpinat
multe adversităţi, între care pe cele mai importante am înţeles
să le trecem în revistă. Originalitatea însă şi viabilitatea unor
credinţe şi idei se cunosc şi după numărul atacurilor, pe care
le înregistrează şi, mai ales, după fecunditatea şi forţa
declanşatoare a unui întreg câmp de idei. Adversităţile au dat
un sens mai plenar gândirismului; în focul luptei s’au născut
argumente şi contra argumente, s'au desţelenit făgaşe noui şi
s'au aruncat într'o vreme de anarhie şi desordine spirituală
adevărate puncte cardinale în haos. Căci, într’un timp, prin
1924 în deosebi, când se afirma barbar cuvântul de
modernism, în sensul de dadaism, futurism, suprarealism,
gândiriştii au răspuns răspicat tradiţionalism; şi tot în aceeaşi
vreme, când se vântura prin toate colţurile României Mari
europeismul, internaţionalismul, aceiaşi gândirişti au rostit
cu convingeri de apostoli autohtonism, etnicism, naţionalism.
Iar când tineri profesori universitari, în numele
naţionalismului, decretau „ateismul naţional", gândirismul
prin Nichifor Crainic, a arătat drept busolă spiritualităţii
neamului — creştinismul, ortodoxismul milenar. Si aceste
ultime formule de vieaţă naţională capătă boltiri de dogmă
prin 1935-1937, când „Gândirea" opune iudaismului şi
democratismului materialist formula statală a
etnocratismului.
Cu unele din aceste puncte de dogmă gândiristă ne vom
mai întâlni în alte compartimente ale studiului nostru.
Deocamdată, subiectivându-ne, să răspundem la o întrebare

95
ce ni s’ar pune. Şi anume: de ce, în definitiv, numai „Gândirea"
şi gândiriştii au ridicat cheie de boltă neamului, i-au dat
puncte cardinale în haos? De ce numai aceştia au fost rupţi
din inima neamului să vorbească în numele lui şi să predice
credinţe ce se vor prelungi dincolo de veac? Nu este oare o
diformare a realităţilor, un laudator sau un exeget al unei
dogme ? Vom răspunde că nu.
In atmosfera românească postbelică plana o credinţă
într'un nou spirit de vieaţă proprie, a noastră. Chiar d. Ralea
credea acest lucru. Numai că unii o vedeau fie prin ochelarii
coloraţi ai apusului, ai culturii franceze, fie că se menţineau
în poziţia de a constata un imperativ al momentului, în a
afirma fiiră să se poată desprinde din anumite prejudecăţi şi
fără să fie în stare să pună fărâmă de suflet la temelia nouă a
stilului nostru de vieaţă. Erau acte de curaj şi de credinţă, care
cer sângerări.
Insuşi domnul Ralea, într’un număr din „Vieaţa
Românească", afirma: „generaţia noastră îşi manifestă crezul
în două revendicări principale : antipozitivismul şi ideea de
ordine". E tocmai ceea ce vroia şi „Gândirea" şi Nichifor
Crainic. Numai că în paginile acesteia şi sub pana ideologului
ei, credinţa într'o ordine şi într’un spirit antipozitivist căpăta
scăpărări iluminate de toiag magic, ce, lovind, făcea să
ţâşnească apa vie, să se cristalizeze în valori eterne.
„Gândirea" niciodată n’a atacat, ci s'a apărat, sau a apărat un
crez de vieaţă românească. Revendicările d-lui M. D. Ralea din
1928, antipozitivismul şi ideea într’o ordine, au fost, din primii
anii de după războiu, revendicările gândiriştilor. Articolele pe
care le-au scris, dar mai ales valorile create de aceştia st?u
drept mărturie. De fapt, după cum am arătat, ei s’au adunat
sub coviltirul „Gândirei", mânaţi instinctiv de o nouă ordine,
de o nouă credinţă literară şi de noui orientări în veac. In
virtutea acestor credinţe şi convingeri au cerut fapte banale
pentru vieaţa unui neam, care unora li s’au părut că sunt
contra „raţiunii" de a fi, iar altora, simple formule

96
„sincronizate", ori artificioase. Au cerut pur şi simplu o
literatură şi o spiritualitate românească, expresia vie a
întregului suflet românesc, iar această spiritualitate, ca să fie
cu adevărat expresie vie şi integrală, trebue să reflecteze însăşi
marea creaţie populară. O cerinţă banală pentru vremurile de
astăzi, şi nu chiar aşa de nouă la prima vedere. Am mai auzit
de ea şi la Kogălniceanu sau Iorga. Şi totuşi, ea este atât de
nouă, după cum am şi văzut. Căci spiritualismul gândirist
avea să reflecteze cultura populară, folclorul, însă în tot ce are
el mai misterios, mai invizibil şi mai indefinisabil. Acel ceva
ce se cuprinde în cuvântul de mit. Un mit pe care-l dă sângele
şi pământul şi care vine din negurositatea vremurilor. Poate
că ceea ce vreau să spun, şi care nu se poate prinde în cuvinte,
reiese mai bine din poezia lui Crainic, Blaga, ori Pillat: un
etnicism şi o autohtonie nu vestimentară, ci de adânc şi
misterios înţeles. De aceea şi tradiţia gândiristă trebue luată
în sensul de tradiţie vie, propulsivă ca şi sângele sau vieaţa,
invizibilă, metafizică, „fără vârstă, ca frunza verde", şi nu în
sensul apusean al cuvântului, de zapise, muzeală» care de
multe ori e povară grea şi despărţire liberatoare de anumite
forme rigide. O asemenea tradiţie, ca şi etnicul în literatură, e
o fatalitate, cum spune Lucian Blaga.
Dar spiritualitatea unui neam trebue să fie şi expresia
integrală a sufletului popular, răsfrântă în cultura lui. Ori,
gândiriştii au plecat şi dela acest fapt banal, că din cultura
noastră contemporană lipseşte elementul religios. De aici
ortodoxismul „Gândirei" atât de mult discutat, contestat de
unii, rău înţeles de alţii, însă care astăzi este busola chiar
pentru vieata noastră de stat.
Totodată formula gândiristă de cultură şi artă autohtonă
şi ortodoxă nu exclude noţiunea de modern în adevăratul lui
sens. O autoritate în materie de istorie literară, d. D.
Caracostea, observa încă de multă vreme că „între tradiţie şi
spiritul literar modern nu este abisul pe care îl vedeau,
exagerând în toiul luptei, taberele vrăjmaşe dela 1910, şi pe

97
care-l vede, crezând că este la curent, d. Lovinescu". O
observaţie mai mult decât justă, ce tinde să ne situeze în
inima altei probleme.
Căci, într’adevăr, între tradiţionalismul autohton şi
ortodox al „Gândirei" şi spiritul modern este o minunată
împletire. Iar valoarea de nediscutat a artei şi literaturii
gândiriste stă tocmai în această conciliere a
tradiţionalismului integral cu spiritul literar modern.
S’a spus că, multă vreme, „Gândirei" i-a lipsit
continuitatea unei direcţii; şi că, „foarte îngăduitoare faţă de
modernism, ea ajunge la o încercare de ideologie numai
atunci când foarte înzestratul poet tânăr Nichifor Crainic,
ajunge, cum am spus, a crede că sentimentul religios, definit
ca ortodoxie, ar putea fi izvorul unor inspiraţii literare" (N.
Iorga, „Ist. lit. rom. contemp". vol. II 1934). E drept că în primii
ani, „Gândirea" a fost lipsită de o direcţie continuă şi mai ales
dogmatică. Totuşi, după cum am văzut, ea a avut o specifică
ambianţă literară, răsfrântă în articole izolate şi mai ales . în
creaţie. A venit, pe bună dreptate, tânărul poet Nichifor
Crainic, care a ancorat această atmosferă într'o dogmă literară
cunoscută. Era oare necesară această ancorare într o
ideologie, superb închegată şi expusă în paginile „Gândirei"?
Şi da şi nu.
Nu, pentrucă, chiar dacă dogma gândiristă n'ar fi fost amplu
expusă, ea tot s'ar fi putut urmări şi desprinde din meandrele
creaţiei ei. Cu alte cuvinte, gândirismul dogmatic nu a fost şi
nu este o întocmire hibridă de cabinet, livrească şi sterilă, un
eşafodaj artificial, ci o izbucnire firească din suflete de
creatori. încât, putem spune, după cum am dovedit în
paginile de până aici, că „Gândirea" a avut dintru început o
atmosferă a ei, un crez literar ce colcăia in sufletul creatorilor
şi în virtutea căruia s'au zămislit opere de artă.
Pe de altă parte, a fost bine că a venit mai târziu poetul
Nichifor Crainic şi a închegat din elementele preexistente
dogma gândiristă, i-a dat arcuire de boltă şi strălucire de cer

98
înstelat. Revoluţiile literare, ca orişice revoluţie, au nevoie şi
ele de o lozincă, oe simte nevoia unor idei forţe şi a unor
puncte de reper către care să se îndrepte ochii însetaţi de
dumnezeire. Ideile conducătoare dinamizează o epocă şi*i
dau un sens plenar. Dar lozinca şi ideile directorii rămân
sterpe, dacă nu se bazează pe o tradiţie şi pe o ordine
înnoitoare, ce-i aduc originalitate şi viabilitate. Iar trăinicia
acestora se vede şi din câţi şi cât de mari închinători are.
Se poate oare înţelege gândirism fără Cezar Petrescu,
Nichifor Crainic, Lucian Plaga, Ion Pillat, V. Voiculescu, V.
Băncilă, Demian,...? De sigur că nu.
O în de aproape urmărire a spiritualităţii creative ne va
introduce şi mai bine în înţelesul idealului artistic gândirist.

NOTĂ BIBLIOGRAFICĂ:

Colecţia revistei „Gândirea".

Lucian Blaga : Spaţiul Mioritic 1936.
H. Bremond: Le poésie pure.
Nichifor Crainic: Puncte cardinale in haos, ed. I;
Ortodoxie şi Etnocraţie 1936.
D. Caracostea : Un mare critic modernist, 1927.
Al. Dima: Aspecte şi atitudini ideologice, 1933.
B. Munteano : Panorama de la littérature roumaine, 1938.
N. Iorga: Istoria literaturii române contem porane, vol. II,
1934.
Eug. Lovinescu: Istoria literaturii contemporane, voi. I.
Istoria civilizaţiei române, 1924.
Camil Petrescu; Teze şi antiteze, 1936.
N. Roşu: Dialectica naţionalismului, 1935.
D. Tomescu: Atitudini politice şi literare, 1938.
Tudor Vianu : Generaţie şi Creaţie, bibl. p. toţi.
C. Rădulescu-Motru : Personalismul energetic, 1927; Vocaţia,
1932; Românismul, 1936.
Revistele : Ramuri, 1928; Viaţa Românească, 1925 şi 1928.

99
 CAP. III

REALIZĂRI LITERARE

Culturii, în speţă literaturii române, lipsindu-i studiile de

amănunt revelant, care să ne introducă până în cele mai
subtile articulaţii ale ei, se complace atunci într'o atmosferă
de îmbietoare generalităţi. La difuzarea acestora contribue în
bună măsură aşa zisele istorii ori compendii literare, iar dela
an la an sunt înrădăcinate prin manualele ei, de către şcoala
secundară.
Astfel, pe o aceeaşi gamă generalizatoare, se repetă la
infinit că o sumă de idei, izvorîte din capul genial al lui
Kogălniceanu sau Maiorescu, au creat o întreagă literatură
tradiţionalistă la 1840, ori junimistă la 1870. Şi tot aşa şi cu
celelalte perioade literare. Ori, căutând a pătrunde mai mult
şi până în cele mai mici articulaţii istoria „Gândirei" şi a
curentului ei, am ajuns la credinţa că între ideologie şi
realizare este o perfectă cohabitare; între ideologi şi creatori
— poeţi sau prozatori, este o interpătrundere sufletească, ei
fiind închegaţi de 0 aceeaşi confraternitate spirituală. Şi acest
lucru, cu atât mai mult se poate observa mai bine aici, în acest
compartiment literar, cu cât ideologii au lost, în acelaşi timp
şi creatori de o polivalentă forţă plăsmuitoare. Aşa că o
aceeaşi ambianţă gândiristă specifică a creat şi poezia şi

100
nuvela şi eseul ideologic ca şi ultima notiţă prezărită la
sfârşitul revistei. Că a venit cu al doilea an poetul Nichifor
Crainic, care publicase versuri gândiriste dela primul număr
şi, cu timpul — în deosebi prin 1926,— flancat şi de un Lucian
Blaga, Vasile Băncilă, Radu Dragnea, Ion Pillat, Tudor Vianu,
Francisc Şirato sau Breazul, a închegat amplu dogma
gândiristă, aceasta nu înseamnă că proza ideologică a premers
creaţia. De fapt, o dogmă şi o credinţă gândiristă persista în
conştiinţa artistică a fiecărui scriitor din primul moment. Cei
ce-şi publicau producţia literară se subsumau acesteia în mod
instinctiv, inconştient. In felul acesta se explică cum mulţi din
cei care altădată au publicat in paginile „Gândirei" şi care din
motive omeneşti s’au despărţit, au continuat si continuă a trăi
in rosturile lor scriitoriceşti întru gândirism. Sau alţii, de o
aceeaşi vârstă sau mai tineri, care n’au publicat niciodată la
„Gândirea", sunt cu toate acestea gândirişti printr’o structură
similară.
Gândirismul nu a fost o formulă livrească, ad-hoc
întocmită, ci o trăire intensă a unui anumit stil artistic. Cu el
sJau născut cei dintâi, l-au închegat în plăsmuiri şi într’o
dogmă, întru el se mai nasc alţii şi se" vor mai naşte, îşi cultivă
personalitatea creatoare şi plăsmuesc.
O dogmatizare a credinţei gândiriste, cum spuneam, a
fost necesară. Şi întotdeauna la orice curent literar, ea vine în
mod fatal, ca o rezultantă a unei atmosfere. Inchegarea acestei
dogme într'un cod ideologic a luminat conştiinţa creatoare, i-
a dat un ritm plenar şi a dinamizat o epocă literară. Ceea ce a
trecut însă pe primul plan dintru început a fost creaţia. Şi
toată articularea de amănunt a unei ideologii are valoare
numai în măsura în care ea se regăseşte în creaţie, restul
rămâne credinţă searbădă dintr'un ideal ce nu a avut priză cu
realităţile spirituale din acea vreme.

Tradiţia şi lirica contemporană română. O atmosferă de

falsitate şi prejudecăţi învălue şi literatura noastră

101
contemporană. Şi o învălue cu atât mai mult, cu cât
subiectivismul şi formularea unor simple afirmaţii de pură
logică, lipsite de conexiuni cu realităţile, au fost dublate de
ură şi ambiţii personale. Multe din aşa numitele istorii critice
ale literaturii române de astăzi sunt opere de ambiţii, din care
factorul de ştiinţă şi de obiectivitate iese grav siluit Din
axiologică şi ierarhizatoare, cum trebue să fie critica,
îndepărtându-se dela rostul ei firesc, a ajuns a fi o simplă
gratulare de vorbe bune sau epitete de rând.
In primul volum din „Istoria literaturii române
contemporane” a d-lui E. Lovinescu, găsim şi următoarea
constatare de pură logică, lipsită cu totul de o racordare la
realităţile noastre literare: „disociaţia literaturii culte de
literatura populară, e pe cale de a deveni postulatul epocii
noastre. Literatura română a intrat si ea în faza de desvoltare
a tuturor literaturilor culte în sensul diferenţierii de spiritul
popular, consumară de veacuri în literatura franceză dela
Racine şi până la Valery... şi în această privinţă, poporanismul
a reprezentat aşa dar, o concepţie anacronică fată de spiritul
literaturii contemporane” (pag. 119). Că poporanismul ar fi
fost anacronic, sau că o literatură ar fi inestetică, întru cât nu
disociază esteticul de etnic şi etic, sunt afirmaţii pe cât de
apodictice, pe atât de arbitrare. Să reţinem insă prima
afirmaţie, care ne introduce în miezul substanţei creatoare
dela „Gândirea”, — că disocierea literaturii culte de cea
poporană este postulatul vremurilor noastre poetice. Că nu a
fost si nu este, asa cum dorea d. Lovinescu, o dovedeşte însăşi
creaţia noastră contemporană. Şi chiar autorul acestei
afirmaţii o infirmă atunci când, pus în faţa poeziei lui Crainic
sau Pillat, este nevoit să-i constate „o indiscutabilă valoare
estetică” (vol. III pag. 91), cu toate că este „contaminată de un
material rural”, de aceeaşi literatură populară. Dar, adaugă
mai departe, această indiscutabilă valoare se datoreşte
conversiunii semănătorismului în tradiţionalism, adică un
„semănatorism sincronizat cu necesităţile estetice ale

102
momentului, printr’un contact la unii poeţi, tot atât de viu ca
şi cel al moderniştilor, dacă nu cu sensibilitatea apuseană, cel
puţin cu procedeele ei stilistice". Cu alte cuvinte, deşi această
poezie tradiţionalistă continuă a fi expresia unui acelaşi fond
— autohtonia populară, epuizat de semănătorişti, ea are o
indiscutabilă valoare, prin faptul că se sincronizează cu
necesităţile estetice ale momentului, primind „infuziuni de
sânge nou din contactul cu Francis Jammes sau Rainer Maria
Rilke". E un fel de a judeca al d-lui Lovinescu. Poezia lui
Nichifor Crainic are valoare întru cât se sincronizează şi nu
are, întru cât nu se diferenţiază de forma „mediocrităţii
culturale şi patriotice". Estetica d-lui Lovinescu este cât se
poate de personală şi o întorci cum vrei, după împrejurări.
Oricine vrea să înţeleagă sufletul și caracterele poeziei
noastre lirice de astăzi, cine vrea să-i desvălue tainele şi să-i
cuprindăr legile hotărîtoare, trebue neapărat să pornească dela
această constatare primordială şi anume că : singura noastră
tradiţie literară e cea populară. („Gândirea” X, VII, nr. 1, 1938).
O spune un poet de mari resurse şi de o indiscutabilă valoare,
d. I. Pillat.
Astfel că acea disociere a literaturii culte de literatura
populară, socotită ca postulat al liricei moderne de către
domnul Lovinescu, a fost o simplă afirmare arbitrară, ca
atâtea altele. Poezia cultă contemporană, mai mult decât în
oricare altă epocă, şi-a însuşit elementele de cultură populară
în cel mai înalt grad şi şi-a ţesut cu fire de mătase din
canavaua folclorului nostru, pânza rară, împletită de noui
năvodari de stele. Şi nici nu se putea altfel. In ultima analiză,
creaţiunea noastră poetică nu a fost decât „fecundarea acestei
tradiţii autohtone, a poeziei noastre populare", şi oridecâteori
un scriitor sau o şcoală literară s*a îndepărtat dela acest
misterios izvor, au fost condamnaţi la sterilitate. Să ne
amintim numai de cazul lui Macedonski care, ori câte s'au
spus, şi s'au spus destule — abia acum începe să se facă
lumină, avea un talent remarcabil. Prin faptul însă că a

103
neglijat voit tradiţia aceasta a autohtoniei populare şi prin
faptul că s’a „sincronizat" cu o direcţie străină, a rămas un
neînţeles, un izolat în spiritualitatea neamului. Să trecem apoi
peste aceleaşi încercări de înstrăinare de autohtonia populară
a şcoalei ardelene şi a unei părţi din creaţiunea lui Heliade, şi
să amintim numai de „Sburătorul" — frumoasa baladă a
aceluiaşi, care e actul de naştere a liricei moderne române,
tocmai fiindcă a reuşit să contopească, într’un tot armonios,
datini şi credinţe străvechi ale poporului nostru. Tot astfel s'a
întâmplat şi cu Alecsandri, cu Eminescu, cu Coşbuc, cu
Crainic şi cu toţi gândiriştii.
Şi era tiresc să se petreacă aşa, întru cât poezia populară
şi folclorul în genere prin bogăţia de sentimente stratificate
de-a-lungul anilor, ca şi prin o formă originală, selectată şi ea
tot de vreme, constitue un adevărat tezaur de valori etice şi
estetice. încât, socotirea tradiţiei populare de către cele mai
mari valori ale neamului drept normă literară, a fost cea mai
îndrituită atitudine. Cu adevărat ea poate să înlocuiască şi să
formeze pentru noi veacurile clasice ale marilor literaturi
occidentale.
S’a observat totodată că în făgaşul acestei autohtonii
româneşti s'a revărsat şi duhul vremurilor. Tradiţia noastră
literară n’a fost niciodată străină de sentimentalitatea
apuseană, întotdeauna în matca ei s’au revărsat şi largi efluvii
de simţire nouă, fie neogreacă, pe vremea Văcăreştilor, fie a
romatismului francez sau german, la Alecsandri sau
Eminescu, fie modernistă, la gândirişti.
Iar creaţia nouă îndeobşte s'a soldat cu maximum de
valoare în raport cu puterea de contopire a elementului
tradiţional, cu ceea ce punea la dispoziţie lirica vremii. Şi
acest lucru, de sigur că depindea de ambianţa epocii şi, mai
ales, de genialitatea creatoare a artistului. O autohtonie
veşnică, imuabilă în măreţia ei, a fost fecundată într’un fel de
Văcăreşti şi cu totul altul de către Alecsandri şi generaţia lui.
Cei dintâi, printr’o cultură superficială, infuzată de

104
anacreontismul neogrec, n'au văzut în poezia populară decât
un formalism diminutival, de rimare uşoară si
sentimentalitate artificială. Nici Alecsandri nu s’a coborît
până în esenţa ei, să fie pătruns de acel mister pe care să-l
contopească cu ceea ce oferea romantismnl francez. Ci tot
superficial şi unilateral, poetul „Doinelor” şi al „Legendelor”
ia din poezia populară nota baladescă, de plin eroism, pentru
ca, topind-o cu atmosfera poeziei franceze şi a vremurilor
româneşti în care scria, să ajungă să ne dea o etică plină de
mândrie şi încredere naţională. Nu tot astfel s’a petrecut şi cu
Eminescu. Şlefuitor de versuri rare, poetul „Luceafărului"
contopeşte într’o formă cu totul superioară tradiţia poeziei
populare, cu ceea ce îi venea din romantismul german şi
genialitatea lui creatoare. Elementele basmului poporan
dispar în ţesătura plăsmuirii personale, iar identificarea
acestora cere efort şi intuiţie. Şi dacă Alecsandri îşi
contaminase creaţia proprie cu elementele cântecului
bătrânesc, Eminescu ia ceea ce e caracteristic lui, elementul
de lirism, doina.
Dela baladescul alecsandrian si doina eminesciană,
răsfrângeri fragmentare ale etnicului popular, creaţia
semănătoristă ajunge la o contaminare mai integrală a
inspiraţiei cu folclorul şi vieaţa de sat. Totuşi, ea realizează
parţial problema autohtonismului românesc în artă şi
literatură. Coşbuc, în frunte cu Iosif sau Goga nu privesc decât
orizontal etnosul satului cu vieaţa lui spirituală, cu pitorescul
şi peisajul naturist, neglijând străfundurile omenescului.
Şi apoi ei nu reuşesc să se menţină nici la acea minunată
armonie dintre fond şi formă, la care ajunsese Eminescu,
dintre specificul naţional şi elementul etern al artei, dintre
particular şi universal. Acest desechilibru de creaţie
corespunde şi unui desechilibru sufletesc. Semănătoriştii au
trăit sentimentul de înstrăinare de mediul autohton,
desrădăcinarea săvârşită de civilizaţia şi cultura străină.
Generaţia creaţionistă postbelică a fecundat integral şi

105
într'o modalitate ce-i aparţine exclusiv traditia si marea
autohtonie românească.

O nouă viziune artistică. Generaţia de scriitori de după

războiu se găsea într’un moment de grea răscruce.
Departe, spre zări azurii, trona acelaşi imuabil Olimp, ce
li se arăta fermecător, în toată măreţia lui de nepătruns. Unii,
pe sburdalnici Pegaşi şi pe căi lăturalnice şi piezişe, se
îndreptau grăbiţi pentru a-şi asigura un loc mai de frunte în
mijlocul zeilor nemuritori. Alţii, pătrunşi de fiorii veacului
nou, se îndreptau şi ei către acelaşi neguros Olimp, — dar pe
căi bătătorite, siguri pe ele şi pe bogăţia de rod ce duceau. Cu
alte cuvinte, de o parte „avangardiştii” de toate nuanţele, de
alta, „tradiţionaliştii" — gândiriştii de astăzi.
Spre deosebire de cei dintâi, aceştia, printr'o sensibilitate
a vremii lor, au fecundat intr'un mod deosebit tradiţia noastră
literară, care nu putea fi decât tot cea populară. Adâncind,
completând marea autohtonie a neamului, gândiriştii reuşesc
să impună literaturii române o nouă viziune poetică. Nouă,
nu in sensul de denigrare apostatică a tot ce a fost. Ci, pornind
dela anumite coordonante esenţiale sufletului nostru,
amplificate şi reînnoite, ajung la un stil literar cu adevărat
nou.
In paginile ce urmează, voiu căuta să fixez cele mai
caracteristice aspecte ale acestei noui viziuni poetice, şi care s
ar rezuma la: 1) un sentiment al naturii şi al mitului etnic; 2)
un aspect al mitului folcloric în poezia găndiristă: 3) al
ortodoxismului; 4) şi gândirismul—sinteză dintre tradiţie şi
modern. Epuizarea acestor patru predominante, care astăzi
sunt însăşi predominantele liricei noastre contemporane, va
aduce în discuţie nume de poeţi consacraţi, care în istoria
literaturii noastre formează şi vor forma, mai ales, capitole
mari; totodată însă, va mai aduce şi nume mai puţin
cunoscute, unele chiar uitate, dar care altădată au contribuit
mult la crearea şt impunerea a ceea ce astăzi se numeşte

106
gândirism. S'ar fi putut prezenta acest capitol al valorilor
poetice impuse de „Gândirea" şi printr'o trecere în revistă,
separat, al fiecărui creator afirmat de ea. Procedeul ar fi fost
didactic şi, poate, mult mai util. Ar fî ştirbit însă spiritul
lucrării, care are de scop să prezinte pe primul plan nu nume,
ci valori spirituale. Numele au intrat de mult în conştiinţa
opiniei publice. Ele astăzi formează obiectul unor cărţi
întregi. Nu o mai mică circulaţie au şi valorile gândiriste.
Şi ele s’au impus culturii române ca bunuri de mare preţ. Prin
prisma lor se construesc judecăţi, ca şi făptuiri. Totuşi, încă şi
astăzi, în jurul unora din aceste valori gândiriste mai persistă
o atmosferă de falsitate şi denigrare. Şi de aici cred nemerit o
urmărire pe motive a liricei dela „Gândirea". Procedeul, ae
fapt, prezintă şi mai închegat aşa zisa spiritualitate a acesteia.
Sentimentul naturii O revistă, de obiceiu, şi mitul etnic. este
caleidoscopul unei epoci literare, şi mai ales o revistă de lungă
durată. In paginele ei se răsfrânge spiritul şi tendinţele unor
vremuri, şi numai din ele se poate desprinde în toată
complexitatea ei ambianţa literară, care a pus în circulaţie
nume şi opere.
„Gândirea” a fost hărăzită ca, pe linia marilor reviste
româneşti ce au răsfrânt si direcționat epoci literare: Dacia
Literară, Convorbiri Literare, Semănătorul, să fie aceea care în
epoca de după războiu, să răsfrângă şi să direcţioneze spiritul
înnoitor al vremurilor. La început, in primii ani, paginile ei
împreunează nume, care astăzi ni se par prea ezoterice prin
creaţia lor. Alături de poezia lui Crainic si Pillat, Lucian Blaga
ori Adrian Maniu, Aron Cotruş, Demostene Botez, —
gândirişti atât de credincioşi de-a-lungul celor 18 ani de
existenţă, cărora li s’au adăugat cu timpul alţii tot atât de
credincioşi, se găsesc versuri sporadic publicate de un Ion
Vinea şi Al. Philippide, Ion Minulescu sau Tudor Arghezi. Şi
cei dintâi, ca şi cei din urmă, grupuri mult mai numeroase,
manifestau tendinţa de a sparge vechile tipare ale poeziei
noastre, de a impregna o factură nouă versului,

107
corespunzătoare sensibilităţii postbelice. Spargerea acestor
tipare şi înnoirea liricei noastre în paginile „Gândirei” este
departe de aceea ce se preconiza în paginile revistelor aşa zise
de avangardă. însuşi d. Ion Vinea „cel mai rezistent dintre
liricii anarhici”, conducător al „Contimporanului”, în cei
dintâi ani ai revistei clujene, publică versuri ce se disting
printr’o clasicitate, dacă nu este prea mult, faţă de ceilalţi
modernişti şi chiar de o altă lirică a lui. Declin, Aşteptând,
Vilegiatură şi mai ales Ioana, sunt departe de perioada
delirului verbal, a imagismului violent şi a metaforei pentru
metaforă. Veste, o poezie tot a acestuia, publicată in perioada
de acerb modernism dinamitard, în 1924, este plină de coloare
şi de o punctaţie lirică proprie. Prin mijloace simple, dar nu
banale, mai puţin discursive şi logice, d. Ion Vinea reuşeşte să
ne dea versuri de o puritate să-i zicem cerebrală.

...Podgorie roşie, chiotul a rămas

în amintire — umbra ciudată a unui glas, —
prin soarele rar cum ar străluci cuvintele
tăcerea zădărniceşte aurul acestui ceas.

E drept că d. Ion Vinea adaogă în josul acestor poezii „Gârceni

1915“; sau 1916, 1918, pentru a delimita atmosfera acestor poezii
de celelalte, publicate în „Contimporanul" sau Punct", poezii
„moderniste". Numai că arta nouă a d-lui Vinea s'a impus
printr’o astfel de creaţie.
Nu mai puţin nouă şi distinctă este şi contribuţia
tânărului, pe atunci, poet iesan Al. Philippide. Călătoria în
nouri, Ţărm, (Gn. I) şi Zi de Noemvrie, Moesta et Errabunda
(Gn. II), sunt începuturi ce lăsau să se întrevadă talentatul
poet de astăzi. Tablouri tomnatice, ca cele din Zi de
Noemvrie, izbesc prin noutatea expresivităţii şi a
sensitivismului fin.

Şi păsări negre, una câte una,

108
 — Călugăr negru pentru înmormântare —
Trec la apus, pierind în depărtare,
Spre cer sburănd pe cea din urmă poartă...

Sporadica apariţie a lui Tudor Arghezi, Bacovia (chiar din anul

I-iu), sau I. Minulescu (anul II), a contribuit şi ea la
accentuarea unei ambianţe poetice caracteristice. Căci, în
contribuţia unor nume ca a celor de mai sus, ce reprezentau
şi pe atunci o lirică avansată, modernă, cum i s'a spus, noi nu
trebue să vedem numai un aport ce a dat o notă vie şi a
introdus în contemporaneitate mai mult revista noastră, din
primul moment. Ci, că şi gândiriştii „tradiţionalişti” se
complăceau într'o atmosferă ce anticipa arta nouă.
Semănătorişti, simbolişti sau poporanişti ca şi expresionişti,
ori modernişti, toţi au creat o ambianţă ce va duce la
gândirismul poetic. Nichifor Crainic, structurizat în
atmosfera semănătoristă, sau Ion Pillat si Adrian Maniu, în
cea macedonskiană a simbolismului, iar Lucian Blaga în a
expresionismului german, vor ancora cu timpul la ceea ce s'a
numit tradiţionalism gândirist.

*
La început lirica din paginile „Gândirei”, prin aportul sau
debutul sporadic al unora, dar mai ales prin contribuţia
reprezentanţilor ei de seamă, a avut o poziţie pendulatorie
între modernism şi tradiţionalism, pentru a descinde apoi,
prin sinteza acestora, în ceea ce s'a numit gândirism. Apărută
într’o epocă de inovatorism violent, de imagism bolşevizat,
când predominau „cele mai ciudate asocieri de imagini, aşa de
ciudate că par venite după ingerarea de preparate
farmaceutice", (Densuşianu) lirismul „Gândirei” nu aduce
nimic din această atmosferă literară. Tradiţionalistă însă,
fixându-se pe linia marei literaturi româneşti, — ideologic
derivând din semănătorism, — ea nu aduce totodată nimic
nici din sentimentalitatea şi expresivitatea acesteia. Ca

109
esenţă, ea a ţinut să aibă contact cu brazda reavănă a ţării, ca
expresivitate să se îndrepte către forme cât mai noui, cât mai
moderne.
REALIZĂRI LITERARE 141
Un sentiment al înrădăcinării. Revenind la afirmaţia că lirica
gândiristă nu aduce nimic din sentimentalitatea
tradiţionalismului semănătorist, să ne oprim şi să limpezim
acest punct de vedere. El ne va introduce mai bine în fixarea
celui dintâi aspect gândiristic, — peisajul cosmic şi mitul
sângelui.
Cunoscut lucru este că sentimentalitatea se mănătoristă
se cuprinde în acel cuvânt de desradăcinare. întreaga
literatură, şi In deosebi poezia lirică de dinainte de războiu,
răsuna a jelanie şi a nostalgie. Din umbra zidurilor, din
mijlocul civilizaţiei şi a valurilor de străinism a vieţii pe care
le-o dădea imaginarele oraşe tentaculare, învinşi şt pribegi,
obosiţi
De mult înstrăinatul
De abia ce ţi-a sosit,
Aşterne, mamă, patul
Să doarmă dus băiatul,
Bolnav şi obosit!
(Şt O. Iosif)
poeţii semănătorişti se îndreptau către sat, către rusticitate,
pentru a-şi alina suspinul unui suflet minor.
Gândirismul stă la un pol cu totul opus. întreaga literatură
poetică freamătă de o sănătoasă şi robustă bucurie, ce i-o dă
atingerea cu pământul ţării. Sentimentului de înstrăinare şi
desrădăcinare, „de pesimism lacrimogen şi dezolant”,
gândiriştii i-au opus sentimentul de înrădăcinări?, de
optimism viguros pe care li-l dă înfrăţirea lor cu ţara şi
neamul. „Noi nu am repetat, spune Nichifor Crainic, frumosul
bocet pe aria lui „ce-ai căutat tu la oraş, sărmane ciobănaş ?”
sau : „de ce m'aţi dus de lângă boi ?“, şi nu ne-am intimidat în
faţa năvalei de străinism. Cu toate dramele, în fine, pe care le-

110
am trăit, am izbutit să ridicăm „satul metafizic” din paradisul
pierdut al amintirii şi, peste haosul culturii orăşene, să-l
opunem categoric străinismului tentacular". (Gândirea, nr. 8,
1938). Şi, într’adevăr, cu multele drame intime şi cu multele
sângerări, gândiriştii au reuşit, ca după aproape 20 ani de
luptă încordată, să opună satul metafizic haosului culturii
orăşene. Ieri, lupta părea că are ceva de donchişotism; însăşi
literatura era decretată că miroase a „obiele” şi „opincărism”
semănătorist. Astăzi însă, când în incinta celei mai înalte
instituţii româneşti, în faţa Regelui ţării, a erudiţilor şi
poeţilor, se face Elogiul satului de către un gândirist, elogiul
acelei prezenţe vii şi nemuritoare, şi când tot astăzi acelaşi
filosof-gândirist este discutat prin prisma „categoriilor
ţărăneşti" nimănui nu-i mai apare ca ceva de neînţeles şi
absurd.
Sentimentul acesta al gândiriştilor de înrădăcinare în
inima satului, care este „purtătorul matricei noastre stilistice",
ca şi creatorul şi păstrătorul culturii populare, a dus la o
reînnoire totală lirica noastră contemporană. Tradiţionaliştii
postbelici nu se mai îndreaptă spre sat, spre peisajul rural
pentru a-şi odihni sufletul obosit, învins de o civilizaţie
orăşenească, si nici pentru a reda în descrieri colorate, codrul
şi câmpul, — minunat decor pentru desfăşurarea instinctelor
telurice şi admirabil peisaj in care trăia supra-românul
întregitor de neam. Nu. Ci, pentrucă acest peisaj cosmic al
ţării satisfăcea noua viziune poetică, era cuprinzător de ceea
ce se numeşte frumos. In cadrul lui se desfăşura o vieaţă plină
de înţeles, şi o reîntoarcere lângă pământ şi în satul meu, era
o coborîre firească, in zone mai concrete a liricei noastre, o
umanizare a ei.
Căci, dacă ar fi să refacem procesul in timp al poeziei
contemporane, am vedea că momentul de plin tradiţionalism
gândirist corespunde cu un năvalnic şi acerb modernism.
Anul 1924— 1925, când apare în „Gândirea" eseul lui Nichifor
Crainic „Parşiva!" şi când se strâng in volume poeziile

111
gândiriste ale lui Adrian Maniu, Ion Pillat, Lucian Blaga,
(Lângă pământ—1924, Satul meu — 1925, In marea trecere —
1924) este anul de violent modernism al „Contimporanului"
sau „Integralului”, „modernism” ce excela printr’o poezie
metaforizată de dragul metaforei, de un ilogism convenţional
şi de un intelectualism artificios. Astfel că, în momentul când
poezia noastră tindea să ajungă culmi din ce în ce mai
impersonale, să se apropie de arta lui Valery, în pofida
criticului sburătorist, poeţii gândirişti şi arta mare de după
războiu se apropie de brazda pământului şi de tradiţia poeziei
populare. Prin asocierea — şi nu disocierea pe care o dorea d.
Eugen Lovinescu, a elementelor şi a artei populare, într’o
manieră cât se poate de personală, gândirismul reuşeşte să
ridice pastelul, balada, doina sau cântecul, la noui sfere lirice.
Pe de altă parte, ancorarea in tradiţionalism a lui Adrian
Maniu, Lucian Blaga şi Ion Pillat, clasicizarea şi românizarea
artei lor tocmai în acest moment, este deosebit de importantă
pentru însăşi evoluţia scrisului lor. Căci, iconoclaşti,
denigratori ai formelor de artă clasică, unii mai mult decât
alţii, inovatorii de altădată ai liricei noastre şi ai facturii
versului românesc, jammiştii, expresioniştii, moderniştii
antebelici, nu au nimic de aface cu moderniştii postbelici, cu
avangardismul nostru literar. Ba mai mult, titluri de volume
ca Lângă Pământ, ori Satul Meu ne fac să ne ducem cu mintea
la titluri de poezii de altădată ca Ne chiamă pământul. Şi
totuşi nu au nimic nici din atmosfera şi versul semănătorist.
Nici dadaişti, futurişti, constructivişti, dar nici semănătorişti
sau simbolişti. Ci gândirişti. O poezie şi o artă nouă, în care
tradiţia literară a neamului să se îmbine perfect cu noţiunea
adâncă a cuvântului de modern. Parnasienii francezi sau
expresioniştii germani, ca şi poezia unui Jules Laforgue,
Corbiere, Arthur Rimbaud, îi învăţase să fie moderni, să fie
noui, să sdrobească tipare de artă învechită, dar nu de dragul
de a fi cu orice preţ „noui”, ci dintr’o convingere că noutatea
este o primă condiţie, căreia i se mai adaugă multe altele —

112
spre exemplu talent. Şi apoi din anul I al „Gândirei”, Adrian
Maniu spunea că forma ideală a artei „e variabilă, fiindcă
variabil e şi temperamentul artistului creator, variabilă e şi
sensibilitatea receptivă a publicului". In virtutea acestui
adevăr, poate, laforguianul de altădată din Maniu,
parnasianul din Pillat sau expresionistul din Blaga, ca şi
stilurile de artă ale celorlalţi, fac ca dimpreună cu toţii să
poposească în paginile „Gândirei" sub zodia unei alte arte.
Motive de cântec şi doină. Pornind dela motive de istorie sau
geografie naţională, sau dela un material pe care-l oferea
tradiţia — poezia cu întreg folclorul şi arta populară,
gândiriştii ajung să ne dea versuri lipsite de platitudine, de
banal şi discursivitate convenţională. Elemente de cântece ori
doine populare, de balade sau de basme, sunt chemate la o
nouă vieaţă de pronunţată lirică personală.

Frunză neagră: mătrăgună...

A rămas un ciob de lună
....................
Și nalt arcul cerului,
Nicio stea, niciuna nu-i...
Nori adânci se dărăcesc,
Destrămati se vărcolesc.
Cearcăn vânăt ruginesc
(Cântec de lună veche)

Pânza coloristică de mai sus, atât de viguroasă şi nouă,

prinsă de un penel modern şi atât de tradiţional, se desprinde
din întregul volum al lui Adrian Maniu — Lângă Pământ. Sară
veche, Privelişte blestemată, Cântec, Doină Dobrogeană, Făt-
Frumos, Din basm, Poveste din sat, — toate bucăţi ce ne
revelează in autorul lor un peisajist de nuanţe proprii, de o
luminiositate şi frăgezime aparte, redate prin elemente de
cântec popular. In Senin de iarnă din acelaşi volum, Adrian
Maniu reuşeşte să ridice formele diminutivale, banalizate de

113
Văcăreşti şi în pofida criticei maioresciene, la valori de înaltă
expresivitate:

Stolul de mierlite
Prin ninsoarea nouă,
Săreau cruciuliţe
Câte două, două,
De-a-lungul zăpezii
In poala livezii...

Colindul ninsorii al altui gândirist — al lui Vasile

Voiculescu, ne menţine intr’o aceeaşi coloratură de peisaj
modern, plin de luminositate, obţinut tot printr'o sublimare
a elementelor de vers popular:

A suflat prin cer un vânt

Răsturnând stupinele,
Asvârlite pe pământ
Năpădesc albinele.

Zile întregi albul sobor

Fâlfâe-aripioarele,
Se astâmpără din sbor
Doar când iese soarele.

...Stau tot timpul gerului

Dar când vine binele
Lin, de dorul cerului,
Se topesc albinele.

Nici Lucian Blaga, poetul filosof atât de plin de înţelesuri,

nu este lipsit de ceea ce constitue cântec sau doină poporană.
Şi la dânsul, ca şi la alţi gândirişti, materialul tradiţional este
sublimat ae înalte atmosfere, închegat în versuri ce abia prin
fluenţa ritmicei populare, trădează o contaminare cu această

114
literatură. Chiar ultimul volum — La curţile dorului, ne aduce
multe poezii de acest gen. Distinsă prin formă ca şi prin
bogăţia de înţeles, este în deosebi poezia Belşug.

— Negrule, cireşule,
gândul rău te 'mprejmue.
Jinduesc la tine coapte
guri sosite ’n miez de noapte.
Om şi păsări, duhuri, fluturi,
nu aşteaptă să te scuturi.
Prea eşti plin de dor şi vrajă,
vine furul, pune-ţi strajă !
— Las' să vină, să culeagă,
Vara mea rămâne ’ntreagă.
Stelele deasupra mea
Nimeni nu mi le-a fura !

Un acelaşi material popular de doină, ce se distinge

printr'o fluenţă melodioasă, sudându-se nesilit cu o
sensibilitate personală, şi care reuşeşte să ne umple sufletul
cu reale unde emotive este şi Cântecul Dunării de Nichifor
Crainic sau Doină Dobrogeană de Adrian Maniu. In prima,
cunoscutul motiv popular, topit în retorta sufletească a
poetului la o înaltă temperatură şi impregnat de un acelaşi
element personal, capătă la poetul Crainic semnul unei
deosebite originalităţi. Leit-motivul popular — „Dunăre,
Dunăre, drum legănat, drum fără pulbere şi fără leat”, ce ne
leagă cu omenirea şi ne cufundă in oceanele umanităţii, ne
leagă totodată şi de ce e al nostru, continuând să „stăm cu
doinele şi cu pământul”.

Valuri de valuri în goană se sparg,

Neamuri de neamuri cu valul şi vântul
Noi — stăm cu doinele şi cu pământul !...

115
 Nu mai puţin bogată într'o sensibilitate personală şi
emotivă, este şi piesa lui Adrian Maniu. Fără căutări silite şi
găsiri ingenioase, prin care să se strecoare avar o sensibilitate,
poetul fluent şi sensitiv cântă într’o aceeaşi formă populară:

Pescăruş, alb pescăruş,

Sburând seara la culcuş
.....................
Nai văzut şi nai zărit,
Pierzând urma malurilor,
Peste lanul valurilor,
N'ai văzut, întrezărit,
Pe vâslaşul ostenit.

Pentru ca apoi plin de nostalgie să încheie:

Pescăruş, alb pescăruş

Vino la mine şi-mi spune
De nădejdea dorului
De jalea pribeagului...

Motive de baladă populară. Războiul a adus aproape o totală

lipsă de interes din partea poeţilor noştri pentru ceea ce se
chiamă baladă. Şi doar ea, mai ales că fusese specia cultivată
de muza noastră naţională, se potrivea de minune veacului de
epicism grandios. Şi totuşi, după cum nuvela s’a pierdut în
apoşenia multor romane de azi, balada a fost aruncată şi ea
din centrul literaturii noastre de „intelectualismul” poetic al
vremurilor postbelice, la periferia ei.
„Gândirea”, prin pana câtorva tineri poeţi, a lui Radu Gyr
şi D. Ciurezu, a încercat o reabilitare a acestui gen de poezie.
Şi a reuşit Deoarece actualizarea şi explorarea uitatului filon
aurifer nu se putea să cadă pe umere mai bărbate, decât acele
ale tinerilor poeţi din bănia craioveană. Nicăieri, parcă,
specificul neamului nu s’a răsfrânt mai bine ca în sufletul

116
oltenesc, şi mai ales specificul pe latura lui de eroism, de
baladesc. Dela scoarţele şi chilimurile olteneşti, dela troiţele
şi gravele cule gorjene, sau dela poezia cioarecilor, tusulugilor
şi ipingelei pandureşti, până la acel Mihai „ce sare pe şapte
cai”, sau romantica figură a domnului Tudor şi a baladelor
populare, toate ne vorbesc de o vârtoşenie şi un bărbătesc
oltean. Iar balada populară, retrăind această vârtoşenie şi
bărbăţie, ca şi trecutul plin de mucenicii, de aspiraţii, de
îngenunchieri sau izbânde pe latura lui dinamică, face loc
sensibilităţii din doine şi cântece, eposului, conflictelor de
bogat dramatism.
Continuând cu o veche tradiţie literară, cu Bolintineanu
şi Alecsandri, cu Coşbuc, cu Iosifsau Tutoveanu, Radu Gyr în
„Chilimuri Olteneşti” şi mai mult în câteva balade publicate
în padinile „Gândirei", readuce în poezia românească
contemporană eroismul neamului într’o factură de vers şi
atmosferă poporană. Mănăstirea dintr'un lemn, Balada
ghiocului cu moarte 'n Ţarigrad sau Balada boierului ce a scris
letopiseţ, sunt mici drame ale eroismului românesc, turnate
într’o formă din care nu lipseşte elementul personal al
poetului modern. Toate motive noui si eroi neîntâlniti —
Doamna Chiajna, D. Cantemir, sau cu alte figuri legendare,
Radu Gyr îmbogăţeşte scrisul nostru cu pagini de un epicism
distins, cu peisaje frumoase şi o portretistică ingenioasă.

... Domnul cărturar

pornit după Ţar,
şi hatmanii 'n rugă
prin răstrişti crăieşti,
pe câmpii ruseşti,
Cantemir pribeag
cu sudalma 'n prag,
beteag pare-i-se
ars de zări şi vise
Fugă şi mătănii

117
 cu troici şi bejenii...

Tot atât de nouă şi viguroasă este şi balada lui D. Ciurezu.

Crescut şi el în atmosfera literară a Ramuri-lor craiovene,
autorul volumului Răsărit a publicat în ultima vreme în
paginile „Gândirei” câteva balade de un captivant epicism.
Rugăciune Domnească şi mai ales Dragoste Voevodală, aduc
un suflu plin de dramatism, împletit cu uşoare unde emotive
de lirică poporană. Astfel în ultima, rugămintea domnului
Ştefan — de a-i da puteri de „puhoaie în primăveri”, nu numai
pentru a apăra ţara de „pohtiri" şi de jaful năvălitor, ci şi
pentru o neostoită dragoste voevodală:

...Doamne, mult mă doare,

Luna 'n codru când răsare,
Inimii când dai vâltoare,
Frunţii vaduri călătoare.

căci... Prin râpi şi prin dudău

Lăsând luna pe Rarău,
Caru mare frânt în hău,
Cotind drumul spre Hârlău.
ca să ajungă la Maria...

Am venit să te mângâi
Să-ţi fac zaua căpătâi,
Spada să mi-o culc în cui
Sufletul să-l fac gurgui.

Este, de sigur, o atmosferă epică cu totul nouă,

diferenţiată de aceea a lui Bolintineanu şi Alecsandri ori
Coşbuc. Găsim o aceeaşi atmosferă de gândirism, în care
coloarea tradiţiei autohtone cu ce are mai profund şi mai
fundamental, se întâlneşte cu o sensibilitate şi expresivitate
de poet modern. Pe plan atât de diterit, eposul baladelor se

118
întâlneşte cu lirismul din doine şi cântece, oglinzi ce răsfrâng
un acelaşi suflet românesc.

Natura în poezia lui Nichijor Crainic şi V. Voiculescu. 1916

aduce literaturii române două plachete de poezii: una a lui
Nichifor Crainic — Şesuri Natale, şi alta a lui Vasile
Voiculescu — Poezii. Data apariţiei apropia doi poeţi care, cu
vremea ce s'a scurs, a închegat într'o caldă prietenie, datorită
acelei confraternităţi spirituale gândiriste, de care am vorbit.
Deşi de o aceeaşi substanţă a inspiraţiei şi de o aceeaşi
credinţă literară, arta fiecăruia, cu fiece volum ce se adăuga, a
mers pe drumuri proprii şi absolut distincte.
Elogioasele aprecieri critice, venite din partea lui Vlahuţă
şi N. Iorga cu ocazia primei plachete, au fost reînnoite cu cel
de-al doilea volum — Darurile Pământului, Nichifor Crainic
fiind un poet „al celor mai sănătoase tradiţii". Şi, într’adevăr,
nimic din multipla şi neostoita-i activitate nu l-a desminţit
până astăzi în denumirea ce i s'a dat. întreaga contribuţie
ideologică în paginile „Gândirei”, volumele de eseuri şi însăşi
ultima culegere de poezii — Ţara de peste veac, toate îl aşează
ca pe cel mai autentic gânditor şi poet al tradiţiei noastre
milenare. Şi era şi fatal să fie aşa, căci după un alt gândirist,
tradiţionalismul şi etnicul în literatură sunt fatalităţi. Acele
Şesuri Natale:

...dulci ca lenea şi largi ca nesfârşirea,

Cu depărtări pe unde mirajele tresaltă,
Și sufletu-mi în care vise răsfrânge firea,
L-aţi legănat cu râuri şi-ameze laolaltă.

Legănarea râurilor şi unduirea nesfârşită a plaiului, a

acestor şesuri natale, se întâlnesc în firea poetului cu sufletul
acelor „umili ţărani”, cu străbunii din vremurile legendare,
care, de acolo,

119
 ... din adâncul miilor de ani,
Tot ce a mocnit în voi — frumos şi mare —
Irupe ’n mine ca o ’nvâlvorare.

Aşa dar, structurizat în acel orizont al spaţiului bărăganic

şi în cel temporar al vigurozităţii ţărăneşti, fund deci tributar
ţării şi neamului, Nichilor Crainic nu putea fi decât poetul
tradiţiei şi autohtoniei româneşti. Căci poezia, ca orice
creaţie, este şi ea în iuncţie de trăiri, care sedimentează în
sufletul plăsmuitor cute ce involuntar o colorează, îi dau un
aspect specific. La acestea, cei câţiva ani de învăţătură
teologică ca şi cultura asimilată, nu i-au modificat cu mult
esenţialitatea sa sufletească, liniştea şi vigurozitatea ce i-o
întipărise plaiul vlăscean. Doar i-a adus o ordine conceptuală,
cu noui posibilităţi de înălţare a inspiraţiei şi o prea uşoară
ofilire a sensibilităţii sale poetice, dată de „reflexul zidurilor
orăşene", de care vorbeşte în Alma Mater.
Dincolo de aceasta, sufletul poetic al lui Nichifor Crainic
a păstrat revtneala brazdei şi vigurozitatea neamului, a
pământului „rodnic" şi „bun", în care-i zac „credinţele” şi
„comorile", „durerile", „iubirile" şi „nădejdile", cu care se simte
solidar şi indestructibil legat. De aici frecventa întâlnire în
poezia sa din această vreme şi de mai târziu a peisajului
naturist, a temelor in care poetul cântă natura ţării, cu
plantele şi cu oamenii săi. E poezia din Cântecul pământului,
Şesuri natale, Poetul, De profundis, Alma Mater... ori din
pastelurile : Dimineaţa, Amiaza, Un cântec de secetă, Sfârşit
de vară, Toamnă...
Din semănătorist, ca să întrebuinţăm un cuvânt cu efigie
ştearsă, dar cu mult mai bogat în înţeles, cu puternice potenţe
creatoare, Nichifor Crainic evoluează în perioada postbelică
în revista a cărui mentor a fost si este, la o artă nouă, la
gândirism. Poeziei sale din cele două volume îi adaugă acum
noui caracteristice, în cel de al treilea — Ţara de peste veac,
scris sub semnul viziunei artistice dela „Gândirea”. Pe acestea

120
le vom vedea în altă parte a acestui capitol. Ceea ce trebue de
remarcat aici succint e acel sentiment al naturii, de care a fost
vorba şi care constitue şi în această perioadă o predominantă
a liricei sale.
Căci, căutând fiinţa misterioasă, plină de taină a
neamului, şi mai ales căutând pe Dumnezeu, înainte de a-L
descoperi că e în sufletul lui, îl caută să-L găsească
pretutindeni, în spaţiul cosmic al ţării şi în acel extra cosmic,
în stihiile astrale, într’o ţară de peste veac. Descriptivul îl
întâlnim pretutindeni: în Colind, ca şi în Cântecul Dunării sau
Fântânile trecutului, dar, în deosebi, în: Amiaza, Cântec de
seară, Cântec tracic, Cântec de munte, Jghiabul...
Dacă cu poezia de esenţă folclorică sau religioasă Nichifor
Crainic ajunge în sfere astrale, desmărginite, cu această
naturistă ne coboară in margini picturale, în peisaje
revelatoare de o sensibilitate atât de fină. O aceeaşi
gratitudine, pe care o simte poetul prin confundarea lui cu
natura. întâlnită atât de des şi în poezia de factură
semănătoristă, găsim în Cântec de munte. Nu ne putem reţine
de a nu-l cita în întregime :

Cu bradul mă absoarbe 'naltul cer

Şi cânt cu scorbura când vântul bate,
Dorm cu tăcerile 'n singurătate
Şi cu ecoul pe coclauri pier.

Mă ’ mprăştiiu cu lumina ce se pierde

Strivită prin frunzarele de sus
In codrul ce din zori până 'n apus
Miroase-a putred şi miroase-a verde.

Cu piscul razim nori de fruntea mea

Şi zac în văi cu florile deavalma,
Cu ramurile 'ntind spre boltă palma
Să legăn păsări, ca 'ntrun cuib, în ea.

121
 Ferigă ce te zbaţi fără alinare,
Eu vreau pe stânci cu muşchiul să rămân,
Dar cu izvoarele m’adun şi mân
Cu ele către mare, către mare.

Cosmicizarea poetului, panteizarea şi desfacerea de

omenesc, cufundarea lui cu tăcerile şi ecourile ce dorm in
coclauri, cu florile ce zac pe văi, cu muşchiul sau ferigele, în
culori tot atât de vii, dar pe alte tonuri, ne sunt redate tablouri
pastelistice şi în Jghiabul, una dintre cele mai frumoase piese
ale acestui gen.

...Amiaza bate 'n neteda câmpie

Ca 'ntro tipsie argintie;
Dogoarea fumegă talazuri moi.
E ceasul ars şi setea însorită
Se tăngue în mugete de boi.
Pripită, dogorită,
S' adună ’n mii
De turme, de cirezi, de herghelii,
Bălăngănind tălăngi tărăgănat
Şi-o jale toropită, de argat.
Te-apropie şi bea, făptură arsă,
Că apa mea re trece nu se trece —
Cu cât o sorbi mai vie se revarsă
Și tremură mai rece !

Sensibilizând, aşa dar, noui teme naturiste, printr’o artă

mai perfectă, gândirismul descriptiv al lui Nichifor Crainic se
soldează faţă de cealaltă perioadă de semănătorism, pe latura
simbolicului şi a interiorizărei.
Vasile Voiculescu este cel mai substanţial liric creştin.
Depăşind cadrul primelor culegeri, simple dibuiri în căutarea
unui nex poetic, în cele trei volume din urmă — Poeme cu

122
îngeri, Destin şi Urcuş — ni se revelează ca un liric al marilor
căutări divine. Dumnezeirea cu problematizările ei multiple
sunt în centrul poeziei sale atât de mult, încât putem spune
că Vasile Voiculescu vede religios.
Să trecem peste infinitele teme de factură pur creştină, de
căutare şi regăsire a divinităţii absolute în peisajul cosmic al
ţării sau în înalte spaţii astrale, ori în folclorul ortodox, cărora
le Vom face loc în altă parte, şi să ne oprim asupra câtorva
aspecte pur picturale, pastelistice, unde însă poetul vede tot
cu ochiul religiosului, al liturghizitorului. Spre exemplu :

Bat lung peste ţară

Rect ramuri de vânt
Şi codrul de ceară.
Miroase a sfănt,
sau
S’a scuturat şi vara
De când tot te aştept,
Ingălbeneşte ţara
Cu măinele pe piept.

Ca în sfârşit, în altă parte, să găsim versuri care vorbesc că

prin „slava cerului călătoresc imnuri de nori", că sufletul
poetului mai simte încă „neagra cataractă de îngeri prăvăliţi",
sau că neamul s'a păstrat „în eterna biserică de munţi”.
Liric credincios, cu mirodenii plăcute de tămâie şi
evanghelie, Vasile Voiculescu mărturiseşte o originală
predispoziţie şi pentru lirica descriptivă. Sentimentul naturii,
cu peisajul ţării, cu sufletul străbunilor legendari, capătă
sublimări în poezia gândiristă a poetului nostru. Căci, din
dibuitoare cum era in perioada antebelică, dar cu constante
încordări de înnoire, acum, in paginile „Gândirei”, poposeşte
la un vers ce izbeşte prin vigurozitatea lui şi factura de
absolută originalitate. încă din aceîe Poeme cu îngeri}
Voiculescu se distingea printr'un lirism descriptiv de mare

123
tonalitate. Icoanele cerului şi ale pământului, Icoanele
sufletului, Sufletul ţării, se impun printr'o serie de tablouri
picturale de soare, de lumină, dar şi de geografie spirituală,
dacă se poate spune, cu acele icoane sufleteşti. Căci, în bură
măsură, aici, ne vorbeşte de o „moină ’n Suflet, cu pâclă
'mpovărată:

Din sloiul amintirii cad picuri tot mai vii

...In geamul meu stă Noaptea şi vrea să intre în
casă,
In carnea ei de neguri ard stele mari de foc.

...Sosesc, scăpaţi şi teferi din cuştile ’ntristărei

Cocorii bucuriei, solia întâiei berzi
Și şesurile minţii, miriştile uitărei
Le 'mpresurează iarba cu mii de gânduri verzi.

Iată o altă predominantă caracteristică şi distinctă a

poetului Voiculescu: interiorizarea peisajului cosmic,
prezentarea unei geografii lăuntrice, cu şesuri ale minţii şi
mirişti ale naturii, cu versuri de o factură atât de originală, ce
ne vorbesc despre „şerpi de viersuri încolăciţi în vis” şi „puii
închipuirii sburdau peste paragini.”
Şi în fine, ca să completăm noutatea liricii descriptive la
Voiculescu, să mai reproducem din acea minunată poemă —
Bărăgan în amurg, o singură strofe

... Departe, ancorată ’n singurătăţi, umilă,

O târlă 'şi ţese-a lene gogoaşa de fum des.
In jur de arii albe cu ape de argilă
Dorm turme de căpiţe îngenunchiate 'n şes.

Un spor incontestabil faţă de acel mare sentiment al

naturii. Economia lucrării ne impune a nu mai insista asupra
admirabilelor poeme descriptive, cu o factură de vers atât de

124
personal ca: Ionică, Centaurul, Pe decindea Dunărei...

Iconansmul lui Adrian Maniu. S’a spus că Adrian Maniu ar fi

în poezie un primitiv rafinat sau un tradiţionalist iconar.
Primitiv rafinat, de sigur nu in sensul de capriciu modern, de
refugiu şi de aderenţa la forme de artâ vetustă, pentru a da
mai multă originalitate şi coloratură scrisului său ci, poate,
mai mult din dorinţa de a scăpa de sub imperiul unei
preţiozităţi şi artificialism stilistic; sau că fermecat de
frumuseţea arhaică a unor motive locale, se îndreaptă către
ele, cu pasiunea îndrăgostitului de a desprinde din acestea un
sens înalt creaţiei sale. Mai mult i s'ar potrivi numele de
iconar al spaţiului mioritic, deopotrivă de bine spus şi lui
Demian. Iconar al spaţiului mioritic şi al tradiţionalismului
autohton, cuprins în tot ce are el mai bogat în sensuri şi mai
divers — dela crestătura de pe bâta ciobanului, de pe troiţa
dela răscruci de drumuri ori dela porţile ţăranilor noştri, până
la înfloriturile chilimurilor olteneşti, a ouălor de Paşte sau a
iconarismului nostru mănăstiresc. Toate se sublimează şi
capătă un sens simbolic în scrisul lui Adrian Maniu. De fapt
iconarismul poetului nostru, dragostea lui pentru tot ceea ce
reprezintă artă primitivă românească, s'a manifestat şi în
studii ca: Pictorul Alexandru Satmary şi în deosebi La gravure
sur le bois en Roumanie, 50 bois originaux retrouvés 18-19
siècles, album de xilografie descoperit de autor prin
mănăstirile româneşti. Aşa că racordarea poeziei lui Adrian
Maniu la prerataelism sau Francis Jammes e de prisos, cum
bine remarcă un critic de azi. Căci „nu este aici, la noi, patria
artei primitive? Inafară de poezia populară, de posibilităţile
smalţului şi de măestriile casnice, la ori ce răspântie e o troiţă,
in orice munte un schit, şi oriunde o icoană veche. Nu
prerafaelist, jammist sau caniabric este caracterul puternic al
„tradiţionalismului d-lui A. Maniu, ci iconăresc”.
Şi într’adevăr, înafară de poezii cu motive de literatură
populară, doine, baladă, cântec, basm, pe care schiţat le-am

125
pus in lumină mai înainte, Adrian Maniu lasă să se degaje din
scrisul lui tot ce constitue primitiv, vechi. De altfel cuvântul
vechi, are în volumul Lângă Pământ o răspândire ce izbeşte
ochiul lectorului atent. Dela imagini ca: pe un pom cu
frunzele de aur, cu inimi vecht de aur și până la titluri de
poezii ca: Seara veche, Intr’o grădină veche, Cântec de lună
veche, ca şi poeme întregi ca Vânătoarea sau Poveste din sat,
toate ne cufundă într’o atmosferă de primitivism şi arhaism
românesc, atmosferă plină de decor, prin care poetul face să
rătăcească umbre voevodale de domni români care, „prin
iarba ca în icoane veneţiene", se îndreaptă la vânătoare cu
„copoi, fălcoi", scutelnici; sau ne înfăţişează drame şi orgii
monahale, pătrunse de o „cucernică slavă .

Clopotele, sunau, răsunau...

Clocotea şi vuia cuprinsul.
Sălcile unduiau tremurate,
Cât creştea pe întinsul cuprins,
Svon de cucernică slavă...
Arcane de sunete, boltind depărtarea.

Ecourile poeziei populare şi ale primitivismului iconăresc

din Lângă Pământ, din perioada aceasta de gândirism, străbat
întreg scrisul lui Adrian Maniu şi par a fi trăsăturile esenţiale
ale poeziei sale. Ele, dimpreună cu motivele folclorice şi
creştine, de care ne vom ocupa în altă parte, apar într’un mod
impunător şi în Cartea Ţărei, o adevărată geografie poetică a
etnosului şi peisajului României Mari.

Lucian Blaga, poet al spaţiului mioritic şi al mitului sângelui.

Lucian Blaga vede cosmic — cum bine s'a spus de către
distinsul său exeget Vasile Băncilă. Intr'adevăr, aşa este.
Intuiţiile sale filosofice ca şi cele lirice sunt admirabile
anticipaţii ale unei structuri ce vede cosmic. Nu este oare
sistemul său filosofic un rezultat al trăirii unei personalităţi

126
creatoare într'un spaţiu cosmic — plaiul, cu o caracteristică
polarizare cosmică, a unor subconştiente spaţiale ? Şi nu a
ajuns Lucian Blaga un profund şi subtil interpretator al
culturii române, prin acea ingenioasă recordare a unei viziuni
cosmice la cunoscutul spaţiu mioritic ?
Filosof şi poet, niciodată în cultura română aceşti doi
termeni nu s'au împletit mai bine ca acum, când e vorba de
Lucian Blaga. Profunde şi subtile cugetări abstracte sunt
sensibilizate şi integrate într’un material poetic deosebit ; iar
minunate închegări poetice sunt transfigurate până la alb şi
ridicate într’o sferă de înaltă metafizică. Şi dacă filosofia sa
este o rezultantă a acestei cohabitaţiuni dintre gânditor şi
cosmos, cu atât mai mult poezia, în care factorul personal se
manifestă mai în plinătatea lui.
Versurile lui Lucian Blaga sunt admirabile invitaţii în
cosmos, frenetice isbucniri de bucurie, pe care le simte poetul
din înfrăţirea sa cu elementele naturii, cu armonia ei şi a unei
lumi de pe celălalt tărâm. Intr’o poemă publicată încă din anul
II al „Gândirei” — Pluguri, poetul invită pe prietenul orăşean
în câmp. la ţară, să vadă „brazdele veacului“, plugurile „uriaşe
ciocuri înfipte 'n ogor sănătos

Prietene, crescut la oraş

Fără milă cu florile în fereastră,
Vreau să te iau de mână.
Prietene, care încă niciodată n'ai văzut
Câmp ori soare jucând sub peri înfloriţi,
Vino să-ti arăt brazdele veacurilor.

Să sângereze atingându-şi picioarele de grunzii

pământului, ori să simtă sufletul satului cu miros sfios de
iarbă”, pentrucă

...Eu cred că veşnicia s'a născut în sat.

Aicea ori ce gând e mai încet,

127
 şi inima-ţi svâcneşte mai rar
ca şi când nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ — undeva.

Credinţa „că veşnicia s'a născut în sat“, că ea constitue o

permanenţă vie şi nemuritoare, întrucât „trăeşte în orizonturi
cosmice” bine definite, e tot ceea ce caracterizează mai
pregnant stuctura intimă a lui Lucian Blaga. Afirmată încă din
1921 în poezie, această coordonată esenţială a sufletului său
capătă minunate arcuiri în originala concepţie filosofică
despre cultură. înrădăcinarea în inima satului şi ridicarea
acestuia pe plan metafizic este tot ce colorează mai deosebit
gândirismul.
Dar, sporitor al tainelor cosmice cum e, Lucian Blaga nu
se mărgineşte să ne dea în poezia sa simple notaţii pline de
coloare, metaforizări ingenioase, ci simte o sacră orgie de a se
avânta când în înaltul cerului, pentru a cânta lumea astrală cu
misterul ei, când a se afunda în străfundurile mitice, spre a ne
revela o lume ce doar o putem asculta. Iar când această beţie
orgiastică nu-i astâmpără imaginaţia, atunci simte o bucurie
panică de a se cufunda în natură, de a sta de vorbă nu numai
cu oamenii, ci şi cu mineralul sau vegetalul, de a se solidariza
cu biologicul şi spiritualul. Şi neputând vorbi, ascultă muzica
estatică de tempo larg sau măsurată, ce i-o dau izvoarele sau
râurile, înălţimile şi văile, peşterile, negurile, vânturile, o
întreagă vrăjitorie cosmică-metafizică. „Poeziile lui Blaga sunt
mari sorburi îndreptate asupra lumii ca să-i capteze înţelesul
din urmă, ori măcar să vibreze în apropierea tainei acestuia”,
spune Vasile Băncilă.
Impresionist la început, ca şi într’anumite poezii din
întreaga-i activitate literară, poetul nostru manifestă o
extremă sensibilitate la cele mai uşoare prefaceri ale lumii
cosmice.

Din vârf de munţi, amurgul suflă

128
 cu buze roşii
în spuza unor nouri
şi aţâţă
jeraticul ascuns
sub vălul lor subţire de cenuşă

O rază,
ce vine goană din apus,
şi adună aripile şi le lasă tremurând
pe o frunză ;
dar prea e grea povara
şi frunza cade...
O, sufletul!
să mi-l ascund mai bine în piept
şi mai adânc,
să nu l ajungă nicio rază de lumină,
s'ar prăbuşi... e toamnă.
(Amurg de. toamnă)

Dela interiorizarea aceasta a unei delicate realităţi, dela

subtilele senzaţii fugitive ce i le procură această lume, Lucian
Biaga îşi răcoreşte sufletul arzător de absolut într’o artă nouă,
in expresionismul atât de caracteristic. Nezăgăzuite forţe
vulcanice dinamizează natura, o caută în a şi-o transforma
drept leagăn sufletului poetului îmbătat de voinţa de a trăi
liber, atotstăpânitor pe ea. Frenezia stăpâneşte întreaga-i
forţă creatoare şi-i dă iluzia unei vieţi totale şi absolute.
Caracteristică pentru această predominantă a poeziei lui
Blaga, este frumoasa poemă: Daţi-mi un trup, voi munţilor,
mărilor. Citabilă în întregime, mă mărginesc in a reproduce
doar începutu :

Numai pe tine te am, trecătorul meu trup —

şi totuşi
flori albe şi roşii, eu nu-ţi pun pe frunte şi'n plete,

129
 căci lutul tău e slab,
mi-e prea strîmt pentru straşnicul suflet
ce port...
Daţi-mi un trup
voi munţilor,
mărilor,
daţi-mi alt trup să-mi desbrac nebunia
în plin !
Pământule larg, fii trunchiul meu,
fii pieptul acestei năprasnice inimi,
prefă-te’n lăcaşul furtune lor, cari mă strivesc,
fii amfora eului meu îndărătnic!
Prin cosmos
auzi s’ar atunci măreţii mei paşi
şi aş apare năvalnic şi liber
cum sunt, pământule sfânt.

Dar, neputându-i fi „piept" năprasnicei inimi, nici

pământul şi nici munţii şi mănie, poetul găseşte un ultim
refugiu în misterul cosmosului, în mit şi eresurile populare,
într’o cufundare in Dumnezeire.
Pendulând, aşa dar, între impresionismul şi
expresionismul de atitudine, poet al spaţiului mioritic, Lucian
Blaga este totodată şi poet al misterului cosmic şi al mitului
sângelui. Al unei lumi invizibile şi totuşi existente, ce ne
izolează de absolut, dar totodată reuşeşte să ne şi pună în
contact cu el. Tendinţa aceasta a poetului ardelean, de a ne
apropia de formele prime, de „fenomenul originar”,
predomină întreaga i creaţie de orice natură. Prin acest
fenomen ajungem in acele mistere ale lui Lucian Blaga, care
nu sunt pure negaţiuni sau trăiri lirice, ci afirmarea unor noui
ordine mai subtile şi mai tari, ce au darul de a ne apropia mai
mult de taina ontologică Ele au o înţelegere a lor şi sunt
încărcate de sens, scăpând însă logicei comune. Prin ideea de
mister, ce străbate întreaga poezie şi chiar filosofie a lui Blaga,

130
descindem într’o lume primitivă, cu o trăsătură şi o esenţă a
ei. Ea este departe de cea a lui Adrian Maniu, la care
primitivismul era un retugiu al unui poet dornic de a scăpa de
un artificialism şi preţiozitate, pe când la Blaga este o
caracteristică organică a matcei sale stilistice. In virtutea unei
structuri intime, poetul runelor operează într’un câmp atât de
plin de înţeles nou şi atât de puţin sensibilizat de lirica
noastră.
Multe din poeziile lui Blaga sunt adevărate chei, cu care
putem pătrunde enigmele veacurilor uitate, ale runelor.
Această mutaţie a fenomenului său liric, dela o poezie
discursivă şi plină de graţiozitate impresionistă sau de tumult
expresionist, la o alta netematică, alogică, impersonală, de
găsiri ingenioase şi chiar de multe ori obscură — face din ea
o poezie impopulară, izbitor de contrastant cu popularitatea
filosofiei spaţiului mioritic. Vom întâlni astfel in poezia de
acest gen a lui Lucian Blaga versuri ca: „S’aude sbor scurt şi
zadarnic — de gâşte peste pagini reci; „semne verzi sub şovăiri
solare—ieşi soro să vezi pe ogor“, cum „iarba a crescut repede
ca unghiile şi părul morţilor”, sau „în pâlnia muntelui iezărul
netulburat—ca un ochi al lumii, ascuns, s’a deschis”, pentru a
se retugia apoi în preajma străbunilor, unde ,,auzi scarabei
sărutând părinte ştile lucruri”, şi unde

. . . Pe lespezi urechea de o pui, aude-se viermi

cu freamăt pornit spre căile vremei
cu carnea noastră să se cuminice
pe rând în nouă Duminice.

Contopirea dintre misterul cosmosului cu misterul

sângelui, al etnicului, este o altă coordonată a liricei lui Lucian
Blaga. Ea se întâlneşte cu însăşi ideea de boltă din „spaţiul
mioritic”, unde, printre altele, spune că sufletul românesc
„este solidar cu acest spaţiu, cum e cu sine însuşi, cu sângele
său şi cu morţii săi”. Cu mai bine de zece ani de zile înainte

131
de apariţia fascinantei teorii filosofice, ea a fost intuită poetic
în una din frumoasele poeme ale lui — Biografie pentru un
prieten

...Câte odată fac schimb de taină cu strămoşii

poporul spălat de ape sub pietre.
In fiecare seară ascult povara sângelui
în mine cum se tot revarsă
dintr’un trecut mai vechi decât lumea.

Despre o povară a sângelui e vorba neîntrerupt în lirica

poetului ardelean. Ea revine obsedant pe diferite game — ca
şi povara cosmosului. ... „In somn sângele meu ca un vals se
trage in mine — înapoi în părinţi", sau ,,nimic nu vrea să fie
altfel decât este — numai sângele meu strigă prin pădure
după îndepărtata-i copilărie"; „sânge fără răspuns, o, de ar fi
linişte”. Cu o mai mare amploare, acelaşi mit al străbunilor
revine şi în dramele sale — cu deosebire în Zamolxe. Aici
dacismul, tracismul şi slavismul, sângele nostru nelatin,
circulă şi se revoltă, scoţând pe prim plan pe primitivul, pe
omul păduratic al locurilor noastre. Ideea de mister din
drame se întâlneşte cu cea din poezie şi filosofie. Ea constitue,
după cum spuneam, o pregnantă trăsătură a personalităţii
creatoare a lui Lucian Blaga.
Despre un mit al sângelui şi un glas al străbunilor, care
hăue în noi, este vorba şi la alţi poeţi gândirişti, el fiind o
predominantă gândiristă. Astfel la Nichifor Crainic din
Fântânile trecutului „zâmbeşte ‘galeş un străbun" ; iar V.
Voiculescu, într'o frumoasă poezie, Centaurul, ne cufundă în
neguroasa vreme a străbunilor noştri.

Caraula cerului, carul mare, proptit pe Negoi.

Buciumul numai gomănă fără de ogoi.
Stâna doarme. Pândarul în foc de târşi
Mocnind mistuit între bolovani.

132
 Sub sarici, sgribuliţi, păstori agatârşi.

Ilustrator original al cosmosului şi sporitor al tainelor lui,

Lucian Blaga, în setea după nemărginire, după absolut, ajunge
să se cufunde în mit, în eresurile populare şi în Dumnezeire.
Poet al cosmosului românesc şi al mitului sângelui, acesta este
totodată şi poet al mitului folcloric şi al creştinismului
ortodox.

Ion Pillat, pictor al plaiurilor argeşene. Incă de acum aproape

20 ani — din 1921, când primele pagini ale „Gândirei” aduceau
o poezie nouă şi un număr de poeţi atât de mare şi de divers
ca structură, se putea întrezări de pe atunci diferenţierea de
nuanţe ce fiecare căuta să imprime liricei noastre. Cu trecerea
vremei şi cu sporirea volumelor, silueta literară a fiecăruia
capătă un aspect mai personal şi un contur mai definit. Astăzi,
Lucian Blaga şi Adrian Maniu, Aron Cotruş, Ion Pillat şi
Nichifor Crainic, gândirişti din primul şi ultimul moment,
sunt nume care marchează capitole bogate ale liricei noastre
contemporane. Vâna poetică a fiecăruia e cu totul alta decât a
celorlalţi. Niciodată, parcă, poezia noastră nu s’a diferenţiat şi
totuşi nu s'a întâlnit pe plan metafizic mai mult ca cea de azi.
Diferenţiată ca expresivitate şi structură poetică, ea frământă
însă un acelaşi material substanţial.
Pe Argeş în sus (1923) şi Satul meu (1925) — volume ale lui
Ion Pillat, încadrează şi ca apariţie în timp şi ca atmosferă
poetică, versurile lui Adrian Maniu din Lângă pământ (1924)
şi In marea trecere (1924) ale lui Lucian Blaga. Ele au venit
într'o vreme de acerbă luptă literară, diversificând câmpul
autohtoniei şi întărind poziţia tradiţionalismului românesc.
Publicate în „Gândirea” — şi poezia lui Pillat a fost
publicată în întregime în paginile revistei noastre, — aceste
poeme veneau după volumele de dinainte de războiu : Visări
păgâne şi Eternităţi de o clipă. Ele, ca şi ale lui Adrian Maniu,
au însemnat pentru autorul lor un început de etapă nouă.

133
Căci, frecventator al cenaclului Macedonski, dimpreună cu
Adrian Maniu, Horia Furtună, Tudor Vianu, Stamatiad..., ca
şi crescut în atmosfera poeziei franceze, Ion Pillat aducea în
primele două volume de poeme o atmosferă eterată,
impersonală, distincte prin factura unui vers parnasian.
Gândirist din primul moment (anul 1 nr. 9), parnasianul,
simbolistul de altădată, cel ce cultivase odinioară o artă nouă
în literatura română, a înţeles să nu arunce la hala de vechituri
un întreg arsenal poetic, deprins la şcoala modernilor. Ci, cu
grija celui care a adunat rod bogat, încearcă, într’o vreme de
plină furtună, să-l arunce în pământ bun. Şi reuşeşte. Poezia
lui Ion Pillat s’a impus şi rămâne tocmai prin fecundarea, prin
încorporarea într’o formă de artă perfectă a cosmosului şi a
tradiţiilor neamului. Versurile parnasianului Th. Gauthier:

scuipte, linie, cisèle,

que ton rive flotant .
se cèlle
Dans un bloc
resistant,

parcă le-a luat poetul nostru drept dogmă literară. Căci

întreaga creativitate poetică a lui Ion Pillat, nu este altceva
decât o sculptare, o liniere, o cizelare a unor uşoare
melancolii, a unor visuri trecătoare, ce se încheagă în blocuri
rezistente. Peisaje şi oameni, stări sensibilizate, poartă peceta
unui suflet clasic, echilibrat, plin de luminozitate
mediteraneană. Nimic din grotescul modernilor de
avangardă. Şi totodată nimic din versilibristica plină de mister
şi entuziasm a lui Lucian Blaga, sau din iconarismul primitiv
al lui Adrian Maniu Stăpân pe o fluenţă melodioasă, poezia
lui Ion Pillat nu aduce nimic din valul capricios al inspiraţiei,
ci parcă ceva din sunetul flautului într'un peisaj virgilian.
De sigur, că la închegarea unei asemenea tonalităţi
poetice a contribuit, într'o largă măsură, trăirea, peisajul

134
cosmic al locurilor natale şi cultura literară. Căci, cultivat în
atmosfera şcoalelor franceze, poezia sa aduce ceva din
perfecţiunea versului parnasian; coborîtor dintr'o veche
familie de boeri ai pământului, Ion Pillat a înţeles să rămână
şi el alături de brazda reavănă a ţării, să continue pastelistica
lui Alecsandri şi cu atât mai mult a lui Duiliu Zamfirescu.
După cum prea bine s’a observat, Pillat aparţine la două
peisaje: acel de stepă al Miorcanilor şi acel de dealuri, de vii şi
livezi al Floricăi argeşene, Însăşi prima poezie publicată, în
„Gândirea" este intitulată In vie,

Tot mai miroase viea a tămâios şi coarnă,

Mustos a piersici coapte şi crud a foi de nuc...
Vezi, din zăvoi sitarii spre alte veri se duc;
Ce vrea cu mine toamna pe dealuri de mă
întoarnă ?

Acelaşi peisaj tomnatic, coloristic şi bogat conturat,

interpătruns de unde emotive, melancolice, ce sunt departe
de convenţional, de banal, se continuă cu: Spre Isvorani, Cucul
din Valea Popii, Pădurea din vale, In luncă, Parcul Goleştilor,
Biserica lui Horia..., poeme ce alcătuesc volumul Pe argeş în
sus (1923). Apărute, cum spuneam, în „Gândirea” in bună
parte, ele au darul să întărească poziţia tradiţionalistă în
poezie.
Notaţii pe portativul trecutului şi amintirii, versurile
acestui volum ne trec prin faţă natura luxuriantă,
fermecătoare a plaiului argeşan, unde poetul îşi retrăeşte
copilăria alături de bunic sau bunică;

Nu vezi suind poteca pe dealul din Flortca,

Cu ochi de tinereţe şi păr frumos de nea,
Cu'n trece spre mormântul bunicului, bunica,
Ţinând ca ieri de mână copilăria mea ?

135
sau lângă „Castanul cel mare", lângă cireş", în „zivoi” sau în
„Isvorani”, unde căsuţele i se par

— Mici capre căţărate pe-o râpă de lumină,

Prin nuci proptiţi ca n bâtă în strâmba lor
tulpină,
Sub sarică frunzoasă de gârboviţi ciobani.

sau în „zăvoi“ în „cipciit, în clipot şi ’n şopot ne'ncetat”. Iar

toată această natură, redată, după cum se vede, prin versuri
pline de armonii şi imagini colorate, îi tonifică sensibilitatea
cu accente de duioşie, ce nu se întâlnesc In literatura noastră.
Dela peisajul Floricăi argeşene, poposim cu Pîllat în Satul
meu (1925), în Miorcanii dealurilor moldovene. Schimbare de
decor, dar şi de atitudini totodată. Căci dacă în Pe Argeş în
sus, poetul se cufunda şi ne cufunda într’o natură luxuriantă,
plină de coloare şi farmec, spre a-i servi de portativ pentru
notaţii melancolice pe tema aducerilor aminte, dincoace, în
Satul meu asistăm dimpreună cu autorul la o poezie pur
picturală sau sculpturală, de linie şi penel. Cele opt versuri ale
fiecărei poeme au darul să prindă portrete şi peisaje atât de
reale şi caracteristice, fâcându-le vii, impunătoare, însuşi
poetul face mărturisire de credinţă literară pentru acest
volum :

Nu sunt al lui, dar satul e în mine;

Trăeşte 'n sufletu-mi cu toţi ai săi.
Simt cum mustesc în sângele din vine:
Copaci şi case, oameni buni şi răi.

Oameni buni şi răi mustesc în sângele poetului şi al

satului, dar mai ale« în al satului. Defilează acum şi de veacuri
un Moş Gheorghe Jitaru, un Vlad Nicoară cu „faţa albă şi
tăiată ’n lemn”, un Ilie Baciu „proptit in bâtă", in juru-i, ei şi
veacuri i s’au scurs, „şi dacă:

136
 Vecinul Vlad nu ştie decât grâul ...
Ilie Baciul ştie numai târla ...
Eu (Ion Pescarul) mulg undind cu undiţa mea
gârla.

Dela aceştia, şi dela Popa Breazu, părintele Niculae sau

Iliuţ, orbul satului, Ion Pillat ne trece prin faţă pe un Strul
Leiba, pe Florea Herghelegiu, pe Joldea Contrabandistul,
oameni răi, — dar care adaugă şi ei un pitoresc satului
moldovenesc. Şi toţi se mişcă între Uliţa satului, Copacii din
sat, Rateşul vechi, Iazul, Hora, Crâşma şi între Clopotul,
Biserica şi Cimitirul, admirabile potrete şi peisaje coloristice.
Esenţialitatea satului în elementele lui de astăzi şi de
totdeauna, iată ce dă durabilitate în timp versurilor lui Ion
Pillat de asemenea factură. Dăltuirea lor într’un vers dur, plin,
nou, sporeşte farmecul şi-l aşează pe Ion Pillat într’un
compartiment al său, în istoria literaturii noastre moderne.
Nimic din convenţionalismul şi discursivitatea unei poezii
minore. Chiar teme banale, ca Hora sau Oile, sub pana lui Ion
Pillat capătă expresivitate de ton major.

... Sub luna plină va dormi la noapte

Un țintirim turcesc pe o vâlcea.
(Oile)
sau:
... Mă nasc la han odaia n săptămână,
Mi-e pântec cobza, fluerul mi-e os,
(Hora)

Trecând peste versurile din Biserica de altădată —

admirabilă realizare în cadrul gândirismului, asupra căreia voi
insista în altă parte — poetul de o clipă al Miorcanilor
moldoveni poposeşte din nou în volumul Limpezimi (1928)
lângă Florica argeşeană. Făcând abstracţie de poezia mai
eclectică a acestui volum, ca şi din Caetul verde şi mai mult

137
din Ţărm pierdut — impersonală şi de înalte sfere, Ion Pillat
se fixează în literatura română ca un cântăreţ al plaiurilor
argeşene. Rar colţ de pământ românesc a fost mai mult şi pe
tonuri atât de diferite cântat ca Florica cu Argeşul ei.
Necunoscători ai ţinutului, am putea să identiticăm peisaje şi
locuri, retrăind stări sufleteşti pe care ni le dau versurile
poetului nostru. .Limpezimi argeşene“ ca şi „Calendarul viei”
sunt cicluri ce completează imaginea cosmică a acestor părţi
de ţară, pe care poetul ni le făcea cunoscute în Pe Argeş în sus.
Este o aceeaşi poezie, cu alte nuanţe, care ne duce când spre
Valea Popii sau Isvorani, când spre Valea Mare — o poezie
plină de luminozitate şi culori puternice.
De sigur că poezia aceasta a frumuseţilor limpezi,
decorative, picturale, nu are nimic comun cu neliniştea
faustică a pelerinilor obosiţi, ce-şi caută refugiu in natură;
nimic din sufletul romanticilor sau a modernilor torturaţi de
tristeţi şi morbidism, pe care şi le ostoiau în peisajul coloristic;
nimic din poezia lui Lucian Blaga, plină de mister şi
negurozităţi ce vin de dincolo, din noaptea veacurilor, cu care
s’a găsit alături prin o aceeaşi sursă de inspiraţie: brazda
reavănă a ţării. Ci mai de grabă cu acea linişte eleatică
virgiliană. E în poezia lui Ion Pillat, cizelată şi şlefuită ca de
un meşter bijutier, ceva din arcuirea clasicului şi
luminozitatea mediteraneană, pe care i le au cimentat in
suflet şerpuirea unduioasă a Argeşului, florăria şi un simţ al
nuanţelor, răsfrânte de dealurile Floricăi până şi pe pitoreştile
altiţe argeşene.

Poezia desnădejdilor romăneşti: Aron Cotruş. Făcând

abstracţie de studiile unor distinşi eseişti, publicate in
revistele vremii şi care au avut darul să repună la locul cuvenit
activităţi literare, majoritatea creatorilor noştri postbelici
poartă pecetea denigratoare a unei critece pur normative. Aşa
zisa „Istorie a literaturii române contemporane” a d-lui Eugen
Lovinescu excelează in desfigurări şi diformări de natura

138
aceasta, aduse fiind de cunoscutele legi literare ale
sincronismului şi diferenţierii.
Nici Aron Cotruş nu a scăpat de chingile unor astfel de
legi „imuabile”. „Am putea — după aparenţă — defini pe d. A.
Cotruş, spune acesta, un Blaga prolix şi truculent, întru cât
nediferenţiindu-se expresiv”, ar avea „o sursă comună” ... „în
expresionismul german” (vol. III, pag. 383). Veşnica „sursă
comună" şi acea goană după „diferenţiere” au făcut pe
comentatorul fenomenului nostru modern să arunce epitete
şi definitivări, asupra cărora a trebuit să revină necontenit cu
tăvălugul autorevizuirii. Căci, făcând abstracţie tocmai de
ceea ce trebuia să predomine — personalitatea creatoare a
artistului, era fatal să ajungă la simple etichetări arbitrare.
Ori, câtă deosebire între temperamentul de scriitor al lui
Lucian Blaga şi al lui Aron Cotruş, şi poezia unuia şi a celuilalt.
Lăsând la o parte începuturile de dinainte de războiu, arta
lui Aron Cotruş din paginile „Gândirei” şi din volumele Mâine
(3928) Printre oameni în mers (1933), Horia (1935), Ţară (1937)
şi Minerii (1938), este o artă care n’are nimic din metafizica lui
Blaga, din atmosfera de mister şi de taină a unor ţări de
dincolo de veac. Ci, pietroasă şi dură, poezia lui Aron Cotruş
aduce şi cântă o lume de aici, dela noi, o lume a celor mulţi şi
necăjiţi, a celor năpăstuiţi de soartă, a desnădăjdujţilor, fiird
unul din cei mai viguroşi poeţi ai muncitorimii. A celor ce
muncesc în câmp cu plugul, în munţi cu bâta sau în mine cu
ciocanul. E o poezie a lui Patru Opincă

Ţăran fără ţarină,

plugar fără plug,
ciurdar fără o vită.

şi care

Infruntă strâmbele legi şi năpasta,

şi ’n răzmeriţa ce ’n mine creşte,

139
 sudui vârtos, mocăneşie,
şi scuip pe toată rânduiala asta!

Sau a lui Io, Ion Ciura

neam de mineri rumâni,

flămând, fără lucru de nouă săptămâni,
ca un strigoi
vreau să plec dintre voi...

... de cele pământeşti, fără plâns mă desbaer

şi rece ca de piatră,
cu rânza-mi: căţea ce muşcă şi latră,
stau gata trupul să mi-l risipesc in aer.

E o poezie, aşa dar, naţional-socialistă. A necazurilor şi

nedreptăţilor româneşti, care te înfioară şi-ţi îndurerează
sufletul, dar şi a mândriei, virilităţii şi a energiei neamului —
oamenii lui Aron Cotruş nefiind copleşiţi de această
nedreaptă rânduială şi nevăitându-se lacrimogen. Ci, când
suduiesc vârtos, mocăneşte, când neputând face nici aceasta
„fără plâns mă desbaier, şi rece ca de piatră, stau gata trupul
să mi-l risipesc în aer”. Nimic din suferinţa apoasă,
romanţioasă a lui Cezar Bolliac. Peste tot un dinamism, o
poezie viguroasă, cu oameni pietroşi, colţuroşi, de cremene
care înfruntă azi ca şi ieri veacurile de nedreptăţi. Horia este
figura simbolică a tuturor.

de jos
te-ai ridicat drept, pietros, viforos,
pentru moți,
pentru cei săraci şi goi, pentru toţi...
şi-ai despicat în două istoria,
ţăran de cremene
cum na fost altul să-ţi semene

140
 Horia !

Dela evocările legendare din trecut, figuri de eroi ce au

despicat istoria — ca Horia, cântăreţul rasei noastre, în ce are
ea mai bărbătesc, face să defileze prin faţa lectorilor portrete
ale prezentului, chipuri de ţărani aspri, noduroşi, dăltuiţi
parcă în piatră, sau de muncitori scofâlciţi de nedreptăţile
vremurilor. Ce frumos portret este acela al Copil-ului de Moţ,
icoană dură a prezentului ardelean.

... fără sârg,

cu căciula cât un ciubăraş de mare,
trece, domol prin târg,
să-i vândă cele două ciubăre.

Cu faţa arsă de soare şi slabă,

ca muntele el n'are nicio grabă...
în ochi vineţi azurul îl poartă
din uliţă ’n uliţă din poartă'n poartă.

Se pierde printre oameni flămând,

cu al Detunatei cer, în gând...
în lupta asta grea pentru pâine,
unde-l va duce ziua de mâine ?

Şi ca fundal al acestei lumi umile ce a răvăşit sufletul

poetului plin de revoltă, Ţară — o plachetă de numai 30
pagini, este o lungă poemă plină de energie şi entuziasm
frenetic, închinată tinerei generaţii creatoare. De data asta
prin faţă-ne defilează chipuri arse de soare, aspre, îndrăsneţe,
„crainici iuţi ai unei noui vieţii”, chipuri de flăcăi-îngeri „gata
să treacă, aşa la noroc, prin hăuri, prin apă, prin foc”, să se
aprindă într'o nemărginită învolburare de vrere şi dârzenie,
pentru o Românie Mare, nouă, constructivă.
„Dacă versurile lui Aron Cotruş ar fî scrise, spune Nichifor

141
Crainic, într’o formă simetrică, ele s’ar putea transforma în
cântece pentru breslele muncitoreşti, aşa cum, înainte de
războiu, s’a întâmplat cu cântecele boemului Petre Bezruc.
Căci aceste poezii de un dinamism cuceritor şi de o
vigurozitate singulară, cu un vers noduros ca trunchiul
ulmului, aci muiat în milă, aci hain de revoltă, cântă dur
duritatea muncii şi urăşte vitejeşte nedreptatea".
Alături de George Coşbuc şi Octavian Goga, Aron Cotruş
este un alt herald, prin care ardelenismul oprimat şi necăjit îşi
strigă desnădejdea, prin armonii sonore de o forţă singulară şi
o profunzime organică sufletului său.
Poeziei aspre şi dure a lui Aron Cotruş i se alătură aceea a
lui George Gregorian, prin o aceeaşi notă de desnădejde
românească. Vom găsi şi la el versuri când pline de revoltă, de
răzvrătire împotriva atâtor nedreptăţi sociale, când încărcate
de durere, de tragism în faţa neputinţei poetului şi neamului
de a se sustrage lor.

... In mijloc stau frânt, stau curbat

Si vânturi mă bat,
Vânturi de codrii, de-amar şi veşti,
Huietu'ntregei dureri româneşti,

Săracă țară bogată, căci aşa se intitulează ultimul volum

al lui George Gregorian, pe lângă o compoziţie de peisaj şi de
autohtonism românesc, aduce în deosebi o poezie ce freamătă
de mânie şi durere sfâşietoare, la gândul că neamului său i-a
fost destinat să ducă o viaţă de amărăciuni şi impilări.
Răzbubuirea veacurilor de chin românesc şi de oprimare,
devin cu atât mai mari, cu cât poetul se vede singur... „Vreau
neamul să-l sgudui, vreau ţara să o scap. Dar cum, dar cu
cine?"

*
* *

142
 In cei aproape douăzeci de ani de existentă, caiet de caiet,
„Gândirea”, prin numărul mare al reprezentanţilor ei, a reuşit
să imprime liricei noastre descriptive o anumită modalitate
de a vedea ţara şi neamul, cu o anumită viziune cosmică şi cu
un specific sentiment al naturii. De fapt noua viziune
cuprinde întreaga creaţie contemporană, subsumându-se ei,
pe lângă maeştrii ce au creat-o, o întreagă falangă de tineri
poeţi ce mărturisesc continua interpătrundere a temelor
descripţiei gândiriste. Printre aceştia, unii colaboratori
sporadici, alţii constanţi ca : N. Crevedia, Gh. Tuleş,
Gherghinescu Vania, R. Gyr, V. Carianopol, Ştefan Stănescu...;
sau din a treia generaţie gândiristă: Ştefan Baciu, Vlaicu
Bârna, Aurel Chirescu, Aurel Marin... O tinereţă tumultoasă,
care a redat sentimentul cosmic sub o formă multiplă.

Unul din caietele „Gândirei” din 1932 aducea un mănunchi

de poezii semnate: Un poet nou. Mentorul revistei explica la
sfârşitul numărului cum, într'una din zile, a găsit pe biuroul
său din redacţia ziarului „Calendarul” un caiet de versuri
intitulat: Bulgări şi stele, al unui poet necunoscut. Lectura
celor 27 de poeme ale manuscrisului a fost o adevărată
revelaţie, ne mărturiseşte Nichifor Crainic, deoarece în ele se
ascundea un poet în toată puterea cuvântului. Şi bucuria de
„minier californian”, în faţa filonului de aur descoperit, nu i-a
fost desminţită.
N. Crevedia, căci acesta este poetul de care e vorba, a
ajuns până la urmă să se impună In poezia română prin
paginile „Gândirei”, cu o lirică pe cât de personală, de dură şi
viguroasă, ca şi brazda reavănă de lângă care pornea, pe atât
de originală In factura ei. Ţărănescul primitiv şi sălbatic, cu
patimile primare, neînfrânte, grefat pe teme de scandal, de
efect, este semnul distinct al culegerii de mai sus. Chiar
Mărturie, cu care se deschide volumul, este scrisă într’un stil
cu totul aparte.

143
 Cred !
Cred in cărămida cuvântului taichii
Carele unde-a scuipat nu mai linge —
Cruce de voinic,
Umple casa —
A făcut trei războaie
Şi-o bătătură de acareturi.

sau o alta:

Mi-e foame, mi-e sete !

Nu de fete,
Nici de vin, nici de poame —
Mi-e sete, mi-e foame
De bani şi de glorie !

Temelor de o asemenea factură, li s'au adăogat altele, — o

serie de tablouri rustice, pline de culoare şi mai ales de
realism.
Cu volumul Maria din ultimii ani şi cu un altul ce se
anunţă, poezia lui N. Crevedia capătă noui accente,
închegându se într'un compartiment absolut personal.
Păstrând mult din caracterul de rusticitate viguroasă,
îmbibată cu optimismul sănătos al celui dintâi volum, acum
încearcă să-şi strunească versul pe noi teme, mai suave, mai
pline de linişte şi de tristeţe, pe care i le dă când imaginea
morţii, când a iubirii, a prieteniei.
Colaborator vechiu al „Gândirei", încă din 1924, Zaharia
Stancu şi-a închegat şi el structura poetică în atmosfera
gândirismului descriptiv. Cu versuri de o simplitate lineară şi
de un colorit atât de viu — ce au dus la închegarea acelui
volumaş de Poeme Simple — şi acest liric al
contemporaneităţii noastre se distinge printr'o cosmicisare a
poetului cu florile, cu iarba, cu pasările. Scrisoare din Câmp
(„Gândirea”, 1926) ne aminteşte de Cântec de munte al lui

144
Nichifor Crainic.

...Şi lăinicesc prin ierburi verzi din zori,

Cu şerpi, cu prepeliţe, cu şopârte.
Leg mieilor, lângă corniţe, flori,
Şi turma albă mi-o adăp în gârlă.

Gheorghe Tuleş, ce de curând şi-a strâns întreaga-i

producţie literară, publicată în paginile „Gândirei”, în
volumul Urcioare cu rouă, se fixează ca un meşter dăltuitor de
versuri, cu un material verbal aşa de pur şi românesc. Pictural
prin excelenţă, poeziile sunt îmbinări de ingenioase cadre şi
forme muiate în culori de o puternică strălucire.

Prin noapte, viscoleşte neaua vie a lunii

Si troeneşte vişinii şi prunii.
Văzduhul înstelat e ca o iie
Cu fluturi,
Să-l prinzi în mâini de margini şi să-l scuturi.
(„Gândirea”, 1937 nr. 1)

Cum aşa de bine îl caracterizează Nichifor Crainic,

Gheorghe Tuleş parcă scrie cu pensula. Călimara e o paletă,
iar hârtia pe care scrie o pânză de tablou. Pentru el „văzduhul
instelat e ca o iie", „amiaza vărueşte gura fântânei cu lumină",
şi în amurg „un borangic de seară atârnă în copaci”.
Dintr'o aceeaşi substanţă plastică este şi poezia lui Virgil
Carianopol şi Gherghinescu Vania, publicată şi tributară în
parte şi ea gândirismului descriptiv. Departe de ermetismul şi
de purismul unor contemporani, ce se fixează în zone de
„dincolo", în spaţii astrale, lirica acestor doi se complace în
teme mai concrete.
Alături de cei de mai sus, o tinereţe şi mai tumultoasă, —
a treia generaţie gândiristă, se apleacă asupra aceluiaşi
cosmicism şi autohtonism românesc, încercând a-i sesiza o

145
pluralitate de aspecte» Dintre aceştia Ştefan Baciu ~~pentru a
începe cu cel mai tânăr, autor a câtorva volume 6 la număr,
printre care cel din urmă îl impune ca un virtuos al culorii şi
al unui plenar sentiment naturist, nediformat de ermetismul
la modă.
„Fata din ierburi", „Stele căzătoare", grupuri de poeme din
„Căutătorul de comori” (1939), reiau teme descriptive pe noui
portative, totodată însă în acelaşi volum, prin ciclul „Pe tine
te lăudăm" ca și prin cele câteva poezii: Haiducii, Hronici,
Teodosie, fiul lui Neagoe, tânărul Baciu se fixează şi ca un
virtuos liric al autohtonismului folcloric şi ortodoxismului
gândirist.
Cu reale disponibilităţi poetice în începuturile ei, este şi
lirica lui Vlaicu Bârna, camarad de vârstă cu Ştefan Baciu.
Autor al unei culegeri de versuri — Cabane albe şi a multor
poezii irosite prin paginile „Gândirei", Vlaicu Bârna se
remarcă printr'un vers limpede şi fluent, prin care gâlgâie
vieaţa simplă a peisajului nostru.
De un acelaşi imperativ gândirist — aproape de vieaţă şi
de peisajul ţării şi limba neamului, ascultă şi Ştefan Stănescu,
ca şi Aurel Chirescu. Daci aceştia au poezii de aceeaşi
substanţă plastică concretă, nu mai puţin adevărat este că
prin volumele Arca lui Noe al celui dintâi, ori Finister al lui
Aurel Chirescu, se fixează în zone înalte, abstracte, poezia lor
adeseori fiind adevărate semne de Întrebare.
Tuturor se alătură o altă falangă de nume, de poeţi în
mugure, care mâine ar putea să fie tot atât de tipici
reprezentaţi ca şi cei pe care i-am trecut în revistă. Printre
aceştia: Ion Potopin, Constantin Salcia, RaduBrateş, Lucian
Emandi, Pia Arapu...
„Gândirea" oferă o ambianţă a ei propice poeziei. Cu
fiecare număr ni se aduce un nou talent şi o nouă creaţie. Nu
greşit se spune că nu se afirmă şi nu se impune poet In lirica
contemporană, fără ca mai înainte să nu fi trecut şi pe la
„Gândirea". E o floare în plus, cu care se poate mândri

146
Nichifor Crainic.
*
* *
2. Mit folcloric. Pornind, in altă parte a lucrării de faţă, dela
afirmaţia domnului Lovinescu că „disociaţia literaturii culte
de literatura populară e pe cale să devină postulatul epocii
noastre", ajungeam în această urmărire succintă la o
concluzie cu totul opusă celei de mai sus. Că din contra, după
cum altădată această poezie populară a constituit singura
noastră normă literară, cu atât mai mult astăzi ea constitue o
normă dela care marii noştri lirici nu s'au îndepărtat nicio
clipă. Că altoită altădată pe diferite sensibilităţi apusene, fie
neogreacă, franceză sau germană, a reuşit să dea o creaţie
proprie, pe un Alecsandri sau Eminescu, că, exprimată
incomplet de aceştia doi—numai în aspectul ei epic sau liric
(baladă sau doină), şi integral de semănătorişti — in sensul
plenar al cuvântului de etnos şi folclor popular, dar
desechilibrată in ceea ce priveşte armonia fondului cu a
formei şi cu a perspectivelor artistice,— ajunge prin
gândirism să capete aspecte totale şi definitive în poezia
noastră contemporană.
Dintr’o primă observaţie de ordin general, noţiunea
primară de poezie populară se adânceşte şi se diversifică în
peisajul creaţiei de după războiu, trecând la înţelesul larg al
cuvântului de folclor. O atentă urmărire a poeziei gândiriste
duce inevitabil la o evidentă constatare a unei tematologii
folclorice. Căci epicului alecsandrian şi lirismului eminescian,
poeţii gândirişti i-au adăugat o uimitoare bogăţie de aspecte
şi motive, ce aparţin unor domenii cu totul necunoscute
scriitorilor de altădată.
Astfel, numeroase credinţe populare, elemente de pură
mitologie românească, ce privesc văzduhul cu luna şi soarele
sau învăluesc pământul cu o mulţime de „duşmani" şi prieteni
ai omului, toate făurite de imaginaţia marelui meşter anonim,
au găsit puternice rezonanţe în poezia lui Lucian Blaga,

147
Nichifor Crainic, Adrian Maniu, Ion Pillat, V. Voiculescu.
Aceste credinţe ale poporului român în comori, vârcolaci,
strigoi, în căţeii pământului, într'o mulţime de exorcisme, de
vrăjitorii, descântece, blesteme şi farmece; sau duioşia
bocetelor, a colindelor, sau acele pline de semnificaţie
legende religioase, toate — în aspectele lor cele mai bogate —
au intrat ca elemente esenţiale în lirica gândiristă.
Şi ceea ce se impune a fi amintit şi lămurit aici, e faptul că
aceste motive folclorice nu sunt folosite cu vădita intenţie de
a face românism, aşa cum înţelege, spre exemplu Alecsandri,
ci de a da mai multă expresivitate creaţiei, de a produce o
atmosferă de farmec ori de mister. Şi apoi însuşi materialul
folcloric nu este luat în valoarea lui ponderabilă, în ceea ce
constitue numai aparenţă şi manifestare vizibilă şi
inteligibilă, ci in valoarea-i mitică. De aici mitul folcloric şi
plăsmuire mitică, plină de semnificaţie şi îmbinată de mister.
Ba încă şi mai mult, Lucian Blaga într'una din cărţile sale,
vorbind „Despre mituri", face o remarcă plină, de sens, pentru
însăşi creaţia lui, ca şi pentru gândirism. El spune că sunt aşa
zisele mituri trans-semnificative, „simţite totdeauna ca un fel
de revelări, care ele înşile ascund o ultimă, taină"; şi că,
impunător desvoltate, „ceea ce ele ne revelează nu poate fi
convertit în termenii precişi ai unei semnificaţii. Refuzul de a
se destăinui printr’un sistem de noţiuni inteligibile, clar-
obscurul, ţine de însăşi natura acestor mituri."
Astfel că, la poeţii gândirişti, în cea mai mare măsură, vom
vedea luate motivele folclorice în înţelesul trans-semnificativ,
de revelări ce nu pot fi cuprinse în noţiuni inteligibile, ci în
ceea ce au ele mai plin de mister, de revelări ce ascund o
ultimă taină a cognoscibilităţii, clarobscurului ce vine ca ecou
simbolic din „străfundurile vieţii subconştiente colective". Iar
ele, desprinzându-se „din matca stilistică a unui neam sau
grup de neamuri întocmai ca şi celelalte produse ale culturii”,
ne dăm perfect de bine seama la ce înalt şi profund sens este
ridicată noţiunea de românism, de autohtonism literar.

148
 Aşa dar, având noţiunile preliminare pe deplin detinite, să
încercăm a urmări câteva teme folclorice în lirica gândiristă.
Credinţa populară la Români în comori, în acele limbi
albăstrii de foc, ce izbucnesc din inima pământului in miez de
noapte, ca un rezultat al arderii ruginii banilor ascunşi in
măruntaiele lui, a fost şi este deseori sensibilizată de poezia
contemporană. Folosită de Nichifor Crainic într'o poemă
intitulată chiar Comoara, poetul reuşeşte să ne dea admirabile
efecte poetice de o emotivitate rară :

Imi pâlpâi pe frunte năluci de vâlvori

Ca 'n noapte pe tainiţa unei comori,
Melancolie, melancolie,
Paloare metalic albăstrie.
Eu sânt o colină pe care se sbate
Văpaia unei comori îngropate.
Uitată din vremuri, îşi zornăie banii,
Deasupra-i în straturi se vrăfue anii.
Se sbate comoara mea 'n răvăşeală
Că prinde rugină şi prinde cocleală.

Duioşia unei melancolii reţinute din poezia autorului

Ţării de peste veacf învăluită într’o atmosferă de mister, prin
folosirea credinţei populare în comori, este Întâlnită şi la alţi
poeţi gândirişti, care, prin simple procedee metaforice,
stârnesc admirabile efecte poetice de taină. Astfel Adrian
Maniu, ca să dea expresivitate farmecului enigmatic al
ochilor, spune :

Iar ochii tăi

plecaţi
aveau lumina
ce joacă noaptea
pe comori fugare

149
sau tot la acelaşi:

au tras cu puşca 'n aer, de pe la vii, pândarii

şi paznicii şi câinii au amuţit în arii.
Când greieri la întreceri încep ţârâitori
şi focuri blestemate scot limba pe comori.

Iar Ion Pillat în Morgii o întrebuinţează într’o imagine:

Focul straniu al ochilor

Joc de flăcări pe comori.

De asemenea şi tânărul poet oltean, D. Ciurezu are într'o

frumoasă formă populară, intitulată tot Comoara motivul
aceleiaşi credinţe româneşti. Ea însă, folosind o mulţime de
ponderabile din care a crescut legenda,

...de atunci e locul descântat

c'un smac de lână nărâmzat
şi os de şarpe sfărâmat,
că cin 's 'apucă de săpat
se cojeşte de bubat;

pierde elementele atât de semnificative, prin simbolurile lor,

pe care le-am întâlnit la ceilalţi poeţi amintiţi.
Frecvente sunt în lirica gândiristă credinţele populare,
despre vârcolaci sau strigoi şi căţeii pământului. Ce-i drept, şi
poeţii clasicităţii noastre folosiseră unele din elementele
acestea populare pentru a reda sinistrul sau macabrul. Nu mai
departe chiar Eminescu. La poeţii „Gândirei” însă, ele revin
persistent, cu efecte poetice surprinzătoare, întărind încă
odată legătura de totdeauna între folclorul nostru şi lirica
cultă. Astfel, în frumoasa poemă Ionică a lui Vasile
Voiculescu, în care ni se desvălue geniul neamului cu
întreaga-i tragedie, poetul, pentru a plasticiza şi mai bine

150
atmosfera de basm românesc, în care trăieşte şi moare Ionică,
adaugă că:

Negurile rodeau încct copacii

Şi pe sfântul soare îl mâncau vârcolacii.

Iar în Decebal, pentru a pecetlui destinul dac în urma

cuceririi romane, încheie :

Imprăştiase spaima pe toţi... Intărâtaţi

Lătrau morţiu căţeii pământului în borte,
Că pân’la ei sub lespezi, tot mai apropiaţi,
Răsbeau năprasnic paşii greoaielor cohorte.

Aşteptare sub cortul pustiei, o poemă a aceluiaşi, ne aduce

şi ea credinţa în „căţelul pământului", dând poeziei
expresivitate de reţinută adăstare :

Te-aştept, deasupra-mi cu vasta nopţii şatră

Împunsă'n coastă de luna cu corn.
Ascult: inima-mi, căţel al pământului.

Pentru a reda o atmosferă noptatică, pătrunsă de taină şi

sinistru, Adrian Maniu foloseşte într’unul din frumoasele sale
pasteluri de o perfecţiune verlainiană, o aceeaşi credinţă de
folclor popular :

Iarba 'n valuri se desparte,

In bătaia vântului,
Iarba 'n valuri se desparte,
Şi auzi urlând departe,
Câinele pământului.

Cu o aceeaşi intenţionalitate poetică, de a suggera stări

sufleteşti ca şi de a reda autohtonismul românesc în toată

151
amploarea lui, sunt folosite şi unele din cunoscutele datine
din vieaţa păstorească şi haiducească a Românilor. Puse în
lumină în altă parte, mă mărginesc aici în a aminti agrestul
obiceiu al paparudelor, viviflcat de Ciurezu într'o frumoasă
poezie cu acelaşi nume. Poetul, după ce, într’o formă ce ne
aminteşte de cântecul popular, descrie acest obiceiu, încheie
cu o strofă, plină de emotivitate.

Paparudă, paparudă,
Tremurat de creangă crudă
Leagăn blând de iarbă udă.
Du năluca vântului
Ţipătul pământului,
In cenuşa zărilor
Cântecul pierzărilor.

Trecând la o altă grupă de motive folcloristice, pe care le

întâlnim în lirica gândiristă, la motive îmbibate de exorcisme,
de vrăjitorii, la descântece, farmece şi blesteme, vedem că şi
acestea sunt foarte frecvente. Ele, şi prin formă ca şi prin
atmosferă — aspecte pe care le vom discuta în altă parte, se
întâlnesc mai mult de cât celelalte cu tonalitatea poeziei
moderne contemporane. Căci nicăieri nu se poate respira mai
larg misterul şi taina, sensaţionalul ca şi interiorismul,
ermetismul sau formele pure, ca în decântecele, blestemele
sau farmecele, pe care le oferă folclorul românesc. Astfel că,
fără să mai umblăm să găsim surse comune în literaturile
europene, le găsim în autohtonismul nostru daco-romano-
slav. Şi ceea ce găsim ca predominantă caracteristică tuturor
acestor poezii, contaminate cu astfel de motive folclorice, este
vrăjitoria. La Lucian Blaga ca şi la Ion Pillat, la D. Ciurezu ori
Matei Alexandrescu, vrăjitorismul unor poeme, exorcismul
descântecelor sau blestemelor, dă o notă cât se poate de
originală liricei noastre.
Un motiv curent în poezia lui Ion Pillat este şarpele.

152
Vrăjitorul de şerpi sau Şarpele casei ne amintesc de credinţele
poporului in această vietate prinsă şi făcută inofensivă. In cea
dintâi facem cunoştinţă cu acel vrăjitor de şerpi de pe lacul
Snagov, descris şi de Brătescu-Voineşti.

...Pe luciul apei, negru, un sfârc de bici în plăsnet

Străfulgeră topirea... Pescarul l-a simţit.
Se-apleacă, mormăeşte descântecul: de trăsnet
Atins, un şarpe-şi lasă inelul despletit.

ca apoi:

...Din milă iar şopteşte cuvinte de hrisov:

Şi şarpele, deodată aesmetecit, tresaltă
Şi scapă ca săgeata pe lacul din Snagov.

In cea de a doua poezie, Ion Pillat ne versifică şi el

cunoscuta superstiţie populară — a şarpelui ce se hrăneşte cu
lapte, trăind pe lângă casa omului:

Nor de adâncuri Lasă pădure

Şarpe al casei, Lasă poiană,
Lapte ca spuma Şarpe al casei,
Ţi-aduc în blid. Vino la cuib.

Şi la Matei Alexandrescu:

Pui de şarpe, vin la noapte

Vin la lingura cu lapte.

O altă credinţă populară, tot în jurul şarpelui, este şi aceea

că şerpii fierb pietre nestimate — plină de înţeles şi frumos
versificată de către poetul V. Voiculescu în Pisica Popii.
Strânsă toată şerpimea de pretutindeni şi de toate felurile,
mici şi mari, în urma unei cumplite încăierări, când se bat ca

153
orbii, până'n zori.

...Din cruntul sânge vânzolit în iarbă

Cu venin şi bale verzi amestecat,
Intrun chiag de aur strălucit se închiarbă
Luminos, un tainic, mândru, nestemat.

Evocată şi de Matei Alexandrescu în Poemul şerpilor, la

Adrian Maniu imaginea acestei vietăţi care trăieşte o bucată
de vreme chiar şi după ce este tăiată, este minunat
metaforizată, în poezia Vedenie.

Din gândurile care se sbuciumau odată,

N'a mai rămas nici unul întreg, nevătămat;
Trăieşte doar pierzarea, cum vor să se mai sbată,
Frânturile de şarpe, de arători tăiat.

Un tânăr poet, care şi-a publicat de curând în volum o

parte din creaţia sa literară, tipărită în paginile „Gândirei”,
este Matei Alexandrescu. Jocul Cuvintelor, căci aşa se
intitulează ultima culegere de poezii, a atras atenţia în
deosebi printr’un ciclu intitulat: Descântece. Şi într’adevăr,
acestea aduc prin coheziunea unor aceleaşi teme, o notă de
originalitate şi noutate. Motivul de mai sus, al şarpelui, revine
în poeme care încep :
Vin, la noapte, vântul să te ţie
Şarpe înnodat de nouă ori

Ca să încheie apoi cu un uşor blestem :

Că de nu frigarea o să-fi crească

Sub sprâncene ochi sgâiţi de broască.

Un frumos descântec are şi D. Ciurezu pe tema populară :

154
 Bună dimineaţa, lină fântână,
Mulţumescu-ţi ţie, fată bătrână.

Dar, cel care excelează în poezia aceasta a descântecelpr

populare, plină de taină vrăjitorească şi de rezonanţă
puternică, este Lucian Blaga. Încă din 1926, remarcat şi ţintuit
la zid de chiar critica tradiţionalistă, care vedea în domnia-sa
un violentator al bunelor tradiţii româneşti, poetul stihiilor
de nepătruns, al misterului cosmic şi mitului sângelui a
afirmat şi acest aspect atât de nou în lirica noastră; Prea de
timpuriu apărută, poezia aceasta plină de vrăjitorism
folcloric, a fost condamnată de însusi traditionalistul D.
Tomescu, în Ramurile craiovene (nr. 3—4, 1926)... „Intr
adevăr, niciodată ideea tradiţională nu şi-a găsit la noi o mai
bună tălmăcire ca aceea cuprinsă în articolul d-lui Nichifor
Crainic. Păcat numai că, şi după acest act de lămurire, revista
(Gândirea) continuă să ne prezinte pagini întregi acoperite cu
versurile vrăjitoreşti ale d. Lucian Blaga, în care cu niciun chip
noi nu putem vedea un poet”. Ceea ce nu înseamnă că astăzi,
după mai bine de zece ani, Lucian Blaga nu este un poet — şi
încă mare şi tradiţionalist.
Afirmându-se în poezia noastră după epoca
semănătoristă, care privea autohtonia numai sub unghiul
acelui „foaie verde“, de sigur că lirica lui Blaga va fi privită la
început ca a simplă vrăjitorie sau exhibiţionism modern,
străin de fiinţa neamului. Ori, nimeni n'a exprimat mai bine
şi mai integral etnosul românesc, atât în poezie cât si in
filosofie, ca autorul „Spaţiului mioritic". Cum spuneam,
gândiriştii pentru întâia dată la noi au exprimat integral şi
definitiv sufletul neamului, păstrat de cultura lui populară, de
folclor. Cel însă care a scos din acest material al cosmosului
rural, primitiv, o infinitate de semnificaţii, a fost Blaga.
Structural anti-intelectualistă, poezia sa este o continuă
evaziune din real și raţional, pentru a se afunda în
negurozitatea mitică a veacurilor româneşti, în lumea

155
visurilor colective, care alcătuesc folclorul, sau în acel logos
inconştient — cum îi spune poetul filosof — în acea lume clar-
obscură a realităţilor noastre subconştiente.
Astfel că, poezia folclorică a lui Lucian Blaga nu va apare
ca la Alecsandri şi generaţia lui, degradată de alegorie,
prozaizată, tălmăcită în graiul ideilor ci, îmbibată cu acel
mister caracteristic, invoaltă, impunător de desvoltată de
acele revelări trans-semnificative, ca să întrebuinţăm un
cuvânt al filosofului. Ca o mărturie a acestora, să reproducem
câteva din versurile sale, în măsura în care ne permite spaţiul:

Uite, e seară
sufletul satului fâlfâie pe lângă noi
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din streşini de paie,
ca un joc de ied pe mormintele înalte.

Sau, într'o formă populară, în poezia „Stă în codru fără slavă",

poetul amestecă eresuri populare, cu o emotivitate personală,
pentru a reda mai bine avântarea perpetuă către frumuseţea
astrală

. . . Stă în codru fără slavă

mare pasăre bolnavă.
Înaltă stă sub cerul mic
Şi n’o vindecă nimic.
Numai rouă dac'ar bea
Cu cenuşă scrum de stea.
Se tot uită’n sus bolnavă
La cea stea peste dumbravă.

Şi în sfârşit:

Sub frunze 'nalte mergem mai departe, tot mai

departe.

156
 Dihănii negre
ne adulmecă din urmă
şi blânde mănâncă ţărâna
unde am călcat şi unde am stat.

Simbolismul folcloric al poeziei lui Lucian Blaga, este, de

sigur, departe de folclorul decorativ de altădată. încărcat de o
extraordinar de mare bogăţie mitică, el ne împinge pe alte
tărâmuri de regăsiri ancestrale, pentru a desţeleni
pământurile fertile ale autohtoniei româneşti.
În explorarea unor asemenea spaţii spirituale, poetul nostru
se întâlneşte cu un alt gândirist, cu Adrian Maniu. In vrajă de
noapte, imaginaţia acestuia ne poartă către aceleaşi tărâmuri
ale fantasticului şi vrăjitorismului.

...In negurile pline de cruci,

Din răspântii, au plecat năluci.
Oase ciocănite,
Straie putrezite...
Un' te duci ?
In lături, în lături !
Geme buhaiul...
Strâmbe 'nfipte'n mături,
Sboară cu alaiul,
Domnite fără cunună,
Nagode ochi de jăratic.

„Oase ciocănite” sau „strâmbe ’nfipte ’n mături” şi alte

motive le regăsim şi la un alt poet de azi, I. Barbu.
Nu mai puţin şi blestemul popular, altădată departe de a
fi motiv de inspiraţie poetică, capătă In lirica contemporană o
puternică rezonanţă. Trivializat de către o lirică ce deriva din
Tudor Arghezi, la Adrian Maniu şi Blaga, este repus în
drepturile pe care i le oferă genul. Astfel cel dintâi, Adrian
Maniu, născoceşte pe tema blestemului înspăimântătoare

157
urgii :

Să nu pricepi niciodată frumuseţea,

Nici adevărul, nici jertfirea pentru gând,
Să-ţi fie tinereţea cumpănită şi nebună
bătrâneţea. Să dispreţueşti dragostea, să n-ai
prilej să fii blând.

Ridicându-ne mai sus de această lume a motivelor

folcloristice pline de credinţe populare, de exorcisme şi
vrăjitorii, vom face cunoştinţă cu o altă serie de teme
interpătrunse de păgânism ori creştinism primitiv, care au o
largă circulaţie şi ele în lirica gândiristă, şi anume cu :
bocetele, colindele, legendele religioase. Altădată aceste motive
au fost prea puţin chemate la vieaţă în poezia română. Azi,
introduse ca motive de inspiraţie poetică de către gândirişti,
sunt sensibilizate în chipul cel mai deosebit de imaginaţia
poeţilor contemporani.
Parcurgerea acestor teme de o bogăţie uimitoare ne va
întări şi mai bine religiositatea, ortodoxismul ideologic al
„Gândirei”, iar pe de altă parte va fi o evidentă susţinere că
punctul ideativ al revistei n’a fost o simplă formulă de pur
dogmatism literar. Cum ele sunt de esenţă religioasă, venind
să coroboreze aşa dar ortodoxismul gândiristic, înţelegem să
le tratăm în capitolul rezervat acestui aspect al „Gândirei”. In
felul acesta vom evidenţia şi mai bine acea ortodoxie
populară, contestată de unii.

3. Ortodoxismul liricei gândiriste. Intr’una din zile, marele

cugetător creştin — Fericitul Augustin se plimba pe marginea
mării, cufundat asupra tainei dumnezeeşti. Deodată, oprit în

158
loc de frumuseţea razelor aurii aruncate pe imensitatea mării
ca şi de fiorul ce i-l dădeau sbuciumul neistovit al valurilor,
s’ar fi adresat naturii astfel: „O, natură! Tu eşti Dumnezeul
meu? Poţi, tu, da linişte sufletului meu ?” La care valurile
agitate îi răspund: „Quaere super nos, quaere super nos, non
sumus Deus tuus." Augustin ridică ochi) spre cer şi întrebă:
„Tu, soare, lună, voi, stelelor, sunteţi voi Dumnezeul meu?
Puteţi da voi linişte sufletului meu?” O armonie minunată fu
răspunsul şi un glas care zice: „Noi nu suntem Dumnezeul
tău. Suntem creaturile tale. Noi nu putem da pace sufletului
tău: quaere super nos, quere super nos”. Sfântul căută mai sus.
Privirile ochilor minţii sale pătrunzând până la spiritele care
REALIZĂRI LITERARE 197
stau înaintea tronului dumnezeirii, puse aceeaşi întrebare şi
căpătă un acelaşi răspuns: „quaere super nos, quaere super
nos”... Atunci sufletul său se înălţă mai sus de natură şi de
toate spiritele, mai sus de toată făptura, şi apropiindu-se de
tronul lui Dumnezeu, liniştit şi prosternat, zise: „Numai tu ai
dat parte sufJetuJui meu, de aceea numai tu eşti Dumnezeul
meu şi numai în tine este liniştea veşnică.
....................................................
Mi se pare că sub semnul marelui sbucium al fericitului
scriitor creştin, amintit de noi
mai sus, stă o bună parte din creaţia literară a „Gândirei".
Sublimi cântăreţi ai şesurilor şi darurilor pământului, ai
naturii ca şi ai sufletului românesc sub multiplele lui aspecte,
gândiriştii au fost şi sunt totodată şi poeţi ai misterului divin,
însetaţi peregrini şi căutători de Dumnezeu. Căci, scriitori
români şi cieştini, cum mândru se numesc, socotesc că intre
inima neamului şi Dumnezeu ca izvor al frumuseţei, ei nu pot
fi decât simpli mijlocitori. Şi a mărturisi întru El, nu era şi nu
este decât un glas fundamental al existenţei lor ca scriitori.

Bipolaritate creaţionistă. De am arunca o privire fugară

deocamdată, pentru a reveni mai pe larg în altă parte, numai

159
asupra titlurilor de opere poetice gândiriste, am vedea că
suntem izbiţi de o aceeaşi predominantă caracteristică. De o
parte pământul ţării şi de alta un cer românesc. De o parte
găsim titluri de volume ca acestea: Şesuri natale şi Darurile
pământului, Din ţara zimbrului şi Pârgă, Pe Argeş în sus, Satul
meu şi Limpezimi, Lângă pământ şi Cartea ţării, La cumpăna
apelor şi Lauda somnului, Plânge Strâmbă-lemne ori Bulgări şi
stele... iar de altă parte: Ţara de peste veac, Poeme cu îngeri,
Destin şi Urcuş, Biserica de altă dată şi Celălalt tărâm, Drumul
spre stele ori La Curţile dorului, La poarta din urmă şi Leagăn
de îngeri...
Bipolaritatea aceasta creaţionistă, ca să-i spunem astfel,
de o parte pământul, de alta cerul, iată tematica liricei
gândiriste. Cu rădăcini ce vin din brazda reavănă a ţării, din
neguri de vremi şi străfunduri de suflet, pentru a străbate
misterul intangibilei divinităţi şi a fi colorată de albăstrimea
cerului nostru — pe această axă cu poli atât de îndepărtaţi, ai
lumii de aici şi ai celeilalte de dincolo, se fixează întreaga
sensibilitate gândiristă.
Lăsând la o parte faptul că multora li se părea altădată că
o regăsire a sufletului românesc contemporan în marea
tradiţie a neamului ar fi o curată apostazie a ideii de progres;
că, plecând dela o estetică pur normativă, de simplă
construcţie logică, se ajungea la decretarea că o evoluţie a
poeziei române, o încadrare a ei în modernism, se poate face
numai prin disocierea acesteia de elementele poporane şi că
„nedisocierea ei duce la exproprierea câtorva hectare de
mediocră literatură” (E. Lovinescu, Ist. lit. contemp.” III. pag.
107); iar „sincronizarea” acesteia, ducea la o simplă pastişă, fie
a literaturii germane, fie a celei franceze, la un simplu ecou
fără originalitate şi valoare, lăsând, zic, toate acestea la o
parte, să menţionăm pentru aspectul religios al poeziei
gândiriste, că şi el n’a fost lipsit de epitete şi etichetări care
mai de care mai savante. Poate că nicio epocă din literatura
noastră n'a fost prezentată mai diform şi siluită ca cea de azi.

160
Datorită aceluiaşi comentator al fenomenului nostru modern,
asupra ei planează o impresie penibilă de devalorizare şi de
denigrare a tot ce constitue reală originalitate. Aproape nu
există poet al vremii de azi, căruia să nu-i fi declarat un patron
occidental şi să nu-i fî asociat numele lui de al altuia străin.
începând cu simbolismul francez şi terminând cu
expresionismul german, poezia noastră a fost pe rând anexată
pe nedrept, când lui Baudelaire, când lui Rainer Maria Rilke,
Francis Jammes sau Jules Laforgue. De sigur că de pe urma
acestei diabolice plăceri, spiritul public a păgubit destul de
mult, încât oricine poate crede că literaliceşte tocmai astăzi
suntem o pură colonie.
Revenind la aspectul religios al poeziei gândiriste,
spuneam că şi acesta n'a fost lipsit de false etichetări.
Cunoscut este argumentul unora, că poezia ortodoxă dela
„Gândirea” este rezultatul unei ideologii străină de sufletul
neamului, care de aproape 20 de ani de zile este răstălmăcită
şi măestru aranjată în strada Polonă din Bucureşti. Şi că acest
ideologism livresc nu a reuşit să creeze decât tot o poezie
livrească, artificială. Şi tot aşa de cunoscut este şi celălalt
argument sincronizant că; „De pe urma prestigiului universal
al poeziei lui Rainer Maria Rilke s'ar putea chiar şi la noi
studia fenomenul contagiunei literare; cu d. Crainic, Iisus a
venit în „ţara mea“; cu d. Ion Pillat s’a născut în plaiurile
Argeşului ; pe o undă de creştinism a sosit şi pe aripile
îngerilor d-lui Voiculescu. (Idem, pag. 108)
Adevărate să fie oare aceste cuvinte ale d-lui Lovinescu,
spuse şi trecute din gură în gură până când au devenit
populare? Avea oare nevoie Crainic, Pillat, Voiculescu de
prestigiul universal al lui Rainer Maria Rilke, adică de
prestigiul misticei germane, sau Adrian Maniu de prestigiul
lalorguian sau jammist? Nu este la noi patria misticii, şi încă
a misticii ortodoxe, căci este necesar de adăugat acest lucru ?
Şi nu tot aşa şi a artei primitive ? Aşa că nu rilkeni sau
jammişti, ci ortodoxi rcmâni, tradiţionalişti autohtoni. Poeţi

161
ca Nichifor Crainic sau Lucian Blaga, Ion Pillat sau Vasile
Voiculescu nu pot li simpli imitatori, simple anexe ale
literaturilor occidentale. Că se vor găsi şi la ei interpătrunderi
de motive, altoiri sufleteşti pe sensibilitatea occidentală a
vremurilor, desigur, nu poate fi exclusă. Dar aceasta în
măsura in care există şi la Eminescu un romantism german
sau la Alecsandri un romantism francez. Există o osmoză şi în
lumea ideilor, a sensibilităţii, ca şi în lumea faptelor de pură
civilizaţie. Dar dincolo de ea, există o structură sufletească a
creatorului şi o viziune poetică originală, în virtutea cărora se
crează. r ără acestea, ca şi alte elementare condiţii, o
plăsmuire nu poate rezista dintelui vremii, este pieritoare.
Ţinând seama de aceste inchegări structurale, se va vedea că
era fatal ca plăsmuirile poetice gândiriste să fie predominate
în mod constant de ceea ce s’a numit ortodoxism.

O generaţie de poeți credincioşi. Literatura română nu cu

noaşte firi roase de satanism sau divinitate, de credinţă ori
necredinţă. Nu cunoaşte structuri profunde de religioşi sau
ireligioşi, organic închegate, ci structuri poetice alambicate
de occidentul mai mult sau mai puţin credincios după
vremuri. Aşa că noi, propiu zis, n’am avut o poezie religioasă
din care să respirăm misterul divin din fiecare vers, ci o alta
de concepţie, pe teme de rugăciuni sau imnuri. E o deosebire
insă esenţială. Căci, gândindu-ne la Cârlova sau Grigore
Alexandrescu, la Eminescu sau Vlahuţă, vom observa că
religiozitatea pe care o întâlnim in cele câteva poezii, e un
accident datorit romantismului francez. Departe de
conceptualismul acestora, în gândirişti găsim pe cei dintâi
chinuiţi de misterul divin, pe cei dintâi căutători de
Dumnezeu. Pentru Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu ori
Lucian Blaga, divinitatea nu mai este o problemă conceptual
pusă, ci o adâncă şi intensă trăire. De natură mistică, ea face
una cu fiinţa lor omenească şi poetică, plăsmuirea acestora
fiind astfel o cristalizare temperamentală.

162
 Trec peste structura intimă a poetului Crainic, urmărită în
altă parte, şi mă opresc puţin asupra aceleia a lui V.
Voiculescu şi Lucian Blaga. Schiţate, şi acestea ne vor conduce
minunat în înţelegerea poeziei lor de factură religioasă.
In două eseuri publicate în „Gândirea” : Confesiunea unui
scriitor şi medic, cetit şi în faţa studenţilor teologi din
Bucureşti, — si In centrul atenţiei divine, poetul Vasile
Voiculescu face mărturisiri revelatoare în ceea ce priveşte
geografia intimă a sufletului său. Printre altele, spune: „Eu
socotesc credincioşia o însuşire organică, un temperament, o
cristalizare specială a vieţii noastre. ...N’am niciun merit că
cred, m’am născut aşa! M’am născut, cred, un tip credincios,
organic credincios, şi îndrăsnesc să spun credincios chiar dacă
nu aş fi religios”. Intr’adevăr, aşa este. O deosebire de nuanţă,
dar esenţială, între religios şi credincios. Noi am avut scriitori
şi o poezie religioasă, intelectuală, de concepţie, dar n'am avut
poeţi credincioşi şi o poezie plină de credincioşie. Iar ceea ce
a întărit credinciosia structurală a poetului Voiculescu, ,,a fost
traiul dela ţară din prima copilărie, datinile care se împleteau
pe cununa anului şi pe care le aşteptam şi le practicam ca pe
nişte mari şi de preţ spectacole. Teatrul nostru cel mai scump
este liturghia şi serviciul religios din fiecare duminică şi
sărbătoare, mai ales după ce descoperisem sensul ascuns al
tuturor gesturilor şi aluziilor liturgice. Mai desfătătoare decât
orice gală de operă din câte am văzut de atunci încolo, mi-au
rămas pentru totdeauna deniile Pastelor, cu marea şi
minunata Vinere, când cântam prohodul... Şi a venit după
acest minunat de plăcut joc „de a biserica” din copilărie, care
imprimă poetului adânci urme sufleteşti, dureroasa
experienţă de mai târziu, pe care a trebuit să o trăiască orice
cărturar român. Acel învătământ ştiinţific, îmbibat cu atâtea
concepţii materialiste şi pozitiviste, cu toate anexele lor, —
dela Claude Bernard şi Auguste Comte, la Darwin sau
Spencer, — care au format structura intelectualului nostru.
Aceleaşi trăiri organice şi experienţe dureroase ca şi la

163
Nichifor Crainic.
Şi deşi mai tânăr, feciorul de preot ardelean şi teologul de
altădată, Lucian Blaga, îşi aduce şi el aminte că vedea „satul
aşezat înadins în jurul bisericii şi a cimitirului, adică în jurul
lui Dumnezeu şi al morţilor. Această împrejurare, care mai
târziu de tot mi s'a părut foarte semnificativă, ţinea oarecum
izvorul întregii vieţi ce se desfăşura în preajma mea.
împrejurarea era ca un ton mai adânc, ce împrumută totului
o nuanţă de necesar mister. Localizam pe Dumnezeu in
spaţiul ritual de după iconostas, de unde îl presimţeam
iradiind în lume". (Elogiul satului)
Aşa dar şi la Crainic şi la Voiculescu şi la Blaga, şi de sigur
la mulţi alţi gândirişti, asupra cărora — forţaţi de economia
lucrării, nu ne mai oprijm, ortodoxia şi credincioşenia nu a
fost ceva livresc, învăţat, însuşit mai târziu în mediuri, sau
întâmplătoare crize morale. Ci ei este înnăscut, organic
închegat cu făptura lor omenească, şi care a rezistat tuturor
asalturilor venite din împrejurări de vieaţă socială, in care au
fost nevoiţi să trăiască. A spune că poezia şi creaţia spirituală
a lor este datorită unor programe ad-hoc întocmite, sau
„prestigiului universal al poeziei lui Rainer Maria Rilke", iată
tot ce mi se pare mai absurd. Structura intimă a gândiriştilor,
trăirile şi experienţele ce au prunduit sufletul lor, spulberă
orice afirmaţie arbitrară şi falsă, ce a prins consistenţă în
conştiinţa intelectualilor noştri. Ţinând seamă de
confesiunile lor literare şi întregind cu noui elemente această
simplă schiţare a structurei poeţilor gândirişiti, este tot ce
poate duce la o obiectivă şi reală înţelegere a fenomenului
ortodox din lirica contemporană.

Ortodoxism folcloric. Spuneam in altă parte că poeţii

gândirişti la noile teme adăogate poeziei române, alăturau şi
un grup de esenţă religioasă şi anume : bocetul, colinda şi
legenda religioasă. Nestudiate împreună cu celelalte — ceea
ce ar fi dus la o mai perfectă prezentare a tematologiei

164
folclorice din lirica gândiristă — înţelegem să le trecem în
revistă aici, servindu-ne de ele drept uvertură la orchestrarea
întregii polifonii lirice creştine.
Prin ele trecem într’o altă lume, aceea de pe celălalt tărâm,
făurită de imaginaţia populară surescitată de misterul divin;
dar şi ele nu fac altceva decât să întregească imaginea acelui
etnos românesc. Colind-ul lui Nichifor Crainic, prin formă ca
şi prin structură amintindu-ne de colinda populară, ne
desvălue o cută preţioasă a etnosului si autohtoniei
româneşti. Fără să forţăm nota, vizibil si totuşi atât de subtil,
observăm că poetul în această poezie, urmând mistica
populară, ne introduce în marea problemă a mântuirii aşa
cum o concep ortodoxii. Nechinuit, nerăscolit de acest
profund sentiment omenesc — cum e apuseanul catolic sau
protestant —, ortodoxul nostru, având ca pe un fapt primar
certitudinea mântuirii, trăieşte odată fără a se îngriji de ea şi
fără a-şi organiza vieaţa în vederea acestui scop ultim. Astfel
că
Om din lume mic şi slab;
Om din lume, ticălos,
C'am iubit flori vătămate
Şi-am lucrat păgânătate

aspiră şi el după fericirea paradisiacă, după mântuirea din

vremelnicie, cu toate că a trăit in multe ticăloşii săvârşite
inconştient, neavând în faţă imaginea salvării, doar făptuind
creştineşte.
...O bardacă de răcoare
Unui călător străin
Şi un crămpeiu de lumânare.
Alta, sfinte, nu. — Amin.

Iată toată „izbava mai de preţ”, pentru care este salvat din
vremelnicie şi primit în raiu.
Către această lume a Raiului păzită de Sfântul Petru, care

165
a fost „şi el om şi slab”, se îndreaptă omul de rând şi se
îndreaptă şi poetul. Ţara de peste veac, a lui Nichifor Crainic,
o ingenioasă construcţie lirică pe tema colindei populare,
mărturiseşte o avântată nelinişte de a-şi ogoi sufletul in ţara
lui „Lerui — Ler”, unde

Nu e sbor nici drum de fier, —

Numai lamură de gând,
Numai suflet tremurând
Și vâslaş un înger.

In ţara lui Lerui-Ler

Năzuesc un colţ de cer.
De-oiu găsi, de n'oiu găsi
Nimenea nu poate şti, —
Singur Lerui-Ler.

Năzuinţa poetului de a ajunge spre un „colţ de cer" şi

neliniştea pe care i-o dă îndoiala de a izbuti sau nu, ca şi
misterul cuprins în acel enigmatic „Lerui-Ler“, amplifică
valoarea poeziei lui Nichifor Crainic.
Inafară de aceste două poezii imbibate de religiozitate şi
credincioşenie ortodoxă, supravalorificate de sensul simbolic
ce a ştiut să le dea poetul, lirica gândiristă mai cunoaşte încă
multe alte realizări brodate pe aceeaşi temă a colindei. Astfel
Vasile Voiculescu are un Colind uitat, impresionantă
umanizare a dumnezeirii.

...Stau în staul jos

Boi vărgaţi cu sânge
Intre ei Christos
Desmerdăndu-i, plânge.

Şi lirica tânără este tributară acestui motiv de folclor

popular. Talentatul poet Vlaicu Bârna are o Colindă pe tema

166
aceluiaşi lerui-ler, de o fluenţă armonioasă, ce impune a fi
redată în întregime.

Străjue în ţară noaptea

Găinuşa sus pe cer.
Prin împărăţii de somn
Lerui, Doamne, Lerui ler.

Rodul toamnelor ni-l stoarce

Teascul marelui Vier
Vinul vieţii — din belşug...
Lerui, Doamne, Lerui ler.

Cocostârcul lunei sboară

Somnoros prin asprul cer,
Penele de-argint risipă
Lerui, Doamne, Lerui ler.

Hărăzit atâtor turme

Pruncul fânului-oier,
Joacă 'n palme dalb luceafăr
Lerui, Doamne, Lerui ler
(„Gândirea”, XVII, nr. 1)

Dela motivele de colinde, poeţii gândirişti aduc în sfera

sensibilităţii lor emotive teme de legendă populară. În centrul
acestora, ca şi în cele orale, predomină figura Maicii
Domnului cu întregul mister al sfintei naşteri, versificat de
Ion Pillat. O parte din critica noastră a exagerat, anexând
liricei occidentale a lui Rainer Maria Rilke „Povestea Maicii
Domnului”. Domnul Alexandru Dima, plecând dela
constatarea că cele două opere: a lui Ion Pillat şi Rainer Maria
Rilke, se găsesc pe planuri spirituale distincte unui de celălalt,
şi colaţionând diferite motive de bocete şi colinde populare
din opera cultă, reuşeşte să identifice în această creaţie lirică

167
puternice influenţe de românism folcloric. Şi ce poate fi mai
aproape de credinţa şi esenţa legendară, prin ritm, rimă şi
atmosferă, ca versurile:

Jos în poarta raiului

Pe sub Piatra Craiului
Unde ’ncep muscelele,
Apele şi stelele,
Vezi albind ca pe chilim
Târg pe nume Vifleim

versuri ce se întâlnesc şi ’n forma şi’n rusticitatea săracă a

cadrului ca şi în atmosfera de românism, cu Colinda lui
Lucian Blaga.

Doarme colo în poiată

pruncuşor fără de tată
şi măicuţa mama lui
se tot plânge boului
că s'a născut în Vifleim
n'are scutece de in,
n'are apă, n'are faşă,
nici opaiţ, nici nănaşă.

Ca apoi sărăcia aceasta a naşterii pruncului Isus,

mărturisită şi de Ion Pillat, să se transforme miraculos, după
legenda populară — îs „Povestea Maicii Domnului" — într'un
cadru împărătesc:

Ieslea 'n raiu s’a prefăcut,

Şi să vezi
Şi să nu crezi:
Fânu 'n soare
Era floare,
Albăstrele

168
 Erau stele
Şi ’n senin
Luna un crin.

Poeziile înfăţişate mai sus se înrudesc în formă şi

structură cu tipurile de colinde populare. Unele, ca acele ale
lui Nichifor Crainic, părăsind materialul verbal şi
expresivitatea populară, păstrează mult însă din fiorul misticii
ortodoxe; altele, ca ale lui Lucian Blaga şi Ion Pillat,
necăutând să dea decât firave unde din acest misticism
popular ortodox, reuşesc să ne menţină pe un plan spiritual
atât de românesc si atât de nou totodată pentru poezia
noastră. Căci, lipsită până acum de teme de natura aceasta,
literatura cultă română şi-a îmbogăţit considerabil rezervorul
ei prin aceste motive de folclor ortodox.
De multe ori. si în deosebi la Voiculescu sau Pillat, găsim
prelungiri formale sau de esenţă a colindelor populare în lirica
lor cu teme ce nu au nimic comun. Astfel este acel amintit
Colind al ninsorii, o poezie de pură descripţie, un pastel, sau
Florile Dalbe ale aceluiaşi, un curat imn de bucurie cu care
poetul întâmpină „Marea sărbătoare" a patriei întregite. Plină
însă de înţeles este şi acea Vrajă a lui Ion Pillat, brodată pe
tema populară a Sorcovei, care la poetul gândirist capătă un
înalt sens simbolic: duioşia în faţa celor ce trec, a Argeşului cu
farmecul şi morţii săi:

Ce-am iubit
Şi-am îndrăgit
Şi s'a sfârşit.
Ce-am aprins
Şi m'a cuprins
Şi s'a desprins
Ca un măr,
Ca un păr,
Ca... un... fir

169
 De... tran-da-fir.

Poezia religioasă la Nichifor Crainic. Scriitor român cum îi

place să se numească, Nichifor Crainic fatal este şi se
consideră scriitor creştin şi ortodox. Pentru mulţi, această
ortodoxie a noastră în viaţa de toate zilele, ca şi în literatură,
formează un element denigrator. Socotesc mulţi — şi această
mentalitate a început să se mai spulbere, în bună parte
datorită şi activităţii multilaterale a lui Nichifor Crainic, că a
fi român și ortodox este tot ce poate fi mai absurd. Relativ la
nota de religiozitate ortodoxă ce se găseşte în lirica poetului
Crainic, s’au găsit unii să spună că ea a fost scrisă după
anumite programizări de ideologism literar. Nimic nu poate
fi mai lipsit de discernământ critic şi de bună credinţă, decât
această afirmaţie.
Autorul Şesurilor natale, al Darurilor pământului şi al
Ţării de peste veac a fost un cântăreţ pătruns de fiorul
autohtoniei româneşti şi. a credincioşiei ortodoxe dela
primele lui versuri. Ar fi de dorit să se citească atent, şi cu
dragostea pe care o merită orice plăsmuitor de lumi noui, atât
primul cât şi al doilea volum, publicate cu mult înainte de
acele programizări literare, pentru a se vedea ceea ce afirm
mai sus : că poezia religioasă la Nichifor Crainic, în concepţia
ei atât de amplu întregită în ultimul volum, a fost rostuită încă
din epoca antebelică. Sâmburele ei ni-l dau două poezii din
„Darurile pământului”: „Sub specia aeternnitatis” și
„Excelsior”. Ele mărturisesc acel super nos al fericitului
Augustin, acea căutare de pace și liniște deasupra noastră, mai
sus și tot mai sus, o nostalgică avântare deasupra omenescului
către frumusețea și armonia divină. Iar această continuă
avântare și căutare a divinului absolut, ce colorează și tonifică
întreaga creație a poetului, isvorăște dintr’un profund
sentiment al lui Nichifor Crainic — de rămași pe dinafară. Din
acest sentiment atât de omenesc, ce dogorește și biciue
sufletul poetului, ce dă omenirii un surd impuls de a se

170
deslega de acest blestem, de a se salva din haosul vremelniciei
și de a recâștiga paradisul pierdut, se realizează o bună parte
din lirica peotului Crainic.
O imperioasă necesitate a mântuirii, ca să întrebuințăm
un termen teologic, o concepție a salvării, și o salvare în
spiritul ortodoxismului, predomină poezia religioasă a
aceastuia. Așa că, inima poetului este copleșită de nostalgia
paradisiacă a raiului pierdut, de contemplarea albastrului
infinit, când freamătă de nu știu ce bucurie a vecinătății cu
dumnezeirea sau este roasă de goana după salvarea
ancestrală.
Iată, spre exemplu, în Sub specie aeternitatis, de care
aminteam — sufletul poetului pătruns de această nostalgie ce
i-o dă inaccesibilitatea frumuseții eterne:

O, suflete, tu pari vulturul

Robit din libertatea firii,
Te cheamă prin săbrele – azurul
Spre haosul nemrginirii.

Coborîtor din veșnicie,

In tine cerurile cern
Indepărtata nostalgie
A infinitului etern.

Și totuși, numai pura contemplare a albastrului ceresc îl face

Să ‘nduri durerea pământeană,

Cerescule prizonier.

Dela această nostalgie a cerului pierdut, în Excelsior, altă

poezie din același volum, poetul plin de bucuria salvării, se
avântă super nos

In sbor ușor, ca niște albe stoluri,

171
 Ne-om ridica deasupra lumii noastre,
Ne-or fermeca misterioase goluri,
Ne-or îmbia vecinătăți de astre

Dar, mai sus și tot mai sus,

… Vom sbura și vom sbura departe,

Departe, mai departe, dar suirea
Și căutarea ni-or părea deșarte
Simțim să n’o să ajungem nicăierea.

„Nicăierea”, căci salvarea după care țipă neamurile în dorul de

perfecțiune și din care se încheagă toate operele omenirii, nu
poate fi găsită decât în om

Dumnezeu e ‘n sufletele noastre.

așa încheie frumoasa poezie Excelsior.

Pătruns de aceste fioruri divine — de căutarea
transcendentului absolut, cele dintâi două volume sunt
presărate de teme poetice, din care se desprinde un creștinism
idilic, primitiv, o găsire a lui Dumnezeu pretutindeni, o
îndumnezeire a naturii, aşa cum, de fapt, îl găsim şi în
folclorul nostru ca şi în mintea ţăranilor români. Ei este
departe de a fi un creştinism livresc, o concepţie pur
intelectuală, construită ad-hoc, ci face una cu fiinţa poetului.
E un creştinism ce vine de dincolo de vremuri, cu care s'a
născut, hrănit fiind de şesurile natale şi de darurile
pământului.
In acest creştinism idilic, dus până la personificări
naturiste sau litanii quasi-religioase —

...întâiul cânt ţi se cuvine ţie,

întâiul cânt cu care, — şoptit pe jumătate
Ca un suspin de boare ce1n ramuri se destramă

172
 M'a luluit în poala-i de ierburi aromate
Natură mamă,

găsim întru început isvorul bogat al poeziei lui Nichifor

Crainic. În natura şi pământul ţării se regăsea pe el şi pe
Dumnezeu.
Aşa că, în cele mai multe poezii ale sale, descriptive chiar,
vom găsi o credincioşie a poetului, unde de misticism
ortodox, într’o vreme când Rainer Maria Rilke nu era la modă
şi când o „sincronizare" a acestei lirice cu cea occidentală nu
era posibilă. Iată, in unele pasteluri ca Dimineaţa de Mai sau
Copacul din Darurile pământului, vom întâlni o natură
sofianizatâ, ca să întrebuinţez un cuvânt al filosofiei ortodoxe;
o natură care serveşte de vas, „în care să se reverse de sus în
jos transcendentul”, acel transcendent care coboară după
mistica ortodoxă. Astfel în cea dintâi poezie, poetul spune:

Pe umerii colinelor din zare

Se împletesc şuviţe de lumină,
Cristalul boitei, aburit, se ’nclină
Pe-a râurilor albă respirare.

Ca în cea de a doua, in Copacul, care stingher cum stă între

cer şi pământ, observă că

... Cerul peste vârful meu se ’ntinde

Şi svonuri tainice din infinit
O gură fac din fiecare foaie

o gură pentru a primi dumnezeirea, transcendentul care

coboară. Versurile de mai sus ne pun în lumină un aspect al
concepţiei ortodoxe. Ne amintesc că o revelaţie de sus în jos
este posibilă, că graţia se întruchipează din înalt, devenind
palpabilă. Dionisie Areopagitul crede că în extazul omului se
revelează însăşi iubirea de Dumnezeu faţă de om. Dumnezeu

173
coboară aşa zicând, în receptacolul iubit şi-l îndumnezeieşte.
Cristalul boitei se’nclină desupra râurilor, cerul se îndoaie
peste vârful copacilor, transcendentul coboară şi
îndumnezeieşte întreaga natură şi pe om, după cum reiese din
poezia lui Nichifor Crainic. Sofianizarea aceasta a naturii şi a
omului, îndumnezeirea a tot ce e lumesc, duce în concepţia
ortodoxă la o aşa zisă organicitate. Adică o înfrăţire a
transcendentului cu pământul, cu vieaţa, cu firea, o legătură
organică ce se face prin acea coborîre de sus în jos, o alegere
a duhului ortodox din transcendentul absolut pe seama
vremelniciei, a unor categorii organice pe care şi le asimilează
în grad cu el, spre deosebire de catolicism, care-şi asimilează
din transcendent disciplina, erarhia, militarea ferventă pentru
credinţă, sau protestatismul cu independenţa, deliberarea,
problematizarea lui impresionantă.
Astfel că, coborîrea lui Dumnezeu pe pământul ţării,
umanizarea Lui, aşa cum am văzut că se găseşte şi în folclorul
nostru religios, este de natură ortodoxă. — Tu tremuri,
Doamne 'n poartă pătruns' de ger si crivăţ”. (Călătorul, din
„Ţara de peste veac”), umanizare pe care o găsim atât de
curentă în poezia lui Crainic, profund ortodoxă. Şi tot
ortodoxă este şi îndumnezeirea omului, a naturii... „prin grâul
copt... mi s'a părut că treci, Isuse”, spune poetul în Isus prin
grâu.

...Ca vorba ta era mai dulce

ca rodiile din Edom
Şi 'nomenea dumnezeirea
şi ’ndumnezeia pe om.

Iată, versuri pline de semnificaţie. Ele n’au nimic din

mistica protestantă a lui Rainer Maria Rilke. Ci sunt profund
ortodoxe, după cum sunt şi acele ale lui Voiculescu, Pillat,
Blaga, Arghezi... Toţi alcătuind o generaţie ce nu şi-a însuşit
creştinismul pe cale de intuiţii filosofice, după cum am arătat,

174
ci printr'o intensă trăire a acestei valori, aflate sedimetar în
marea masă a poporului din care se simt rupţi. Aşa se şi
explică specificitatea, coloratura etnică a sentimentului
religios din lirica contemporană.
Niciunul din cei mai de sus nu s’a folosit până la pastişă,
cum spunea d. Lovinescu, de faima universală a lui Rainer
Maria Rilke. Poate, de sigur, printr’o suprapunere de
sensibilitate în contemporaneitate. Dar mistica protestan ă a
poetului vienez, se opune până la refuz misticei ortodoxe.
întrucât, dacă în mistica ortodoxă Dumnezeu, principiul
transcendental al lumii care coboară, e Tatăl nostru, cu care
ne simţim organic legaţi ca fii adoptivi, mistica germană,
socotind pe Dumnezeu principiul imanent în lume şi, deci,
forţă intrinsecă în suflet, îi condiţionează existenţa de
existenţa vremelnică a omului. Meister Eqcuart o spune
răspicat: „Dacă n'aş fi eu, nici Dumnezeu n'ar fi. Dumnezeu
nu poate să existe fără de mine”. Iar Silesius, influenţat, de
misticul german, cântă în versurile sale: „Dumnezeu se
înomeneşte, el s'a născut, unde ? în mine: pe mine m'a ales el
ca mamă" ; pe când prezenţa dumnezeirii în imaginaţia lui
Rilke apare astlel:

Iar tu, tu ai căzut din cuibul tău.

Eşti pui de pasăre cu ghiare galbene
Cu ochii mari şi milă mi-e de tine
(„Gândirea", XVIII, nr. 1)

Câtă deosebire între Dumnezeul înomenit al lui Nichifor

Crainic, între Dumnezeul acela care tremură de frig şi ger, dar
in faţa căruia ne prosternăm tocmai prin omeneasca lui
suferinţă, şi între celălalt al lui Rainer Maria Rilke, care e „pui
de pasăre”, cu ghiare galbene ŞF ochii mari şi care inspiră milă.
Pe bună dreptate scrie Nichifor Crainic că „pentru
mentalitatea noastră ortodoxă, concepţia pe care şi-o face
Rilke despre Dumnezeu e o mizerie metafizică”.

175
 Ortodoxismul, cu toate că-şi împământeneşte şi el pe
Dumnezeu, — îl are omniprezent prin grâu sau Intre boi. pe
ape, între năvodari, pământeanul român trăind „cot la cot cu
Dumnezeu", cum spune un tânăr poet, — totuşi niciodată nu
L-a transformat într’un obiect care să inspire milă. Prin trăirea
în omenesc, prin patimile ce le îndură ca om, El se înalţă şi
mai mult, devine cu atât mai grandios. Iar o trăire a însuşi
omului în trudă şi în luptă, In căderi şi în suişuri, este o
dovadă în plus de îndumnezeirea lui, a omului, de
multiplicarea infinită a Dumnezeului.

In braţul meu eşti, Doamne, şi lucrezi

Şi ’n truda mea, cu mine laolaltă,
Te bucuri sângerând ca să creezi

spune Nichifor Crainic în Noul Adam (Ţara de peste veac).

Dela temele patriarhale şi câmpeneşti din Şesuri Natale şi
Darurile Pământului şi chiar în parte din volumul Ţara de
peste veac, teme impregnate de personalizări naturiste, de un
creştinism primitiv, ajunge în cel din urmă volum la accente
lirice cu totul noi. Reflexivitatea sporită a artistului,
despersonalizarea şi o detaşare a individualităţii poetului, o
continuă aplecare către sine, o interiorizare a motivelor* pe
care într'altfel am întâlnit-o şi la început, ne face să poposim
pe culmi cu totul eterate. E acea avântare „departe, mai
departe”, din Excelsior, de care aminteam. In Ţara de peste
veac, poezii publicate în paginile „Gândirei” şi scrise sub
semnul nouăi viziuni artistice, elementul de sbatere al salvării
din vremelnicie, impulsia năvalnică, uneori plină de nostalgie,
dar de cele mai multe ori plină de durerea neînvecinării cu
Dumnezeu, este caracteristica esenţială a liricei din această
perioadă.
Este, după cum s’a spus, o poezie dureroasă, care merge
dela tristeţea muzicală („Elegie”, „Cântec de seară”) la
sentimentul stingerii din urmă („Rugă de toamnă”), a

176
sentimentului morţii atât de divers poetizat de Crainic—a
morţii în natură („Molima”), a morţii în amintire („Elegia
celor doi") sau a mortii una cu vieaţa („Geamăna”,
„Euthanasie", „Celălalt"). Purificare şi înălţare, cufundare în
moarte, despersonalizare, rarefiere metafizică, iată accentele
lirice ale ultimului volum Ţara de peste veac.
Enigmaticul Lerui-ler, cu care se deschide volumul, plin
de entuziasmul ascensiunii peste „sparte frunţi de zei", dar şi
de îndoiala nepătrunsului, are drept fundal poezia
Desmărginire, de o puritate unică în literatura noastră.

Şi de pe vâtf de munte mă voiu sui pe-un nor.

Zi grea, cutremurată va fi, o zi de-adio,
Când inima-mi de tine, fâşii voiu des lipi-o,
Amară frumuseţe, pământ rătăcitor.

Iar nostalgia aceasta paradisiacă pe care i-o dă amara

frumuseţe, inaccesibilul armonios după care s’a sbătut poetul,
este în sfârşit irosităpde splendoarea viziunei ţesută numai
din lumină şi foşnete astrale.

Voiu sfărâma sub pleoape tot spaţiul din fur

Şi'mi voiu culca suspinul pe vasul meu : şalupă
Ritmată de arhangheli, la proră şi la pupă,
Cu aripele vâsle prin valul de azur.

Oceane de văzduhuri s'or lumina rotund

Prin stele-arhipelaguri şalupa mea să treacă,
Iar tu, frumoasă lume, să mi pari o piatră seacă
Scăpând rostogolită spre adâncuri fără fund.

Ca, în sfârşit, poetul să se risipească în totală beatitudine

cerească, în paradisiacă absorbţie, în lumină şi vibraţii de
muzică divină:

177
 Mă va ’nvălt, spumoasă, pe creştete de hău
O pretutindinească vibrare de lumină
Şi moiu topi în boare de muzică divină,
Despovărat de sgura părerilor de rău.

Nota religioasă din poezia lui Nichifor Crainic a avut o

evoluţie similară evoluţiei întregii sale lirice.
Pornind dela imaginea atât de armonioasă a lumii
familiare din primele volume, scrise în bună parte sub semnul
semănătorismului, imagine împletită cu fâşii din însuşi
sufletul poetului, cu cunoscuta contopire şi solidarizare cu
şesurile natale şi străbunii, poetul ajunge în paginile
„Gândirei” de după războiu, la noui accente lirice, ce tind să
ne dea imaginea unei alte ţări, de peste veac. Evoluţie, de
sigur, deosebit de preţioasă Astfel că, dela personificări
naturiste şi litanii quasi religioase, interpătrunse de un
creştinism idilic, primitiv, poetul nostru în lirica religioasă
ajunge pe culmi, pe care le bănuiam la început numai, de
înaltă ascensiune, de mari interiorizări, de o puritate divină.
Aşa că credincioşenia ortodoxă din primele poezii de tinereţe,
se întregeşte cu o concepţie religioasă în volumul Ţara de
peste veac pe latura interiorizării, a reflexiunii, pe planul unei
simple spiritualizări.

Poezia religioasă la V. Voiculescu. Nu mult după Biserica de

altădată a lui Ion Pillat, adevărată piatră de temelie a
gândirismului ortodox, apare în 1927, în colecţia
enciclopedică „Cartea Vremii", de sub îngrijirea lui Nichifor
Crainic, Poeme cu îngeri ale poetului V. Voiculescu. Pentru
însăşi evoluția poetică a autorului, culegerea de faţă marca un
început de drum, iar pentru lirica de după războiu — încă un
pelerin în plus pe noul făgaş, ce va deveni calea mare a poeziei
noastre, bătătorită de atunci de atâţia.
Semânătorist prin structura iniţială, în cele trei volume
anterioare culegerii de faţă — Poezii 1916, Din Ţara Zimbrului

178
1918 şi Pârgă 1921 — V. Voiculescu manifesta vizibile încordări
de a se impune printr’o limbă şi creaţie personală, realizată în
bună parte în volumaşul dela „Cartea Vremii”. Descriptiv în
mare măsură — „Icoanele cerului şi ale pământului”,
„Icoanele sufletului", „Sufletul Ţării*, cicluri de poezii ce ne
amintesc de perioada antebelică, Poeme cu îngeri, au atras
atenţia prin motive noui şi printr’o notă aparte, ce va fi
predominanta caracteristică a poeziei sale. E vorba de nota
religioasă, de ortodoxismul poetului nostru. Căci pe lângă
ciclurile amintite mai sus, volumul deschide cu o grupă ce
poartă sugestivul titlu de Poeme cu îngeri, iar altul Pe drumul
de aur.
Localizând câteva din povestirile noului testament în
peisajul nostru, evocând oameni şi stări dela noi, îmbibate de
un misticism şi de o religiozitate — de multe ori, ce-i drept,
cam decorativă, Ion Pillat a filtrat prin realităţile locale
permanenţa sfântă a Evangheliilor. Căile lui Vasile Voiculescu
sunt însă cu totul altele. Mai întâi, motivele sale plastice sunt
luate nu numai din Evanghelie, ci şi din Vechiul Testament.
Şi apoi tot dela acest prim volum se proiectează cele două
planuri de spiritualism ortodox al poetului, între care va
pendula sensibilitatea sa lirică şi din celelalte volume ce vor
urma. Unul de creştinism primitiv, de vieaţă simplă, telurică,
de visări şi regăsiri dumnezeeşti, aduse in conştiinţa lui de
scriitor, fie de puternice trăiri în copilărie a unei atmosfere
divine, plină de superstiţii sau sărbători religioase, fie de
lectura de mai târziu a Bibliei.
Preţioase pentru înţelegerea acestui plan spi* ritual atât
de bogat şi original reprezentat in lirica poetului, sunt
mărturiile din Confesiunea unut scriitor şi medic. Intr'un loc
spune: „Eram un copil de cel mult trei ani, stând copăcel între
flori de in sălbatic, cu un cer albastru deasupra, cu un şir de
munţi albaştri în fund, visam cu ochii deschişi la soartă şi
eram fericit de aşteptare. Ce aşteptam? îngeri, pe Dumnezeu
şi pe Sfântul Petre, pe Sfânta Duminecă din basmele cu care

179
îmi era capul împuiat". Dacă arta, după unii esteţi, nu este
decât o transplantare a visului, apoi atunci o bună parte din
poezia lui Vasile Voiculescu nu este decât
o transpunere a acestor vise din copilărie, cu sfinţi şi cu îngeri.
Mai departe, mai adaugă că ...„mai târziu acea aşteptare
s'a coborît din cer, sub pământ: am ajuns căutător pătimaş de
comori, nu pentru tezaure în sine, ci ca să mi se împlinească
soarta proorocită. Din toate lecturile, cea care m’a
impresionat mai mult a fost Biblia cu aspra ei grandoare de
dramă jumătate pământeană, jumătate divină. ... Am ştiut
Vechiul Testament dela un capăt la celălalt — ca pe un epos.
Incât idilica evanghelie a rămas pentru mine până târziu în
umbră.” Visătoria din copilărie aşa dar, cu cadrul ei de un
colorit extraordinar şi lectura cărţilor sfinte de mai târziu a
Bibliei, a dus la un destin propriu al poetului, la un plan
spiritual plin de calm de împăcare a omului cu Dumnezeu.
Dar, deasupra acestuia, deasupra împăcării cu
dumnezeirea, dincolo de vieaţa pământului şi a firii, planează
o altă spiritualitate impregnată de un sentiment al unei
tragice pustietăţi lăuntrice, ce aspiră să se întoarcă la
Dumnezeu. Este permanenta nelinişte, teribila criză in care
divinitatea este obiectul unei supreme dorinţe şi încordări de
a o atinge, nelinişte şi căutare ce defineşte întreaga-i activitate
creatoare. Şi după cum Destin (1935) conturează sfera
primului aspect spiritual, Urcuş (1937) este expresia celui de
al doilea, după cum însuşi titlul invită. Oricum, căutător de
Dumnezeu, împăcat, calm, fiindcă-L găsea între oameni, pe
ape sau plângând între boi, sau chinuit, frământat de
inaccesibila dorinţă de a se învecina cu divinitatea, poezia lui
Vasile Voiculescu e o poezie a marilor căutări, cum bine i s'a
spus.
Incă din copilărie poetul a simţit clătinându-i-se credinţa
într’un Dumnezeu patriarhal când

...un dascăl isteț

180
 Mi-a spus că Dumnezeu
Nu-i ca boerul din satul meu.

Dar, oricât de mult i-ar fi sdruncinat dascălii, învăţătura

ateistă, pozitivistă, această viziune patriarhală a lui
Dumnezeu, „cu barba albă, gros şi cam pitic. ...înconjurat de
îngeri albi şi stând mlreţ în jilţ de nouri" (Dumnezeul
copilăriei), Vasile Voiculescu de câte ori trăieşte sentimentul
acesta divin din copilărie, şi îl sensibilizează în minunate
versuri, apare întotdeauna ca un împăcat, ca o fiinţă fericită
de odihnirea în divinitate. El e ca şi Ionică din poema cu
acelaşi nume, pe care „parcă satul l-ar li pus vătaf pe flori”, şi
care

Atunci a cunoscut pe Dumnezeu:

Când a intrat în codrul adânc şi greul

Acum i-s stupii sufletului plini, cum frumos spune V.

Voiculescu, de toată mierea amintirii dumnezeeşti. De acel
Dumnezeu pe care îl întâlnea în oraşul unde era la şcoală, pe
drumuri domoale de plasă, în sărbătorile religioase, în
săptămâna Paştelor, când

Mama mă strângea la piept cu suspine

Şi muriam şi noi toţi cu tine,
Până ce Duminecă înviam iară,
(Isus din copilărie — Destin)

sau la Florii, când

Pe Domnul primăverii îl aştepta pământul,
Isus venia cu iarba. Şi sălciile 'n vad
Din bumbi de muguri proaspeţi îşi descheiau
veşmântul
Si ’n cale ploconite i-l aştemeau plocad.
(Florii — Destin)

181
sau în Colind uitat, superbă găsire a lui „Christos printre
oameni şi animale”.

...Stau în staul jos

Boi vărgaţi cu sânge
Intre ei Christos
Desmierdăndu-i plânge.

Umanizarea aceasta a dumnezeirii atât de impresionantă, este

o umanizare pe care am întâlnit-o şi la Nichifor Crainic în
Iisus prin grâu şi în atâtea poezii lirice, prelungiri ale
ortodoxismului folcloric, umanizare ce face parte integrală
din mistica ortodoxă cu care poetul şi-a hrănit sufletul
copilăriei.
Se găsesc aşa dar în Destin ca şi în Poeme cu îngeri cicluri
de evocări superbe ale anilor copilăriei, în care vieaţa apare
într’o simplă, dar măreaţă cohabitare cu Dumnezeu, când
primitivismul creştin, panteismul naturist al divinității
încântă, ulueşte sufletul copilului-poet. Evocarea lor, a
acestor ani, cu întreg peisajul plin de colori miraculoase, de
imagini şi vibrări, aduce poetului o linişte, o împăcare redată
de o adevărată cheie de aur.

...Pe vremea aceea mă închinam mereu,

La masă, la culcare, la sculare:
Rugăciunea era cheia de aur cu care
întorceam ornicul sufletului meu
Și-l potriveam să meargă după Dumnezeu,
Seara dimineaţa şi la tot pasul,
Cum îşi îndrepta tata după soare ceasul.
Domnul mă asculta şi puteam orice să-i cer.
Dar aveam cunoscuţi şi prieteni toţi sfinţii din
cer.

182
 Târziu ...cheia de aur s’a pierdut şi sufletul poetului a
stat...
Poetul este frământat acum de cele mai teribile nelinişti
sufleteşti, de o continuă biciuire a spiritului, de o neostoită
avântare către inaccesibila frumuseţe paradisiacă, izvorîtă din
acelaşi sentiment de rămas pe dinafară, de care vorbeam şi la
poezia lui Nichifor Crainic. Căci pierzând cheia de aur,
rugăciunea, credinţa în Dumnezeu, sau ideea de divinitate
trecând, din nativă cum era, pe un plan al problematizărilor,
Vasile Voiculescu simte sbaterea chinuitoare a omului ce
numai este în „centrul atenţiei divine", criza sufletească a
acelui ce şi-a pierdut reazimul, a pelerinului rătăcit în pustiul
Saharei, pustiu nu de apă, ci de dumnezeire.
Căci, atât timp cât Dumnezeu era cu el, îl găsea pe ape,
între năvodari, pe câmp, plângând intre boi, omul şi poetul
fiind pătrunşi de sensul divin, care umplea fiecare celulă din
lume şi-i dădea rezistenţă, poezia voiculesciană respira adânc
o mireasmă de plenitudine, o vârtoşenie şi un calm
caracteristic. Dar, de când

Bătrânul Dumnezeu nu ne-a mai călcat

barăganul
Şi pe apele noastre nu mai umblă Isus
(Plângere către Heruvim—Destin).

de când pierzând pe Dumnezeu, îl aşteaptă sub cortul

pustiei—dar, eu în humă pier... Tu te înfunzi în nori.

Eu nu pot urca mâinele pană la stele,

Să umblu cu degetele printre ele.
(Aşteptare sub cortul pustiei — Destin).

un sentiment de svârcolire de şarpe tăiat, de tragism sufletesc

ce izvorăşte dintr'o pustietate lăuntrică, o superbă încordare
de găsire a lui Dumnezeu, predomină poezia lui Vasile

183
Voiculescu pe acest plan spiritual. Şi cu atât mai mult sporeşte
acest sentiment, cu cât poetul nu mai aşteaptă nvederea ci
mântuireau. („Orbul” — Destin).
Am ajuns astfel într o sferă a poeziei voiculesciene foarte
înaltă, pură, cu .mii de Himalae de diamant", într’un „gheţar
dumnezeesc fără de vad...", în sfera Urcuşuri-lor, din volumul
cu acelaşi nume. Găsim aici, în acest ciclu, tot ce poate fi mai
eterat, mai descătuşat şi desprins de impurităţi, unde
predomină problematizările, reflexivităţi neîntâlnite în lirica
noastră, şi minuni fermecătoare necunoscute ochiului
pământesc. Acolo, in acel spaţiu spiritual atât de pur, poetul
găseşte icoana ideală a dumnezeirii. Căci acesta este şi scopul
ultim al Urcuşuri-lor: Dumnezeu. Şi aici, aceleaşi chinuitoare
întrebări nesfârşite, şi neostoite doruri de a i se arăta întreg,
pur îl frământă pe poetul nostru.

...îmi eşti ploaie caldă, ştiu, mi-eşti vânt de vară

Dar, Tu întreg, Tu pur când vei sosi?

ca obosit, consumat sufleteste de atâtea căutări să încheie :

...Tu, Doamne 'n lume singur fruct oprit

(Fructul oprit,—Urcuş).

Şi, în goana sborurilor nedomoli te-ici,—călcând

Pe piscuri reci de cifre 'şi trece anii

Şi munţi de slove 'ncălecănd mereu
El umblă pe 'nălţimile Satanii
Cu gândul de-a vâna pe Dumnezeu
(Noul vânător — idem)

dincolo,

Scoţând sandala minţii moale,

184
 Cu sufletul desculţ prin jarul dur,
Păşind in vârful gândurilor goale
Voiu cuteza să calc pe spirit pur.
(Horeb lăuntric—Destin)

Mereu sbateri în furtuni sufleteşti, după un înstelat colţ

de cer, mereu avânturi înfrânte, — şi cu cât mai multe şi mai
profunde, cu atât dorul poetului creşte, până când în ultima
poemă Munte pur să pună o amară concluzie: „culca-mi-aş
destinul cu fruntea pe humă"...
Pornind aşa dar, dela o mistică creştină de ortodoxie
ancestrală, pe care o găsea în el, în sufletul lui de copil crescut
sub un cer albastru şi un pământ al satului, ori în poezia vieţii
familiare, a naturii, a etnosului românesc, Vasile Voiculescu
ajunge, cum spuneam, în sfere cu totul pure, mânat fiind de
un profund suflet creştin, continuu biciuit şi chinuit de a se
găsi în inima dumnezeirii. Este un aspect al acestei poezii pe
care am găsit-o şi în tematologia folclorică ortodoxă şi la
Nichifor Crainic.
Şi totuşi, câtă deosebire! Căci dacă la poetul Ţârii de peste
veac, vom întâlni nu acea certitudine divină, de care vorbea
un emerit istoric literar, ci acel accent olimpian rupt parcă din
glasurile de sus, la Vasile Voiculescu vom întâlni un accent de
nesfârşite căutări, de chinuitoare şi dureroase avânturi către
sfere pline de puritate divină, dar şi de dureroase căderi in
tină, în omenesc. Este o poezie plină de credincioşia nu
decorativ acceptată, ci de problematizări, mari semne de
întrebare, pe care numai un suflet creştin şi le pune. Şi Vasile
Voiculescu este cu adevărat poet creştin, la care Dumnezeu şi
ideea divină din conceptuală cum am întâlnit-o la alţii, devine
o chinuitoare problemă, ce biciue neogoit marele său elan
creator.

Poezia religioasă la Lucian Blaga. Poet al misterului cosmic,

cum a fost denumit, ca şi al misterului sângelui şi mitului

185
folcloric, Lucian Blaga este totodată şi poet al revelărilor
divine, al acelor revelări pe care le-am întâlnit şi în poezia lui
Nichifor Crainic ori Vasile Voiculescu.
Realizare a unei structuri poetice admirabil închegată,
împletită şi cu originale speculaţii filosofice, lirica lui Lucian
Blaga nu putea fi decât o poezie a misterului şi revelării. Căci
„opera de artă există pentru noi tocmai cu această intenţie de
a ne transpune sau de a ne actualiza în modul ontologic
specific şi deplin uman, al misterului şi revelării" (Blaga —
„Artă şi Valoare”, p. 62), spune poetul filosof. Astfel că, oricât
de mult am căuta să facem abstracţie de convingerile sale pur
speculative, suntem tentaţi continuu de a le aduce mereu în
cercul judecăţilor noastre de ierarhizare şi înţelegere a liricei
sale.
Departe de a considera natura sau mitul prin prisma
romantică, natura ca o „operă de artă” nefirească, artificială,
de sentimentalism estetic, sau mitul — o simplă haină a
„ideii” — Lucian Blaga este departe de a vedea şi ideea de
divinitate prin prisma idealismului filosofic sau
romantismului literar. O divinitate care invadează în noi în
sensul unei confluenţe a umanului cu divinul sau o
expansiune a unei cunoştinţe omeneşti în sfera dumnezeirii.
De sigur că vom întâlni o poezie şi cu asemenea teme în
începutul ei, dar ceea ce colorează întreaga lirică religioasă a
lui Lucian Blaga este dorinţa neostoită, tumultoasă a poetului
de a se pierde şi de a ne cufunda într'o lume a misterului ori a
revelării divine. Deoarece „o secretă sete fiinţează în noi,
datorită conştiinţei noastre, setea de a ne actualiza în
orizontul misterului şi al revelării, un orizont care ne aparţine
de drept, dar pe care ni-l mutilează condiţiile vieţii de toate
zilele" (Idem, pag. 60).
Din această „sete secretă” isvorăşte întreaga lirică a lui
Lucian Blaga. Peste tot, dela primul volum-dela Poemele
luminii şi până la Curţile dorului, vom întâlni o constantă şi
gâlgâitoare sete a poetului de a evada din condiţiile

186
vremelniciei ce ne mutilează vieaţa, în spaţii interumane,
mitice, în „orizontul misterului şi al revelării". Şi cu cât
dorinţa aceasta ontologică de a participa la un regn superior
este mai profundă, cu atât tragismul poetului, drama sa
intimă creşte în dimensionalitatea ei. Intr’un mişcător Psalm,
ca să ne referim numai la aspectul religios, Blaga
concretizează esenţialitatea acestei drame interioare:
„Totdeauna mi a fost singurătatea ta ascunsă, Dumnezeule,
dar ce era să fac”. Irevelanta putere supremă, setea după acel
orizont al revelării divine, care însă mereu se ascunde, mereu
devine mai de necuprins, iată nexul poetic al lui Lucian Blaga.
Ce-i drept, la început, când era copil se juca cu El, cu
Dumnezeu, ca şi Voiculescu în acel Isus din copilărie sau
Dumnezeul copilăresc, dar ateismul scietismul, şi pozitivismul
veacului a căror chingi le-a simţit întreaga generaţie
gândiristă, au făcut să-L piardă nu numai în sfere cereşti, ci şi
„în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape”. Dela teismul concret
al copilăriei, trecând prin prisma spirituală a veacului, Lucian
Blaga ancorează în panteismul tinereţii şi maturităţii.

...Când eram copil mă jucam cu tine

Şi’n închipuire te desfăceam cum desfaci o
jucărie.
Apoi sălbăticia mi-a crescut,
cântările mi-au pierit
Şi, fără să-mi fi fost vreo dat, aproape
te-am pierdut pentru totdeauna
în ţărâna, în foc, în văzduh şi pe ape.

Desnădejdea de a-L fi pierdut pentru totdeauna,

chinuitoare nelinişte a feciorului de preot, a sufletului plin de
credincioşie şi lacom de a avea pe Dumnezeu în el, sfârşeşte
In accente de un tragism sufletesc cum nimeni n'a simţit în
literatura noastră, prin a implora taina divină să i se reveleze.

187
 Intre răsăritul de soare şi-apusul de soare
Sunt numai tină.
In cer te-ai închis ca întrun cosciug.
O, de nai fi înrudit cu moartea
Decât cu vieata
mi-ai vorbi. De acolo de unde eşti,
din pământ ori din poveste mi-ai vorbi.

Din pământ ori din poveste, iată spaţiile către care se

îndreaptă sufletul şi paşii poetului. Necesitatea inexorabilă a
lui Lucian Blaga de a-şi creia orizonturi mitice, de care a fost
vorba şi la naturismul sau folclorismul din poezia lui,
conturează şi aspectul religios al liricei sale. De aici,
căutându-l în lumea vremelniciei şi a omenescului, „în porturi
deschise spre taina marilor ape", alături de lucrătorii încinşi
în zale călite,

...Cu toţi şi cu toate,

m'am svârcvlit pe drumuri, pe ţărmuri,
între maşini şt n biserici.
Lângă fântâni fără fund
mi-am deschis ochiul cunoaşterii.
M'am rugat cu muncitorii în sdrenţe,
sau lângă oi cu ciobanii
şi-am aşteptat în prăpăstii cu sfinţii

Insă în zadar, imaginea divinităţii i se ascunde, devine tot mai

tainică. Prin accente dezolante, de amară tristeţe metafizică,
poezia sfârşeşte:

Cu toată creatura
Mi-am ridicat în vânturi rănile
şi-am aşteptat: oh! nicio minune nu se’mplineşte
nu se 'mplineşte, nu se 'mplineşte:
şi totuşi cu cuvinte simple ca ale noastre

188
 s’a făcut lumea, stihiile, ziua, şi focul.
Cu picioare ca ale noastre
Isus a umblat pe ape.
(Tristeţe metafizică)

Cât de departe suntem cu această poezie din volumul

Lauda somnului de seninătatea descriptivă şi lirismul
vaporos, interpătruns de motive şi emoţii religioase din
Poemele luminii sau Paşii profetului. Tristeţea sfâşietoare a
poetului, tragismul dramei sale interioare, ce decurge din
depărtarea de Dumnezeu, manifestat în toate culegerile sale
de poezii, se descătuşează de concret, de condiţiile imediate
ale realului, pentru a se regăsi pe alte planuri. înfruntând prin
sbateri sufleteşti chinuitoare absenţa unui Dumnezeu vizibil,
revelant, Lucian Blaga în La cumpăna apelor, Lauda somnului
sau Curţile dorului se înfundă în lumi create de propria-i
imaginaţie, în lumea miturilor, a misterelor, într'o lume de
dincolo de veac

...Lângă fântâni fără fund

Mi-am deschis ochiul cunoaşterii

Astfel că, după experienţa de tragism singuratec, — „O

durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă,
Dumnezeule”... provocat de irevelarea absolutului, a puterei
divine, poetul sfârşeşte prin a-şi creea o metafizică personală,
ce anticipează doctrina sa filosofică. Am putea spune că
această metafizică a lui Blaga a fost întotdeauna sesizată mai
întâi cu antenele poetice ale fiinţei sale. Iar ea aparţine unor
orizonturi de care am mai amintit, — ale misterului şi ale
revelăm, interpătrunse de elemente păgâne, de un
primitivism caracteristic şi de o mistică creştină, împletite cu
teme de folclorism ortodox.
Intoarcerea către vechile tradiţii ale neamurilor, reluarea
legăturilor cu superstiţiile, datinele, viziunea apocaliptică,

189
primitivismul, într'un cuvânt, din poezia lui Lucian Blaga este
de natură expresionistă. Expresioniştii, care cred că arta
trebue să fie şi religie, au reintrodus această notă esenţială
poeziei cu gândul că numai în felul acesta se poate evada
dintr’o lume a instinctelor şi platitudinelor sociale, într’o alta,
îmbibată de sfinţenie şi credincioşie. Cu o sensibilitate
puternică, dinamizată de fervenţa unui misticism religios,
poetul ne desvăluie sufletele însetoşate de dumnezeire ale
profeţilor şi sfinţilor, adevărate drame sufleteşti, care
corespund cu drama interioară a poetului, Un exemplu tipic
este poezia cu titulatură atât de expresivă — Ioan se sfâşie în
pustie. In prada unor torturi spirituale, Sfântul Ioan
Botezătorul se sfâşie în pustie, prin crude mortificări şi un
ascetism sălbatec, cu neclintita credinţă a apropiatei bucurii
cereşti, a revelării Dumnezeului atotputernic, a lui Elohim,
după care:

... Umblăm turbaţi şi făr de voie

printre stihiile nopţii te iscodim,
sărutăm în pulbere steaua de sub călcâie
și întrebăm de tine, Elohim !

Vântul fără de somn îl oprim

şi te 'ncercăm cu nările,
Elohim !
Animale străine prin spaţii oprim
şi le’ntrebăm de tine, Elohim !
Până în cele din urmă margini privim,
noi sfinţii, noi apele,
noi tâlharii, noi pietrele,
drumul întoarcerii nu-l mai ştim,
Elohim, Elohim !

Nimeni în literatura noastră până la Lucian Blaga n’a

simţit mai tragic şi mai sfâşietor această sete de divinitate, şi

190
nimeni nu a evocat-o mai patetic ca poetul gândirist.
Dela puţinele elemente evanghelice, găsite şi in Biblică,
poetul revelării divine îşi ostoeşte neliniştea şi chinul
sufletesc în mitul creştin, în ortodoxismul nostru de natură
populară, de care am mai vorbit şi în alte părţi. Paradis în
destrămare, o poemă de un profund misticism religios, se
cuvine a fi amintită aici.

Pretutindeni pe pajişti şi pe ogor

serafimi cu părul nins
însetează după adevăr,
dar apele din fântâni,
refuză găleţile lor.
Arând fără îndemn
cu pluguri de lemn,
arhanghelii se plâng
de greutatea aripilor
Noaptea îngerii goi
sgribulind se culcă’n fân:
vai mie, vai ţie,
păianjeni mulţi au umplut apa vie,
odată vor putrezi şi îngerii sub glie,
ţărâna va secă poveştile
din trupul trist.

Poezie a unor patetice căutări divine, „în ţărână, în foc, în

văsduh", în cosmosul lumii concrete, ca şi într’o lume
orizontică nouă, de mit şi legendă, a unei metafizici
personale, poetul termină printr’o poezie de înaltă
temperatură, de liberare a sufletului de trup, ardentă dorinţă
exprimată liric încă din Poemele luminii, când implora

...Pământule, dă-mi aripi.

Săgeată vreau să fiuy să spintec
Să nu mai văd în preajmă decât cer,

191
 deasupra cer şi cer sub mine
(Vreau să joc)

ca în sfârşit în amintitul Psalm, poetul să ajungă la o deplină

identitate cu divinitatea.

...Iată stelele intră în lume

deodată cu toate întrebătoarele mele tristeţi,
Iata e noapte fără ferestre 'n afară.
Dumnezeule, de acum ce mă fac ?
In mijlocul tău mă desbrac.
Mă desbrac de trup.

Ca şi Nichifor Crainic şi Vasile Voiculescu Lucian Blaga

sfârşeşte prin a se cufunda într'o zonă paradisiacă, eterată,
purificat fiind de toate tristeţele cosmice, pe care i le procura
neostoita lui sete de divinitate. Căutător al lui Dumnezeu —
ca mai toţi gândiriştii, crezând a-L găsi în răscoala titanică a
sufletului său — cum bine spune Tudor Vianu — şi
neaflându-L, cercetându-L în farmecul idilic al naturei şi
negăsindu-L nici acolo, mistuindu'se de tristeţea tainei lui
atât de învăluită într'o lume a dezolării şi a cenuşei, navigator
pe acel mare fluviu al sângelui, care curge din eternitate şi se
întoarce în ea, izbutind în cele din urmă să-şi asvârle ancora
în pământul regăsit al ţării, Lucian Blaga aduce în poezia sa o
experienţă de întindere şi adâncime cum literatura noastră
n’a cunoscut de multe ori. Iar această experienţă de esenţă
divină nu este de caracter universal, ci din peisajul etnosului
nostru.
Inrudit cu Lucian Blaga prin anumite valenţe spirituale,
Adrian Maniu aduce şi el în poezia gândiristă o notă
caracteristică de creştinism ortodox. Din credinţele şi
superstiţiile poporului, din întreaga mitologie a noastră,
poetul, cu înnăscute înclinări către iraţional şi spaţii clar
obscure ale sufletului, nu foloseşte motive pentru însuşi

192
subiectul lor, ci pentru a contura un vag misterios.

... Au fost aruncate coji de ou în râu

Să vestească blajinilor, sub pământ învierea.

Cunoscător apoi al artei noastre religioase şi în deosebi al

gravurei, al iconografiei în lemn, acelaşi poet dăltueşte în linii
şi color admirabile schiţe sau portrete de un creştinism
decorativ.

Privirea lui e adâncă în nevinovăţie

Când înaltă semnul trudei sale victorios,
Abia poate crucea în mâini să o ţie
Aşteptând să fie om, Christos
(Dulgherul)

De o aceeaşi substanţă ortodoxă este şi o parte din lirica

lui George Gregorian.
Dela primul volum de versuri publicat în 1921, la ultimele:
La poarta din urmă, Săracă ţară bogată şi Lumini de seară,
George Gregorian a evoluat pe linia diversificării temelor şi a
interiorismului liric. Căci, dacă atunci, imediat după războiu
poetul se impusese — datorită şi egidei lui M. Dragomirescu
— printr'o poezie patriotică, mai târziu, sporindu-şi mult şi
acea artă a cuvântului, îşi amplifică tematologia poetică pe
axa celor doi poli gândirişti: autohtonia — sub multiplul ei
aspect, şi ortodoxismul, transcendentul cu o întreagă lume de
dincolo.
Poezia de factura aceasta, a religiosului, se găseşte în
volumul publicat în 1934: La poarta din urmă, în deosebi în
ciclul cu acelaşi nume. Departe de a se asemăna cu lirica
religioasă de un accentuat olimpianism a lui Nichifor Crainic,
sau cu cealaltă covârşitor de chinuitoare a lui Voiculescu, ori
frenetică, plină de dinamism a lui Lucian Blaga, lirica
religioasă a lui George Gregorian e de o factură personală, —

193
discursivă, explosivă, totuşi plină de emoţii şi efluvii divine.

Și dacă, Doamne, viu Te am în suflet

Şi-Ți pun podoaba frunţii la picioare
Şi-Ţi las în palmă roadele şi drumul
Şi-ţi strâng tăcerile pioase
In freamăte şi 'n sul de rugăciuni —
Ați căruntit de-aceleaşi cotituri.
De prafu-a tot ce n ele se sfărâmă,
Nu mă mai simt beţie, nici aripă,
Nu mai m'aud răsunet şi vibrare
In restu 'nvălmăşit al minţii mele.
(Mereu spre tine, pag. 73).

Ori cucernic să implore

Doamne ajută-mă,
Cobori în mine, Doamne,
In fundul ce mai bate-a inemă,
Pe umbra Ta, pe glasul Tău aţine-mă.

Ca de multe ori, pentru a exprima nimicnicia în faţa

divinităţii, să facă uz de versuri pline de humor.
Din mila Prea Sfântului
Patron de tingiri şi de oale
Printre diverse—animale
Fac umbră pământului.
*
* *
Strălucit ilustrat de marii săi reprezentanţi, ortodoxismul
gândiristic a contaminat întreaga noastră creaţie poetică. Rar
şlefuitor de versuri, care s a impus atenţiei publice şi unei
longivităţi literare, să nu fi fost profund pătruns de fiorul
marilor căutări divine.
Inseşi paginile „Gândirei" au adăpostit nume diferite,

194
unele afirmând-se întru gândirism, altele care au poposit un
răstimp numai, să urmeze apoi o cale cu totul deosebită.
Demn este de remarcat prezenţa talentatului poet ieşan
George Lesnea sau a prea tânărului
— pe atunci — bucovinean Mircea Streinul, care vin cu o
contribuţie deosebită prin filonul de creştinism ortodox. Cel
dintâiu, cu o poezie religioasă picturală, de coloare mai mult
(Schitul, Sihla, Biserică, — IX, 1—2 şi 5), celălalt, cu o lirică
pătrunsă de fiorul misticei ortodoxe, având chiar motive
întâlnite în creaţia marilor gândirişti (Balada maicei bune —
XIII, 3, sau Iisus binecuvântând stelele — XII, 7-8-9). Ultimul
catren din cea din urmă ne aminteşte de Colind uitat al lui
Voiculescu sau Isus prin grâu al lui Crainic.

...Apoi, oprindu-se trudit pe un hat,

Isus binecuvântă de-opotrivă
Şi stelele si zarea milostivă,
Uitând că e flămând şi însetat.

Şi Sandu Tudor ca şi Paul Sterian aduc o contribuţie pe

cât de nouă, de personală, pe atât de singulară, prin motivele
de inspiraţie ce caută să le introducă în câmpul lirismului
ortodox contemporan. Acatistul Sfântului Dumitru cel Nou
Basarabov („Gândirea", I, nr 10, 1927) al celui dintâi, ori
Acatistul Sfintei Cuvioase Paraschiva, ca şi Pregătiri pentru
călătoria din urmă ale lui Paul Sterian, cheamă la vieată nouă
motive, pe care literatura noastră religioasă de altădată le-a
cunoscut sub numele de acatiste, octoihuri, sau alte plăsmuiri
de credincioşenie psalmodiată. Adevărate poeme euharistice
şi drame de cucernică slavă, misticismul poetului modern se
îmbină, ca la toţi gândiriştii, cu spiritul autohtonismului
nostru religios, folcloric, al colindelor şi legendelor sfinte,
izbutind astfel să ridice noui altare liricei noastre de azi.
Astfel:

195
 La poarta bisericii s’a oprit Duminica un rădvan
Tras de doi boi : unul tărcat, şi unul plăvan,
Şi spuse vizitiul copiilor strânşi roată să facă
loc să treacă
Dându-se din caleaşcă jos} însuşi Dumnezeu, cu
ochi de cer şi barbă de promoroacă:
S'a minunat rumânul văzând intrând pe uşă
Purtând in dalbe mâini, porumbel cu albă guşă
Pe însuşi Dumnezeu, mergând către Altar...
(Pregătiri pentru călătoria din urmă)

Desigur că mai sunt şi alte nume. Mă opresc însă aici,

ţinând să remarc încă odată climatul specific creat de
„Gândirea", anbianţa ortcdcxă a ei în virtutea căreia s’au scris
atâtea bucăţi impuse in literatura română. Departe de noi
gândul, pe care l-am găsit exprimat de alţii în proza
ideologică, că o bună parte din lirica aceasta este o producţie
cu teme dale, programizate. Ea dacă a fost, şi a fost atât de
bogată in semnificaţii şi diversă în nume, se datoieşte în mare
măsură acestei ambianţe literare pe care a ştiut să o creeze în
jurul ei.
*
* *

4) Gândirismul sinteză între tradiţionalism şi modernism. Nu

este nouă şi specific românească disputa ce au dus-o, cu
întreaga ei gamă de probleme, cele două noţiuni de „tradiţie”
şi „modern”. Veacurile sunt pline — dela celebra intervenţie
a lui Joachim du Bellay cu acea cunoscută formulă de Querelle
des andens et des modernes şi până In zilele noastre, —de
discuţii interminabile, ce păreau a da dreptate când
moderniştilor, când tradiţionaliştilor. Si la noi s’a crezut la un
moment că poezia şi spiritul nostru literar va merge spre
„modernismul” lui Tristian Tzara sau Ion Vinea — al lui Ion
Vinea de atunci, din 1924, şi nu al celui de azi. Ori, evoluţia

196
literaturii române contemporane a întărit odată pentru multă
vreme că ea, şi oricare alta, nu se poate desvolta de cât în
limitele tradiţiei, a autohtoniei neamului. Căci, oricât ar căuta
cineva să împământenească ceea ce nu e al unui neam,
frumuseţi şi ceruri pe care nu le cunoaşte, sau să ridice
creaţia-' în sfere interplanetare, ea rămâne sterilă, artificială.
Tradiţionalistul nu se face, etnicul în literatură, cum spune
Blaga, e o fatalitate, şi oricât ai căuta să-l ocoleşti, el se ţine
după tine; fecând parte din instinctul persoanei de creator.
Aşa că, cine s'a născut în peisajul cosmic românesc şi a
prins de mic melodia duioasă a doinelor sau a colindelor, a
fost la clacă şi şi-a exaltat imaginaţia cu frumuseţea basmelor
noastre, nu poate fi decât aşa cum au iost gândiriştii.
Deoarece dincolo de o cultură primită mai târziu, o însuşire a
unor alte spiritualităţi, gâlgâie în străfundurile noastre
subconştiente o întreagă lume, anumite determinante
sufleteşti — acele aşa zise spaţii abisale, care sunt mai tari
decât raţiunea.
Dar, ceea ce succint vreau să pun în lumină aici e altceva
şi anume: că explorarea, trăirea autohtoniei româneşti de
către gândirişti într'un anumit ritm aparte a dus la o cucerire
definitivă a ei pentru modernism. Cu alte cuvinte, vreau să
susţin exemplificând că tradiţionalismul nostru nu exclude
câtuşi de puţin noţiunea de modern In literatură şi artă — de
sigur modernismul ca fenomen caracteristic al epocei —, ci
din contra, că intre tradiţie şi modern este o perfectă
cohabitare.
Şi într’adevăr, căutând a surprinde unele predominante
esenţiale ale liricei gândiriste, am fost nevoiţi să constatăm că
ea — cu sensibilitatea şi întregul ei aspect tematic, se
întâlneşte cu lirica marilor literaturi europene. Și asta nu din
pricină că plăsmuitorii noştri ar fi fost lipsiţi de un duh al
originalităţii sau copleşiţi de de un spirit de imitaţie — cum
au fost acuzaţi, ci fiindcă s'au găsit în acelaşi ritm
contemporan, sub zodia aceloraşi formule de artă. Și mai ales

197
că fondul etnic, tradiţionalismul şi autohtonia românească
oferea orizonturi către care se îndrepta însăşi sensibilitatea
nouilor vremuri: o predominare a iraţionalului şi
subconştientului, a stărilor clar-obscure, a fantaziei asupra
raţiunii; că misterul este elementul de esenţă al poeziei, cu
miticul şi primitivul; o interiorizare excesivă cu o întreagă
gamă — poezie pură, ermetică sau eliptică... Câte şi câte alte
predominante de lirism modern contemporan, pe care marea
noastră tradiţie le oferea, atunci ca şi acum, din plin
creatorilor de artă nouă, sub semnul însă a autohtoniei
româneşti. Să ne rememorăm credinţele populare despre
vârcolaci, sau căţelul pământului, despre comori sau
ursitoare; să pomenim numai de acele vrăjitorii de blesteme
sau descântece, de magismul popular în genere; şi să ne
gândim la câte atitudini şi problematizări nu ne îndeamnă
colindele sau legendele noastre, întregul folclor religios.
Astfel că, autohtonia ţării dispune şi oferă genialităţii
creatoare un întreg material, motive de lirism care atât prin
elementele formale cât şi prin substanţa lor, prin atmosfera
de vrajă şi de mister, pot să ducă la realizări în spiritul
neamului şi a sensibilităţii moderne.
Căci, iată, ce poate fi mai modem, şi totuşi smuls din
inima tradiţiei, ca versurile de mai jos — din poema lui Lucian
Blaga Stă în codru fără slavă”.

Stă în codru fără slavă

mare pasăre bolnavă.
Naltă stă sub cerul mic
şi no vindecă nimic.
Numai rouă dac ar bea
cu cenuşă scrum de stea.
Se tot uită ’n sus bolnavă
în cea stea peste dumbravă.

Sau ce poate fi mai modern ca atitudine de tristeţă

198
metafizică în faţa singurătăţii, pe care totuşi Blaga o redă prin
elemente de legendă, românească — moartea ciocârliei:

...Pe toate potecile zilei

cu surâs tomnatic
se răstignesc singuri
Christoşi înalţi pe cruci de arini,
grele din înălţimi cad ciocârlii,
lacrimi sunătoare ale dumnezeirei pe ogor.

Dar cotropitorul gând al modernilor în faţa morţii, ce

simplu şi grav a fost exprimat de Adrian Maniu in amintita
poezie Dulgherul

Mărie nu-ți mai căuta băiatu

fiul tău a murit pentru noi toţi,
din mormânt nu poţi să-l mai scoţi,
nici tu, nici altul, că aşa e datu.

Mă mărginesc apoi în a aminti cum anumite motive

iolcloristice au intrat ca elemente constitutive în unele din
cele mai ingenui metafore din lirica gândiristă. Astfel, spre
exemplu, Voiculescu, ca să redea mai bine senzaţia de
aşteptare înăbuşită, spune: „Ascult: inima-mi căţel al
pământului, bate sau latră?”. Iar Adrian Maniu, spre a
surprinde taina de nepătruns a ochilor, îi compară cu flacăra
comorilor din credinţele populare:

Iar ochii tăi

plecaţi
aveau lumina
ce joacă noaptea
pe comori fugare.

Ca aceleaşi comori ce ard în miez de noapte să fie asociate

199
la Nichifor Crainic astfel, pentru a da expresie unei melancolii
reţinute şi profunde

Paloarea-ţi metalică, melancolie,

Ce-mi joacă pe frunte năluci de vâlvori
Pe tainiţa încet ruinatei comori.

Cu o aceeaşi intenţionalitate poetică, de a suggera noui

înţelesuri sufleteşti, sunt folosite şi cunoscutele datine din
viaţa păstorească şi haiducească a Românilor. Motive puse în
circulaţie de un Alecsandri, la Crainic, Blaga sau Voiculescu
sunt reînnoite de o sensibilitate modernă. Cel din urmă
spune:
De acum lasă-mă să sui la munte
Păstor de zile grele şi de gânduri
Să mă opresc la stâna părăsită,
Să-mi număr turma grijilor în tihnă,
Să sun dorul din fluer, să-mi adoarmă
Durerea o mioară la picioare.

Şi, în sfârşit, să citez numai câteva versuri din frumoasa şi

plină de mister, de fantastic, de factură modernă, grefată însă
pe un fond de credinţă cu o formă populară — Trenul morţilor
al lui Lucian Blaga.

Cât e noaptea ’n lung şi lat

nu s’aude un lătrat.
Colo numai dintre spini
pân la stelele3n vecini
licuricii dau lumini.
Licuricii cu lămpase
semne verzi dau spre oraşe
pentr’un tren care va trece
prin văzduhul mare rece.
Pentrun tren care a veni

200
 nimeni nu-l va auzi.

Exemple ar putea să fie înşiruite pe multe pagini şi care,

de sigur, ar scoate în lumină multe alte elemente comune ale
liricei culte cu etnosul nostru autohton. Mă opresc însă aici,
problema rămânând pusă. Intenţia-mi dintru început a fost
că, cu cât lirica noastră, lirica gândiristă, s'a afundat către
insondabilele străfunduri ale sufletului românesc, păstrat în
marea tradiţie a neamului, cu atât ea a devenit mai in spirit
modern. însuşi Lucian Blaga a spus întrun interview încă din
1926 că: „Poezia ce îmi convine mie deşi e ultra modernă, o
cred în anumite privinţe mai tradiţionalistă decât obişnuitul
tradiţionalism, fiindcă reînnoeşte o legătură cu fondul nostru
sufletesc primitiv, nealterat nici de romantism, de naturalism,
nici de simbolism." Orice adaos ar fi de prisos. Lunga
parcurgere a liricei gândiriste a întărit cu totul spusele de mai
sus.
Interiorizarea şi menţinerea în mister a unor noui trăiri
sufleteşti, intelectualismul, abstractul şi ermetismul,
suprapuse unor potenţe lirice şi unei sensibilităţi personale,
sunt rosturi ale scriitorului modern. Prin nimica nu puteau fi
redate mai minunat aceste străfunduri subconştiente şi
misterioase, acele nebulozităţi iraţionale, care coboară până
în adâncurile interiorului omenesc, decât prin mitul nostru
folcloric. La substanţa lor se adaugă şi forma, ritmica
descântecelor, bocetelor, a credinţelor, care corespund,
într’un cuvânt, cu ritmica şi forma poeziei moderne.
Aşa că gândirismului i-a revenit acea conciliere dintre
tradiţie şi modern, după cum îi revenise şi acea înrădăcinare
în autohtonia ţării sau acea împăcare a pământului cu cerul.
Rechemând la o nouă viaţă-folclorul românesc, tezaurul
acesta de nesecată tradiție literară, căruia i-a adăogat un sens
înalt, o trăire modernă, gândiriştii au lichidat acea veche
dispută a criticei noastre printr’o sinteză perfectă, de care
vorbea acum multă vreme şi d. D. Caracostea: „Sinteza dintre

201
modern şi tradiţie, chemată să ne ducă la clasicismul
modernist al zilei de mâine; direcţia dela care aşteptăm vârsta
de au a literaturii române“.
Şi această înaltă chemare — de a săvârşi sinteza dintre
modern şi tradiţie, i-a revenit gândirismului, care, pe bună
dreptate, poate fi socotit vârsta de aur a literaturii române.

NOTĂ BIBLIOGRAFICĂ :

Colecţia revistei „Gândirea”.

V. Băncilă : Lucian Blaga — Energie românească, 1938.
Lucian Blaga : Spaţiul mioritic, 1936; Artă şi valoare, 1939;
Elogiul satului românesc, 1935.
D. Caracostea : Un mare critic român modernist — Eugeniu
Lovinescu, 1927.
Șerban Cioculescu : Poezia lui Adrian Maniu — R.F.R., V, 1938
— 1 August
O privire asupra poeziei noastre ermetice, R. F.
R.
P. Constantinescu : Figuri literare — Ed. Vremea, 1938.
Nichifor Crainic : Puncte cardinale în haos, 1936.
Al. Dinţa : Zăcăminte folclorice in poezia noastră
contemporană — 1936, Fund. Regale.
B. Munteano: Panorama de la litterature roumaine, 1938.
Perpessicius : Menţiuni critice — Fund. Regale.
Octav Şuluţiu : Pe margini de cărţi, 1938.
Pan. M. Vizirescu : O poezie a marilor căutări — R.F.R. 1938,
V, nr. 2.
Vladimir Streinu : Poezia lui Lucian Blaga, R. F R 1939, VI, nr.
2.
Viata Literară : 1936, I.

202
 B) PROZA LITERARA

Intre proză şi poezie. Profesorul Ovid Densusianu, într’unul

din cursurile sale de estetică literară ţinut la Universitate,
spunea şi acest adevăr: „Apogeul manifestărilor literare, îl
fixează întotdeauna producţiunile poetice. In fruntea tuturor
se înalţă poeţii; prozatorii rămân mai la o parte". In bună parte
aşa este. Să ne gândim numai la marea literatură franceză din
epoca clasică ori romantică. Cei care fixează spiritul epocei şi
dau numele sunt Corneille, Boileau, Lamartine ori Victor
Hugo. La noi se vorbeşte de o epocă Alecsandri şi nu
Negruzzi, de una Eminescu şi nu Odobescu ori Creangă, şi de
o alta Coşbuc şi nu Slavici.
Desigur că şi proza realizează din spiritul epocei şi se
subsumează noului ideal artistic, dar faţă de poezie rămâne
„mai la o parte", ea fiind o artă de tehnică în deosebi, de
realizare pe plan universal a unor peisagii epocale şi de
sondagii ale sufletului omenesc dintr’un anumit răstimp
istoric. Dar dincolo, către acel inefabil etern, numai poeţii
făuresc scări imaginare, numai ei sunt pătrunşi de marele fior
al unei arte noui, care ne vorbeşte şi ne face accesibilă o lume
de dincolo, de peste veac.
Când spunem gândirism, ne ducem cu mintea la poezia
lui BJaga, Crainic, Maniu, Pillat, Voiculescu..., ceea ce nu
înseamnă însă că proza lui Cezar Petrescu sau Gib. Mihăescu,

203
Matei Caragiale, apoi Victor Papilian, ori proza eseistică, a lui
Băncilă sau Tudor Vianu, nu articulează, structura aceluiaşi
stil artistic. Şi ea vine, prin procedee care desigur sunt ale
prozei, să întregească aceleaşi esenţialităţi eterne ale
sufletului neamului.

Inceputurile prozei gândiriste. Când, în Mai 1921, ne venea dela

Cluj primul număr din „Gândirea”, el ne aducea ca proză
literară două nuvele: La post de Ion Agârbiceanu şi Inelul cu
piatra de rubin de Cezar Petrescu, iar ca poezie bucăţi din:
Nichifor Crainic, Aron Cotruş, Adrian Maniu, Ecaterina Pitiş,
George Voevidca. Cu numărul următor s'a mai adăugat un
nume nou pentru proză : Gib. I. Mihăescu cu o schiţă: Somnul
şi un altul mai puţin cunoscut, Ionel Teodoreanu cu minunate
creionări : Râsul veni. Anul doi a adus Notele de drum și
Străbătând Indiile ale lui N. M. Condiescu, urmate de Conul
Enache, cel de al treilea — numele lui Emanoil Bucuţa, cu
acea frumoasă bucată „Cuibul Eretelui”, iar anul sase — Craii
de Curtea-Veche ai lui Matei Luca Caragiale. După 1930,
„Gândirea” a continuat să aducă nume noui şi talente mari,
ce-i drept cam rar, dar oricum aducea mai multe decât
celelalte reviste; astfel pe: Victor Ion Popa, Damian Stănoiu,
Victor Papilian...
De remarcat este, dintr'un început, că dacă „Gândirea”
aducea o poezie a unor nume mai cunoscute, dintre cele citate
mai fiecare avea o culegere sau două de versuri, ori o activitate
publicistică prin pagini de reviste, în proză venea cu nume cu
totul noui, literaliceşte aproape necunoscute. Cititorilor
primelor numere, numele lui Gib. I. Mihăescu nu spunea mai
nimic; chiar şi al lui Cezar Petrescu sau al lui Ionel
Teodoreanu. Au trebuit să mai treacă vreo doi, trei ani până
când ele să fie pe buzele tuturor. Cele câteva schiţe din
Scrisorile unui răzeş ale lui Cezar Petrescu, publicate în Hiena,
sau firavele creionări ale lui Ionel Teodoreanu din Insemnări
literare dela Iaşi, ori simplele notări de război ale lui Gib.

204
Mihăescu din Luceafărul bucureştean, îi focuse într’o oarecare
măsură, cunoscuţi, dar ele erau prea puţin ca să aibă o
circulaţie literară. încât numele de scurtă durată şi sporadic
apărute, ce au fost întâlnite la început în paginile „Gândirei",
al unui Mihail Sadoveanu, Ion Agârbiceanu au constituit
adevărate giruri pentru entuziaştii tineri dela Cluj. Giruri nu
numai că numele lor erau prea puţin cunoscute, dar chiar
însăsi contributia acestora din caetele primilor ani nu izbea
printr'o vână epică distinctă. Mai mult lirică, literatura de
debut a lui Cezar Petrescu — „Scrisorile unui răzeş", publicate
în parte în Gândirea", erau departe de paginile atât de
viguroase ale romanului Intunecare, tipărit şi el nu mult după
acestea, în 1924. Iar schiţele cu atmosferă de războiu, uitate în
paginile revistei clujene ale lui Gib. I. Mihăescu nu lăsau nici
ele să se întrevadă prozatorul Rusoaicei. — Doar Ionel
Teodoreanu s'a impus dela primele coloane publicate, putând
spune că autorul Uliţei copilăriei a făcut chiar dela început o
adevărată şcoală. Paginile „Gândirei", în primii ani aduc o
serie de Miniaturi ale lui Alexandru Busuioceanu şi câteva
creionări în acelaşi gen ale lui Adrian Maniu. Aceştia scriu o
aceeaşi proză metaforică, vioaie, prin utilizarea până la refuz
a dialogului, juvenilă sau plină de lirism, pe care o întâlnim în
Râsul verei, Bucolice, Ograda (Gn., I) ale lui Ionel Teodoreanu.
Al. Busuioceanu, după câteva bucăţi, a părăsit genul, şi
îmi vine să cred că ar fi dat lucruri foarte gustate; iar Adrian
Maniu l-a întrerupt, pentru a-l continua cu mult mai târziu,
rămânând astfel ca proza gândiristă să fie reprezentată în
mod regulat şi de-a-lungul anilor de două nume: Cezar
Petrescu şi Gib. I. Mihăescu. Lor li s’a adăugat cu timpul altele,
pe care le-am amintit mai sus.

1. Cezar Petrescu

S'a spus că unduioasele dealuri ale Moldovei, cu înclinarea

lor de plan minor ce urcă şi coboară la infinit, predispun la

205
visare şi poezie, la plăsmuiri spirituale. Aşa se şi explică cum
această parte a ţărei a dat şi cele mai mari valori ale neamului:
Eminescu, Iorga, Enescu... Afirmaţia de pură constatare, prin
ingenioasele construcţii ale lui Lucian Blaga, tinde să prindă
consistenţă şi să se transforme într’un mare adevăr. Căci
nimic mai îmbietor decât acele susţineri ale filosofului culturii
noastre, că în plămada întruchipărilor creatoare în artă, în
literatură, în metafizică, se găsesc ca factori determinanţi
acele orizonturi spaţiale şi temporale ale subconştientului
plăsmuitor. Că intre acele fântâni ale trecutului sau peisagii
reale, în care fatal trăieşte cineva, structurizate în
subconştientul nostru, şi valorile culturale se ţes de cele mai
de multe ori iţele unui deplin acord.

Închegări structurale. Prin prisma acestorspeculaţii filosofice,

nu de mică importanţă este amănuntul biografe că Cezar
Petrescu s’a născut şi el tot in Moldova, aproape de Iaşi, la
Cotnari (1892). Câ este fecior de clăcaş oltean, cu studii
agronomice in străinătate—şi ne apare în minte imaginea
acelui Dimitrie Petreanu, eroul romancierului nostru clin
1907 —şi a unei mame moldo vence, fiică de mare proprietar,
cu moşii in judeţele Neamţ şi Iaşi. Originea aceasta atât de
interesantă ca şi situaţia de fecior al unui cărturar, devenit
boierenaş moldovean, sunt precumpănitoare pentru întreaga
proză a lui Cezar Petrescu. Literatura lui este parcă o
rezultantă normală, fatală aş putea spune, a îndoitei lui
eredităţi: oltean-moldovean, neam de clăcasi devenit cărturar
si familie latifundiară.
De-a-lungul multelor lui pagini de proză, vom găsi o
nostalgică melancolie ce ţi-o dă ţinutul undoiat de dealuri
moldovene al Tărei de sus, al Romanului sau al Neamţului şi
Sucevei, pe unde marele prozator de mai târziu şi-a petrecut
copilăria. Şi peste tot e aceeaşi lume de ţărani-cărturari, de
răzeşi, de clăcaşi, de proprietari, de exploataţi şi exploatatori,
o lume pe care când o slăveşte, când o condamnă, după

206
plămada vieţii din ea.
La această iniţială formaţie sufletească s'au mai adăugat
mai târziu alte determinante: cultura şi marele trăiri, care
inevitabil au dus la închegarea unei proze literare de factura
aceleia pe care o cunoaştem. Lectura şi cultura literară a fost
aceea a vremei. însuşi Cezar Petrescu spune că de pe băncile
şcoalei s'a simţit atras şi profund influenţat de literatura
semănătoristă, fiindcă regăsea atmosfera de acasă. Dela
semănătoristul Mihail Sadoveanu, spune acesta, a învăţat
atunci să iubească peisajul moldovenesc, ţăranul idealist şi
stilizat, deşi psihologiceşte artificial, clasa latifundiară în
descompunere. Şi tot prin acesta şi prin peisajul moldovenesc,
a descoperit pe Turgheniev şi pe toţi marii prozatori ruşi.
Deoarece şi Cezar Petrescu, ca şi Gib. Mihăescu, crede că
atunci când citeşte „a pagină dintr'un autor rus, simte parcă
vieaţa dela tine de acasă, din Moldova. Intre noi şi literatura
slavă sunt legături incontestabile, legături de sânge. Şi mai
ales scriitorii moldoveni, spune Cezar Petrescu, sunt direct
influenţaţi de literatura rusă, întru cât la aceştia se întâlneşte
un acelaşi temperament mistic şi frământat". Numai că,
acestui temperament ce duce la dezechilibru, se adaugă la
Români simţul măsurii şi al proporţiei, al echilibrului latin.
Şi, ca să întregim această structură sufletească a
prozatorului nostru, să mai ţinem seamă şi de marile trăiri ale
răsboiului. Structura sufle* tească a lui Radu Comşa, este şi
structura sufletească a lui Cezar Petrescu. Experienţele de
vieaţă nouă i-au adâncit scriitorului înnăscutul spirit de
observaţie, iar extraordinarele căderi şi prăbuşiri, sau
ascensiunile tot atât de mari ale individului ori colectivităţii,
vieaţa de gazetar, care l-a pus in contact şi-l pune cu aceste
realităţi, au dus în mod fatal la închegarea unei geografii
spirituale, pe care vom vede-o.

Dela semănătorism la gândirism. Cu cele dintâi numere ale

primului an, «Gândirea” aducea două nume necunoscute

207
prozei române: Cezar Petrescu şi Gib. I. Mihăescu.
Pe cel dintâi îl mai întâlnisem în paginile Hienei cu o
proză lirică, ce peste tot ne aducea un peisaj al locului natal
ori o experienţă de vieaţă proaspăt trăită în mocirla tranşeei.
Ea se continuă şi in „Gândirea” dela Cluj.
Aici, pe lângă cele câteva nuvele iscălite cu chiar numele
de Cezar Petrescu, și venite la răstimpuri mai îndelungate, ne
mai dădea cu fiecare număr o sumedenie de cronici şi notiţe
literare sub pseudonimul de Ion Darie ca şi o rubrică fixă,
Scrisorile unui răzeş, iscălită C. Robul. Ea fusese deschisă în
paginile Hienei şi continuată aşa dar la Cluj. Aceste scrisori,
ce vor alcătui primul volum al prozatorului nostru, erau
închegări cu o acţiune foarte simplă, grefate pe o descripţie
plină de lirism romantic. O întreagă atmosferă a copilăriei şi
adolescenţei tânărului scriitor, petrecută în peisajul cosmic al
Moldovei şi cel ideal sadovenist al literaturii semănătoriste.
Poiana Negrei, cu tarlalele şi podgoriile ei, cu prietenii şi
dascălii de sat, cu o întreagă vieaţă ideală şi idealizată de visul
unei întregi generaţii, ce avea să facă România Mare, revine
când în: Lângă o piatră de hotar, In podgoria de altă dată, Pe
Arieş în sus, bucăţi pur descriptive, când în Dacia felix,
Prietenul meu Jean, Ion, Socoteala, uşoare închegări epice.
O aceeaşi atmosferă de lirism şi epicism semănătorist
revine şi în al doilea volum — In drumul cu plopi, ca şi în
foiletoanele din Cuvântul, adunate sub titlul Carnet de vară,
ori în unele schiţe din Omul din vis.
Scriind întreagă această proză literară, în formă şi în
conţinut după cea mai perfectă tradiţie semănătoristă, s’a
eliberat de cea mai tiranică prezenţă, după cum însuşi Cezar
Petrescu mărturiseşte. Căci dela producţia literară
semănătoristă, care a culminat în cel dintâi roman — în
Intunecare, Cezar Petrescu intră într'o altă fază a scrisului său,
de artă nouă, în faza prozei gândiriste. Ea se realizează în:
Omul din vis, Omul care şi-a pierdut umbra, Simfonia
fantastică, şi în toate romanele ce-i vor aduce glorie şi nume.

208
 *

Orice romancier aspiră să redea lumea timpului său. Aşa

crede şi o spune Cezar Petrescu.. Şi pe bună dreptate aşa este.
Să facem abstracţie de aceea cunoscută Comédie humaine a
lui Balzac, vădit organizată spre a oglindi lumea vremei sale
sau Rougon-Macquart al lui Zola şi Jean Cristophe al lui
Romain Rolland, şi să ne gândim la romanele chiar izolate: ale
lui Dickens, Victor Hugo sau Dostoewski şi până la cele de
astăzi, ca ale lui Proust, Artzibaşew sau Charles Morgan.
Peisajul vremii în care se mişcă acţiunea şi eroii, climatul
moral cu problemele, ideile şi formele unor realităţi, fatal
constitue material obiectiv, pe care se grefează genialitatea
unui creator în sensul adânc pe care-l dă acesta vieţii şi
oamenilor. Incât fără să vrea, sau mai bine zis în mod necesar,
opera de romancier oricât de genială ar fi ea, trebue să poarte
pecetea epocei în care a fost scrisă. Prin prisma acestui adevăr,
gândindu-ne la soarta romanului românesc, ne face să credem
că niciodată, parcă, acest gen n’a fost mai favorizat ca astăzi.
Situaţia noastră de ţară mare, peisajul cosmic ca şi cel moral,
social şi politic, a făcut ca literatura română să-şi înnoiască
acest gen, să-i dea o structură aparte, o profunzime şi o
grandoare de natura marelor epopei. Să ne gândim câtă
vigurozitate şi câtă măreţie i-a dat romanului situaţia de a fi
ţară nouă. Câte ascensiuni fabuloase şi câte prăbuşiri
catastrofale nu s’au întâmplat in prima decadă a evului nou.
Să mai adăugăm apoi şi aici, faptul accentuat în altă parte,
noua poziţie a scriitorului purificat de marele foc al
răsboiului. Noua viziune şi sensibilitate, simţul de observaţie
al realităţilor, brutal conformat de ororile trecute. Iar
tuturora, ca fundal, însăşi concepţia de viaţă, fiorul marelor
întrebări pe care la punea şi le pune veacul modern.

Geografie petresciană. Toate aceste determinante au dus la

209
închegarea unei grandioase geografii petresciene, ca să
întrebuinţăm un termen aplicat lui Balzac. Căci într'adevăr,
putem spune că şi la scriitorul român avem deaface cu o
geografie a sa fizică, politică, umană. Vom întâlni locuri şi
peisagii, sate, oraşe, regiuni ale lui Cezar Petrescu ; o lume
politică a sa, cu boeri, ţărani, burghezi, cu soldaţi, ofiţeri, cu
fluturateci şi pierde-vară, ce i aparţin. O geografie cu drumuri
în lungul şi latul ţării, dar şi de adâncimi, în inima neamului,
a trecutului şi a tot ce constitue psihologie de vieaţă
românească. Cu însăşi cuvintele lui Cezar Petrescu, romanele
sale vor constitui o adevărată „investigaţie orizontală în
realităţile şi procesele psihologice ale individului”. (Plecat fără
adresă, 1900, IX).
Nimeni, parcă, în literatura noastră nu a reuşit să prezinte
aceste procese sociale şi psihologice, să oglindească mai
perfect frământările unei epoci, cu ascensiunile şi idealul ei,
dar şi cu prăbuşirile, cu scăderile morale, cu o lume întreagă
în continuă prefacere, cu oameni ce altădată formau
prototipul ideal al unei închegări sociale, ca apoi să fie înlocuit
cu altul. In sfârşit o viaţă în toată complexitatea, pe care Cezar
Petrescu a trăit-o, cu care a venit în contact, s’a lăsat condus
de ea, pentru ca apoi să o organizeze, să o conducă el pe ea,
să-i dea un sens înalt, eternizând-o. Căci şi în concepţia
creatorului român, subsistă o aceeaşi credinţă exprimată
lapidar de Thibaudet „Romancierul trebue să lucreze cu
vieaţa pe care o imită, să dispună, nu să compună", să meargă
cu ea, spre a închega acele aşa zise romane-fluvii. Textual,
într'un intervieu acordat unei reviste, şi Cezar Petrescu spune:
„Cred că un romancier trebue mai întâi să trăiască vieaţa,
lăsând la o parte teoriile estetice şi toate preocupările
diformate ale unei bresle. Numai după aceea va folosi brut sau
stilizat, după temperament, un capital tezaurizat" (Mărturia
unei generaţii — F. Aderca).
Plecând dela această credinţă, era fatal ca primul său
roman să fie Intunecare, deoarece prin el Cezar Petrescu

210
dădea şi maximum de artă, dar şi maximum de trăire, de
vieaţă. Conceput odată cu primele schiţe de factură
semănătoristă, de prin 1920, şi purtat în suflet câţiva ani, după
cum singur mărturiseşte, scris și stilizat încă din 1924, când în
bună parte apare în „Gândirea”, ca apoi abia în 1927 să-şi
găsească editura in „Scrisul Românesc” dela Craiova,
„Intunecare” avea să fie romanul unei generaţii literare, după
cum s’a spus. Căci, ceea ce aducea deosebit această superbă
plăsmuire a lui Cezar Petrescu era o perfectă îmbinare de
semănătorism cu artă nouă, de epicism, de lirism sadovenist,
cu o altă viziune artistică. Prin el autorul se debarasează de
tradiţie, care era pe punctul să devină o încorsetare la pastişă,
la simpla copie, şi trece dincolo de ea, într'o artă nouă, de
interiorizări şi de mari proporţii.
Dar „întunecare” avea să fie şi prefaţa unei grandioase
construcţii epice, din care acum, după mai bine de zece ani,
avem cele mai multe din elementele ei. Pentrucă, dacă acest
roman este oglinda fidelă a unei generaţii şi politice şi literare,
a unei generaţii care a avut un ideal al ei, — de a considera
răsboiul ca o datorie ce avea să isbăvească ţara şi neamul de
multele păcate ale trecutului şi care, acum, după ce a trecut
prin focul marelui cataclism și şi-a făcut datoria, se vede
aruncată în afară de vieaţă şi golită de ea, pustie — nu este
mai puţin adevărat că în „întunecare" se găsesc în embrion
toate elementele ce vor constitui construcţia celorlalte
romane. Aşa dar el poate fi socotit ca o sublimă uvertură la o
operă de măreţe proporţii. O simfonie bogată în tonuri şi
motive. Clase sociale ce se prăbuşesc şi altele ce se ridică,
oameni avizi de vieaţă nouă sau alţii pustii de ea — ca acel
Radu Comşa, o mentalitate şi psihologie nouă, iar peste tot
planând o atmosferă sumbră a întunecărei veacului. Pe bună
dreptate s'a spus că acest prim roman al lui Cezar Petrescu
este o istorie romanţată a epocei dintre 1916—1925.
Două cicluri: romanul rural şi romanul urban. Elementele
prefaţate de „întunecare” în 1924, s’au desvoltat uând

211
contururi de vieaţă închegată nou în două cicluri ale unui plan
nu construit ad-hoc, ci trăit şi desvoltat natural : un ciclu al
romanului rural şi altul al romanului urban. Din primul a fost
scris fntr’o ordine cu totul alta, însă după noi lectorii cam
aceasta ar fi trebuit să fie: Apostol (1935) şi 1907 (1937); Plecat
fără adresă, 1900, Comoara Regelui Dromichet (1931) şi Aur
negru (1934). Iar din al doilea ciclu: La paradis general (1930)
şi Oraş patriarhal; Calea, Victoriei şi Balet mecanic (1931).
In cele două volume 1907 ca şi din Apostol, găsim multe
din elementele celui dintâi. Vom întâlni pe deoparte pe
ţăranii care au făcut războiul, dar şi 1907, cu vieaţa lor de
mizerie, cu mentalitatea lor zugrăvită admirabil şi in
„întunecare” (în deosebi în capitolul Fierul, Fonta şi Oţelul),
dar vom găsi şi pe Vardari, sub noui nume şi sub noui aspecte.
Familia Cumpătă, boieri conservatori, cu dragoste de pământ,
ce au o altă creaţie în Apostol — în acel Lascar Sofian, sunt
întregiţi în aspectul lor moral de-a altă familie — Saranda,
boier Isidor Leibovici, ce socot pământul ca un simplu mijloc
de îmbogăţire, un material bun de exploatat, cărora li se
adaugă de pe acum acel Boldur Iloveanu, boierul absenteist
din Aur negru, pomenit aici în treacăt.
S’ar putea spune că dialectica acestor două romane, 1907
şi Apostol, este vechea temă cunoscută la Duiliu Zamlirescu,
temă deci simplă, pe care a şi fost atacat de unii. Şi totuşi nu
este aşa. Şi în aceste două, ca şi in „întunecare” pe lângă
elementele epice atât de diverse şi polifonice, ceea ce distinge
proza lor e orchestrarea simbolică a acestora de un singur
erou, ca in marile epopei antice: Dimitrie Petreanu şi Niculae
Apostol. Ce construcţii originale, şi cât de mult, deşi cu totul
deosebit, aduce cu Radu Comşa. De fapt în 1907, această
dramă a ţărănimei române este privită din două aspecte:
Zapodia, cu jivălania ei veselă sau tristă, şi Dimitrie Petreanu,
o prelungire a acesteia pe alt plan şi din altă perspectivă.
Aceste frământări ce aparţin altor vremuri, am putea
spune de surde veacuri, sunt curmate şi radical schimbate de

212
război. Aceleaşi fenomene sociale sunt îndreptate în altă parte
de structura noului veac.
Adrian Ştefan Sântion din „Plecat fără adresă” cu Dinu
Grinţescu din „Comoara Regelui Dromichet" şi „Aur negru”,
şi acel Ion Hagi Iordan, Gibbons şi alţii reprezintă fermenţii
noului veac ai spiritului modern, în luptă cu datinele şi
credinţele veacului patriarhal al lui Zaharia Duhu — pagini
pline de farmece şi vrăjitorii, de credinţă în comori, în blajini
sau vârcolaci. Intră, desigur, aici frământări, ascensiuni şi
prăbuşiri fatale, aduse de un alt vânt înnoitor, moravuri noi,
drame intime şi de diferite nuanţe, pe care le întâlneam
embrionar în „întunecare". Este aspectul României de după
război, cu multiplele faţete la care au asistat şi unii dintre noi.
Numai că Cezar Petrescu le-a ridicat la rangul de artă.
Romanele din ciclul rural merg paralel, şi de multe ori se
întâlnesc, cu romanele ciclului urban.
Incepând cu acel La paradis general, în care ni se evocă
vieaţa patriarhală, de boemă a laşului de odinioară,
continuând cu Oraş patriarhal, unde asistăm cum secătura de
Bucureşti, Stoienescu Stoian, ajunge într’un patriarhal oraş de
provincie spre a-şi face o situaţie, pe care Capitala nu i-o putea
da, ca să culmineze în Calea Victoriei, adevărata creaţie a
acestui gen. Cu acest din urmă roman, Cezar Petrescu nu ne
poartă într’un Bucureşti al bucureştenilor, al lichelelor gen
Stoinescu Stoian, sau a periferiei Capitalei, ca in romanul lui
G. M. Zamfirescu, ci într’un Bucureşti al provincialilor veniţi
avizi după vieaţă de plan mare, de glorie ori de plăcere. Este
Bucureştiul lui Ion Ozun, geniul în artă al provinciei, devastat,
pustiit sufleteşte şi chemat la o altă vieaţă de Capitală, sau al
lui Constantin Lipan, tipul magistratului de provincie, corect,
dar convertit la mocirla morală a Bucureştiului de familia
excelenţei Gică Elefterescu. O aceeaşi vieaţă tumultoasă a
oraşului mare o găsim şi in Balet mecanic, sau a oraşului mic
din Duminica orbului.
Este de remarcat aici că Cezar Petrescu nu ne-a dat nicio

213
creaţie de plan mare, ciclic, ca în romanul rural. Pe de altă
parte vieaţa de oraş la Cezar Petrescu ori imbecilizează, ori
coboară în decrepitudine sau mocirlă, şi niciodată nu ridică.
Toţi eroii acestor romane sunt mici, nu-i agită probleme de
conştiinţă, ci numai parveniri, o vieaţă de luxură şi de
imoralitate. Chiar acel Ion Ozum, o creaţie a mediului
gazetăresc şi un original erou al prozatorului nostru, cu
virtuoase calităţi sufleteşti, sfârseste în a fi nivelat de mediul
urban al Capitalei, uniformizat şi boţit structural. Nimic mare
nu-l mai frământă, doar simple meschinării, vanităţi ce numai
într’o redacţie de gazetă se pot întâlni. Romanul vieţii
bucureştene şi al oraşului românesc, care să depăşească
„Calea Victoriei”, încă îl aşteptăm dela Cezar Petrescu, marea
lui creaţie rămânând în ciclul romanului rural.
Prezentat astfel, sub forma celor două cicluri, cărora se mai
adaugă romane izolate de o reală valoare, cum ar fi acea vieaţă
a lui Eminescu — planul creaţiei lui Cezar Petrescu ne apare
pe cât de arhitectural, de simetric, pe atât de divers şi
complex. El este Încă în construcţie. Faţada în cărămidă roşie,
cu sacii de beton alături, cu groapa cu var, pe care ne o
amintea în 1932, este la primul spoiu. Aşteptăm încă al doilea,
cu multe nade, care nu vor face altceva decât să completeze
cea mai grandioasă imagine a unei impunătoare opere
necunoscută de epica română. Nicicând literatura noastră n’a
cunoscut o asemenea construcţie de proporţii mai magnifice
ca aceasta a lui Cezar Petrescu. Ce-i drept, că nici vremurile şi
nici evoluţia noastră istorică nu permitea. Veacul modern de
azi şi adâncile prefaceri sociale dela noi permit închegarea
unor asemenea plăsmuiri, de o proporţie atât de mare.

Eroul petrescian: burghezul în formație. Am urmărit, pe cât

ne-a permis spaţiul, geografia epicei petreseiene, o adevărată
geografie balzaciană. Şi dacă ea impresionează prin
construcţie, prin planul ei măreţ în curs de desfăşurare, ce
ţinteşte să ne redea frământările româneşti ale veacului al XX-

214
lea, în orizontalitatea şi verticalitatea lui, străbătut de toate
problemele noului ev, încă nu am spus decât prea puţin
asupra creaţiei lui Cezar Petrescu. Frământări şi probleme
sociale, clase în descompunere sau In formaţie — boieri,
ţărani, arendaşi, literatura română abundă într'o infinitate de
exemplare. Dincolo de acest material uman al vremei, de
probleme şi idei, de prăbuşiri şi ascensiuni, tentaţi a le întâlni
şi la alţi prozatori, noi găsim la Cezar Petrescu o artă a lui, o
vieaţă unică în epica noastră. Desigur că am fost şi noi ispitiţi
în a găsi în scrisul prozatorului nostru suprapuneri de teme şi
motive, care au o vie circulaţie, dela proza lui Zamfirescu şi
Sadoveanu până la epoca contemporană. Şi nu am putea
spune că nu găsim de multe ori identităţi intre lumea
petresciană şi cea sadovenistă sau din Zamfirescu, deşi ţăranii
lui Cezar Petrescu, cu Toader Gliga în frunte, cu răzeşul
Zaharia Duhu şi alţii, ca şi boerii lui, sunt numai ai acestuia.
Familia Cumpătă sau a Vardavilor, ca şi a politicienilor
postbelici — cu Emil Sava, au o stare civilă care este întâlnită
numai la Cezar Petrescu.
Dar oare aceasta să fie creaţia lui Cezar Petrescu—boieri,
răzeşi, oameni politici ? Hotărît nu.
Cezar Petrescu este cel mai autentic prozator al
burgheziei române în formaţie. Al proaspetei burghezii, ce şi-
a definit caracterul şi rostul abia în veacul al XX-lea, după
marele foc al războiului. Să ne reamintim de cei care sunt
martorii acţiunii principalelor lui romane, de acei eroi en chef
care orchestrează, care centrează toate elementele
romanului. Radu Comşa şi Nicolae Apostol, Adrian Ştefan
Sântion, Dinu Grinţescu, sau Dimitrie Petreanu. Avocat şi
învăţător, inginer, profesor şi agronom, nici că se poate o
identitate mai izbitoare. Toţi burghezi, şi de marcă nouă,
porniţi de curând din acelaşi mediu şi croiţi din aceeaşi stofă.
Toţi sunt plecaţi din lumea satelor, dela ţară, feciori de ţărani,
de pălmaşi sau desmoşteniţi ai soartei. Radu Comşa este
feciorul unei văduve; Nicolae Apostol, „orfan înainte de vârsta

215
şcoalei, fusese ridicat dela ţară şi crescut de nişte rubedenii
nevoiaşe... bursier normalist mai apoi" (pag. 18); Adrian
Ştefan Sântion — feciorul unui declasat „de pomină, cu
ticăloşiile şi beţiveniile lui” (pag 73); Dimitrie Petreanu, fecior
de pălmaş. Toţi, dar absolut toţi eroii principali ai lui Cezar
Petrescu sunt feciori de ţărani, de pălmaşi, porniţi pe drumul
vieţii spre a însemna atât de mult, ca apoi să fie svârliţi într'un
mediu vitreg, ce în mod fatal avea să-i ducă la tragisme. De
aici şi sumbrul care predomină în proza lui Cezar Petrescu.
Predominanta aceasta a epicei petresciene o defineşte însuşi
autorul prin Grigore Panţâru din al doilea volum a lui 1907,
care spune lui Dimitrie Petreanu astfel: „...am fost svârliţi
într'o lume, unde am rămas tot copii de pălmaşi, porniţi cu
zestrea in desagă... Streini, cum ne-am simţit în prima zi de
şcoală la târg. Ţăranul ! Mă ţărane! Ţii minte? Nu se poate să
nu fi trecut şi tu prin aceasta... Atunci era un bici care te
îndârjea. Am să le arăt eu ce e în stare ţăranul!... Le-am arătat!
Le-am arătat... Ei, ei?”
Iată drama intimă a eroilor lui Cezar Petrescu, drama
burghezului român în formaţie. Cu o stare civilă şi morală şi
cu o psihologie a lor, admirabil prinsă în citatul de mai sus,
feciorii aceştia de pălmaşi, de ţărani umili, sunt in acelaşi timp
cei mai dotaţi sufleteşte şi mânaţi de o aprigă voinţă. Voinţa
nu de a parveni, ci aceea de a-şi face o situaţie şi, mai ales, de
a-şi face datoria până la capăt. Eroii lui Cezar Petrescu sunt
eroii antichităţii, ai clasicismului francez, oamenii voinţei şi
ai datoriei. Voinţa de a fi om, de a însemna ceva în vieaţa
neamului şi voinţa de a-şi face datoria, iată tot imboldul lor
sufletesc, tot ce le biciuie crunt sufletul. Din această voinţă şi
datorie şi mediul în care sunt puşi să trăiască va rezulta tot
tragismul lor de eroi cornelieni.
Căci care este sensul existenţei lui Radu Comşa, eroul din
Intunecare? Voinţa de a-şi face datoria, de a lupta pentru
întregirea neamului... „Războiul este pentru generaţia noastră
o datorie”. Şi ambuscatul dindărătul frontului, cel care putea

216
să aibă o vieaţă frumoasă in sânul Vardarilor, pleacă să-şi facă
această datorie. Mai ales că „vieaţa are nevoe de un examen
aspru, de o operaţie fără cruţare, cum o rană trebuie curăţată
adânc, lepădând carnea putredă până la sânge”. (pag. 260—I).
Acelaşi glas îi sună în suflet şi lui Niculae Apostol,
prototipul dascălului de sat din Apostol. Dorinţa şi voinţa de
a-şi face datoria, el Popa Tanda din Ponoarele româneşti...
„Vieaţa e aspră. Nu îţi îngăduie să priveşti înapoi, nici ca să
regreţi, nici ca să o osândeşti. Priveşti ca să aduni de acolo cu
puteri vechi şi porneşti mai hotărît înainte. Datoriile noastre
înainte sunt şi sunt multe...” (pag. 404). Dar Adrian Ştefan
Sântion. Mai ales acesta, care nu este decât o victimă a voinţei
şi a idealului său. Mai puţin Dinu Grinţescu, a cărui plămadă
sufletească e îmbibată şi de altceva, şi tot atât de mult
Dimitrie Petreanu. Ce figură, tăiată in piatră de voinţă şi
datorie ţărănească. El, feciorul de pălmaş, după studii
strălucite în străinătate şi publicaţii discutate şi luate in seamă
peste graniţă, este condamnat să trăiască o vieaţă ce-l va duce
la tuberculizare. In toţi este atâta încordare, atâta oţelire de
voinţă şi atâta ideal, atâta dor de a-şi îndeplini datoria, Încât
fatal e să se ajungă la dramatisme, la tragisme oedipiene.
Şi dramatismele sunt cu atât mai mari cu cât mediul în
care sunt condamnaţi să trăiască o vieaţă, realităţile
româneşti, ca şi duhul veacului se opun ca forţe antagonice.
Realităţile româneşti pline de tembelism acumulat de veacuri,
de tot ce înseamnă desorganizare şi moravuri orientale, mai
ales orientaJismul nostru, duc fatal la prăbuşiri sumbre.
Astfel că, deşi sunt de o aceeaşi provenienţă, socială, fiind
puşi să trăiască în mediuri diferite, în realităţi cu trăiri aparte
şi cu o structură personală, toţi au un acelaşi pustiu sufletesc
De aici negurosul, ceţoşenia şi dezolarea, care învălue
romanele lui Cezar Petrescu. Toţi au acelaşi sfârşit catastrofal.
Radu Comşa e devastat sufleteşte de experienţele războiului,
desfigurat nu numai fiziceşte, el omul frumos, ci şi
moraliceşte, Nicolae Apostol, Adrian Ştefan Sântion, Dimitrie

217
Petreanu si câţi alţii, toţi sfârşesc în aceeaşi disperare, cu o
aceeaşi pustietate de suflet.
E pustietatea şi dramatismul însuşi al burghezului român,
al avocatului proaspăt, al inginerului, al dascălului de sat şi de
oraş, al agronomului... toţi fiind de o aceeaşi factură. E o
pustietate şi un dramatism al realităţilor româneşti şi al
veacului nou.
Sub semnul acestor predominante stă întreaga creaţie a
lui Cezar Petrescu.

2. Gib. I. Mihăescu

De „Gândirea" se leagă multe nume scriitoriceşti. Pe unele

aproape că nu ţi le poţi imagina fără această revistă, după cum
revista fără ele. Căci, ce ar fi însemnat „Gândirea” fără numele
lui Gib. I. Mihăescu, ori Gib. I. Mihăescu fără aceasta ? Parcă
cu nici un altui, sau cu foarte puţini, n’a existat o mai perfectă
cohabitare între această revistă şi viaţa Iui scriitoricească.
Poate unde este primul dintre fondatori, care a trecut într'o
altă lume. Şi totuşi nu!
Gib. I. Mihăescu, alături de promotorii gândirismului—de
Cezar Petrescu şi Nichifor Crainic, este cel mai legat prin
sufletul şi prin creaţia pe care a pus o la viaţa lui. Să ne
rememorăm numai duioasele amintiri şi vremea cu boema ei
dela începutul revistei, cu întreaga atmosferă de basm şi
realitate. Tergiversările şi hotărîrile eroice ale celor doi
simbriaşi ai condeiului de a părăsi Capitala, cu drumul atât de
lung al Clujului, peregrinările lor prin cetatea Ardealului şi
munca istovitoare până'n zori de zi, numai de a scoate
„Gândirea", de a-i putea da pentru fiecare număr ce venea
bucata sa de proză. Fără ea nu ştiu care ar S fost evoluţia lui
literară şi, poate, că nici nu ar fi existat. Căci aşa cum era el,
cum ni-l descriu cei ce l-au cunoscut — boem prin

218
temperament, timid, neîncrezător, mai ales neîncrezător în
puterile lui creatoare, extrem de lent, de comod, lipsit de
energie, imi vine să cred că s’ar fi pierdut într un scris cotidian
spre a-şi asigura o existenţă sau, poate, că ar ii dat câteva
plăsmuiri minore. Existenţa „Gândirei”, a lui Cezar Petrescu
la început, care îl obliga să scrie, sâ-i dea schiţa sau nuvela de
care avea nevoe ca să poată apare, ca apoi prietenia întregei
grupări, a lui Nichifor Crainic în deosebi, de a-i asigura un trai
modest, liniştit, fără sbuciumul grijei de mâine (funcţionar la
Direcţia presei ori redactor la ziarele scoase de gândirişti, la
„Curentul” şi mai ales ia „Calendarul”), toate au creat o
ambianţă propice marilor lui închegări.

Începuturi literare. Pe Gib. I. Mihăescu îl întâlnim în literatură

pentru prima oară în paginile postbelicei reviste bucureştene
— „Luceafărul” (1919), scoasă de Octavian Tăslăoanu sub
îngrijirea lui Nichifor Crainic şi Al. Busuioceanu. Se spune că
a fost adus de către cel din urmă de pe la un cămin studenţesc.
Gib. era „studentul întârziat", care va servi de model eroului
cu acelaşi nume.
In paginile acestei reviste a publicat: Linia întâi, Cel din
urmă cârd, Figurina, urmate de alte câteva de aceeaşi natură
în Hiena (In vagon), sau Sburătorul (Soldatul Nistor).
Poposind la Cluj, odată cu „Gândirea", Gib I. Mihăescu
continuă în primul an al revistei înfiinţată şi de el să dea schiţe
ca c le de mai sus, cu un cuprins care se poate desprinde din
titluri : Cei din urmă, Retragerea, Pe drumul gloriei, ca şi altele
de pură descripţie: Ierni jilave, Zi de primăvară, Soarele.
Astfel, după cum se vede, literatura de debut a lui Gib. I.
Mihăescu este o literatură de război. Fostul sublocotenent,
tânăr student în drept, care luase parte la luptele dela Muscel
şi dela Mărăşeşti, care rătăcise pe pământul românesc al
Basarabiei, de-a-lungul Nistrului, fusese profund violentat în
străfundurile sufletului lui de ororile războiului, de
frământările atât de sbuciumate ale sângerosului măcel. Incât

219
un camarad căzut lângă el altădată, o retragere istovitoare,
plină de amărăciuni, o glumă a unui soldat, sau cheful de
vorbă al altora cu „domnu ilev”, deşi se aflau la 30 metri de
inamic, sunt duioase aduceri aminte chiar acum, care când
iau aspectul înviorător al unui dialog mucalit, când se pierd
în simple consideraţii de psihologie. Oricum, aceste
începuturi sunt simple notaţii pe gama atât de variată a
războiului, ce sunt departe de a lăsa să se întrevadă prozatorul
Gib. I. Mihăescu din Troiţa, Vedenia, Rusoaica...
Arta lor este minimă. De multe ori simple banalităţi,
lipsite şi de o acţiune mai deosebită şi de o stilizare. Aşa se
explică cum autorul nu a reprodus niciuna !n vreunul din
volumele sale, doar o schiţă de pură descripţie — Ierni jilave,
retipărită în volumul Vedenia. Un fapt de simplu amănunt,
dar demn de reţinut — Gib. I. Mihăescu, după cum se vede,
avea o deplină: conştiinţă despre valoarea artei sale. El însuşi
le-a considerat pe acestea ca simple exerciţii la o mare carieră
literară. Aşa că adevărata creaţie a lui începe şi se realizează
deplin numai în paginile „Gândirei" din 1925—anul IV, când
talentul său ajunge pe o culme destul de înaltă; acum publică
Femeea de ciocolată („Gândirea”, IV), căci Ierni jilave
(„Gândirea” I) şi Semnele lui Dănuț, Intâmplarea, In goană
(„Gândirea” II), reproduse în cele două volume de nuvele,
sunt, desigur, realizări remarcabile de proză literară, însă
toate sunt departe de arta nuvelei publicate în 1925, şi
următoarele.
Astfel că afirmaţia domnului E. Lovinescu că „Gândirea”
ne-ar fi dat pe Gib. I. Mihăescu, de nu şi-ar fi publicat prima
sa nuvelă tot în „Sburătorul”, face parte din multele sale
gratuităţi spuse pe marginea fenomenului literar
contemporan. Vrând să-şi salveze „contribuţia modernistă” a
„Sburâtorului”, d-sa anexează mişcării sburătoriste nume,
care nu aveau nimic deaface cu ea. Gib. L Mihăescu este
gândirist nu numai printr'o factură a artei sale, ci în cea mai
mare măsură prin prezenţa sa în paginile revistei chiar dela

220
început
Ceea ce este de reţinut din întreg debutul său, cu acea
literatură de războiu — şi a fost destul de multă, cu toate că
nu a fost reprodusă în volum nici o pagină — este că dincolo
de cerul prietenos al Olteniei, de avânturile tulburătoare ale
Oltului şi ale dealurilor cu podgorii drăgăşane, întreaga
plăsmuire a lui Gib. I. Mihăescu poartă fiorul unor puteri
misterioase, venite din vâlvătaia marelui foc. Războiul, după
impresiile prime căpătate între dealurile cu podgorii ale
Drăgăşanilor, a fost cea mai puternică experienţă a
scriitorului. De aici înclinarea sa către realismul crud, brutal,
dar mare, şi către subiecte şi eroi din această lume.

*
* *

Când, în 1928, apar cele două volume de nuvele, aproape

concomitent, unul la „Scrisul Românesc dela Craiova” — La
Grandiflora, iar altul — Vedenia, publicat de Nichifor Crainic
în colecţia „Gândirea", Gib. I. Mihăescu era cunoscut ca un
virtuos al genului. Paginile revistei noastre încă din 1924 —
1925 îi publicase una din cele mai frumoase bucăţi de mari
proporţii — Femeia de ciocolată — care va forma titlu unui
volumaş aparte, ca şi Sfârşitul, Urâtul, ca să nu amintesc de
altele mai puţin cunoscute ca: Ierni jilave, Semnele lui Dănuţ,
Intâmplarea, In goană (1929). La scurt răstimp, după acest
prim volum, „Scrisul Românesc” dela Craiova face să apară cel
de al doilea volum de nuvele — La Grandiflora.
N'aş putea spune dacă gustul publicului, care cerea
romane, sau evoluţia naturală a talentului său l-a făcut să
treacă dela nuvelă la roman. Oricum însă, Gib. I. Mihăescu, în
peisajul epicei noastre, a adus o aceeaşi ingeniozitate, un tot
atât de mare talent literar şi în acest gen de proză de mari
proporţii, ca şi în nuvelă. De fapt, unele din nuvelele sale, ca
Vedenia sau La Grandiflora, ce dau titlul înseşi volumelor, prin

221
marea lor proporţie şi complexitate de acţiune, le putem
considera ca şi romane. Femeia de ciocolată chiar face trecerea
dela nuvelă la roman. Iar Braţul Andromedei (1930), din care
autorul publică un fragment în „Gândirea”, deschide seria
marilor saleromaner Rusoaica (1933), Zilele şi nopţile unui
student întârziat (1934) şi Donna Alba (1935).
Se spune că Gib. I. Mihăescu mai semnase încă două
contracte : unul cu o editură din Ardeal pentru romanul său
din vieaţa ţărănească — Vămile văzduhului, din care n'a
apucat să scrie decât 84 pagini, („Gândirea”, Decembrie, 1935);
iar cu 0 alta din Capitală pentru Upercut. Şi câte n’ar fi putut
încă să scrie Gib. I. Mihăescu. La vârsta de 41 ani însă, o
moarte brutală pune capăt unei activităţi atât de rodnice.

Dragostea-milă, dragostea-voluptate. Se pune acum o firească

întrebare, şi la care voim a răspunde cât mai succint: care este
arta prozei la Gib. I. Mihăescu şi ce poziţie are ea faţă de
celelalte creaţii ale acestui gen?
Cunoscută este de toată lumea că atât nuvelele cât şi
romanele prozatorului nostru au o aceeaşi constantă şi
predominantă tematică : dragostea. Rare sunt paginile lui Gib.
I. Mihăescu care să nu fie interpătrunse de acest flagel, care
biciue unele suflete, ca altora să le dea un nemaipomenit
avânt şi elan de vieaţă. Doar Ierni jilave şi Troița. Prima se
impune prin atmosfera sumbră a unor tablouri de puternică
descripţie din copilăria prozatorului, iar a doua prin
misticismul popular al unor suflete frământate, obsedate de
năluca halucinantă a unei nopţi de iarnă pe malurile
Nistrului.
Incolo, numai dragostea sub multiplele ei aspecte. Peste
tot, şi în nuvele şi în romane, In întreaga operă a lui Gib. I.
Mihăescu, dragostea ocupă un loc imens. Nu dragostea insă
în sine, ca principiu de etică sau didactică socială, ci ca forţă
interioară, ce pune o întreagă, lume în mişcare, ce o
prăbuşeşte în mocirlă sau o ridică pe culmi pure. S'ar putea

222
spune însă că şi întreaga literatură română de până la el e
plină de creaţii ale eternului femenin. Că deci n'ar constitui o
notă aşa de distinctă. Şi totuşi, cât de departe suntem de
romanţioasele lui Negruzzi, de chipurile de femei madone,
picturale, sculpturale, ale lui Eminescu, Duiliu Zamfirescu sau
ale întregii literaturi semănătoriste.
Dragostea şi femeia la Gib. I. Mihăescu nu au nimic
comun cu Beatrice a lui Dante sau cu Julieta shakespeariană,
nimic din dragostea şi din tipul de femeie romantică, aşa de
cunoscut de literatura occidentală — ca şi de a noastră. Nimic
din farmecul dragostei conjugale sau frumuseţea vieţii de
familie, generatoare de fapte mari. Era, poate, şi prea
cunoscută această atitudine şi de multe ori prea artificială. Ci
dragostea a Gib. I. Mihăescu este dragostea-pasiune care'l
coboară sau ridică din mocirlă suflete, care ne pictează un
adevărat infern dantesc şi care duce la tragisme nebănuite. De
aici apropierea care i s'a făcut prozatorului nostru cu
literatura rusească şi cu Dostoiewski. O apropiere insă nu de
imitaţie, de teme sau de caractere, ci o apropiere structurală,
de temperament scriitoricesc. însuşi Gib. I. Mihăescu, într’o
convorbire publicată într’una din revistele vremei, a spus că
„prin temperamentul meu de moldovean sunt înrudit mai ales
cu scriitorii ruşi” (Vieaţa literară, nr. 32, 1926).
Şi într'adevăr, dragostea — acest principiu de vieată al
literaturii lui Gib. I. Mihăescu, are mult din aspectele
dragostei dostoiewskiene. Şi la prozatorul român vom găsi
aceleaşi aspecte: dragostea-pasiune, voluptate, sensualism ca
şi dragostea-milă, ce ating întotdeauna extremităţile.
Niciodată nu vom întâlni la Gib. I. Mihăescu dragostea
moderată; ar fi şi fără valoare, plată.
Să ne rememorăm atmosfera plină de sensualism, de
voluptate, dar şi de milă — mai ales la Început, din La
Grandiflora. De acel Manaru care, mistuit de durerea de a se
şti că nevastă-sa îl înşeală, se perverteşte, devenind un don
Juan al unui mizer târg de provincie. Sau de soarta atât de

223
tragică a căpitanului Neicu din Vedenia, de a se vedea cum
doamna Neicu îl înşeală cu ordonanţa, fără a se simţi în stare
să ia o hotărîre. Dar acel Negrişor din Femeia de ciocolată, prin
ce chinuri teribile trece şi câte sacrificii nu face numai de a se
şti iubit de Eleonora. Acestei dragoste-milă, plină de
compasiune, i se opune dragostea voluptate, întruchipată de
Modreanu şi Negrişor, acesta din urmă aducându-ne în minte
pe locotenentul Ragaic, din Rusoaica. Şi el este torturat,
chinuit, obsedat de o dragoste imaginară, ca să sfârşească In
cele din urmă să şi-o descarce în o aceeaşi dragoste-voluptate
plenară, ca amant al acelei Niculine. „Rusoaica”, de altfel, nu
face altceva decât să reediteze — cu câtă artă însă şi cât de
diferit — pe doamna Cornoiu din Braţul Andromedei. De fapt,
în cel de al doilea roman, în Rusoaica, toţi, dela Ragaiac,
Bădescu sau Eliad, până la Marinescu sau Cebuc, dela ofiţer şi
până la cel din urmă soldat, toţi umblă după femei.
Obsedantul sensualism, goana neostoită a fiecăruia după
femeia inaccesibilă, o aceeaşi goană pe care o vom întâlni şi
în Zilele şi nopţile unui student întârziat şi în deosebi în
ultimul său roman, în Donna Alba.
Dragostea sensuală, plină de voluptate, cu care sunt
îmbibate nuvelele şi romanele lui Gib. I. Mihăescu, sfârşeşte
prin a deveni o obsesie. Literatura română nu cunoaşte o
atmosferă şi o structură mai caracteristică ca a acestui
prozator. Toată lumea iubeşte şi este iubită, înşeală şi este
înşelată, toti sunt obsedaţi de dragoste. Insă departe ca
această obsesie chinuitoare să sfârşească prin degenerare,
prin desfigurare sau nebunie — aşa cum se întâlneşte în
literatura rusă. Sunt rare cazurile când acţiunea sfârşeşte prin
crimă. Doar în La Grandiflora. încolo, sensualismul lui Gib.
Mihăescu sfârşeşte prin o aşa zisă bucurie a unirii totale, cu
devieri în perversiune sau ironie amară.
Mergând mai departe, întrucât s'ar putea urmări
sensualismul şi dragostea-voluptate în opera prozatorului
nostru în toate meandrele ei, vom mai observa că ceea ce

224
pasionează încă pe creator este natura demoniacă a acestei
dragoste. Demonismul femenin, care angajează şi pe cel al
bărbatului, este neîntâlnit în literatura noastră. Prin el, Gib. I.
Mihăescu realizează sublimul pasional, din care decurge,
desigur, şi senzaţionalul acestei proze, ce pasionează pe
lector, îl angajează tot atât de mult ca şi literatura poliţistă pe
adolescent. Ea însă e departe de aspectul acesteia.
S’a spus tot de către domnul Eugen Lovinescu că „dela
Vasile Pop, cu Domniţa Viorica, nici un scriitor nu s'a scoborît
mai adânc în extravaganţă, în vulgaritate, in trivial.” Nimic nu
poate fi mai lipsit de pătrundere critică. Sensualismul în proza
lui Gib. I. Mihăescu, trivialul, — şi-i drept, sunt multe pagini
de trivial şi de vulgar — nu sunt făcute pentru antrenamentul
pornografic al lectorului. Ne pasionează, desigur,
sensualismul unui Manaru sau al căpitanului Neicu,
obsedanta dragoste plină de voluptate din Rusoiaca sau
Donna Alba, dar dincolo de aceasta şi prin aceasta ni se
revelează întreaga artă a lui Gib. Mihăescu. Doamna Neicu
cade victimă ordonanţei brutale, lui Anton, dar acest aspect
al nuvelei interesează mai puţin. Pentru autor această
întâmplare nu este decât un pretext pentru a ne desvălui
natura atât de curioasă a căpitanului Neicu. O aceeaşi
atitudine determinantă şi pentru Negrişor, şi pentru Ragaiac,
Aspru... Sensualismul, dragostea-voluptate, vulgarismul, cu
toate derivările lui, în proza lui Gib. Mihăescu au ca scop final
să „ne reveleze urâţenia desgustătoare a subsolulu omenesc.”
Eroii şi eroinele acestei literaturi nu se complac in acest intern
satanic. Ei sunt hărăziţi de soartă să trăiască în această
sodomă a patimilor. Unii sunt simpli şefi de gări
(întâmplarea), funcţionari mărunţi de pe la percepţii
periferice (Urâtul) sau umili cetăţeni ai unor târguri
blestemate de provincie, pline de bârfeli şi machiavelisme (La
Grandiflora). Alţii, militari, soldaţi, — naturi propice
sensualismului bestial (Vedenia, Rusoica) sau secături,
pierde-vară de pe trotuarul bucureştean (Zilele şi nopţile unui

225
student întârziat, Donna Alba). O lume a lui Gib. Mihăescu,
cu totul nouă pentru literatura română.
Vom observa însă că toată această lume urâtă, desfigurată
de patimă, se încordează spre a scăpa din această mocirlă, de
a se purifica. Şi în încordarea aceasta, în voinţa de a scăpa stă
şi oltenismul, pe care unii critici au ţinut să-l remarce. Şi,
într’adevăr, mai toţi eroii lui Gib. Mihăescu sunt voluntari, cu
o inteligenţă sclipitoare, practică, unită cu o viclenie
caracteristică, ceea ce îi duce la succese, la triumfuri finale. Să
ne amintim de Mihu Băiatu sau Mihai Aspru.
Astfel că sensualitatea prozatorului nostru nu este de
esenţă pornografică, de ordin fizic, ci de natură metafizică. Ea
niciodată nu duce la dezastrul moral, nu cade în desfrâu. Prin
trăirea într’o viaţă împotmolită în nomol, în turpitudine şi
patimă, eroii lui Gib. Mihăescu se purifică pentru a aspira
după spaţii serafice, astrale.
S'a subliniat la moartea prozatorului nostru cât de mult
iubea el stelele. Marea pasiune a sa pentru astronomie,
sacrificiile băneşti pe care le făcea Gib. Mihăescu pentru a-şi
procura lunete sau cărţi ştiinţifice despre cer, ne desvăluie o
adâncă cută a sufletului său. De o-parte pasiunea lui de a
pătrunde in sufletul fiinţei omeneşti, de alta de a se afunda în
misterul magnific al cerului înstelat. „Apelul la cerul înstelat,
spune Nichifor Crainic, e atât de frecvent în literatura lui Gib
încât îţi îngăduie să stabileşti un adevărat paralelism între
cele două mistere, în care se sbuciumă, contrariu atrasă, biata
făptură omenească. Sentimentul reconfortant cu care
stabileşte infernul patimilor e că, totuşi, îi mai rămâne
mocirlei un ochiu de limpezime în care să se oglindească
întreaga frumuseţe a stelelor. Există o posibilitate de
purificare, de aspiraţie către ea. Dincolo de neantul moral al
pasiunei animalice, viaţa poate avea un sens nobil.”

226
 3. Matei I. Caragiale

Cei care l-au cunoscut pe Matei I. Caragiale, cel mai mare

fiu al genialului dramaturg, ne spun multe lucruri în legătură
cu firea lui atât de ciudată. Voit parcă se dorea să fie altfel
decât tatăl sau bunicul său: descendent dintr'o veche familie
nobilitară de anglo-saxoni, cu titluri sau embleme. Altfel nu
s’ar putea explica pasiunea lui din adolescenţă pentru studiile
heraldice sau de a aspira după decoraţii, de a-şi desena mai
târziu armele sale, de a-şi înfige la Sionu, deasupra conacului
dela ţară, stindardul „său” verde şi galben, de a căuta să dea
vieţii în sfârşit un stil şi o ţinută de o rigiditate şi scorţosenie
cum nu cunoaşte literatura română.
Literaliceşte am putea spune că Matei I. Caragiale
aparţine altei generaţii de scriitori. Cele dintâi sonete, ce vor
alcătui mai târziu volumul Pajere, au fost publicate în „Viaţa
Românească” încă din 1910 —1912, iar proza din Remember, în
preajma războiului. Şi totuşi acest scriitor s'a bucurat de o
meritată notorietate abia cu publicarea în 1926 în „Gândirea”
a romanului său Craii de Curtea-veche, urmat de Sub pecetea
tainei, ca cel de-al treilea, tot din ciclul Crailor — Soborul
ţaţelor, abia numai schiţat.
Original in ţinută, timid, enigmatic şi distant, proza sa îl
distanţează deopotrivă de contemporaneitate, aiundându-l în
enigma altor vremuri al cărui supraveţuitor se credea a fi. Căci
în general, — ne referim la Craii de Curtea-veche — deşi opera
sa ne trece pe dinainte femei şi bărbaţi, mai ales bărbaţi,
adevăraţi muşchetari ai chefurilor, şi deşi suntem purtaţi prin
acelaşi Bucureşti de altădată al lui Ion Luca Caragiale, totuşi
suntem prea departe de el. Aceeaşi lume, văzută însă de alţi
ochi, receptată de o altă sensibilitate şi de un alt
temperament.
S'a căutat a se stabili de unii critici literari anumite nuanţe
şi însuşiri de căpetenie între opera lui Caragiale tatăl şi fiul;

227
iar alţii, în vremea mult discutatei „inaderenţe” a celui dintâi,
au fost tentaţi să găsească şi la Matei Caragiale aceeaşi
inaderenţă a operei sale la realităţile noastre etnice. Desigur,
sunt frumoase discuţii de dialectică estetică, însă ele sunt
departe de a constitui definitive concluzii. Căci dacă opera
tatălui se caracterizează printr'o superbă ingeniozitate de a
surprinde şi eterniza artisticeşte tipuri şi o psihologie a unei
societăţi în devenire, Matei Caragiale caută a surprinde
aspectele unor vremuri şi oameni de altădată, ale unei altei
societăţi în descompunere.
Craii de Curtea veche, roman de moravuri bucureştene,
oglindeşte vieaţa Capitalei într'un ton ce nu are nimic comun
cu „Calea Victoriei” a lui Cezar Petrescu sau cu „Maidanul cu
dragoste” al lui George Mihail Zamfirescu, constituind astfel
prin atmosierâ ca şi prin realizare, prin stilizare, o operă
singulară în literatura noastră epică. Cei trei crai de curtea
veche, Paşadia, rantazi şi Gore Pirgu, reprezintă în proza
noastră trei figuri ale unei lumi parcă exotice şi totuşi atât de
româneşti. Vieaţa lor este făcută din josnicie, din trivial,
dintr’o mocirlă, dar şi din sublim, din tot ce este frumos.
Paşadia, o mixtură de grecoturco-sârbo-român, era de
„necrezut cât citise", de-o-potrivă de „meşter pe pană şi în
tinereţe zugrăvise frumos”, era totuşi tovarăşul cel mai bun de
petreceri şi de chefuri nocturne al lui Gore Pirgu, „lichea fără
seamăn şi fără pereche.” Până la urmă, acest Pasadia este
victima firii sale sleite de viciuri, de vechile instincte ale clasei
din care făcea parte. Şi dacă el reprezintă blestemul lumei sale
sleită de viciuri, degenerată, Pantazi înfăţişează pe omul
născut artist, cu sufletul numai îndrăgostit de frumuseţea
peisagiilor, pătimaş de istorii şi de natură. Este cea mai nobilă
figură a crailor. La polul opus acesteia stă Pirgu, plebeianul
care va izbândi în vieaţă, va ajunge „milionar, prefect,
deputat, senator, ministru plenipotenţiar, prezidând comisii
la Liga Naţiunilor sau oferind o somptuoasă şi sibarită
ospitalitate în castelul său istoric din Ardeal.” Iar jos de tot de

228
acest Gore Pirgu se găsesc Arnotenii, boierii degeneraţi,
căzuţi în cea mai oribilă cloacă, casa lor fiind o contopire de
ospătărie şi han, de tripou, de bordel sau balamuc. Niciodată
literatura română n’a cunoscut pagini mai sumbre, mai
ceţoase, ce aduc a dostoewskianism, ca acestea din Matei I.
Caragiale.
Este în acest roman, ca şi în Sub pecetea tainei, publicată
tot in „Gândirea”, o atmosferă de corupţie bizantină, îmbibată
de levantinism, căci nu degeaba suntem doar la porţile
răsăritului, dar şi de superb aristocratism — să amintim
numai de acea apuseană figură a „craiului” Pantazi. Astfel că
proza lui Matei Caragiale este o operă —după cum i-aspus
editorul său,— funciar realistă, cu rădăcinile adânc înfipte în
vadul acesta dela porţile răsăritului, care este Ţara
românească. Orientalismul cărţei desigur rezidă şi în acea
specifică atmosferă a ei, redată şi de structura intimă a eroilor
săi. Cât de răsăritean este acel Paşadia sau Gore Pirgu, ca şt
Pena Corcoduşa. Şi toţi, ca şi figura de apusean a lui Pantazi,
sunt creaţii numai ale lui Matei Caragiale, ne mai intâlnindu-
le nici la Odobescu, nici la Sadoveanu sau Cezar Petrescu.
Valul de lirism stufos, romantic, îl fixează la polul opus lui
Caragiale tatăl, realist, sarcastic, sfîchiuitor. Doar s’ar putea
tace o apropiere în ceea ce priveşte technica de atelier
scriitoricesc, acea obsedantă grijă pentru formă. Vestitul „Moş
Virgulă” s’a reincarnat în duiosul, aristocratul Matei
Caragiale. Pentru realizarea Crailor de Curtea-veche i-a
trebuit nici mai mult nici mai puţin de 18 ani. „Conçu
nébuleusement en 1910, petit-â-petit il c’est développé et
cristalise jusqu’au 1-er Septembre de cet an“ (1928). Numai
cele trei părţi ultime i-au cerut nouă ani de muncă, aşa că nu
s’a exagerat câtuşi de puţin când s’a spus că opera de prozator
a lui Matei Ion Caragiale este o minune a limbii noastre. Stilist
sobru şi concentrat, nu dispreţueşte bogăţia plastică a
detaliilor, arcuirea de largi perioade, care îi dau o structură
prin excelenţă muzicală. Căci, aşa cum spune Tudor Vianu,

229
Matei Caragiale a fost în primul rând un poet muzician, a
cărui artă cu puteri vrăjite şi răscolitoare alcătueşte una din
cuceririle cele mai preţioase ale literaturii noastre de azi.
280 GÂNDIRISMUL

4. N. M. Condiescu

Cel de al doilea an din „Gândirea” (1923) aducea un nume şi el

nou în literatura noastră: N. M. Condiescu, viitorul preşedinte
al scriitorilor români. Puţinele pagini de Note de drumr
urmate de alte câteva, — Străbătând Indiile (Gn. III, nr. 5),
lăsau dintru început să se vadă în acesta un virtuos al prozei
descriptive. Cred că însuşi N. M. Condiescu, însoţitorul
prinţului Carol de atunci, străbătând lumea în lung şi în lat,
peste mări şi ţări, trăind, contemplând o natură atât de bogată
şi de exotică, se va li descoperit un poet în adevăratul sens al
cuvântului. Nimic nu poate să diminueze din noţiunea acestui
cuvânt, atribuit prozatorului nostru, ci din contra, poate fi un
real sporitor la ceea ce înseamnă poet. Simple notări de drum,
scrise în repaosul dintre două sau mai multe priveleşti
sublime, descoperă în N. M. Condiescu un profund rezonator
liric şi un maestru virtuos al cuvântului. Vorbind de insula
Ceylon, prozatorul închee... „O imensă catedrală vegetală, un
templu al naturei, pe fiecare clipă imaculată şi de-apururi
fecioară, un imn de slavă voluptăţii şi bucuriei vieţii, tânără
peste bătrâneţea trecătoare a clipelor. Cu umilinţă şi bucurie
îmi resfir nespus mulţumirea că trăesc şi mă împărtăşesc cu
copacii şi florile, cu soarele dogoritor şi nourii de sidef ai
cerului, într'o pornire de generoasă şi cinstită înfrăţire cu
seninul înfiorător al naturei." Din această pornire generoasă
şi din această trăire atât de intensă şi deosebii de rară pentru
un muritor, a izvorît arta prozei lui Condiescu. Volumele de

230
note de drum, al căror început il face în „Gândirea” şi pe care
REALIZABI LITERARE 281
apoi le publică în acele atât de cetite şi preţuite volume —
Peste mări şi țări, alcătuesc debutul rar al unui scriitor.
Parcurgerea lumii, redarea atât de artistic a. unor locuri şi
fixarea unor tipuri de oameni şi întâmplări în ceea ce au ele
mai caracteristic, au dus fatal la închegarea de alte opere, care
de care mai suculente, mai pline de viaţă. Conu Enake (Gn. VI
şi urm.), „frânturi dintr'o viaţă închipuită pentru tălmăcirea
altor vieţi adevărate", este tot ce poate fi ironie şi satirizare
mai incisivă, a moravurilor vieţii noastre publice. De fapt,
între această de a doua creaţie a lui N. M. Condiescu şi notele
de călătorii este o perfectă unitate. Căci dacă în primele căuta
să fixeze locuri şi moravuri exotice, de pe meleaguri
îndepărtate, în Conu Enake încearcă să prindă, sub ironia
cuvântului, oameni şi moravuri dela noi. Se găseşte, desigur,
multă fantazie şi invenţie artistică, dar aceasta întrucât are ca
motiv de plecare moravuri şi tipuri de oameni ce îi întâlnim
la fiece pas. Ce minunată figură de om politic caragialesc este
acest Conu Enake şi cât de viu şi plastic e acel student în litere,
viitor şef de cabinet, Ion Brusture.
Dela Conu Enake, trecând prin alte bucăţi, cum ar fi acea
concentrată schiţă Truică Şeful (Gn. VII, nr. 6), N. M.
Condiescu poposeşte în zone mai puţin umane parcă şi totuşi
pline de atâta sbucium tragic, de învolburări de păcat
omenesc şi mătănii de gând sihastru — Însemnările lui Safirim
(Gn. IX, nr. 4 şi anii următori), operă de longue haleine.
Povestirea, care capătă structură de roman, e însemnată de un
sihastru spre sfârşitul zilelor sale, retras în văgăuna munţilor
în urma unui greu păcat ce ia apăsat sufletul până la marginea
mormântului.
Cartea e plină de vieaţă, de chipuri, de acea namilă
firească cu muşchii tăiaţi din piatră, care e fratele Ozie, sau cu
acea haimana de Bucureşti, ce a trecut prin toate meseriile
pentru a ajunge fratele Isaia. Aceste pagini însă sunt pJine

231
îndeosebi de un farmec trist, sfâşietor de trist, ca acele
descrieri romantice de oraş provincial, cu oftică şi procesiuni
funerare, ce i-au conturat sufletul lui Safirim.
Cu o creaţie substanţială, redată într’o limbă literară,
pitorească, armonioasă şi personală, N. M. Condiescu se
situează printre cei mai apreciaţi creatori ai prozei noastre
poetice.

5. Emanoil Bucuţa

Când, în cel de al treilea an al „Gândirei", în 1923, apar

primele bucăţi din proza lui Emanoil Bucuţa, (Trapezul şi
Cuibul Eretelui) numele acestuia era deja cunoscut literaturii
române. Un volum de versuri — Florile Inimei, (1921) şi mai
ales o colaborare asiduă la una din răspânditele, pe acea
vreme, foi bucureştene, în care publica în deosebi articole de
sociologie şi filosofie a culturii, îl făcuse cunoscut marelui
public cititor. Trecerea de pe o baricadă pe o alta, dela „Ideea
Europeană",—care reprezintă in acea vreme umanitarismul şi
europeismul la modă, la „Gândirea”, nu poate fi justificată
decât ca o regăsire a lui însuşi, şi a unui mediu propice
temperamentului înnăscut de scriitor.
Căci Emanoil Bucuţa în creaţia lui în proză, publicată in
cea mai mare parte în „Gândirea”, reprezintă cea mai originală
poziţie de tradiţionalism şi autohtonie românească. Nimeni,
doar într'o mai mică măsură şi cu un alt material şi o altă fire
artistică — Jean Bart şi Matei Ion Caragiale, — n’a explorat
orientalismul şi balcanismul nostru, un domeniu atât de nou
şi pretabil la o înaltă artă, mai bine ca Emanoil Bucuţa. Fuga
lui Şefki şi Maica Domnului dela Mare, cele mai de seamă
opere ale acestuia, ultima publicată în întregime în
„Gândirea" şi editată în colecţia acesteia, aduc o atmosfera

232
atât de caracteristică şi atât de puţin folosită ca material de
transfigurare artistică. Este atmosfera plină de culoare şi
mister a Ostrovului, a bălţilor dunărene şi a azurului nostru
maritim.
Dacă ar fi să căutăm o aşa zisă faculte maitresse la
Emanoil Bucuţa, o predominantă caracteristică a prozei lui
literare, am găsi o în acea pasiune temperamentală a
creatorului de a se cufunda în natură nu din dorinţa de
evaziune urbană, sau de sol.daritate romantică, ci împins mai
mult de o curiozitate artistică, spre a descoperi aspecte rare
de geografie şi etnicism românesc. Cele două romane
amintite, ca şi ultima carte — Capra Neagră, din care a
publicat un fragment în „Gândirea” încă din 1928, (VIII, nr. 5),
sunt operele unui îndrăgostit de natura tării si de firea
neamului. Dacă nu ar fi luat în sensul rău al cuvântului, opera
sa este opera unui turist. O realizare desigur cu
totul în alt spirit de cel al Bucurei Dumbravă şi Calistrat
Hogaş. Căci pe când aceştia doi din urmă explorează tainele
muntelui, în ce are el mai plin de farmec, Emanoil Bucuţa
explorează şesul cu bălţile lui, Ostrovul Dunării, Marea cu
pitorescul ei atât de exotic — sub dublul aspect: al naturii şi
al etnicului, pentru ca în cele din urmă, în „Capra Neagră", să
se întâlnească cu Bucura Dumbravă şi Calistrat Hogaş.
In primele două volume, în „Fuga lui Şefiei şi „Maica
Domnului dela Mare", întâlnim o lume atât de pitorească în
aspectul ei, ce se agită şi trăieşte într’o altă ţară, parcă exotică,
cufundată, într’o natură împărătească, copleşitoare şi în care
omul este o simplă păpuşă graţioasă, fiind în funcţie de
aceasta. însuşi lumea este exotică — căci iat-o pe Umurli cu
ochii de migdală, nemişcaţi deasupra feregelii de mătase,
dincolo, în cealaltă latură a răspântiei cişmelelor, unde hogea
îşi strângea ciubucul poleit, cu imamea de chihlimbar; sau pe
Şefki, acel erete nebun, ce vâslea îndărăt la cârmă numai în
cămaşa desfăcută la gât şi cu şalvarii suflecaţi ; sau pe acel
Lascaridi, Smaranda ori Zorea, bărbaţi şi femei atât de străini

233
ca aspect şi structură, ce calcă după o măsură de cântec, pe
care nu-l cântă nici un fel de măestrite unelte ale mâinii
omeneşti, ci-l cântă pământul şi Marea la atingerea soarelui
svăpăiat de amiază, îl cântă Balcicul, unde se desfășoară acea
minunată poveste a Maicii Domnului dela Mare.
Peisajul locurilor şi pitorescul oamenilor este împins până
la o extraordinară rafinărie de amănunt decorativ şi pictural.
Atmosferei şi unei limbi de o puternică originalitate, ce se
impune printr’o arhitectură proprie, se adaogă o substanţă
epică aparte a lui Emanoil Bucuţa, predominată de acel suflu
de fatalitate, cum i s’a spus. Şi nimic nu poate fi mai
caracteristic. Astfel ca balcanismului formal, orientalismului
exotic, de cadru şi decorativitate, i se suprapune şi un
orientalism de esenţă organică, interioară, ce mână destinele
spre hotare hărăzite. „Legătura roşie”, prima nuvelă cu cadrul
mare, ca şi Fuga lui Şefki ori Maica Domnului dela Mare, toate
îşi despică un fir al întâmplărilor în aşa fel, încât fatal eroii
trebue să sfârşească cu moartea. I s’a spus lui Emanoil Bucuţa
că ar ocupa loc de frunte printre rapsozii morţii. Pe bună
dreptate. Văduva din nuvela -de mai sus se spânzură de troiţa
dela marginea satului; Şelki şi Umurli ca şi Lascaride şi
Smaranda, roşi de patima dragostei, termină cu toţii prin a
evada în moarte. Este un destin propriu al eroilor lui Emanoil
Bucuţa. Este ceva din destinul nostru de popor aşezat pe un
pământ de cumpănă, acolo unde se întretaie occidentul cu
orientul. Fără să vrea, poate, proza aceasta cuprinde însuşi
ceva din destinul literaturii noastre: de a răsfrânge în esenţa
ei latină, efluvii bogate de orientalism. Prin evocarea de locuri
si oameni dintr'unul din cele mai pitoreşti ţinuturi româneşti,
— Dobrogea, cu Balticul, epica lui Emanoil Bucuţa se
întâlneşte cu poezia lui Ion Pillat şi coloristica atâtor pictori.

234
 6. Victor Papilian

Numele lui Victor Papilian nu a fost întâlnit pentru prima

dată în paginile „Gândirei”. El a fost adus de revistele ardelene
şi de câteva titluri de romane şi nuvele, tipărite cu mult
înainte de etapa gândiristă. Ne chiamă pământul, compactul
roman al lui Silvius Rolando (Victor Papilian), Fără limite,
Sufletul lui Faust, şi mai ales în Credinţa celor şapte sfeşnice,
toate ne-au desvăluit în Victor Papilian un nou şi viguros
prozator.
Desigur că structura sa sufletească, plină de credincioşie
ca şi substanţa artei sale l-au făcut să navigheze acum caţiva
ani, pentru a se cufunda în marele curent gândirist. Textual,
într'un interview din Ideea liberă, spune : „Mă consider
gândirist şi sunt fericit şi mândru de a face parte din cea mai
splendidă mişcare dela războiu încoace. Cine cunoaşte
nuvelele mele ardeleneşti şi în special romanul In credinţa
celor 7 sfeşnice, poate să-şi dea seama de această afinitate
spirituală. Imi permit a exemplifica. Venind în Ardeal cu
mentalitatea oarecum pregătită de Ion al d-lui Rebreanu, am
crezut că găsesc nişte ţărani robiţi instinctelor primare de
foame şi sexualitate. Surprinderea mea a fost foarte mare. In
Ardeal, ţăranul are o componenţă spirituală foarte puternică,
manifestată in special în preocupările sale religioase. Doi
ţărani, unul greco-catolic şi altul ortodox, ar putea discuta zile
întregi asupra unei chestiuni de ordin spiritual, cum ar fi, de
pildă, existenţa purgatoriului... Prin urmare, prin experienţa
proprie am constatat existenţa mişcării gândiriste,
spiritualitatea creştină." Şi într’adevăr, dela primul său roman
şi nuvelă şi până la ultimele, vom găsi o aceeaşi atmosferă de
spiritualitate creştină, sub diferitele ei aspecte, o aceeaşi
pasiune ce frământă sufletele: credinţa şi salvarea în ideea de
Dumnezeu. Această determinantă stilistică, acest tot care
hotărăşte calitatea părţilor, ca să întrebuinţăm o formulă a lui

235
Benedetto Croce, persistă in întreaga proză a lut Victor
Papilian. Aşa că, era explicabil ca acesta să devină cel mai
credincios şi asiduu colaborator al „Gândirei”.
Din perioada gândiristă îi aparţin culegerile de nuvele:
Vecinul şi De dincolo de râu.
Publicate mai întâi în paginile revistei noastre, aceste volume
de proză reînviază, cum s*a spus, o artă care a fost gloria
literaturii române: arta nuvelei. Şi pe drept cuvânt aşa este.
începători in ale scrisului acestui gen, prozatorii noştri
sfârşesc mai toţi, după un scurt stagiu de nuvelistică, In
câmpul larg al romanului. Nimic mai firesc. Şi setea d.e glorie,
şi materialul uman, cu realităţile atât de diverse şi bogate, au
fost şi sunt îmbietoare la acest tur de largă forţă. Aşa s’a
întâmplat cu Cezar Petrescu, cu Gib. Mihăescu şi cu toţi marii
noştri prozatori. Şi totuşi, Victor Papilian a urmat calea
întoarsă. A început cu romanul de largă respiraţie, pentru a
poposi în câmpul părăsit ai nuvelei. Lucrul nu este aşa de uşor.
Nuvela, prin excelenţă, cere o ingenioasă artă a concentraţiei,
în a reprezenta vieaţa cu realităţile ei în ce are mai esenţial.
„Vecinul" şi cu atât mai mult „De dincolo de râu", sunt
fragmente epice ale realităţilor ardelene în ce au ele mai
esenţial: ţărănimea cu preoţii şi învăţătorii ei şi credincioşia,
ideea de Dumnezeu, atât de original însusită. Si dacă
amândouă şi-au găsit admirabil reprezentanţi în proza
română de dincolo de munţi, — în deosebi primul aspect, în
Slavici, Agârbiceanu sau Rebreanu, nu-i mai puţin adevărat că
alături de aceştia Victor Papilian ocupă o poziţie egală prin
vigurozitatea şi originalitatea artei sale.
Deşi ardelean prin adopţie, medic şi profesor la
Universitatea din Cluj, Victor Papilian s'a dovedit un subtil
cunoscător al acestor realităţi şi un maestru sporitor in
câmpul prozei noastre. Ţărănimei iubitoare şi dornice de
pământ, sau bărbată în luptă cu toate vicisitudinile oferite de
Ardealul oprimat, acesta îi urmăreşte cealaltă constantă a
sufletului ei, cu toate dramatismele — credința, lupta

236
românilor transilvăneni pentru biserică, de care in chip fatal
se leagă românismul, acel glas al sângelui. In Credinţa celor
şapte sfeşnice, romanul său de mari proporţii, este o
admirabilă frescă a vieţii religioase din Ardeal, cu lupta celor
trei biserici, cu lungile ei dispute şi dramatisme. Fragmentar,
pe alte tonuri şi cu noi mijloace artistice, credincioşia
sufletului ardelean este reluată şi în nuvelele publicate în
paginile „Gândirei".
Demnă de remarcat pentru românismul şi ortodoxismul
ei folcloric este Ulcica. Unora li s’ar părea poate livrească,
artificioasă, totuşi nu cred să i se găsească corespondent în
proza noastră prin debitul de vieaţă rurală şi de artă pe care îl
aduce. Găsim în ea un amestec de primitivism creştin, de
vrăjitorism şi ortodoxie, turnat într’un admirabil suflet de
ţărancă, plină de credincioşie şi îndătinări ce o leagă de
pământul ţării, dar şi de umanitate. Nedespărţită de acea
„Ulcică miraculoasă, cu care făcea „rânduiala morţilor", cu
durere se desparte de ea când aude că şi miss Arlington are
un copil mort, face acel românesc gest de umanitate
dăruindu-i-o. Pentru că morţii şi „oasele grăesc şi ele, chiar
dacă s'au fărâmiţat în praf de cenuşă. Dar ca să le auzi glasul
va să le cunoşti rânduiala". „Şi care e rânduiala ?" — „Să
stropeşti mormintele cu vin — sângele Domnului, — şi cu
aiasmă, lacrimile sfintei Maici" (De dincolo de râu, pag. 26).
Plină de umanitate este şi Vecinul, care dă şi titlul unui volum,
acel suflet de român, ce dă mână de ajutor ungarului Tibor,
atunci când acesta nici nu se aştepta.
Alături de ortodoxism şi religiozitate, cu dramele ei, care
înalţă dar şi prăbuşesc, o altă temă ce circulă în proza lui
Victor Papilian este şi aceea a suprapunerii de grupuri etnice
a convertirii lor, cu problemele de ordin moral pe care le pun,
şi care fac din eroii nuvelelor, eroi de mari proporţii. Astfel
este drama intimă a lui Gheorghieş şi Marta din nuvela Se
desmorțesc sufletele, admirabile pagini ale frământărilor
ardelene postbelice, sau drama panduruiui Toma Ciucurel şi

237
a bătrânului Artemie, care nu pot săpa groapa femeii iubite,
din pricină că trecuse la legea săsească.
Prin atmosferă şi prin eroii pe care îi crează, ca şi
realităţile ce le ridică la rangul de artă, Victor Papilian trebue
să fie considerat ca un original sporitor al prozei noastre de
dincolo de munţi. Locul lui este alături de Ion Slavici,
Agârbiceanu ori Rebreanu. Şi totuşi, prin substanţă ca şi prin
structura artei sale, se situează faţă de aceştia pe un plan cu
totul aparte.
Vieaţa care circulă în proza lui este vieaţa plină de
credincioşie, de religiozitate şi de dumnezeire. Nu există
nuvelă sau pagină de roman, din care să nu se degaje acea
elevaţie divină şi acel dramatism intim al eroilor însetaţi de
dreptatea cerească. O umanitate şi o linie morală, dreaptă,
care vine când dintr’o ancestrală credinţă în Dumnezeu, când
dintr’o convingere, dintr’o însuşire a dogmei creştine
(Stăpâne, iată marfa), conduc vieaţa eroilor săi.
Unul dintre aceşti eroi — Gheorghieş, locotenentul-
învăţător din „Se desmorţesc sufletele" spunea: ... „Acolo,
vieaţa, Dumnezeu şi românismul fac una şi de aceea nu pot
să-l slujească decât prin darurile lui". Aceleaşi cuvinte le
putem spune şi noi — că vieaţa, Dumnezeu şi românismul fac
una în întreaga proză a lui victor Papilian.
„Gândirea” a avut şi are, după cum am văzut în paginile
precedente, o creaţie epică tot atât de nouă şi mare ca şi în
poezie. Cezar Petrescu şi Gib. I. Mihăescu, Matei I. Caragiale,
Emanoil Bucuţa, N. M. Condiescu şi Victor Papilian, câte
nume tot atâtea temperamente, care mai de care mai
viguroase, cu o artă nouă, ce s'au impus prin structura şi
realităţile pe care caută să le prezinte.
Socot că ar fi incomplet acest capitol, dacă n’aş aminti, ca
şi la poezie, în treacăt mai mult, de o serie de nume, care, prin
contribuţia lor izolată sau neîmplinită, au dus şi prin proză la
închegarea unui acelaşi stil literar.
Astfel vom întâlni acel nume atât de promiţător al lui

238
Aureliu Cornea, ca şi al lui Pavel Dan, puternicul prozator
ardelean din Urcan bătrânul; pe acela al lui Pan. M. Vizirescu,
care numai din cât a publicat în „Gândirea" ar putea alcătui
un frumos volum de nuvele, pe Damian Sţănoiu, şi, în sfârşit,
să amintesc numai, pe Victor Ion Popa, care a publicat în
paginile revistei noastre atât de mult din proza lui plină de
vigurozitate. Autorul acelei vieţi romanţate a lui Aurel Vlaicu,
apărută de curând, a publicat încă din 1935 un fragment din
ea : Puiul de Mocan; sau nuvele ca: Schivnicul din Țuia Neagră,
Cuviosul Patapie Desegăreţul, Seria „Tăchiţă Cantemir”,...
toate revelându-ne pe autorul puternicului roman din vieaţa
ţărănească „Velerim şi Veler Doamne".

NOTĂ BIBLIOGRAFICĂ :

Colecţia Revistei Gândirea — eseuri semnate îndeosebi de: N.

Crainic, Radu Dragnea, Ovidiu Papadima, Cezar Petrescu,
Tudor Vianu și Pan. M. Vizirescu.
Pompiliu Constantinescu: Critice — 1933.
Basil Munteano: Panorama de la littérature roumaine, 1938.
Perpessicius: Menţiuni critice I, II, III, IV.
Vladimir Streinu : Pagini de critică literară, 1939.
Octav Şulutiu : Pe margini de cărţi, 1938.

239
 C. PROZA DRAMATICĂ

Şi dramaturgia gândiristă, ca şi poezia, proza sau filosofia,

a luat poziţie aparte faţă de ce se realizase şi, mai ales, faţă de
spiritul românesc postbelic. Şi ea, alături de celelalte valori,
vine să se suprapună şi să închege dintr'o aceeaşi plasmă stilul
spiritual al unei epoci—gândirismul.
Unii, poate, vor eticheta această contribuţie structurală a
creaţiei noastre de după război, drept o simplă tentativă din
parte-ne de a căuta să despicăm firul în patru şi de a găsi,
acolo unde nici nu poate fi vorba, o predominantă stilistică.
Această subiectivizare de a răspunde anticipativ la acuze ce ni
s’ar aduce, ne-a făcut ca Înainte de a trece la prezentarea
câtorva nume ce s’au impus in teatrul gândirist, să accentuăm
preliminar că aceleaşi motive întâlnite în celelalte
compartimente creatoare şi-au găsit o deplină realizare şi în
cuprinsul dramaturgiei dela „Gândirea". Astfel un acelaşi
mister religios, cu mitul folcloric sau mitul sângelui, al
etnicului, ca şi un psihologism modem, vor face obiectul
dramelor lui Lucian Blaga sau Adrian Maniu, Vasile
Voiculescu, Gib. I. Mihăescu, Victor Ion Popa, Dragoş
Protopopescu, Victor Papilian, Ion Marin Sadoveanu sau Dan
Botta.
Lucian Blaga, poetul, eseistul şi filosoful, este totodată şi
mare dramaturg român. Prin creaţia Iui de o asemenea
natură, acesta poate sta în panteonul literelor noastre chiar

240
numai ca autor dramatic. Căci, numărul considerabil de
culegeri poetice, ca şi cel al volumelor de studii filosofice, este
într'o egală măsură sporit şi ca număr şi ca valoare de cel al
pieselor sale. Zalmoxe, Meşterul Manole, Tulburarea apelor şi
Avram Iancu, ca şi Cruciada Copiilor, Fapta şi Daria, sunt
opere ce fixează din plin o structură artistică şi un creator. Iar
acestea toate sunt departe de a fi considerate drept o simplă
relaxare spirituală, ci din contra, o încordare şi o fereastră larg
deschisă către o mai bună înţelegere şi trăire a ceea ce am
numit spiritualitate blagiană.
Căci, după cum spune emeritul său interpret Vasile
Băncilă, dramele lui Lucian Blaga sunt adevărate exerciţii
spirituale, alaiuri de principii, mituri, simboluri, ce au aşa de
mult din atmosfera eposului nostru popular. Felurile teatrului
său pendulează între aşa zisele drame religioase sau mituri
folclorice şi nu mai puţin între cele cu cuprins integrat în
psihologismul filosofiei contemporane.
Zalmoxe, din care „Gândirea” din 1921 publică câteva
fragmente, este hărăzit ca să deschidă şirul dramelor
legendare de mister religios, mit folcloric şi mit etnic. Aceasta
aduce mult din tema centrală a Meşterului Manole sau Avram
lancu: sacrificarea individului pentru propria-i credinţă. Căci
Zalmoxe, zeul trac, alungat cu pietre de poporul dac, izgonit
în fundul unei peşteri, abia după ce trece în legendă, după ce
sacrifică tot ce constitue fiinţă umană, abia atunci învăţătura
lui fecundează. E ceva din destinul mesianic al lui Crist, a
cărui învăţătură, după cum scria un iubitor de paradoxe, ar fi
rămas o simplă învăţătură a unei secte religioase, dacă nu ar
fi fost însoţită de jertfa omului. E o aceeaşi temă legendară a
Meşterului Manole sau a lui Avram Iancu, căpitanul ardelean
ce a înnebunit de dragul neamului său, trecând în legendă-
Este demn de consemnat aici că povestea populară a lui
Manole a fost tema de căpetenie a dramaturgiei române
postbelice. însuşi Nicolae Iorga ne-a dat un Manole, în Zidirea
Mânăstirei din Argeş, şi cu totul prin alte procedee, Octavian

241
Goga un al său Meşter Manole. La acesta din urmă se
păstrează doar sensul simbolic al legendei, încolo totul e de
cea mai pură factură cultă. Dintre toţi gândiriştii însă, Lucian
Blaga şi Adrian Maniu au încercat să ne dea simbolul şi
atmosfera de mister religios şi mit folcloric.
Blestemul de a nu putea dura nimic trainic decât prin
jertfa a ceea ce-ţi este mai drag izvorăşte şi în Meşterul Manole
al lui Blaga şi în Meşterul lui Aarian Maniu, din tot ce poate fi
mai plin de înţeles legendar, din mistic şi nelămurit, din
pedeapsă şi blestem dumnezeesc. Aceste două opere, şi mai
ales a lui Lucian Blaga, se înfig adânc în ev mediul românesc.
De fapt, aceasta este una dintre predominantele esenţiale ale
poeziei şi gândirii blagiene. Găman şi Bogumil, Manole şi
Mira reprezintă ceea ce am numi latenţele sufletului şi
etnosului românesc. Păduratecul Găman, reprezintă pe omul
pământului ev mediului nostru, pe cel ce gângăveşte dureros
de mistic, slavoneasca „pomiliu nas Boje, boje moi!“, pe ce-l
ce vine din:
„Pădurile cu bărbi şi cu edere, e locul tău, unde sălbăticiuni
îşi bagă botul în sicriul ape lor”. Pe când stareţul Bogumil, pe
sufletul plin de credincioşenie, ce împacă şi ţine cumpăna
dreaptă, între cel dintâi şi Meşterul Manole, eroul plin de
jertfa de sine, şi Mira, soră bună cu izvoarele şi căprioarele,
cea mai ingenuă creaţie femenină.
Adrian Maniu ne face o aceeaşi invitaţie spre
medievalismul românesc, spre o lume de mit şi legendă cu
Meşterul său. Cu o artă simplă, lineară, pe care am întâlnit-o
şi în poezie, poetul iconarismului nostru primitiv ne prezintă
o lume tot veche, de fauni, de fepturi şi „cuminţenii ale
pământului*, de cioburi şi oseminte, de hârci, — „o mână
neagră iese din şanţul blestemat”, „acest ţap, om a fost,
Dumnezeul templului aici odată ; „sub noroi priviţi-i copitele
de ţap şi coarnele”... Ca în altă parte să reîntâlnim pe poetul
fluent şi melodios

242
 Amintirea ta vreau să fie sfinţenia gândului nou,
Fiecare stâlp din aste ziduri
Se va înălţa subţire ca mijlocul tău.
Ferestrele vor avea adânca-ţi privire;
Turnurile au să fie ca braţele tale răsucite de
chinuri
Şi tăcerea sub bolţi va suspina.
Razele, pătrunzând prin ferestre,
Au să fie părul tău despletit;
Altarul larg ca un şold de mamă
Şi sufletul tău—luminiţă de altar.

Iată ce patetism liric şi dramatic a oferit poeţilor noştri

legendara poveste a Meşterului Manole.
Făcând abstracţie de celelalte drame ale lui Lucian Blaga:
Avram Iancu, una dintre cele mai bogate şi spectaculoase
creaţii, Cruciada Copiilor, admirabilă realizare a teatrului
nostru contemporan şi Daria sau Fapta, simple drame
freudiste, să ne oprim puţin asupra unei alteia, ce şovăe între
mit şi psihologism modem — Tulburarea apelor. Prin
structură şi atmosferă, ea tinde să ne cufunde tot in acelaşi ev
mediu românesc atât de scump autorului ei. Acţiunea
acesteia, aruncată tocmai în veacul al XVI-lea în Ardeal, pe
timpul frământărilor de reformă, vrea să ne înfăţişeze drama
intimă a cărturarului Popă şi a Nonei. De-o-parte „Călugăriţa
roşie misionara învăţăturii lui Luther, pe de alta
credincioşenia românească de veacuri, păstrată de Pătrăsia
sau de acel hulit Moşneag, care crede că

Isus e piatră,
Isus e muntele
Totdeauna lângă noi— isvor limpede şi mut,
Totdeauna lângă noi—nesfârşire de lut.
Fără cuvinte—cum a fost pe cruce
Isus înfloreşte în cireş

243
 Şi rod se face pentru copii săraci.
Din flori îl adie vântul peste morminte;
El pătimeşte în glie şi pom —
Şt răstignire e în fiecare om —
Şi unde priveşte: Isus moare şi ’nvie...

Victor Papilian, prin misterul său creştin ortodox — Cerurile

spun, încheagă şi el într'o creaţie reală o aceeaşi atmosferă
plină de dramatisme a Ardealului macerat de luptele
religioase.
Simbolicul titlu adăposteşte în miezul lui toată, drama
clasei conducătoare de dincolo de Carpaţi, predestinată să se
nască din inima neamului şi să trăiască spiritul ortodox al
dumnezeiriv iar pe de altă parte, tentată şi de multe ori
nevoită să adere la vieaţa istorică a unui alt popor, să-şi
însuşească un alt spiritualism creştin. Acel Ion Cornea al lui
Victor Papilian, feciorul voevodului cnejilor români din
ţinutul Bârgăului, este prototipul ardeleanului ispitit de
marea învăţătură a Apusului reformat, cu disputele lui
nesfârşite ale zecilor de curente religioase, la care el, copilul
păduratecului ţinut transcarpatin, aderă si si le însuseste pe
rând. Iar din această însuşire, decurge deslipirea lui de neam,
de limbă şi de biserica ortodoxă. Rătăcit bătut de toate aceste
curente, în momentul de cel mai pur dramatism, apare
preotul Pavel, păstrătorul credinţei lui străbune, şi-i pune în
faţă icoanele pictate de el altădată, pe Dumnezeul uitat.
Minunea împăcării se săvârşeşte, împăcare dintre el şi
Dumnezeu, dintre biserica sa si neam. Pentrucă fiecărui ins şi
„fiecărui neam, Dumnezeu îi hărăzeşte o parte din nesfârşita
lui comoară. Unele glăsuesc într’un fel, altele într'alt fel.”
Legătura dintre biserica neamului, dintre ortodoxism şi
poporul nostru, disputele nesfârşite de spiritualism creştin pe
teme atât de diverse, revine în întreaga creaţie, a lui V.
Papilian, sub diferite forme de artă, teatru, nuvele, roman.

244
 Din o aceeaşi substanţă creativă — a misterului religios, a
mitului etnic, tradiţionalist, ca şi a psihologismului modern,
— s'a închegat şi literatura dramatică a lui Ion Marin
Sadoveanu.
Căci, poet cu reale însuşiri — realizate sub unghiul
lirismului gândirist, acesta este în deosebi prin structura-i
intimă şi prin cultură un om al teatrului, în larga accepţie a
cuvântului. Subtil şi conştiincios cronicar dramatic — mulţi
ani de-arândul al revistei „Gândirea”, al cărui rod este cuprins
de volumul Drama şi teatrul. Ion Marin Sadoveanu ne-a dat
el însuşi trei lucrări originale: Metamorfoze, Anno Domini... şi
Molima.
Prima, mai mult o poemă lirică, cu versuri de un
parnasianism pur, cuprinde o întâmplare alegorică a
sufletului copilei Psyhe; departe de o acţiune gâlgâitoare,
pasionantă, poema este o delicată şi bogată în tonuri feerie
dramatică.
Anno Domini..., parabolă într'un act, cum o denumeşte
autorul, este o compoziţie teatrală pe cât de scurtă, pe atât de
complexă în motive şi simboluri. In ea se întâlnesc,
ciocnindu-se până la dramatisme, pasiunea spiritului cu
omenescul, cu mizeria cărnii; spiritul burghez, comod şi
suficient, cu o elită superioară prin temperament ori cultură.
Ion, tânărul care nu poate să-şi vadă pe părintele desfigurat,
în descompunere, şi care totuşi la chemările muribundului se
sacrifică, dându-şi propria vieaţă, este tot ce poate fi mai
semnificativ. Are ceva din omul Dumnezeu, prin tangentă din
Meşterul Manole, din omul care prin jertfe şi chinuri se ridică
la imaginea lui Christos. Prezenţa tânărului teolog Claudiu,
prin discuţii şi riposte încheagă şi mai mult caracterul mistic
al dramei.
Cu cealaltă lucrare, cu Molima, Ion Marin Sadoveanu se
fixează cu totul în altă atmosferă. Conflictul dintre Viorica şi
Mihai, cu Maria de altă parte, tinde să ne prezinte, după o
factură cu totul personală, un aspect al dramei burgheze

245
româneşti. Dar dincolo de aceasta, de eroi bine prinşi, vii şi de
o acţiune ingenios condusă, ni se lasă să vedem că vieaţa
oamenilor săi e mânată de un destin al lor, pe care li-l dau
pământul şi sângele.
... „Iorgu: Nu băiete! Tu nu ştii ce vrea să zică să trăieşti pe
un pământ pe care să nu-l simţi că-l ai sub picioare... Nu-i
adevărat, Mihai Dobrogea îşi arată singură sufletul ei de
moarte. Şi atunci se alege: ori fugi, ori rămâi turburat în faţa
salcâmilor ei rari, albi de praf, ca nişte zidari!" (pag. 9).
Dobrogea, cu pământul ei dezolant, cu o etnicitate,
specifică — prezenţa lui Ali în această dramă e plină de înţeles
— imprimă piesei lui Ion Marin Sadoveanu un ton sumbru,
predominat de aripile morţii ori ale singurătăţii. Tonul acesta
ce predomină întreaga creaţie a lui Ion Marin Sadoveanu,
dramă şi poezie, ţine să se întâlnească cu al lui Emanoil
Bucuţa, celălalt cântăreţ al Dobrogiei, al morţii şi dezolării.

Poetul Vasile Voiculescu vine şi el cu o contribuţie la

teatrul contemporan, pe cât de personală pe atât de
semnificativă. Cele două drame: ale sale — Fata ursului şi
Umbra, ne întăresc şi ele pe autorul lor ca un adânc
cunoscător al sufletului şi autohtoniei noastre rurale. In
prima, dincolo de drama intimă a Vidrei şi de afabulaţia
legendară a ursului, noi trebue să vedem frământările vieţii
rurale, etluviile neostoite de autohtonism, ce ţâşnesc din
stâncile şi bolovanii satului carpatin. De fapt, continua
revenire a acestuia pe scenă ni-1 indică ca pe eroul principal.
Satul însă, cu patetismul lui dramatic, îl regăsim mai
realizat, mai viu şi mai plin de în: ţeles în Umbra. Peste el,
când occidentalizat de anumiţi factori, când desfigurat de
oameni târîţi din legea veche, ca acel Jorj, mediocru impiegat
de birou, pluteşte umbra babei Savilla, un adevărat strigoiu
viu al satului, ce nu se resemnează să moară, ca şi umbra fetei
învinse de sfintele ei păcate — revers al unei drame intime.
Substanţialitatea dramelor lui Vasile Voiculescu constitue

246
un alt aspect al tradiţionalismului românesc în teatru, privit
dintr'un unghiu al contemporaneităţii.

Pe Gib. I. Mihăescu cu „Pavilionul cu umbre” al său face

să-l apropiem de psihologismul freudist al dramelor lui
Lucian Blaga: Fapta şi Daria.
Şi în această creaţie, Gib. Mihăescu ni se relevă acelaşi
meşter scotocitor al sufletului omenesc, întâlnit în nuvelele şi
romanele prezentate în altă parte a lucrării de taţă. Prozatorul
de mari proporţii şi de personale plăsmuiri adăpostea în fiinţa
lui de creator şi un dibaci şi ingenios autor dramatic. Câtă
vieaţă n'a închegat el în jurul acelui pavilion cu umbre. Ce
dramă plină de patetism îl frământă pe boerul Ilarie, ce-şi
urmăreşte pe Liliana, fiica în care se întruchipa fosta lui soţie
omorîtâ altădată în vâltoarea unui păcat conjugal. Şi câtă artă,
câtă infinitate de nuanţă pune Gib. Mihăescu în realizarea lui
Geo, corupătorul de mai înainte şi cel care este nevoit să bea
din propria-i otravă, pentru a sfârşi prin împuşcare.
In Pavilionul cu umbre, vom întâlni pe acelaşi explorator
al infernului omenesc, plin de patimi şi obsesii amoroase, cu
reale însuşiri de mare autor dramatic. Jucat în acelaşi timp cu
„Meşterul Manole" al lui Blaga, putem socoti anul 1928 ca anul
de superbe afirmaţii ale dramaturgiei gândiriste.
Victor Ion Popa cu Ciuta, fragmentar publicată în
„Gândirea" din 1921, cu Muşcata din fereastră şi Tache, Ianke
şi Cadăr, aduce şi el o contribuţie destul de pregnantă
dramaturgiei de azi. In deosebi primele două i-au adus.
autorului lor un binemeritat succes, întruchipând prin ele
dramatic semănătorismul literar, cu vieaţa lui patriarhală, cu
dramele ţărăneşti şi peisajul coloristic al satului. Micu, Conu
Grigore sau Preotul Ilie Udriş sunt realizări ale lui Victor Ion
Popa, de o factură personală prin aspectul şi psihologismul
lor.
Poet, prozator şi pictor, şi un adevărat cunoscător al
scenei, avem tot dreptul să aşteptăm dela autorul „Muşcatei

247
din fereastră” creaţii ce îl vor impune şi în acest compartiment
ca un realizator de elită al genului.

Streină de peisajul spiritual al neamului, Comedia

Fantasmelor a lui Dan Botta se fixează în zone îndepărtate, de
medievalism şi umanism italian — la răscrucea a două veacuri,
când se încrucişau stiluri de vieaţă deosebite. Prin însuşi
subiectul ei, această aşa zisă comedie, căci numai comedie nu
este — tinde să ne prezinte o întreagă epocă plină ea însăşi de
dramatisme — epoca Borgilor: a Papei, a lui Cezar şi Lucrezia
Borgia, a Cardinalilor şi a lui Savonarola şi Machiaveli. O lume
atât de vie şi pregnant prezentată defilează prin faţa ochilor
noştri, cu atâtea crime şi intrigării, cu comploturi şi desfrânări
celebre, cu dispute de dogmă catolică, toate şi mai ales toţi
neliind decât creaţii ale propriilor lor halucinaţii. Şi aici stă
ingeniozitatea dramatică a lui Dan Botta —. de a ne prezenta
dintr'un unghiu nou această realitate istorică, ca rezultat al
unor fantasme, născute în întunerec şi ridicate la rangul de;
adevăruri şi principii în lume.

*
* *

Prezentată atât de succint, dramaturgia gândiristă

constitue, după cum spuneam şi la început, o reală
contribuţie de artă nouă ce nu a făcut altceva decât să se
împletească minunat cu celelalte valori ale „Gândirei”.
Prelungire a aceloraşi temperamente artistice şi realizare a
unor frecvente motive literare, desigur că şi teatrul creat de
gândirişti a avut şi are încă de întâmpinat numeroase piedeci.
Căci, căutând a se sustrage dintr'un ritm al vremei, ce părea a
se impune, de a se refuza tentaţiilor vulgare sau succesului
facil, indiscutabil că şi această valoare a stilului nou a fost
dintr’un început subestimată. Ea încă nici astăzi nu este
înţeleasă şi în deajuns de apreciată de elita noastră

248
intelectuală. Şi doar acesta este semnul sub care se va desvolta
arta dramatică română.
Pe lângă valorile impuse în acest domeniu al creaţiei, dela
primul caiet, „Gândirea" a exercitat un continuu antrenament
de educaţie a gustului nostru public.
Ani de-a-rândul paginile ei au înserat juste aprecieri
asupra pieselor jucate de cele mai de seamă scene româneşti
sau numai scrise. Acea permanentă cronică teatrală a
„Gândirei”, deţinută de condeie pricepute în ale genului —
mulţi ani de Ion Marin Sadoveanu, apoi de George Mihail
Zamfirescu, Toma Vlădescu Paul sau Dan Botta, a constituit
un real îndreptar al gustului nostru public.

NOTĂ BIBLIOGRAFICĂ: Colecţia revistei “Gândirea”.

249
 D. CRITICA LITERARĂ, ESEUL, FILOSOFIA

Din multele acuzaţii ce i s'au adus „Gândirei”, unele au

gravitat în jurul acestei probleme: că n’a avut un spiritus
rector, adică, că revista care a navigat aproape 20 ani de zile
în apele tulburi ale literaturii române postbelice, n'a avut un
cârmaciu. Cu alte cuvinte, un critic oficial, un domn cu morgă
profesorală, cu ochelari, cu salon şi cu ceai, şi care să împartă
în dreapta şi in stânga gratulări, gâdiliri şi epitete, care mai de
care mai ornante. Un asemenea „cârmaciu ce-i drept,
„Gândirea" n’a avut. Şi pentru asta a înfruntat anii.
Ea a avut însă o spiritualitate a ei, pe care am văzut-o
jalonată de un veritabil spiritus rector—de Nichifor Crainic,
căruia i s’au adăugat o serie întreagă de maeştri ai condeiului,
ce-au dus la închegarea unei adevărate dogme literare. Alături
de aceşti comandanţi de drum lung, de vizionari perpetui ai
unei alte realităţi artistice, ce trebuia împământenită din şi în
inima neamului, „Gândirea" a mai avut, în decursul celor 18
ani de apariţie, o mână de spirite cultivate, crescute în
ambianţa gândiristă, şi care au făcut oficiul de critici literari,
de înregistratori ai opiniei şi faptelor curente din domeniul
literaturii, al ideilor şi cărţilor la zi. Este, desigur, o muncă,
care de multe ori se pierde în cotidianul efemer. De multe ori
însă ea reuşeşte să se sustragă efemerului, şi să se impună ca
o realizare a individului, ca un bun spiritual.
Cine răsfoeşte primii ani ai revistei este izbit de bogăţia de
note literare, ce-i drept la început cam prea „note”, scurte
înserări pe marginea fenomenului literar. Ele erau făcute de

250
un Ion Darie, alias Cezar Petrescu, care scria o bună parte din
materialul revuistic al primilor ani. Alături de acesta trebue să
consemnăm un alt nume, care s’a impus în gazetăria noastră
ca un occidental, pe D. I. Cucu. S'au adăugat cu timpul un G.
M. Ivanov, Blaga, I. M. Sadoveanu, Isaia Tolan, Al. Marcu, Em.
Bucuţa, T. Vianu, V. Băncilă, pentru a trece să fie deţinută, în
mod permanent, ani de-a rândul, de Al. Bădăuţă.
Al. Bădăuţă a fost acela care a pus început acelei cronici
literare a „Gândirei", pentru a li continuată într’un alt spirit
de Const. D. Ionescu, şi închegată definitiv, cu un aspect
caracteristic al ei, de Ovidiu Papadima.
Simple notaţii, mai mult impresioniste, şi fără un caracter
amplu, de muncă organizată, cronicile literare ale lui Al.
Bădăuţă sunt trâmbe luminoase de analiză incisivă asupra
culegerilor poetice şi în deosebi asupra volumelor de proză
literară. Cei cinci ani de muncă migăloasă (VII-XI) sunt
pentru fostul secretar al „Gândirei" ani de trăiri intense a
fenomenului nostru literar, pentru a cărui înţelegere nu ne
putem lipsi de notaţiile pătrunzătoare ale acestuia. Acele
Note scrise cu prilejul apariţiei romanului „Întunecare”, sau
celelalte grupate în jurul unor teme ca: Romanul psihologic
românesc ori Romanul urban românesc, simple priviri în
contemporaneitate, sunt pagini de indiscutabilă înţelegere
literară.
Temperament liric, cu reale însuşiri critice, Const. D.
Ionescu dă cronicilor lui literare o amploare ce merge de
multe ori până la adevărate studii. De fapt, autorul lor s'a
ridicat în paginile revistei noastre până la noţiunea de eseu în
Profetul Bălcescu şi Drum înspre „Ţara de peste veac”.
Puţina contribuţie a lui Const. D. Ionescu dela „Gândirea",
continuată la „Ramurile" craiovene, atât de substanţială si cu
rare calităti stilistice, a întărit într o vreme de acerbă luptă
poziţia tradiţionalismului prin critică. (Două biruinţe
tradiţionaliste, Poema Mării, Drumul spre stele ş. a.)

251
 Cel care însă a închegat şi a dat o structură aparte cronicei
dela „Gândirea” este Ovidiu Papadima.
Dela notaţiile suculente dintru început ale lui Ion Darie,
D. I. Cucu, Tudor Vianu, Bădăuţă, la cronicile literare ale lui
Const. D. Ionescu şi în sfârşit la ale lui Ovidiu Papadima este
un drum pe cât de lung, pe atât de sinuos.
Ultima etapă, începând cu anul XII, aduce o definire mai
precisă noţiunei de cronică literară, înglobând-o si decretând-
o ca un „pendant" al gândirismului ideologic. Căci, cu o
literatură erarhizată după anumite norme etiologice,
„Gândirea", prin cronicarul său literar de-acum, înţelege să ia
poziţie de erarhizare a câmpului nostru creator. Autohtonie,
etnicism, spiritualism ortodox, toate valori gândiriste atât de
vii, — desigur că modalitatea criticei lui Ovidiu Papadima nu
se va fixa decât pe axa acestor valori, îmbinându-se perfect cu
noul stil artistic.
Astfel, deseori vorbind de Mihail Sadoveanu, acesta vede
în prozatorul moldovean un mare realizator, întrucât „s'a
coborît atât de mult în suflet şi în timp, până la rădăcinile
stejarului nostru etnic”, fiindcă „a pornit din etnic şi a rămas
aici", că „a plecat întotdeauna un ochiu atent asupra
fenomenului nostru etnic”. Mergând pe această pistă, Ovidiu
Papadima surprinde cu deosebită pătrundere o dominantă a
creaţiei sadoveniste: că înşişi streinii şi înstrăinaţii se supun
acestei autohtonii româneşti, „se moldovenizează.” Aşa se
întâmplă cu acel abate din vremea Ducăi Vodă, sau cu iacutul
din „Uvar”, şi nu mai puţin cu acel inginer francez — Bernard,
din „Nopţile de Sinziene", „care e învins de puterile adormite
ale locului”. încât numai integrarea scriitorului în etnic aduce
durabilitate operei sale, după cum desintegrarea —
perenitatea ei.
Nu mai puţin copioase sunt incursiunile ce le face
Papadima şi cu prilejul apariţiei culegerilor de versuri ale iui
Voiculescu, Pillat, Gregorian, sau ale altora mult mai tineri —
Vlaicu Bârna, Şt. Stănescu, Şt. Baciu, ori asupra volumelor de

252
ideologism ca ale lui Nichitor Crainic, N. I. Herescu, N. Roşu,
cu care prilej se afirmă cea de a doua predominantă critică:
spiritualismul ortodox, fiorul de dumnezeesc ce rezidă în
ţesătura oricărei opere durabile.
Axat de această normă dogmatică, Ovidiu Papadima
reuşeşte să facă cuvenita rânduială în literatura ţării sale, atât
de împestriţată într'o vreme. Şi a reuşit, întrucât în critica sa
literară cronicarul dela „Gândirea* aduce, pe lângă axarea
ideologică de care vorbeam, şi o ţinută morală, de
obiectivitate, de discernământ, de intuiţie ponderată şi un
metodologism universitar. Căci, învăţăcel al profesorului
Caracostea, unul dintre cei mai destoinici şi capabili, a Scut
ani de-a-rândul să trăiască ceva zilnic din sufletul magistrului,
din entuziasmul acestuia pentru literele noastre, adăogându-
i un mare debit de dârzenie, stăruinţă şi calm vulcanic al
sufletului ardelean. Multele lui cronici literare, fără de care nu
se va putea scrie istoria de mâine a literaturii noastre
postbelice, aşa cum trebuie să fie scrisă, aduc mult din acest
spirit ponderat, din logica închingată în argumente şi din
sfătoşenia entuziastă a ardeleanului.
Nimic din donchişotismul foiletonisticei noastre, din acea
autogratulare reciprocă, atât de curentă, şi nimic mai ales din
estetismul şi pretinsa erudiţie occidentală. Căci critica
noastră cunoaşte şi erudiţi de înaltă „formaţie spirituală", care
au parcă un penibil sentiment de a trăi în România şi a referi
despre o carte care este şi trebuie să fie înţeleasă româneşte.
Un galimatias, o încâlcire stilistică şi de idei abundă în
cronicile acestora, încât devin ilizibile.
Ori, Ovidiu Papadima are, ceea ce am numi cu un cuvânt,
aderenţă la realităţile noastre de cultură şi literatură. Adică de
a vorbi româneşte despre cărţi româneşti, care nu sunt nici
ale lui Bonciu sau Baltazar şi nici ale lui Fundoianu, ci ale lui
Cezar Petrescu, Victor Ion Popa, Ion Pillat sau chiar ale lui V.
Copilu Chiatră şi Ion Talpă, nume necunoscute, dar care aduc
ceva din reveneala pământului şi din bobul de dumnezeire al

253
sufletului neamului.
Acestei profunde axe structurale i se mai adaugă şi o
nativă înţelegere, o sensibilitate de poet, „Gândirea”
închizând în paginile ei chiar câteva poezii ale acestuia, ca şi
o informaţie bogată, pe care nu multe din elitele noastre
intelectuale o au. Astfel că, dacă temperamentul său de
sensitiv îi dă o fină înţelegere a creaţiilor spirituale, informaţia
bogată deschide largi orizonturi, pentru a privi mai obiectiv şi
mai just fenomenul literar.

2. Eseul

Trăim in epoca eseului. A eseului şi a romanului. Epoca în

care ştiinţa, filosofia, critica sau istoria, devin în bună parte
eseuri, după cum orice pagină în proză, orice notaţie
subiectivă, poate deveni fragment de roman.
Omul modern, liric, cu o structură aparte, dornic de a se
izbăvi de acele torturi ale veacului sau de a se informa repede
şi de a populariza idei, a creat ceea ce se numeşte eseu. Acest
gen al veacului nostru este — după cum spune Vasile Bâncilă,
exerciţiul specialiştilor, când vor să se plimbe dincolo de
specialitate, şi al celor fără specialitate. Eseul este
specialitatea amatoriştilor sau a celor cu mai multe
specialităţi, a sufletelor polivalente. A poeţilor, când gândesc
să facă filosotie şi a filosofilor, care au „inimă", care vor să facă
poezie.
La noi, încercat de Odobescu şi cultivat de un Pârvan,
Goga, Iorga, A. C. Cuza, a ajuns să fie şi el creaţia prin
excelenţă a gândiriştilor. Să enumerăm deocamdată numai
nume ca: N. Crainic, Pillat, Dragnea, T. Vlădescu, Dan Botta,
Pan. M. Vizirescu sau: Lucian Blaga, Vasile Băncilă, Tudor
Vianu, Grigore Popa, Septimiu Bucur. Pentru a face abstracţie

254
de universitari ca D. Caracostea şi I. Petrovici.
Numele lui Nichifor Crainic a revenit continuu în
cuprinsul paginilor de faţă. De fapt el va reveni sub pana orcui
va încerca să scrie istoria culturii şi literaturii noastre
postbelice. Căci, acesta astăzi reprezintă nu numai un simplu
nume, un pseudonim, cum li plăcea să spună altădată, ci un
moment hotărîtor în evoluţia gândirii şi a spiritualităţii
române. Un moment în care cultura şi literatura română
păreau a se afunda în haosul postbelic al marasmului
universal, şi când Nichifor Crainic îi aruncă acele puncte de
reper, spre adevărate culmi întrezărite de marii vizionari,
acele Puncte cardinale în haos. Iar când un marxism feroce
tindea să devină copleşitor pentru statul nostru, când
democratismul ateu şi cosmopolit era pe punctul de a deveni
pustiitor, Nichifor Crainic vine cu acea Ortodoxie şi
Etnocraţie, care astăzi este catehismul omului nostru politic.
Dar, dacă Nichifor Crainic ar fi apărut în cultura şi literatura
română cu aceste două volume de profundă gândire şi încă cu
alte câteva tot atât de substanţiale, nu ne-ar fi fost dat nouă
dreptul să-l socotim aşa cum l-am socotit, moment hotărîtor
pentru spiritualitatea noastră. Şi spunem aceasta, întrucât ori
cât de greu ar cădea în cumpăna vremii cartea pe care o scrie
cineva, ea tot nu are valoarea cărţilor ce sunt scrise in toiul
adversităţilor. Astfel de cărţi sunt încununări de succese,
momente de reculegere ce dau răgazul de a privi melancolic
în urmă, de a vedea pe adversarul căzut definitiv, a strânge o
mână frăţească celui ce ţi-a sărit în ajutor şi a-i îndrepta şi lui
privirea spre alte culmi, întrezărite de tine. Sunt cărţi cu o
valoare intrinsecă, a lor, de substanţă, dar şi de o valoare etică,
ele tiind întru totul justiftcate şi prin izbânda ideilor ce le
cuprind.
Astfel de cărţi sunt ale lui Nichifor Crainic. Ele sunt
departe de a fi construcţii erudite, cu fişe si trimiteri necesare,
ci simple cărţi de eseuri, Nichifor Crainic fiind maestrul
eseului de ideologie literară. In faţa realităţilor noastre

255
spirituale, s'a găsit poetul şi luptătorul, pus în situaţia de a
reflecta, de a găsi mijloace de vehiculare a unor neînfricate
credinţe literare. Şi mijlocul a fost eseul. Studiul scurt,
esenţial, ce pătrundea în miezul problemei şi care fascina prin
debitul de poezie, prin stilul atât de adecvat genului, studii
care au apărut în paginile „Gândirei" în cursul atâtor ani.
încât, îşi poate imagina oricine ce extraordinară urmare au
avut aceste eseuri asupra contemporanilor. Ele i-au învăţat să
gândească şi să simtă din inima neamului, să vorbească, să
scrie şi să creeze în spirit românesc, să se găsească fatalmente
sub unghiul de vedere al gândirismului.
Şi, ceea ce a încununat o muncă atât de grea cu veritabili lauri
de biruinţă, au fost infinitele daruri înnăscute pe caret e-a
avuţ şi le are Nichifor Crainic. Ele i-au fost recunoscute în
toiul luptei de chiar adversarii săi, astfel că suntem la adăpost
de cei care ar vrea să ne decreteze de simpli laudatori. De
mult, într'un număr din „Viaţa Românească" (1926 pag. 357),
d. M. D. Ralea spunea: d. Nichifor Crainic scrie în primul
număr al „Gândirei" un remarcabil articol — program, în care
caută să justifice, după consideraţii generale, esenţa şi
legitimitatea tradiţionalismului. Amintim în treacăt cu ocazia
acestui articol câteva din calităţile eminente ale autorului:
pătrundere, logică, cultură, talent şi mai ales seriozitate.
Majoritatea intelectualilor se pot împărţi in două categorii:
acei care In fiecare problemă înţeleg deodată fenomenul
fundamental şi acei care rămân întotdeauna la un aspect
auxiliar, explicând totalitatea printr'o slabă fracţiune.
Domnul Nichifor Crainice dintre cei dintâi". Nimic mai just
decât ceea ce spunea încă din 1926 d. M. Ralea.
Nichifor Crainic este într'adevăr înzestrat cu un rar spirit de
pătrundere. Am putea spune cu o clar viziune, pe care o au
numai marii poeţi şi vizionari, cu o pasiune şi talent şi cu o
cultură fără de care nu se poate impune un luptător, un
ideolog, pe plan spiritual de mari proporţii. Pătrunderea şi
marea putere de mânuire şi disociere a termenilor, analiza şi

256
susţinerea fascinantă, redată într’o formă impecabilă, este tot
ce caracterizează eseistica lui Nichifor Crainic. Acolo unde
spirite îndopate numai de cultură şi de erudism sterp nu fac
altceva decât să lipească noţiune lângă noţiune, pentru a
susţine o opinie, cel mai autentic gânditor al românismului
postbelic, pătrunde şi ordonează cu viziunea lui de poet,
disecă noţiunile cu bisturiul marelui logician. (Ar fi să ne
amintim acele polemice atât de academic duse cu Eugen
Lovinescu sau C. Râdulescu-Motru. A doua neatârnare —
1926; Mistificarea Românismului şi Spiritualitate şi
Românism—1936.) Pătrunzând acolo unde logica se opreşte
şi unde numai poeţii pot ajunge în miezul problemelor, în
infinitezimale analize, Nichifor Crainic se ridici apoi volburos,
către cele mai înalte culmi de sinteză şi vizionarism. Căci doar
numai el, poetul cu o bogată fantazie, unit cu gânditorul, cu
vizionarul, e în stare să se avânte către înalte piscuri
întrezărite. Astfel că, mulţimea de eseuri publicate de-a-
lungul anilor în paginile „Gândirei şi adunate în cele două
volume, ca şi acea originală construcţie a statului etnocratic,
toate nu sunt decât rezultatul celor două atribute amintite
mai sus: analistul, logicianul Crainic, îmbinat într’un tot
perfect cu vizionarul, cu spiritul de largă sinteză.
Dar aceste mari calităţi —de analist şi de sintetizator,—
dacă nu ar fi sudate de un talent şi de o mare patimă ce pune
în ceea ce discută, ca şi de o largă cultură, Nichifor Crainic ar
fi ceea ce sunt mulţi dintre adversarii săi: un spirit mediocru,
îmbibat până la saturaţie de erudism şi care nu ar face altceva
decât să molfăe între gingii iasca unor idei sterpe. Ori tocmai
talentul, patima de a susţine sau de a respinge o credinţă, cu
cultura ce dă orizont, perspectivă, este tot ce pecetlueşte
gândirea lui Crainic.
Odată, demult, „Gândirea" ne aducea un eseu al acestuia
despre Bălcescu. Era minunat prin interpretarea aşa de
personală a acelui ce a murit de dorul ţării pe meleaguri
străine, ca şi prin fraza şi bogăţia de informaţii. Ni se promitea

257
atunci un studiu mai amplu şi o vieaţă a sfântului dela
Palermo. Şi am aşteptat cu înfrigurarea cu care aştepţi cărţile
rare, pe care le socoţi cele mai alese daruri spirituale. Am spus
atunci că Nichifor Crainic ar fi cel mai destoinic prezentator
al vieţii Bălcescului, întrucât in sufletul lui este ceva din
sufletul marelui vizionar. Este patima pe care o au luptătorii
de totdeauna, patima care transformă munca în sfinţenie şi pe
scriitor în profet.
Şi în eseistica lui Nichifor Crainic găsim un extraordinar debit
de patimă, care de multe ori duce la acel râs dureros, ce ţi-l
dau comediile lui Caragiale, patima pe care a pus-o în
respingerea celor ce se credeau anexe ale occidentului, şi
întotdeauna patima ce transformă scrisul în literă sfântă,
multe din paginile lui Nichifor Crainic fiind pagini pline de
sfinţenie, de minunată dogmă literară şi spirituală a veacului.
De multe ori însuşi autorul e un mucenic, un glas al
poruncilor noastre ca neam. „...Eram doar glasul banalităţilor
fundamentale ale vieţii noastre ca neam. Desfundam de sub
molozul de minciuni ale prezentului capete de drumuri ce vin
din fundul veacurilor româneşti şi trebue să taie panglici de
aur în besna viitorului".
Eseist de mare talent, deţinător al unei serioase culturi, al
filosofiei antice şi moderne, Nichifor Crainic deţine prin
excelenţă cultura ţării sale şi înţelesul ei înalt. Recitească, cine
vrea să se convingă ce înţelegere adâncă dă acesta lui Bălcescu
sau Cosbuc, lui Nicolae Iorga sau Mihail Eminescu. In sufletul
lui, parcă, s’a adunat întreg neamul cu durerile şi bucuriile lui
în nădejdile de mai bine, neamul pe care îl regăsim şi in
Articolele politice ale lui Eminescu, în Naţionalism şi
Democraţie a lui Popovici sau Memorialele lui Pârvan.
Românismului eminescian şi antedemocratismului
înflăcăratului ardelean, căruia Crainic îi dă formula atât de
cuprinzătoare în etnocratism, gânditorul nostru
contemporan adaugă creştinismul, ortodoxismul, adevărate
chei de boltă.

258
 Dar Puncte cardinale în haos ca şi Ortodoxie şi Etnocraţie
sunt cărţi nu numai de adâncă substanţă ci şi de o impecabilă
formă. Eseul ideologico-literar al lui Nichifor Crainic
fascinează nu numai prin logica şi dialectica-i caracteristică,
prin pasiunea pe care o risipeşte cu atâta dărnicie şi cultura
ce o conţin acestea, insă şi prin forma lor seducătoare. In ele
găsim pe poetul „Ţării de peste veac”, pe mânuitorul de
armonios vers, frazele lui fiind şerpuiri de izvoare gâlgâitoare,
ce sar din piatră în piatră, şi care te poartă prin peisagii de un
colorit încântător. Ele, când îţi sună în suflet ca trilurile unui
flaut de peisagiu virgilian, când îţi străpung inima, fraza
subsumându-se neîncetat ideilor, care în substanţa lor capătă
ici arcuiri de boltă, ici struniri de coardă, sau săgeţi ce merg
la ţintă. Ici, ea devine bogată, amplă, plină de imagini şi
savoare poetică, când susţine adevăruri şi poziţii ideologice
indiscutabile; dincolo, scurtă, tăiată în două, condensată, de
o sprinteneală şi vioiciune sarcastică, când caută să respingă
monstruozităţi spirituale, să împroaşte în obrazul celor ce
ating fiinţa neamului. In faţa adevărului revelat însă, Crainic
devine profetul poet, proza ideologică apropiindu-se atât de
mult de poetica lui Pârvan; cuvintele rimează între ele şi
lectorul se simte dus când alături de neamul care suferă, când
de Isus prin grâul românesc; când capătă aripi vultureşti, spre
a se avânta către azurul bolţilor divine, de unde să privească
dumnezeirea, când scânteieri de fulger, care luminează iadul
durerilor neamului şi al durerilor sale. Aici îţi încreţeşte
fruntea sub închegarea unor gândiri teologale, aci te ia cu el
pe culmi înalte, de unde poţi întrezări splendorile paradisului
pierdut, după care tânjim.
Şi întotdeauna o pagină din eseistica lui Nichifor Crainic
este o pagină de sublimă artă şi de profundă gândire. Te
încântă şi îţi crează o stare sufletească similară aceleia pe care
ţi-o crează poezia lui Eminescu, Nichifor Crainic fiind un
artist desăvârşit, un distins cugetător creştin, un filosof al
artei şi un pedagog al neamului.

259
 Alături de Nichifor Crainic, cei care întregesc structura
eseului ideologico-literar sunt: Ion Pillat şi Radu Dragnea;
Toma Vlădescu, Dan Botta, Pan. M. Vizirescu şi Vasile
Munteanu. Nume pe cât de integrate într'o aceeaşi
spiritualitate, pe atât de aparte ca realizare eseistică. Căci, mai
mult decât în ori care compartiment spiritual, în acest
domeniu al creaţiei personalitatea creatorului se afirmă mai
categoric şi mai evident. Vasile Băncilă spunea că dacă voim
să ştim ce poate cineva, să-l punem să facă un eseu. In bună
parte are dreptate.

Ion Pillat aduce în câmpul eseisticei noastre ceva din

limpezimea poeziei sale de plai argeşean şi din
temperamentul său de liric prin excelenţă. Poet prin naştere,
înţelege că mai presus chiar de acest dar divin stă cultura, şi
îndeosebi cultura literară, Ion Pillat fiind un pasionat şi
profund cunoscător a tot ce înseamnă creaţie românească,
dela poezia mioritică la Eminescu sau Crainic, şi dela Don
Quijotte, la Victor Hugo sau Rilke. Aşa că eseurile sale, ce
înfrumuseţează paginile „Gândirei”, sunt simple notaţii
sugestive, mai bine zis reflecţii pe marginea marilor creatori
români sau streini, Portrete lirice, cum atât de personal le-a
numit.
Pline de erudiţie, ele sunt departe de a fi erudite, de a li
încărcate de citaţii şi trimiteri. Totodată sunt departe şi de
acele eseuri pur expozitive sau pur analitice, reci, savante. Ci
pur şi simplu sunt interpretări lirice, în care găsim pe poetul
Argeşului sau al Mioricanilor. Căutările în marile literaturi ale
lumii, dela Baudelaire, a cărui fin interpretator este, la lirica
irlandeză sau americană, Victor Hugo sau Goethe, şi regăsirile
în spiritualitatea neamului, în marii poeţi anonimi ai
literaturii noastre populare sau culte, pledează pentru o
orientare conştientă la Ion Pillat, către marea traditie a
spiritului si brazda reavănă a tării.

260
 Incât şi prin activitatea eseistică, Ion Pillat este un pioner
al tradiţionalismului gândirist.

Radu Dragnea, colaborator dela primul număr al

„Gândirei", apare ca un sobru şi doct mânuitor al eseului
literar. Cel care a scris un înţelegător şi bun studiu asupra lui
Kogălniceanu, singurul rămas şi până în clipa de faţă, aduce
într'o vreme de desechilibru şi zarvă spirituală, o ţinută
ponderată, occidentală şi mai mult decât o largă înţelegere a
fenomenului nostru spiritual.
Seria de eseuri în jurul acelei atât de agitate dispute, ce a
cuprins vreodată elitele noastre intelectuale — disputa
generaţionistă, — ca : Trecerea între generaţii cu întregiri şi
răspunsuri, impuse de ritmica discuţiei („Gândirea” 1928)
Veşnic şi universal (după anul generaraţiilor, 1928) cu
Spiritualitatea lui Eminescu sau Matei Ion Caragiale, sunt
adevărate cărţi de vizită pentru Radu Dragnea, Ele ies din
banalul discuţiei pline de actualitate, fixându-se în zone înalte
de obiectivism ştiinţific, de pasiune pentru adevărul
ineluctabil şi de integrarea discuţiei în însăşi dialectica
spiritualităţii noastre de totdeauna.
Tradiţionalist prin educaţia semănătoristă de la
„Ramurile" craiovene, Radu Dragnea a aderat dintru început
la autohtonia gândirismului. Eseurile sale din paginile
„Gândirei”, ce se impun a fi strânse în volum, vor constitui
lectura cea mai substanţială a celor ce se vor a fi îndrumaţi în
ce are mai de preţ, mai românesc şi mai tradiţional
spiritualitatea noastră.

Toma Vlădescu, Dan Botta şi Pan. M. Vizirescu, gândirişti

din aceeaşi generaţie, aduc fiecare în câmpul eseisticei
contemporane o notă cât se poate de personală — structural
fiind cu totul deosebiţi.
Astfel, Toma Vlădescu compare în publicistica noastră de
idei ca un subtil şi fin prezentator al unor teme ce par cu totul

261
exotice de preocupările şi atmosfera gândiristă. Şi totuşi cât
de integrate sunt în ambianţa acestei reviste. Căci, căutând a
invoca umbra lui Mistral sau a ne informa Despre câţiva
călători chinuiţi — Peg[u]y, Mauras, Barres, Toma Vlădescu
ne vorbeşte de prieteni ce au atâtea afinităţi cu spiritualitatea
românească. Mistralieni, maurasieni, barresieni, iorghişti sau
gândirişti, toţi formează un aluat al particularităţilor noastre
naţionale. Iar Toma Vlădescu este un exeget al acestor
particularităţi, pe care când le urmăreşte în peisagiul
provensal, cu care se confundă prin cultură, când în cel
mioritic, de care se simte indisolubil legat şi prin educaţia
gândiristă.

De-o aceeaşi ţinută occidentală, mai erudit şi copleşit de

un lirism chinuitor este Dan Botta, autorul acelor Limite,
publicate în colecţia „Gândirea”.
Eseurile acestuia adunate în ultima vreme in volumul de
mai sus, aduc, fie când vorbesc Despre arta poetului, Poetica
lui Valéry, fie despre Unduire şi moarte, Frumosul românesc
sau Vasile Pârvan, o aceeaşi savoare poetică atât de personală,
cunoscută şi din Eulalii. Dar dincolo de această prezenţă
perpetuă, nedespărţită de fiinţa lui creatoare, îl întâlnim pe
Dan Botta eseistul de fine intuiţii şi de subtile disociaţii, pe
tânărul entuziasmat de frumosul românesc şi îndrăgostit de
etnicul neamului, pe care le prezintă nu numai maestru,
poetic, dar şi cu convingătoare logică a argumentelor, ce i-o
dă indiscutabila sa cultură clasică.
Lângă aceşti doi, Pan. M. Vizirescu ocupă o poziţie cu
totul alta. Poet şi el şi destoinic mânuitor de fraze ample şi
frumoase, Vizirescu aduce în scrisu-i eseistic ceea ce se
numeşte deplină aderenţă la fenomenul nostru spiritual. Fie
în O figură din lumea lui Creangă, fie în O prezentare
necuviincioasă a lui Eminescu, sau în Un păstor ne vorbeşte,
peste tot acesta îşi însuşeşte sau respinge vehement ceea ce
atinge fiinţa neamului. E in eseul lui Pan. M. Vizirescu o lume

262
de idei la începutul lor, ce caută a fi definite, conturate şi care
ne dau o justificată speranţă într o realizare de plan major.

Deşi paginile „Gândirei" n’au mai văzut de multă vreme

numele lui Vasile Munteanu, totuşi acesta, prin contribuţia
lui iniţială şi mai ales prin substanţa scrisului său de
totdeauna, se fixează ca cel mai veritabil gândirist.
Stabilit de ani de zile la Paris şi preocupat cu studii de
literatură comparată, colaboratorul de altădată al revistei
noastre nu are soarta multor compatrioţi de ai noştri, aruncaţi
de împrejurări în peisajul cultural al altor ţări, unde să se
piardă în sahara unor sterpe preocupări, uitând de vieaţa
spirituală a neamului. Ci, printr'o continuă şi largă
pătrundere, Vasile Munteanu prezintă în marile reviste
franceze aspecte literare româneşti cu un rar dar şi o subtilă
înţelegere. Urmare a acestor preocupări a fost a sa Panorama
de la littérature roumaine, atât de mult apreciată, fiind
singurul îndrumar complet şi obiectiv al creaţiei noastre
contemporane.

Nichifor Crainic, Ion Pillat, Radu Dragnea* Toma

Vlădescu, Pan. M. Vizirescu, Vasile Munteanu, câte nume tot
atâtea realizări distincte în câmpul eseului românesc, care,—
oricine cred va trebui să recunoască — este o realizare prin
excelenţă a „Gândirei". Eseul de substanţă literară, alături de
cel filosofic, nu a făcut decât să contureze şi mai mult o
ideologie literară afirmată pe planuri atât de diverse şi care
este gândirismul.

Dacă în eseul literar Nichifor Crainic a izbutit să impună

o factură atât de personală, dozată cu acel real simţ de
pătrundere, de cultură şi de indiscutabil talent, nu mai puţin
Lucian Blaga a izbutit să facă şi el o adevărată şcoală in

263
eseistica filosofică. Vom întâlni şi in acest compartiment
gândirisdc, ca alături de maestru să se afirme pe game diferite
structuri de veritabili cugetători ca: Tudor Vianu şi Vasile
Băncilă, sau tineri ca: Grigore Popa, N. Roşu, Septimiu Bucur,
Niţă Mihai.
Intrucât Lucian Blaga face saltul dela eseu la închegarea
unui sistem de filosofic românească, înţelegem să-i rezervăm
un capitol aparte.

Tudor Vianu, în peisajul culturii române, are un nume şi

un loc bine definit, astfel că nu e uşor lucru ca în câteva pagini
să surprinzi această complexă personalitate în tot ce are ea
mai bogat şi divers. Totuşi, pe cât ne permite economia
lucrării, vom încerca.
Pe Tudor Vianu îl întâlnim pentru prima oară în paginile
„Gândirei" din 1924, cu un substanţial eseu Statul ca îndreptar,
scris în numele unei generaţii tinere într'o problemă pe care
o ridicase Nichifor Crainic prin acel „Parsival", ce marchiază
un moment capital în eseistica noastră. Acesta spunea că: „In
locul sufletului etnic ea vrea să-şi scoată un îndreptar din
ideea statului". Ceea ce ne interesează mai mult aici nu este
ideea în sine, ci faptul că Tudor Vianu vorbea în numele unei
generaţii.
Au trecut ani de-a-rândul şi paginile „Gândirei” aduceau
cu fiecare număr când un eseu, când mai multe note şi
recenzii pe marginea cărţilor. Această activitate de început a
făcut pe mulţi să vadă în Tudor Vianu pe adevăratul critic al
generaţiei ce se ridica, jar pe alţii să regrete profund că a
sacrificat critica literară pentru o „mediocră” carieră
didactică. Afirmaţia conţine o parte de gratuitatea, pe care
unn sunt obişnuiţi s’o facă. Tudor Vianu a făcut şi o strălucită
carieră universitară şi s’a impus şi ca cel mai capabil critic
literar al generaţiei sale.
Tânăr membru corespondent al Academiei, acesta frământă
un câmp de idei puţin desbătut la noi: arta şi ştiinţa ei—

264
estetica. Dualismul artei, Arta şi frumosul, şi în deosebi cele
două compacte volume din Estetica sa, clasice prin poziţia şi
tonul cu care sunt puse problemele frumosului, îi dau dreptul
în a se considera cel mai erudit estetician pe care-l are cultura
română. Iar Poezia lui Eminescu, studiul asupra poetului Ion
Barbu, diferite comentarii şi prezentări ca acelea ale
pictorului Medrea sau ale simbolistului Macedonski ne
îndrituesc să considerăm pe acesta ca pe un emerit critic
literar al contemporaneităţii.
„Gândirea" a văzut publicându-se în paginile ei
majoritatea eseurilor ce lac cuprinsul volumelor amintite. Şi a
mai văzut încă o serie ce a dus la alcătuirea volumului: Poezie
şi filosofie. Mi se pare sugestiv titlul nu numai pentru esenţa
culegerii, ci pentru însăşi structura intimă a lui Tudor Vianu.
Căci, parcă, în fiinţa nimănui nu se întâlnesc şi nu se îmbină
mai minunat aceste două potenţe sufleteşti: poezia şi filosofia.
O activitate neîntreruptă de mai bine de zece ani, atât de
diversă la o primă ochire, nu se centrează mai perfect decât
pe linia celor doi termeni, ce par a fi polii unei aceleiaşi axe
sufleteşti. Poet prin temperament, şi încă unul dintre cei
dotaţi ai vremei sale, cu o activitate de luat în seamă —
împrăştiată prin paginile revistelor noastre postbelice —
Tudor Vianu a dovedit în studiile de critică literară sau de
estetică filosofică, o reală sensibilitate poetică. Fără de această
sensibilitate, desigur că cultura română ar fi fost lipsită de
studii asupra poeziei eminesciene sau a lui Barbu, ori de o
prezentare atât de înţelegătoare a poeziei macedonskiene.
Dar, ele ar fi fost departe de ceea ce sunt, dacă lirismului
poetic şi pasiunii pentru urmărirea ideilor nu s'ar fi adăugat
cultura impresionantă de care a dat dovadă, orientarea atât
de strălucită în câmpul culturii şi în deosebi al esteticei. Astfel
că ambele domenii de activitate ale lui Tudor Vianu, se
interpătrund, se completează, ajungându-se în telul acesta la
o contribuţie atât de personală.
Datorită acestui dublu aspect al personalităţii sale, de poet

265
şi estetician, avem apreciatul studiu asupra poeziei lui
Eminescu. Nimeni în cele patru decenii de istorism literar n'a
ajuns la interpretarea ce i se dă genialului nostru poet.
Pesimism şi natură, Voluptate şi durere sau Armonia
eminesciană, sunt capitole definitive de estetică literară.
Sensibilitatea poetului critic, de care aminteam, a trecut
dincolo de zonele raţiunii, în misterul inefabil ce alcătuieşte
sâmburele central al operei poetice. Şi prin aceasta se apropie
de practica critică a lui Henri Bremond sau Charles du Bos. In
capitole ca Eminescu şi etica lui Schopenhauer sau Luceafărul,
Tudor Vianu face acele copioase incursiuni în domeniul
filosofiei antice sau moderne, germană, relevându-se ca un
om de vastă cultură estetică şi filosofică. Pentru prima oară
marele Eminescu este fixat în ceea ce are el mai caracteristic
în concepţia sa, în viziunea filosofică eliatoschopenhaueriană,
în care îl plasează emeritul său interpret.
Departe de noi gândul de a vorbi de valoarea studiului
asupra poeziei eminesciene. Atenţia ce am acordat a avut de
scop de a pune în evidenţă cele două predominante esenţiale
ale personaliăţii lui Tudor Vianu, de care aminteam la
început: poetul şi filosoful, ce se completează reciproc,
ajungând la o structură ideală. Acestora se mai adaogă o
intuiţie critică reală, o ţinută distinsă, o meditaţie calmă, de
abstracţie senină, ceea ce aduce seriozitatea studiilor sale de
estetică literară sau filosofică, care, deşi bogat informate, cu o
tehnică bibliografică a controverselor sau a criticilor
cronologice concludent susţinută, sunt departe de eseurile
aride prin scienţismul lor, seci, lipsite de acea pasiune, pe care
ţi-o dă eseistica lui Tudor Vianu.
Şi aceasta pentrucă sub armura omului de cultură, a
eruditului estetician, se sbate o inimă de poet, necesară
eseului filosofic.

Vasile Băncilă, Cu primele pagini ale unui număr din 1926,

„Gândirea” aducea un alt nume nou în scrisul românesc — pe

266
Vasile Băncilă, cu câteva divagaţii pe o temă subiectivă :
Adolescenţa. De atunci, fiecare caiet din aristocrata revistă a
fost împodobit cu substanţiale studii ale acestuia pe diferite
teme: de ideologism filosofic sau literar, de pedagogie,
plastică sau critică.
Mi se pare însă că acea proecţie subiectivă de debut, de
care aminteam mai sus, prefaţează întreaga activitate
eseistică atât de bogată şi diversă a lui Vasile Băncilă. Se
vorbea aici de o superioritate a adolescentului asupra omului
matur, superioritate ce consistă din trăirea perspectivelor şi
întrebărilor metafizice, dintr'o voluptate a infinitului şi
surprindere de a exista sau chinul de a se lămuri, ca şi de o
dilata ţie a funcţiei logice, într’un cuvânt de o trăire a unei
adevărate epopei metafizice. Intr’adevăr, scrisul lui Vasile
Băncilă de atunci şi până astăzi, parcă nu face altceva decât să
încorse teze acest material intuit, această trăire de epopee
metafizică a adolescentului, s’o ordoneze in multele eseuri,
ce-şi trag viaţa dintr’o voluptate a infinitului, din chinul de a
se lămuri sau dintr’o pură dilataţie a funcţiei logice, într'un
cuvânt dintr'o realitate metafizică adolescentă.
Astfel că, ţinând seama de aceste coordonate sufleteşti ale
lui Vasile Bâncilă, înţelegerea pe care o dă Nichifor Crainic
acestui spirit de elită ne apare ca o subtilă pătrundere a celor
ce cresc şi se formează în ambianţa gândiristă : „Feciorelnic în
substanţă, senin in aparenţă, și adânc neliniştit in taină”. Aşa
este Vasile Bâncilă, pentru că feciorelnică este adolescenţa,
senină 'n aparenţă, plină de pitoresc, dar sbuciumată în
străfundurile ei.
Genul prin excelenţă al lui Băncilă este eseul, şi nici nu ar
putea fi altul. Eseul, pentru că el satisface în cnipul cel mai
minunat viaţa sufletească a acestuia. El răspunde perfect
tuturor problematizărilor, setei de infinit, chinului de a se
lămuri sau acelei plăceri, pe care o simte Băncilă, de a scrie.
Am impresia că adolescenţa, cu toate atributele ei atât de
minunt expuse de acesta, este o permanenţă esenţială a

267
sufletului său, iar ea nu se poate mai bine exprima decât prin
literatura eseistică.
Şi apoi eseul mai este şi un gen ce nu-şi leagă soarta de
argumente parţiale, ci de esenţial, de integral. O problemă de
orice natură, fie plină de gând, fie un simplu pretext, este
privită în ceea ce are ea mai trainic, mai viabil, încât şi pe
Băncilă nu-l interesează atât dacă spune adevărul ori nu, cât
viabilitatea ca atare a ideilor. Spre exemplu, in unul din
ultimele sale eseuri— Omul şi răsboiul (Gn., 1938), temă cu
simplu pretext de gândire, ne interesează mai puţin adevărul,
decât viabilitatea ideilor de care suntem izbiţi dela început
până la sfârşit: câ omul este o fiinţă religioasă ca şi râsboinică,
câ lupta este eternă, şi că răsboiul nu va dispare decât odată
cu omul, etc. Eseul este minunat prin dialectica lui, prin acel
dar de cauzerie al lui Băncilă şi mai ales prin atitudini atât de
personale într'o temă comună.

S’a spus că dacă Vasile Băncilă şi-ar strânge eseurile

publicate în mai bine de zece ani prin diferite reviste şi în
deosebi in „Gândirea”, ar putea închega la 7—8 volume. O
activitate mai mult decât prodigioasă şi atât de substanţială.
Poate că în acest refuz de a le orândui în culegeri de sine
stătătoare, să stea însăşi credinţa autorului in funcţia eseului
: de a fi prilej vag de trăire a unor probleme, ce se cer imediat
spuse, popularizate, eseistica lui Băncilă fiind plină de fond,
de sugestivitate, un conţinu, mijloc de informare de educare,
stimulând potentele intelectuale şi morale ale spiritului nou.
Căci scrisul acestuia se integrează indiscutabil în ritmica nouă
de vieaţă spirituală românească, alături de acela al lui Nichifor
Crainic sau Lucian Blaga.
Două sunt domeniile lumii de idei prin care cu atâta talent
ne poartă Vasile Băncilă: un domeniu al copilărescului, al
didacticului, a ceea ce se numeşte cu un termen general
pedagogie şi un altul al ţărănescului, al psihologiei şi vieţii
rurale, cu un cuvânt al etnicului. Din cele dintâi, unele

268
întinzându-se pe zeci de pagini şi alcătuind adevărate studii,
avem : Şcoala Regelui Mihai, problemă pusă altădată în toată
complexitatea ei, plimbându-ne pe meleaguri atât de
îndepărtate, în timp şi în spaţiu, pentru a sesiza apoi realităţi
româneşti de profund pedagogism, sau altele tot atât de
ample : Religia în şcoala primară, ca şi Erocraţie şi pedagogie
sau Un educator: Neculai Iorga. Atât de diverse ca teme, ele
sunt totodată străine cu totul de ceea ce se cheamă
pedagogism oficial, apos, sterp, plin de erudism ameţitor.
Eseurile lui Vasile Băncilă de această natură te pasionează,
sunt pline de vieaţă, ca o pagină de adevărată literatură şi mai
ales sunt pline de substanţă, la fiecare pas fiind isbit de o ideie
absolut nouă. Din toate acestea se vede pedagogul spiritului
nou, profesorul Băncilă, pedagogul de mare cultură, de o
cultură asimilată în sens gândirist.
Din cel de al doilea grup de eseuri avem: Autohtonizarea
filosofiei, Etnicul şi logica modernă, Duhul sărbătorii şi
Declinul sărbătorii, Moment grigorescian, Naţionalismul şi
misiunea românească, Ideea de destin, ca să nu amintesc decât
de unele publicate în „Gândirea”. Ele ne relevă pe gânditorul
Băncilă al spiritului nou în cultură şi filosofie. Cu mulţi ani în
urmă, încă din 1927, când spiritualitatea românească era
departe de momentul Blaga, Vasile Băncilă se pronunţă şi
susţine cu un convingător dar o autohtonizare a filosofiei. O
gândire, care, ca şi limba şi literatura, argumentul este al lui,
trebue să urmeze gândirea, spiritualitatea populară. Altfel
filosofii noştri vor fi „ameninţaţi de sterilitate sau
incongruenţă". Ce a urmat, ştim. E vorba însă de anticiparea
lui Băncilă.
Cu ocazia apariţiei în volum a unor lung, studii — Lucian
Blaga, energie româneascăi unii amatori de vorbe mari au
avut românescul obicei de a discuta de dragul discuţiei,
afirmând că: Vasile Bâncilă ar fi un eseist minor, ce caută să
se strecoare pe lângă marele Blaga, sau cel mult ar fi un
interpret al acestuia. Atâta tot şi nimic mai mult. Nimic mai

269
eronat. Se vede cât colo lipsa de studiu şi seriozitate a celor ce
discută. Căci dacă ar fi ţinut seamă câtuşi de puţin de
activitatea eseistică a lui Băncilă, ar fi desprins din lucrarea
amintită un Băncilă personal, profund original. Aşa se explică
cum s’a ajuns la acele minunate pagini relative la viziunea şi
categoriile cunoaşterii etnice româneşti, o adevărată
încercare de logică a naţiunii şi de rotunjire a unui sistem
personal de gândire. El îşi are rădăcinile în eseurile amintite
şi tinde să se închege într’o adevărată filosofie, de o aceeaşi
amploare ca şi a maestrului său. Alături de Spaţiul mioritic şi
de cele câteva volume de eseistică ale lui Nichifor Crainic,
acest capitol din lucrarea lui Bâncilă ca şi întreaga lui
activitate, constitue adevărate pietre de temelie la
cunoaşterea a ceea ce se numeşte etnicism românesc.
Pe de altă parte, mulţi au văzut în activitatea eseistică de
largă respiraţie a acestuia o etapă anticipatoare a unei mari
realizări de gândire românească. Dacă pedagogia este un
domeniu distinct de ceea ce constitue speculaţie filosofică,
atunci noi îndrăsnim să spunem că Vasile Băncilă va fi acela
care ne va da o pedagogie cu adevărat a noastră. Căci cele pe
care Ie avem nu sunt decât aranjări de toaletă, cu puţină
vopsea ce i s’ar zice etnică, lipsită de o cunoaştere a realităţilor
româneşti, a sufletului neamului şi a virtualităţilor lui. Iar
Vasile Băncilă tocmai de aici a pornit. Cel ce citeşte studiile
sale pedagogice e convins de aerul proaspăt de spiritul cu
adevărat nou ce se găseşte în ele.
Gânditor profund şi original, cu o cultură, pasiune şi
dragoste infinită pentru problemele pe care le înfăţişează,
Vasile Băncilă este înzestrat şi cu un real talent, un talent de
mare mânuitor de frază, de stilist în toată puterea cuvântului.
Afirmaţiile acestea ar apare poate multora gratuite, ca simple
cuvinte de complezenţă. Aş vrea insă ca aceştia să-l
urmărească pe Băncilă şi din acest punct de vedere in orice
eseu, dar în deosebi în: Intro biserică benedictină, Călătorie în
evul mediu, Altare sucevene sau Mormântul unei învăţătoare.

270
Se vede din acestea că Vasile Băncilă este un mare stilist, un
liric prin excelenţă, un poet cu însuşiri ce dau farmec scrisului
lui. Călător prin Franţa, Băncilă ne înfăţişează cu un rar simţ
al frumuseţei locuri şi oameni ce au darul să te farmece, să
întreprinzi dimpreună cu el o călătorie în evul mediu. Călător
prin ţara sa, se entuziasmează şi ne înfăţişează atât de
nuanţate peisagii moldovene sau realităţi de un patetic
dramatism, ca in acel mormânt al unei învăţătoare.
Cu calităţi de mare stilist şi mare cărturar, cu o pasiune
atât de încordată pentru munca ştiinţifică şi mai ales cu un
subtil simţ de pătrundere al realităţilor noastre, toate ne fac
să vedem în Vasile Băncilă pe realizatorul unor sisteme de
gândire personală.

In ultima vreme „Gândirea şi-a raliat scrisul erudit al

profesorului dela teologia din Sibiu, preotul Dimitrie
Stăniloaie. Cele câteva eseuri, dintre care unele de polemică
pe aceeaşi temă a românismului d. C. Rădulescu-Motru, puse
în discuţie şi de Nichifor Crainic, ca şi alte câteva, ni l-au
relevat ca un sobru gânditor în materie de filosofia religiei.
Strânse la un loc, ele au dus la alcătuirea volumului: Ortodoxie
şi Românism.
Ca și la eseul de factură literară, şi la cel filosofic vom
întâlni un acelaşi tineret entuziast, laborios, erudit şi mai ales
ros de marile întrebări, pe care i le pune lumea
transcendentului. E bine de remarcat aici, că în ultima vreme
şi mai ales între paginile „Gândirei”, s'a manifestat o vie
circulaţie de idei filosofice, o aderenţă indiscutabilă ia un
spirit şi o ambianţă filosofică de înaltă ţinută. Şi aceasta se
datoreşte, desigur, multor personalităţi ale gândirii româneşti
adevăraţi maeştri în materie. Lucian Blaga a fost unul dintre
aceştia, mai ales că filosofia lui invită parcă şi stimulează
gândirea personală.
Unii dintre cei care s'au impus într'un chip deosebit
atenţiei publice sunt: Septimiu Bucur, Emil Cioran, Niţă Mihai

271
şi Grigore Popa. Ardeleni prin origină, structural dar şi prin
ambianţa literară a „Gândirei” şi-au însuşit într'un chip
strălucit dialectica lui Lucian Blaga. Abia la începutul unor
fructuoase cariere literare, fiecare încearcă prin scrisul lor
eseistic să-şi determine de pe acum o poziţie personală. Astfel
Septimiu Bucur, unul dintre cei mai tineri gândirişti ai
eseului, aduce, pe lângă o cultură remarcabilă şi o deplină
orientare în problemele filosofiei, ceva din temperamentul
ardent şi entuziast al ardeleanului, închingat într'o logică şi o
frază plină de armonie.
Cam de aceeaşi factură, cu mult mai înflăcărat şi mânat de
adevărate efluvii lirice, este şi Emil Cioran. Apariţia cărţii
„Schimbarea la faţă a României”, prin tonul profetic, mesianic
şi de mandatar al durerilor şi destinelor neamului, a însemnat
o apariţie fascinantă în scrisul românesc de acum câţiva ani.
Mult mai ponderat, deşi nu lipsit de exuberanţă şi elan, a
mărturisit în scrisul său eseistic Grigore Popa. Poet de
promiţătoare nădejdi, cu multe versuri publicate în
„Gândirea”, Grigore Popa se impune in publicistica noastră ca
un om de subtile analize, pe deplin orientat în problemele
timpului şi mai ales ca un cărturar de bogate informaţii.
Volumaşul Stiluri de vieaţă sau eseuri publicate în revistă ca
Poezia lui Godoy şi mai ales Actualitatea lux Pascal, tipărit în
volumul anuar al Şcoalei române din Franţa, ni-l arată pe
Grigore Popa ca pe un tânăr de mari potenţe spirituale. Tot
atât de personal este şi Niţă Minai. Acesta s'a remarcat ca un
virtuos al problemelor religioase. De reţinut şi contribuţia
doctă şi plină de orizont, dar sporadică, a lui Nicolae Roşu.

Contribuţia atât de distinsă a academicienilor D.

Caracostea şi Ion Petrovici depăşeşte cadrele „Gândirei", ea
urmând a fi prezentată într'un mod deosebit.
In acelaşi ritm se încadrează şi aceea a universitarilor N. I.
Herescu şi Al. Marcu.

272
 3. Filosofia

Aminteam în altă parte că încă de mai bine zece ani Vasile

Băncilă cerea, prin paginile „Gândirei”, o autohtonizare a
filosofiei noastre. Că, deoarece — fruct al maturităţii unei
culturi, gândirea filosofică, mai presus de toate celelalte
creaţii spirituale, este chinţezenţa potenţelor latente ale unui
neam, ilustrând astfel în chipul cel mai desăvârşit caracterul
lui permanent Aşâ că după o autohtonizare a limbii şi
literaturii române, o autohtonizare a filosofiei noastre se
impunea in mod imperios. nFilosofii români, spunea acesta,
pentru a nu fi ameninţaţi de sterilitate sau incongruenţă
trebue să studieze şi să se lase influenţaţi de cultura acestui
suflet popular, cel puţin în aceeaşi măsură, in care o fac faţă
de filosofiile apusului”.
Simplu şi adânc. Afirmaţiile tânărului Vasile Băncilă, scrise în
1927, au fost ilustrate în cel mai desăvârşit chip de tot ce s’a
gândit în vieaţa spirituală a neamului de atunci şi până astăzi.
însuşi eseistica, de care am vorbit, formează o primă etapă de
autohtonizare a filosofiei româneşti. Căci, făcând abstracţie
că aceasta a constituit o modalitate de a gândi şi de a face să
se gândească româneşte, dar pentru cei ce vor ajunge la
închegări de sisteme filosofice, eseistica a fost o jalonare de
metodologism şi atitudini filosofice personale şi mai ales de
frământare, de creare a unei ambianţe propice unor asemenea
preocupări. „Gândirea” a fost şi în această direcţie acea care a
ocupat poziţie aparte, intr'o vreme când revistele noastre de
specialitate se menţineau intr'un erudism rigid. Ea, de fapt, a
lucrat sub stea destinatară şi sub delegaţie etnică în toate
compartimentele vieţii noastre spirituale. Să ne amintim

273
numai de acele dispute atât de amplu şi de înalt susţinute pe
tema tradiţionalismului, ortodoxismului sau românismului.
Toate aveau să ducă în mod fatal la închegări şi rotunjiri de
sisteme filosofice. Unele mai de vreme, altele mai târziu. Căci,
nu înseamnă că dacă Lucian Blaga a fost cel dintâi, care a mers
la articularea unui sistem filosofic atât de personal şi de
românesc, poetul şi animatorul Nichifor Crainic şi tot atât de
mult un Vasile Băncilă vor rămâne numai la stadiul eseistic.
Să ne amintim doar că cel din urmă, după cum spuneam, a
trecut la închegarea uuui sistem de gândire personală cu acea
„viziune şi categorii ale cunoaşterii etnice româneşti",
racordate la Blaga, iar Nichifor Crainic nu va întârzia nici el să
se realizeze şi pe acest plan. De fapt, acele fragmente
publicate în „Gândirea" din ultima vreme, dintr’o carte cu
titlul Nostalgia Paradisului, nu pot fi socotite decât un
preludiu la un sistem de gândire personală, indrituit de tot ce
a scris până acum Nichifor Crainic Şi dacă putem spure că
există o religiozitate autohtonă, până acum nu putem spune
că există o teologie românească. După cum, până mai ieri,
puteam spune că există o spiritualitate, un mod de gândire
românească, dar nimic nu indrituia să afirmăm că exista şi o
filosofie a noastră, închegată în sisteme româneşti. Insă, dacă
ieri nu puteam spune acest lucru, azi, după aproape douăzeci,
de ani de gândirism spiritual, suntem pe punctul de a putea
afirma că avem o filosofie românească. Ea face încă impresia
unei superbe clădiri în construcţie: în cărămidă roşie, sau la
primul var, cu tavanul descoperit către un cer albastru, ici var,
dincolo ciment, un imens şantier, cu diferite tonuri, cu o
muncă ritmată de acelaşi dor de necuprins — durarea în veac
a tot ce constitue autohtonie românească.
Primul pavilion, în cărămidă roşie şi cu multiple atenanse
în proecţie, se chiamă: Lucian Blaga.
Când, în primul an de apariţie, în 1921, „Gândirea" ne
aducea pe lângă o serie de note şi notiţe pe marginea
actualităţii şi câteva fragmente de cugetare în legătură cu

274
„Revolta fondului nostru nelatin”, sau cu „Ideile şi
variabilitatea lor funcţională”, nimeni nu putea întrezări în
autorul lor pe gânditorul de mai târziu de mare răsunet, pe
Lucian Blaga. Ba primul articol, scris cu un entuziasm şi un
lirism cam retoric a întâmpinat chiar multe voci protestatare.
Eram prea latini. Getica lui Pârvan nu apăruse, iar
fascinatoarea dialectică mioritică nu se găsea încă decât
larvar, poate, în sufletul lui Blaga. Micile eseuri de mai sus au
fost urmate apoi de altele, ca: Silogismul slav, (Gn. III. nr. 6).
Arta magică, Reflexie asupra stilului, Ficţiunile spaţiului (Gn.
IV.)... Şi apoi volum, după volum: Filosofia stilului, Fenomenul
originar, Feţele unui veac, Daimonion, Ferestre colorate...
Studii şi eseuri, care au avut în ţesătura lor idei arcuite mai
târziu în impresionant sistem filosofic, ele neputârd fi socotite
decât ca o fază de pregătire la întreaga gândire blagiană. Şi,
după cum însuşi autorul lor ne spune, acestea toate voiau să
işte un foc intelectual, un interes filosofic, să aducă o
conştiinţă şi să creeze o atmosferă. Târziu, abia cu 1930, anul
X, „Gândirea” ne aduce un început al sistemului filosofic al iui
Lucian Blaga, acel Eon Dogmatic. De aici înainte paginile
revistei se confundă cu însăşi evoluţia gânditorului nostru,
după cum ea este totodată şi seismograful simţirii poetice a
acestuia.
Eonul Dogmatic (colecţia „Gândirea", 1931) Cunoaşterea
luciferică (1933) şi Cezura transcendentă (1934), toate
constitue ceea ce însuşi autorul a numit „trilogia cunoaşterei”.
Şi, după cum tot el ne spune în prefaţa ultimei lucrări, ţinta
lui a fost ca în primul volum să încerce o metodă, în al doilea
să clădească o epistemologie, iar în cel din urmă să ofere o
metafizică, mai precis — un capitol de metafizică. Nimic mai
limpede. Potrivit acestor vederi, Blaga îşi propune ca în Eonul
Dogmatic să arunce trâmbe de lumină acolo unde intelectul
logic nu poate pătrunde. Spărgând marginile gândirii
contemporane, filosoful român priveşte intelectul în două
ipostaze ale lui: un intelect situat în limitele sale logice —

275
intelect enstatic şi un altul dincolo de marginile acestor
funcţiuni — un intelect estatic (pagina 130), alogic. Datorită
acestei metode dogmatice, putem pătrunde dincolo de
cunoaşterea paradisiacă, de cunoaşterea înţelegătoare, în
cunoaşterea luciferică, ce ne instalează direct în mister. Dar,
oricum, şi aici stă idealismul filosofiei lui Blaga, o cunoştinţă
pozitivă, care să transforme misterul ontologic în non-mister,
nu putem avea. Marele Anonim îşi apără misterele sale,
punându-ne în faţă cezura transcendentă, care nu este în fond
decât un brâu, după cum s’a spus, un gard, o reţea
dismulatoare a acestora.
Această originală trilogie a cunoaşterii, la scurt răstimp a
fost urmată de o alta— „trilogia culturii". Orizont si stil, (1936)
Spaţiul mioritic (1936) şi Geneza metaforei şi sensul culturei
(1937), sunt lucrări unanim recunoscute şi care i-au încununat
succesul cu laurii gloriei. Tânăr încă, într’un cadru regesc, cu
acel Elogiu al satului românesc, a iost primit, ca nimeni altul,
în incinta Academiei.
Dacă Lucian Blaga în prima trilogie era un filosof al
misterului, al marelui anonim, în cea de-a doua, în trilogia
culturii, acesta este un gânditor al inconştientului. Orizont şi
Stil, opera cea mai strălucită a gânditorului nostru, deşi nu
aceasta i-a adus gloria deplină, ci următoarea — Spaţiul
mioritic — ne cucereşte în chip desâvârşit pentru „celălalt
tărâm”, pentru inconştientul „cosmotic", ce direcţionează
stilul individual şi colectiv al spiritualităţii umane. Ceea ce
susţine Lucian Blaga prin psihologia abisală, prin psihismul
inconştient, este departe de inconştientul psihanalitic, de
sublimările freudiste. La acesta inconştientul constitue o
adevărată lume, un alt tărâm, cu acel fenomen al personanţei,
ce răzbate în domeniul conştient, cu o „năzuinţă formativă" şi
un „accent axiologic", ce hotărăşte „matca stilistică",
substratul permanent ce pecetlueşte creaţiile de o vieaţă
întreagă a unui individ sau popor. Iar această dispoziţie
stilistică este in funcţie de cunoscutele orizonturi ale

276
subconştientului uman, orizontul spaţial şi temporal, ce
determină stilul.
Odată stabilită filosofia stilului în acest volum, Lucian
Blaga, cu ingeniozitatea ce îl caracterizează, încearcă de a
surprinde esenţialitatea culturii şi sufletului românesc. E ceea
ce face în Spaţiul mioritic. Mioritică este cultura şi sufletul
românesc. Crescută sub zodia unui destin propriu, mânată de
un mister al sângelui şi de un duh al orizonturilor
subconştiente, temporal şi spaţial, spiritualitatea noastră
etnică a primit o specifică coloratură, un pitoresc al ei. E ceea
ce încearcă atât de personal şi sugestiv să facă Blaga în
capitolele din „Spaţiul mioritic" : transcendentul care
coboară, rerspectiva sofianică, Duh şi ornamentică, Evoluţie
şi involuţie... difuzate până la popularizare în conştiinţa
noastră publică şi folosite de noi atât de des în cuprinsul
lucrării de faţă. Şi nu ştiu prin ce încrengătură filosofică atât
de subtilă, predominanta ultimului volum, Geneza metaforei
şi sensul culturei, se articulează minunat cu primul din cea
dintâi trilogie. Căci existenţa specificului uman îşi trage fiinţa
„din existenţa în orizontul misterului şi al revelării”.
Ajunşi. în pragul ultimului volum, Artă şi valoare, din
„trilogia valorilor", ce va fi urmată de „trilogia creaţiunei“ şi
„trilogia pragmatică", ne îngăduim să exprimăm aici că am
încercat să schiţăm numai gândirea filosofică a lui Lucian
Blaga. Spaţiu] şi umerii noştri, mai ales, sunt prea slabi pentru
titanismul blagian, care de fapt este şi în curs de desfăşurare.
Ceea ce am înşiruit până aici nu este decât un fragment din ce
vrea să fie acest vis cu multe cupole, după cum însuşi autorul
îl întrevede.

Filosof al misterului şi al orizonturilor subconştiente, al

acelui inconştient cosmotic, al spaţiului mioritic, al mitului şi
revelării divine, Lucian Blaga este prin excelenţă un autentic
filosof român. Mare pelerin predestinat, cum îl numeşte
Băncilă, în el trăieşte neamul cu toate potenţele lui latente. In

277
el subsistă întreaga lui plăsmuire filosofică. Căci, înainte de a
fi teoretician al plaiului mioritic şi al determinantelor
stilistice, al acelui apriorism românesc, Lucian Blaga a fost un
minunat ilustrator creativ al acestor valori ideale.
In poetul şi filosoful Blaga s’au sublimat în chip fericit
factorii ereditari şi cei istorici, cu o ambianţă spirituală atât
de nemerită. Căci, ardelean prin origine şi fecior de preot
totodată, în el s'a structurizat plaiul ondulat, care când urcă,
când coboară, „sfântul plai sancţionat de un anume sentiment
al destinului”, ca şi acea cultură transilvană rurală, îmbinată
cu un duh al ţărănescului de dincolo. Faptul apoi că a urmat
teologia, el, fiul de preot ardelean, şi că a respirat ambianţa
literară a „Gândirei“, a dus la un substrat teologic, ce formează
o constantă esenţială a spiritului său,— gândirismul fiind un
agent permanent al sufletului său. Aruncat îndelungă vreme
pe meleaguri îndepărtate de ţară, „Gândirea" a fost puntea de
legătură între ea şi fiinţa gânditorului nostru. Vara,
întorcându-se de peste graniţă, îi mărturisea prietenului de
studii dela Viena: „Nu mai pot; începe să-mi fie grea
străinătatea, vreau să cunosc moldova pe care nu am văzut-o
încă". Şi au hoinărit, continuă să spună Nichifor Crainic, din
mănăstire în mănăstire. Câtă tandretă mişca în sufletul lui
revelaţia la fiecare pas a peisajului moldovenesc, gâlgâind de
istorie şi de legendă, evocator al marilor ardori ce au ars in
crezul românesc ! In arhondaricul Agapiei, când toaca
fărâmiţa chemări la rugăciune peste codrii de brad, îi citeam
pagini nemuritoare de frumuseţe şi înţelepciune din acea
carte care condensează în ea toată experienţa duhovnicească
a vechiului orient, Patericul. O maică, văzând cât îi place, i-a
dăruit un exemplar. In fiecare vară aş vrea să vin aici, spunea
Blaga. Fusiunea lui intimă cu spiritul acestui pământ se
desăvârşea odată mai mult. („Gândirea”, XIII, nr. 8).
Legătura aceasta de prietenie cu Nichifor Crainic,
cimentatori şi sporitori ai gândirismului, unul mai mult decât
celălalt, nu trebue câtuşi de puţin pierdută din vedere,

278
deoarece, pusă alături de celelalte determinante structurale,
„etnicitatea caracterului, spiritul reacţiilor folclorice de fond
din familia sa şi ascendenţele sau exerciţiul teologic, vor fi
elemente de bază, pentru producerea şi explicarea operei lui",
cum spune V. Băncilă. Intr’adevăr, nimic mai adevărat.
înainte de a fi un sistem de gândire, o construcţie a minţii lui
Lucian Blaga, el a fost o existenţă una cu fiinţa creatorului,
articulându-se până în cea mai intimă părticică. De aici şi
vieaţa acestui sistem atât de vie, — nimic livresc, nimic de
erudism artificial.
Prelungire a unei structuri atât de româneşti, filosofia lui
Lucian Blaga înainte de a fi o filosofie de plan european este
o filosofie autohtonă. In ea se regăsesc potentele spirituale ale
neamului sub toate aspectele lor multiple, după cum logismul
francez se regăseşte în filosofia lui Bergson ori empirismul
anglo-saxon în gândirea atâtor cugetători. Iar înţelesul
filosofiei blagiene stă în faptul că a satisfăcut „tinereţea
noastră spirituală, mitologicul, armoniile care joacă în valuri
de taină, că a ţinut seama de anume exigenţe logiciste ale firei
româneşti”.

Nici acestui compartiment realizator al „Gândirei“ nu i-a

lipsit contribuţia unor nume, care s’au complăcut în
atmosfera spirituală a gândirismului, au întregit-o şi au dus
mai departe în activitatea lor de mai târziu o fărâmă de aur
strălucitor. Printre aceştia un Nae Ionescu, Dragoş
Protopopescu, şi mai în vârstă — Rădulescu-Motru sau M.
Dragomirescu (cu un sublim eseu: Puterea cuvântului lui
Isus), ca şi tinerii pe aţunci: G. Călinescu, Mircea Eliade,
Şerban Cioculescu, Mircea Vulcănescu.

279
NOTĂ BIBLIOGRAFICĂ

Colecţia revistei „Gândirea”.

V. Băncilâ: Lucian Blaga — energie românească, 1938.
Al. Ionescu : Lucian Blaga, filosof al culturei (Conv. Lit nr. 3,
1939).
B. Munteano: Panorama de la littérature roumaine, 1938.
C. Noica : Filosofia lui Lucian Blaga (Revista Fund. Regale, nr.
2. 1938).
Octav Şuluțiu ; Pe margini de cărţi, 1938.

280
 CAP. IV

REPERCUSIUNI

În cele câteva pagini ce urmează, intenționez să pun în

lumină repercusiunile gândirismului ideologic, literar și
filozofic, asupra celorlalte domenii de viață românească din
epoca postbelică. Căci, mai mult ca oricând, în această vreme
s’a impus în chip pregnant un stil creativ unitar, structural, ce
poartă pecetea nuei noui viziuni artistice. Imprejurările
determinante le-am schițat în altă parte a lucrării și sporadic
în tot cuprinsul ei.
De fapt, noi suntem tentați a împinge mai departe
considerațiile noastre, putând adăoga — ceea ce s’a spus în
treacăt, că oricare perioadă de viață spirituală românească
poartă pecetea unuia și aceluiași stil structural, valorile
interpătrunzându-se între ele, împrumutând astfel câte ceva
din fiecare. Iatî, spre exemplu, ce poate fi mai caracteristic și
mai unitar decât literatura și cultura Regelui Carol I — când
în tranșeele de la Grivița soldatul țăran moare pentru un ideal
de vieață, pe care poetul „Cântecului redutei” îl cântă în
versuri, iar pictorul „Asaltului dela Grivița” îl imortalizează
coloristic. Şi constantele s'ar putea urmări până în cele mai
mici aspecte.
Războiul cel mare cu tranşeea lui şi eu toate marile
probleme pe care le-a adus, a structurizat un acelaşi suflet şi,

281
mai mult ca niciodată, a impus acea formulă a generaţiei de
creaţie. Pe aceasta, cu aceleaşi predominante de artă, o vom
întâlni şi în pictură, şi sculptură, în muzică, ziaristică, sau
militantism de ideologie politică. Să urmărim in limitele
spaţiului şi aceste componente de vieaţă spirituală gândiristă.

1. Plastica

Chiar dintru început „Gândirea” a ţinut să, fie o revistă de

artă, în sensul restrâns al cuvântului, nu numai de literatură.
Adică un magazin care să colecteze şi să îndrumeze
vizionarismul plastic, să promoveze tot ce înseamnă pictură
şi sculptură, şi mai ales să facă educaţia unui public atât de
indiferent faţă de aceste . valori vitregite. Gândul iniţial s'a
înfiripat treptat, luând cu timpul proporţii ce parcă au prins
în mrejele lor întreaga mişcare plastică din România
postbelică. Astfel că şi aici, în acest domeniu al valorilor, nu
se poate vorbi fără a ţine seama în primul rând de contribuţia
„Gândirei". Deoarece tot ce a fost gând, spirit critic în legătura
cu penelul şi dalia, tot ce a fost iniţiativă şi mai ales creaţie,
şi-a găsit o largă înţelegere din partea revistei noastre. De 18
ani nu a existat operă plastică sau de sculptură să nu fi fost
reprodusă şi comentată şi în paginile ei. De prin anul zece,
numerele înfrumuseţate cu acele minunate reproduceri din
clasicii noştri sau din marii pictori ai vremii, numerele
închinate lui Grigorescu şi Luchian sau celelalte închinate
genialului El Greco, pot sta alături de orice publicaţie
occidentală de această natură.
Ne-a fost dat să arătăm că la „Gândirea” a existat, în ceea
ce priveşte poezia şi filosofia, o direcţie critică însoţită de mari
realizări, ce se îndreptau continuu spre a sorbi apa vie
dătătoare de vieaţă eternă, din o sursă comună : arta şi

282
gândirea populară, privită în tot ce are ea mai plin de înţeles
şi simbol. Plastica, prea de timpuriu, a adus şi ea un spirit
critic, unit cu un realizator de prima mână — pe Francisc
Şirato. Intr'un articol, pe care l-am putea denumi articol
program, Arta plastică românească („Gândirea" IV, nr. 1),
Francisc Şirato, în acelaşi an în care Nichifor Crainic scria
„Parsival”, susţine şi el că o artă plastică de mari realizări nu
poate fi decât expresia cea mai tipică a sentimentului artistic
al poporului românesc. Că poezie, filosofie, plastică şi, după
cum vom vedea că susţine G. Breazul, şi muzica, nu pot fi
altceva decât transfigurarea genială a artei şi culturii populare
săteşti. Căci, „arta ţăranului român, spune Şirato, e de
invenţiune, de concentrare, pătrunzând prin sentiment până
la esenţialul formei. El nu copiază şi nu imită natura. Natura
o spiritualizează prin purificare şi o exprimă printr'un
echivalent geometric: forma liberată de existenţa corporală.
Pe covoare şi scoarţe, linii, pătratul şi alte forme geometrice,
sunt organizate şi proporţionate dimensional, in colori
primare, ce sunt gustate cu puterea unui spiritualism estetic.
Formă apare lângă formă, floare lângă floare, în raporturi şi
legături formale. Intre forme, în distanţa suprafeţei Întinde
liniştea spirituală a adâncimii: spaţiul din natură se află
transpus în suprafaţă. Excesiv şi auster, sentimentul
poporului respinge graţia ritmului liniar, şerpuit, nu are
atracţiune decât pentru repeţirea şi alternarea ordonată a
unui motiv formal." Şi apoi mai departe „că şi arta poporului,
arta bizantină prin concentrarea formală ce defineşte cu
preciziune, exprimă acelaşi sentiment auster”.
Artă populară, îmbibată de bizantinism şi sensibilizată de
alte viziuni plastice occidentale, iată esenţialitatea ce trebue
să caracterizeze arta românească.

Anticipativ şi genial a răspuns, închizând într'o creaţie

atât de personală toată gândirea critică a lui Şirato, cu puţin
mai înainte tânărul Demian. Ardelean şi acesta, „Gândirea” şi-

283
a recrutat pioneri de mare forţă din ţinutul transcarpatin,
ceea ce face să afirmăm şi aici că ea a fost revista cu adevărat
a românismului creator de pretutindeni, a înţeles să prindă
instinctiv în linii şi forme geometrice de un spiritualism
estetic o artă nouă, ce ne aminteşte când de scoarţele şi
ceramica ardeleană, când de bizantinismul ori arta noastră
populară. E, de sigur, în acest reprezentant tipic al
gândirismului plastic ceva din destinul cultural al acestei
reviste şi mai ales din destinul creaţionist al unei întregi
generaţii. Desenul lui fantezist, de multe ori ciudat, neînţeles,
e tot ce poate fi mai caracteristic pentru atmosfera spirituală
a „Gândirei”.
Unul dintre colaboratorii destoinici ai revistei, Aurel D.
Broşteanu, a căutat să surprindă creaţiei lui Demian faze de
creştere, ce s'ar suprapune perfect cu fazele de ideologism
gândirism Nimic mai tentant. Şi în bună măsură adevărat. Noi
însă trimitem pe cititor la studiul amintit, folosit în parte şi
aici, rezervându-ne dreptul de a privi pe Demian ca un
sporitor, pe alt plan, al gândirismului spiritual.
Cel ce răsfoeşte caietele primului an din „Gândirea", după
vreo 15 numere apărute este isbit de un aspect grafic cu totul
nou — gândirist am putea spune. Făt-frumosul de pe copertă
ca şi vignetele din interior făceau pe cetitorul primelor caiete
să socotească publicaţia după aspect, curat semănătoristă,
antebelică. Orij apariţia desenului lui Demian a contribuit în
primul moment să întinerească revista, să-i dea o înfăţişare
plină de înţeles şi, liniar şi grafic, să-i accentueze direcţia ei
ideologică.
Astfel, urmărind expresivitatea artei noastre populare,
îmbibată de acel bizantinism, de linie şi forme geometrice,
cum remarca Şirato, Demian aduce din primele numere o
serie de desene, de motive ce tind a întări ruralismul revistei,
românismul unui pământ de cumpănă, aşezat între Orient şi
Occident Sunt desenuri ce urmează acele şesuri natale şi
daruri ale pământului, cu un pitoresc şi un adânc înţeles al

284
lor. Iată, spre exemplu, ici un semănător viguros, aspru, ce
pare a fi mai de grabă un ţăran geto dac; dincolo, un cioban
ce n’are nimic din Alecsandri, cu un ulcior frumos înflorat
lângă el, cântând dintr’un fluier cu care parcă a fermecat şi
flori şi mioare, ce-l ascultă fermecător de blând, re o copertă
a numărului 15 găsim apoi o ţărăncuţă, minunat prezentată
numai din linii, îmbrăcată în port naţional şi care aduce mai
degrabă a prinţesă biiantină. De fapt, Nicolae Iorga, cu mult
înainte, undeva, spunea că ţărancele noastre din Argeş sunt
în aşa fel îmbrăcate, încât seamănă aidoma cu prinţesele
Bizanţului. Pe altă copertă, a numărului 17, într'o coloare
sinilie, din linii ce par jucării, ni se prezintă o primăvară
românească, cu aceleaşi fete cu aspect bizantin, cu mioare,
flori şi o natură ce face una cu fiinţa. E această solidarizare a
Românului cu pământul şi peisajul cosmic atât de frecvent în
literatura noastră. Intr'un cuvânt, Demian, prin aceste
desene, este un veritabil poet ce fixează în linii de o simplitate
superbă peisajul pitoresc al tării.
Totodată însă vignetele şi marginalele acestuia de linii şi
forme sunt învrâstate cu o nesfârşită serie de motive ce par a
ne vorbi de etnicul românesc. Vom întâlni astfel ici, pe prim
plan, un buestraş cu paftale şi hăţuri, ce ne aduce in minte caii
împăraţilor bizantini, şi care priveşte îndărăt, către un
Rathaus sau mai de grabă spre o biserică catolică. Motivul
gândirist, esenţialul românismului, acel orient-occident,
revine continuu în plastica lui Demian. Superbă în compoziţia
ei, o altă vignetă ce înfrumuseţează caietele ultimilor ani şi
care tinde să accentueze acelaşi balcanism românesc — un
grup de boeri, cu ciubucuri lungi, până la pământ, unii cu
turbane turceşti, alţii cu potcapuri mănăstireşti, fumează de
zor. Este ceva dîn savoarea noastră etnică, de care până mai
ieri, nu voiam să auzim. Desenele pe acest motiv — orient-
occident — continuă: le găsim când în aceeaşi boieri cu aspect
bizantin, ţinând de căpăstru aceiaşi buestraşi, despărţiţi la
mijloc pnn o stea, când cu flinte îndreptate către o Dufniţă,

285
sau cu iatagane apărând un cap de drum, ce duce la o cetate
de ev mediu romănesc.
Dar etnosul neamului, pe lăngă acest aspect caracteristic,
mai păstrează şi acele urme neşterse din vieaţa păgână,
exprimată şi în poezia panteistică. Cufundarea individului în
natură şi trăirea lui pe acelaşi plan cu floarea, cu fructul, cu
pământul, însufleţirea acestora într'un anumit ton, este tot ce
poate fi mai caracteristic sufletului nostru. Şi acest aspect nu
i a scăpat lui Demian. Mulţi au văzut în diferite vignete, în
care se arătau trupuri de femei goale, ce aduc cu arborii şi
florile, în fructele ce surâdeau la chipul feciorelnic al unei
fiinţe şi in paserile ce se cufundau cu omul şi natura întreagă,
lucruri de haz. Ele nu tind decât să ne dea o aceeaşi substanţă
a etnosului românesc, atât de mult cântată şi de poeţii
gândirişti. Sunt motive de panteism primitiv, ce ţintesc a ne
reda şi sensul religiozităţii păgâne, întrupată în nesfârşite
fenomene ale naturii. Prin acestea Demian se ridică la acel
spiritualism creştin, ce va fi obiectul unor diverse motive
plastice.
Ilustrator al spaţiului mioritic, cum i s'a spus, al şesului
natal si al etnosului neamului în ce are el mai primitiv şi
păgân, Demian este totodată şi un subtil prezentator al
mitului folcloric, şi misterului, religios ca şi al duhului
ortodox. Altfel, deasupra unor pagini ale „Gândirei” vom
întâlni o serie de vignete ce reprezintă fie măşti, sorcove de
folclorism păgân, fie pantomime câmpeneşti, brezăi, etc. De
reţinut pentru acest gen sunt două coperţi (Gn. XII, nr.
1 şi 2), înfrumuseţate în chip deosebit de Demian, cu infinite
resurse de linii şi coloare, una reprezentând o pantomimă de
joc ţărănesc, iar alta o brezae plină de sugestii.
Şi toate, fie motive ce se apropie de firea primitivă a
pământului nostru, cu o substanţa de panteism primitiv sau
mit folcloric, ori altele ce ne reamintesc de substanţa
sufletească a icoanelor sau frescelor bizantine, sunt pline de
un sentiment de cucernicie religioasă. Căci, ţi» nuta

286
sacerdotală a voevozilor, ori încordarea bidiviilor ţinuţi în
frâu sau stilizarea hieratică a reprezentărilor naturiste sunt
adevărate momente de ceremonial festiv. Prin expresia lor,
figurile lui Demian sunt sofianizate, purtătoare al unei
transcendenţe care coboară, un reflux al unei eternităţi.
„Figuri terestre, ele sunt îmbibate de cerul lăsat în ele. Un cer
sever, de dincolo de lume ne pătrunde. Făpturile par atinse de
har divin." (L. Blaga — Spaţiul mioritic, pag, 107)
Dela aceste desene, într’o perioadă mai târzielnică,
Demian trece la teme de un spiritualism creştin şi
problematizări ortodoxe. încât vom întâlni aici, în locul
reprezentărilor panteistice sau ale concepţiei păgâne a
divinităţii, isonul litaniilor sau concepţia creştină a divinităţii
trasncendente. „Astfel, înflorirea neregulată a firei se supune
acum unor canoane riguroase, urmează o ordine prestabilită,
încadrându-se într’un plan providenţial. Lujerul fraged îşi
ramifică braţele asemeni candelabrului ebraic ori şi le
înlănţuie în formă de cruci. Florile par flăcări ale credinţei ce
se mistue pe altarul spiritului. Totul participă pe altarul
meditaţiei teoretice, în umbra luminei supra fireştii (Aurel D.
Broşteanu). Este avântarea, pe care am întâlnit-o în această
perioadă şi la poeţii gândirişti, către celălalt tărâm, spre ţara
de peste veac a spiritualizării divine. Pe una din coperțile
anului II încă, vom găsi un portret al sfintei Fecioare cu
pruncul în braţe, îmbrăcat în costum românesc, cu ie şi fote,
cu capul sub un ştergar brodat şi el, cum se obisnueşte pe la
noi. E un preludiu al lui Isus în Țara mea. In altă parte, o
vignetă plină de miez, care aduce în locul ideei păgâne,
asceza. Un pustnic retras din lume, ferecat în fundul unei
peşteri, e asaltat de graţia jucăuşă a două goliciuni ispititoare;
pustnicul îşi Înăspreşte şi mai mult asceza, gândul lui grăbind
pe căile meditaţiei mistice. Figuri de boieri, cărturari pătrunşi
de duhul divinităţii, cupole de biserici străjuite de cohorte de
îngeri sau îngeri singuratici, o mulţime de motive, din care
unele apar neînţelese profanului, iată aspectul ultimei faze a

287
desenului lui Demian.
Inmuiat într’un aer de o magnifică simplitate, purtător al
unei permanente valori, ce izvora din însuşi etnicul neamului,
desemnul lui Demian, deşi joc de marginalii surâzânde, a fost
chipul drumului sincer spre noua noastră cultură şi artă.

Dacă Demian a fost ilustratorul permanent al

gândirismului de-a-lungul celor 18 ani de vieaţă constituind
cea mai originală contribuţie, wGândirea" s’a impus ca un
magazin de artă prin contribuţia a tot ce a fost în epoca de
după războiu valoare plastică. Dela reproducerile pe hârtie
cromată a marilor noştri plastici — Luchian, Grigorescu,
Andreescu, Tătărescu, ca şi prin comentarea lor in erudite
eseuri, şi până la Bunescu, Ştefan Dumitrescu, Iser, Pallady,
Petraşcu, Francisc Şirato, Teodorescu Sion... întreaga galerie
a plasticei contemporane.
Prin Iser, „Gândirea" aduce Balticul şi Dobrogea cu
aspectele ei atât de pitoreşti în preocupările artiştilor noştri,
fiind alături de poetul Pillat şi prozatorul Bucuţa un virtuos al
peisagiului dobrogean. In cel de al doilea an (nr. 13) ni se
perindă pe sub ochi inferioruri turceşti, orientale, chipuri de
cadâne înfăşurate în valuri albe, sau turcoaice superbe în
compoziţia lor, ca aceea de pe coperta numărului amifitit.
Acestuia, tot din primul moment, i se alătură Francisc Şirato,
singurul teoretician al spiritului plastic, de care am amintit.
Reproducerile din pictura sa, și 'n deosebi acea Întâlnire
(coperta nr. 13, III) marchează şi întăreşte o poziţie ideologică
admirabil susţinută şi în articolul amintit. Tânărul, cu o
căciulă în formă de potcap călugăresc, cu o sarică de dimie şi
opinci în picioare, pe când ea îmbrăcată în costum naţional
de domniţă bizantină, cu langurozitatea orientală în ochi, este
tot ce poate fi mai sugestiv, pentru arta atât de puternică a lui
Şirato. Persistentă este şi contribuţia lui Tonitza, Şt.

288
Dumitrescu şi mai ales Teodorescu Sion. Acesta din urmă a
aderat printre primii la crezul de artă al „Gândirei”, rămânând
cel mai deplin realizator al specificului naţional în plastică.
Odată, suntem siguri, oameni mai competenţi vor pune în
lumină, sub toate aspectele, contribuţia gândiristă la
afirmarea plasticei contemporane.
Ar fi incomplet acest capitol, dacă la cele spuse până aici
nu aş adăuga câteva cuvinte despre Alexandru Busuioceanu şi
Aurel D. Broșteanu, deţinătorii cronicei plastice a „Gândirei”.
Numele celui dintâi l-am mai întâlnit atunci când a fost
vorba de ideologia sau proza gândiristă. Căci Alexandru
Busuioceanu, înainte de a fi eruditul cu nume european în
materie de plastică şi istoria artelor, a fost un subtil şi plin de
vervă spirit critic, ca şi un poet în adevăratul înţeles al
cuvântului. Activitatea sa dela „Luceafărul” amintit, sau dela
„Dacia" lui Alexandru Vlahuţă, al cărei fruct constitue acea
carte de reală valoare — Figuri şi cărţi, a fost continuată şi în
paginile „Gândirei". Pentru însuşirile critice ale lui Alexandru
Busuioceanu şi nu mai puţin pentru înţelegerea
spiritualismului gândirist nu trebue să uităm eseul de
substanţă intitulat Ethos (1926), iar pentru realele calităţi de
poet, acele amintite Miniaturi,. ce numai bine ar putea
constitui o plachetă.
Poet, critic, eseist, AL Busuioceanu a părăsit pe rând
aceste domenii de promiţătoare realizări, pentru a se dedica
studiului plasticei şi istoriei artelor. Cronicile sale din
„Gândirea" ni l-au relevat ca un tot atât de bine înţelegător al
plasticei, întrunind la un loc şi însuşirile de poet şi estetician.
Depăşind cronica şi eseul plastic, Busuioceanu a ancorat în
prezentarea a câtorva studii ample şi pline de erudism.
întemeietor al acelei occidentale colecţii „Apollo“ atât el cât şi
gândirişti ca Tudor Vianu şi Al. Marcu prezintă pictori şi
sculptori naţionali sau ai omenirii.
Numele lui Aurel D. Broşteanu este mai puţin cunoscut.
Cronicile sale din „Gândirea” şi în deosebi studiul asupra lui

289
Demian, amplu şi bine susţinut, ni l-au arătat ca pe un
specialist de mari nădejdi.

NOTĂ BIBLIOGRAFICĂ:
Colecţia revistei „Gândirea“.

2. Muzica

Mult îndărăt faţă de creaţiunea poetică, filosofică sau

plastică, muzica românească în perioada de aupă războiu,
întruchipează înfrigurările dibuitoare ale primei ei faze de
închegare şi fixare a unui ritm propriu. Copleşită până mai ieri
de direcţii străine, de slavomsm, bizantinism sau
occidentalism, ea nu a reuşit să se ridice la creaţii care să
egaleze cu realizările celorlalte valori spirituale. Ori, astăzi,
prin Enescu — cu acel universal „Oedip", ca şi printr’o
adevărată şcoală de muzică românească, şi această valoare
spirituală poate sta alături de poezie, de plastică sau filosofie.
Şi aici „Gândirea” a avut un rol de prim rang.
Intr'o vreme care se perpetuează şi astăzi, in care noi nu
am ajuns încă la stadiul de a avea
o revistă muzicală şi când celelalte literare nu înţeleg să
rezerve pagini problemelor muzicologice, „Gândirea" a fost
aceea care, ani de-a-rândul, a avut o cronică muzicală,
deţinută în deosebi de G. Breazul. Acesta a înţeles ca la
răstimpuri să depăşească cadrul restrâns al unei cronici, în
care se comenta doar faptul muzical de moment, şi să
abordeze problemele muzicii cu talentul şi priceperea ce-i
este recunoscută. Astfel că, alături de o autohtonie a
literaturii, urmărită ani de-a-rândul sub toate aspectele ei
teoretice şi de realizări, alături de o autohtonizare a filosofiei
şi plasticei, „Gândirea”, prin G. Breazul, a desbătut şi

290
autohtonizarea creaţiei muzicale. Eseurile în materie ca: Arta
muzicală în cultura românească, Concepţiile dominante în
muzica românească de astăzi, Muzica populară românească,
ca să pomenim numai de acestea, constituesc contribuţia cea
mai serioasă ce s'a scris în acest domeniu. Ele pot fi socotite
tot atât de valoroase ca şi eseurile ideologice ale lui Nichifor
Crainic, Blaga, Băncilă sau Francisc Şirato.
Plecând dela realităţi dureroase, de lipsă a unui mediu
muzical, de înstrăinare a sufletului românesc prin chiar şcoala
şi educaţia noastră oficială — la a căror remediere se propune
în primul eseu un adevărat program politic —; G. Breazul
ajunge în a susţine amplu şi convingător autohtonizarea
melosului nostru. Şi aceasta nu se putea face ca şi în celelalte
compartimente spirituale, decât prin adâncirea creaţiei
populare. Textual acesta spune: „Puntea pe care creatorul
muzical românesc poate ajunge ia sufletul neamului său, este
sprijinită pe întreitul melos al realitătii noastre muzicale:
cântecul popular, dansul şi muzica bisericească. Drumul
acesta nu a fost așa de bătătorit (Gn. VIII nr. 6, 7).
Reluat pe diferite faţete, acest adevăr a ajuns cu timpul o
mare realitate muzicologică. Public şi creator au manifestat o
instinctivă înţelegere. Azi se poate vorbi tot atât de bine ca şi
în literatură şi gândire despre o şcoală muzicală românească.
Creaţiile lui Sabin Drăgoi, Brediceanu, Aridricu, Porumbescu,
sunt cea mai evidentă dovadă.

3. Ziaristica

Generaţia creaţionistă postbelică a fost aceea care a dat un

ritm atât de nou şi de personal şi jurnalisticii. Odată, când va
veni timpul privirilor în trecut, a perspectivelor istorice, se va
vedea ce imensă contribuţie a adus gândirismul în această

291
direcţie. Căci scriitori de mari realizări spirituale, gândiriştii
au fost deodată şi ziarişti prin excelenţă. Ei de fapt, pentru
prima dată în istoria spiritului românesc, aduc prototipul nou
de creator, pe scriitorul gazetar. Nici nu se putea numire mai
frumoasă. Dincoace, pe vastul câmp al României Mari,
luptătorii de ieri au înţeles să fie şi adevăraţi luptători ai
condeiului, ai scrisului cotidian. Era o menire, dar şi o superbă
experienţă de vieaţă. Literatura multora poartă fatal pecetea
cotidianului.
Adăpostiţi pentru scurtă vreme — pentru unii pentru alţii
mai de lungă durată, în jurul lui Titus Enacovici — în jurul
Cuvântului, s'au împrăştiat apoi, realizând acea înmulţire prin
butăşire. Din Cuvântul a luat naştere Curentul, apoi
Calendarul, Buna Vestire... Cel puţin Calendarul — cum s’a
spus, a fost o ediţie zilnică a „Gândirei”. In acest ziar
problemele României de azi au fost desbătute, uneori luând
forma celei mai mari vehemenţe, alteori aceea calmă, a
gazetarilor scriitori, prea conştienţi de importanţa scrisului
lor cotidian. Păstrând linia „Calendarului", cu aceleaşi
condeie şi în acelaşi spirit a apărut multă vreme şi
săptămânalul Sfarmă Piatră.
Să luăm în discuţie aportul lui Nichifor Crainic, Nae
Ionescu, Cezar Petrescu, Pamfil Şeicaru, Gib* I. Mihăescu,
Toma Vlădescu, Radu Dragnea... în cuprinsul acestor ziare?
Activitatea lor pur jurnalistică ? Ar însemna să ne lungim cu
zeci de pagini. Scrisul acestora, al gândiriştilor, este cea mai
superbă pagină din istoria gazetăriei române, ce odată va
trebui scrisă.

292
 4. Politica

Nu de o politică în sensul comun al cuvântului poate fi

discuţia în paginile de mai jos. Ci de o alta, de pur militantism,
ideologic, de punţi de orientare, pe care gândirismul le-a
aruncat haosului postbelic. O politică de natura aceasta are o
strânsă legătură cu crezul literar al „Gândirei" si cu lupta
cotidiană din paginile ziarelor amintite. Ea se îmbină perfect,
se completează şi se întregeşte cu alte nuanţe de pur
practicism social, ajungându-se la închegări definitive ale
unei admirabile ţinte gândiriste. Prin această ultimă ipostază
se vede că o muncă de ani de zile n'a fost fructul sterp al unor
ambiţii de a însemna ceva, ci rezultatul unei trăiri inexorabile,
am putea zice fatale, dela care gândiriştii nu au putut abdica.
Fiinţa lor era aceea care le dicta să creeze valori spirituale
întrun anumit ritm, să indrumeze spiritul literar şi să fie
agenţi de frământare ai realităţilor noastre politice.
„Gândirea" a fost aceea care a restabilit adevăratul cuprins
naţional al unor cuvinte, ce într’un timp erau atât de sărace în
semnificaţie, atât de sterpe, ca: tradiţionalism, autohtonism,
spiritualitate. Şi tot ea şi Calendarul în deosebi pe cele de
demofilism, etnocratism, care toate sunt bunuri ce alcătuesc
dicţionarul creatorului sau al omului politic. S’a spus în
momentul de faţă că e o mare aberaţie în a nu crea în orice
domeniu conform spiritului nostru autohton, tradiţionalist şi
creştin. Ceea ce altădată, prin 1924, nu era decât în
compartimentul spiritual al „Gâniirei“, lărgindu-se cu timpul
şi cuprinzând ţara întreagă.
Tot aşa şi în ceea ce numim vieaţă politică cu realităţile ei.
Până mai ieri erau prea puţini cei care vorbeau de o etnocraţie
politică. Adică etnosul, neamul şi nu demosul, poporul fără
deosebire de rasă şi de religie este chemat să imprime vieţii
publice condiţiile esenţiale de desvoltare. Formulei statului

293
democratic sau statului proletar, Nichifor Crainic opune
ingenioasa formulă a statului etnocratic. Chiar-dacă această
concepţie ar fi. rămas o simplă formulă livrească, de cabinet,
încă şi atunci ar fi cea mai superbă plăsmuire a unui gânditor
român. Dela acea „Influentă austriacă” a marelui Eminescu,
noi n’am mai avut o altă înjghebare vizionară a unui poet.
Dar Statul etnocratic e formula statală românească de
astăzi. Mai mult ca niciodată astăzi se afişează principiul:
„voinţa de a trăi politic a unui neam se întemeiază pe anume
elemente constatate şi permanente ale caracterului său
specific, imprimat în forma de stat. Un stat e naţional,
întrucât reflectă permanenţa specifică a neamului respectiv”.
(Ortodoxie şi etnocraţie pag. 276). Şi această voinţă de a trăi
politiceşte a neamului românesc este etnocrație corporativă,
adică, cum spune Nichifor Crainic „un corporatism rectificat,
şi adoptat la împrejurările speciale ale ţării noastre, prin
alipirea în sânul fiecărei corporaţii a principiului
proporţionalităţii etnice”.
Iată tot ce poate fi un mai larg vizionarism, de un absolut
teoretic, aplicat însă la realităţile noastre naţionale. Incât
formula statului etnocratic al lui Nichifor Crainic e de două
ori impunătoare: prin logicismul ei absolut, prin
vizionarismul dovedit, iar în al doilea rând prin aplicabilitatea
ei la realităţile româneşti.

Literatură, eseu şi filosofie, teatru, plastică şi muzică,

ziaristică şi politică, valori spirituale, prinse toate ca într'o
pânză de păianjen de un acelaşi spirit propriu de vieaţă
românească — gândirismul. El astăzi este o realitate. Se scrie
poezie, se face literatură, se gândeşte şi se făptueşte întru
gândirism.
Pornit la început în paginile revistei clujene „Gândirea” de
generaţia războiului, cu vremea a înglobat generaţii de-a-
rândul, ajungându-se să trăim un fenomen spiritual colectiv,
neîntâlnit în istoria culturii noastre.

294
 ...Lucian Blaga, Al. Busuioceanu, Em. Bucuţa, G. Breazul,
Nichifor Crainic, N. M. Condiescu, Aron Cotruş, Demian,
George Gregorian, Gib. I. Mihăescu, Adrian Maniu, Cezar
Petrescu, Ion Pillat, Francisc Şirato...
Ca apoi, în spiritualitatea închegată de prima generaţie să
crească o a doua: Vasile Băncilă, Dan Botta, Aurel D.
Broşteanu, D. Ciurezu, N. Crevedia, Matei I. Caragiale, Radu
Gyr, N. I. Herescu, Victor Papilian, Victor Ion Popa, Ovidiu
Papadima, N. Roşu, D. Stăniloaie, Gh. Tuleş, Toma Vlădescu,
Tudor Vianu, Pan. M. Vizirescu...
Şi o a treia: Ştefan Baciu, Septimiu Bucur, Emil Cioran, Gr.
Popa, Niţă Mihai, Virgil Carianopol, Vlaicu Bârna... et quasi
cursores, vitae lampada tradunt.

295
I NS TI T U T U L DE
ARTE GRAFICE
„CUGETAREA”
P. C. GEORGESCU-DELAFRAS
BUCUREŞTI, IV
STR. POPA NAN, 21

296