PROLETARI d in TOATE TARILE, UNITI-VA!

L u p t a
d e c la s ă
ORGAN TEORETIC Şl POLITIC AL COMITETULUI
CENTRAL AL PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN

S U M A R
• Propaganda de partid la nivelul sarcinilor actuale 3
• CONSTANTIN BORGEANU, PETRU PÂNZARU:
Perfecţionarea conducerii vieţii sociale . 11
• ERVIN HUTIRA, CONSTANTIN MOIŞUC: Coope­
rarea economică şi tehnico-ştiinţificd inter­
naţionala — necesitate obiectivă. . . . 18
• GHEORGHE BOBOŞ, ION IU G A : Statul — instru-
ment al făuririi societăţii socialiste . . . 29

STRUCTURA SOCIALĂ A ROMÂNIEI

Schim b de păreri

Intervenții ale tovarăşilor : IOANA ANGHEL-

SAVONEA, NICOIAE TODERlCIU, ELISA-
BETA TRĂI S T A R U .......................... 38
CONSTANTIN IONESCU : Mutaţii în structura
populaţiei active 48

• L. GRUNBERG : Pe marginea lucrării lui L . Alihus-

ser: „Lenin şi filozofia" 55

OPINII
SER IA A V-A • ACHIM MIHU : Semnificafii iniţiale ale teoriei lui.
ANUL X L IX Gherea asupra socialismului în ţările înapoiate j
• ROBERT DEUTSCH : Operativitate în editarealu-
crărilor ştiinţifice 7î

• M. IFTINCHl: Profilul liceelor de artăşi supraîn­

cărcarea elevilor 8
(C ontinua re a sum arului i n pagin a u rm ă to a re )
S E PTEMBRIE
1969
 PAGINI DE ISTORIE
• V. LIVEANU : Vechea mişcare socialistă și intelec­
tualitatea 84
DOCUMENTAR

• PETRU IGNAT: Tendinţe spre unitate în mişcarea

sindicală vest-europeană ............................. 93
• VALERIU TUDOR: Exodul inteligentei , 101
CRITICA Şl BIBLIOGRAFIE
• EUGEN IU CA : „Istoria literaturii române” de
George Ivaşcu (vol. I) ....................... 108
• I. NICOLAE VAIEANU : Decalaje în lumea capi-
talistă („Decalaje în Occident” de Gh. Badrus). 113
NOTE
• PETRU BERAR : Sociologia lui Petre Andrei în dez­
baterile actuale 117
• ARMAND OPREA : Studiu despre conjunctura eco­
nomiei capitaliste 121
• DAN GRINDEA : Confruntări asupra obiectului
economiei politice 123
 MUTATII
y

ÎN STRUCTURA POPULAŢIEI ACTIVE

Dr. C o n stantin IO N E SC U

Î
n raportul fundamental dintre populaţie şi economie, în care omul
apare în dublă ipostază : de producător şi de consumator al bunurilor
materiale, între variabilele demografice şi cele economice se stator­
nicesc relaţii şi interdependenţe de mare complexitate, supuse unor ne­
contenite schimbări ce iau uneori forma de adevărate mutaţii. Aceşte
relaţii şi interdependenţe definesc tipul, calitatea şi tendinţa corelaţiei
demoeconomice în fiecare etapă dată.
Fireşte, primordială din punct de vedere larg social este populaţia
economic activă, adică acea parte a populaţiei care participă la procesul
muncii, desfăşurînd obişnuit o activitate profesională şi producînd bunuri
materiale şi servicii de care beneficiază întreaga societate. Admîţînd pen­
tru simplificarea expunerii că întreaga populaţie activă este ocupată în
producţia materială şi că întreg venitul naţional este destinat consumu­
lui individual, sau că rata acumulării este constantă, se poate formula,
într-o primă aproximaţie, următoarea relaţie fundamentală ; la un nivel
dat de înzestrare tehnică a muncii şi la un anumit grad de folosire a timpu­
lui de muncă — caeteris paribus —, volumul şi calitatea populaţiei active
determină masa bunurilor materiale, volumul venitului naţional, care, în
urma unor ample şi complexe procese de distribuire şi redistribuire, revine
întregii societăţi.
Această legătură dialectică dintre populaţie şi economie are ca ex­
presie cantitativă pe de o parte nivelul productivităţii muncii sociale
(relaţia dintre populaţia activă şi volumul venitului naţional produs), iar
pe de altă parte nivelul bunăstării întregii populaţii (relaţia dintre popu­
laţia totală şi volumul venitului naţional repartizat). Rezultă de aici rolul
diferiţilor factori sub aspectul eficienţei lor,, şi anume : cu cît este mai
mare cantitatea timpului de muncă al populaţiei active şi cu cît este mai
ridicata productivitatea muncii sociale, cu atît mai mare este masa veni­
tului naţional; de asemenea, cu cît este mai mare masa venitului na­
ţional, la un număr dat al populaţiei totale, cu atît mai ridicat este nivelul
de trai al acesteia.
48
 Structura populaţiei active

Cele spuse pînă acum, voit simplificate, nu ţin seama de diferenţa

dintre factorii intensivi şi cei extensivi, de dependenţa acestora de alţi
factori. Or, populaţia activă dispune de un anumit timp de muncă — mă­
rime extensivă — fiind ea însăşi repartizată pe ramuri ale economiei na­
ţionale, cu niveluri diferite de înzestrare tehnică şi deci cu niveluri diferite
ale productivităţii potenţiale a muncii. Cît priveşte productivitatea mun­
cii ca factor intensiv, nivelul ei este determinat, se ştie bine, de o multi­
tudine de condiţii: înzestrarea tehnică a .muncii, calificarea populaţiei
active, repartizarea ei pe ramuri ale economiei naţionale, gradul de orga­
nizare a muncii şi altele. Au totodată importanţă calitatea fondurilor fixe,
stocul de învăţămînt“ de care dispune populaţia activă ş.a.
Teoria creşterii economice (noţiunea este acceptată în sensul cel
mai general dat de Simon Kuznets, drept creştere a venitului naţional
socotit pe un locuitor, sporirea populaţiei, procese însoţite de schimbări
structurale), ca şi politica economică a tot mai numeroase state deplasează
din ce în ce mai mult accentul din zona factorilor extensivi în cea a fac­
torilor intensivi, care au rol primordial în mărirea eficienţei. Numărul
populaţiei active este limitat, desigur, de resursele demografice. Această
limită se menţine chiar şi în condiţiile unei natalităţi ridicate şi ale unui
ritm susţinut de creştere a populaţiei totale, ritm care variază pe zonele
şi regiunile mari ale globului între 0,6 şi 3,5% anual; este vorba în fond
de o limită naturală. Factorii intensivi însă, nivelul de pregătire culturală
în general, profesională în special, înzestrarea tehnică a forţei de muncă,
structura populaţiei active pe ramuri ale economiei naţionale ş.a., nu
sînt îngrădiţi de o asemenea limită ; pe măsura dezvoltării economice şi
sociale, acţiunea acestor factori se amplifică, au loc schimbări progresiste
cu multiple implicaţii asupra eficienţei muncii sociale. Este de presupus că
productivitatea muncii sociale, prin potenţarea acestor factori, poate să
sporească infinit, ipoteză îndrăzneaţă, sugerată de amploarea actualei re-
voluţii tehnice-ştiinţifice.
În ultimul pătrar de veac au avut loc în ţara noastră mutaţii serioase
în structura populaţiei active, pe fundalul marilor transformări politice,
economice şi sociale. A crescut puternic numărul clasei muncitoare, cea
mai avansată forţă socială a ţării, s-au petrecut profunde schimbări cali­
tative în structura şi în profilul e i; ţărănimea s-a transformat într-o clasă
nouă, cu un ideal social unitar şi un nivel cultural tot mai ridicat ; s-a
lărgit considerabil detaşamentul de oameni de ştiinţă şi cultură, de
intelectuali de toate profesiile, educaţi în spiritul ideologiei marxist-leni-
nişte a partidului nostru. Aceste modificări de esenţă, privite în legătură
indisolubilă cu ridicarea calificării întregii populaţii active, realizarea unei
mai drepte distribuţii teritoriale a acesteia, o mai raţională structură pe
ramurile economiei naţionale, conturează tabloul societăţii noastre socia­
liste. Aşa cum sublinia tovarăşul Nicolae Ceauşescu la recenta Sesiune
jubiliară a Marii Adunări Naţionale, „desfiinţînd clasele exploatatoare, so­
cialismul a realizat cu adevărat unitatea social-politică a tuturor claselor
și păturilor societăţii noastre, creează condiţii pentru manifestarea deplină
a energiilor şi forţelor întregii naţiuni, pe care a ridicat-o la o treaptă su­
perioara de dezvoltare”.
Desigur, prefacerile în structura populaţiei nu pot fi exprimate cifric
în întreaga lor amploare. Datele statistice oferă însă variate posibilităţi de
49
Constantin lonescu

a urmări evoluţia acestor schimbări structurale şi de a desprinde semnifi-

caţia lor.
Privită sub raport cantitativ, populaţia activă este tributară struc­
turii populaţiei totale, preluînd deci avantajele sau dezavantajele ei po-
tenţiale pentru activitatea economică. În ciuda instalării unor simptome
pasagere de „îmbătrînire demografică", provocate de scăderea natalităţii
în perioada 1957—1966 şi de creşterea duratei medii de viaţă, structura
populaţiei noastre pe grupele mari de vîrstă este favorabilă populaţiei
active, asigurind condiţiile unei reproducţii normale a forţei de muncă;
la recensămintele populaţiei din anii 1930, 1956 şi 1966, ponderea populaţiei
cuprinsă intre 15 şi 60 de ani a oscilat foarte puţin (între 59% şi circa
63% din populaţia totală), avînd totodată asigurat „rezervorul" populaţiei
tinere de 0—14 ani. După cunoscuta redresare a natalităţii, survenită din
1967, structura pe vîrstă continuă să se îmbunătăţească în sensul unei
energice „întineriri demografice". Premisa demografică generală este,
aşadar, net pozitivă.
Potrivit sistemului folosit în ţara noastră, populaţia activă se de­
termină numai cu prilejul recensămintelor şi cuprinde persoanele în
vîrstă de 14 ani şi peste, care exercită o ocupaţie ce se încadrează în una
din ramurile economiei naţionale. În perioadele intercensitare se stabileşte
„populaţia ocupată”, noţiune apropiată de aceea de „populaţie activă”,
ceea ce justifică folosirea nediferenţiată, cu riscul unei aproximaţii, a ter­
menului de populaţie activă.
Numărul populaţiei active este determinat de numărul populaţiei
totale şi de indicii de activitate, prin care se înţelege ponderea populaţiei
active în populaţia totală, pe sexe şi pe vîrste. Indicele de activitate totală
în ţările avansate din punct de vedere economic variază între 36 şi 56%,
în funcţie de o serie de particularităţi demografice, sociale, economice şi
culturale. Deosebit de semnificativi sînt indicii de activitate la „intrare“
şi la „ieşire" din populaţia activă, adică la grupele tinere şi la cele vîrst-
nice, traducind în expresia lor numerică efectele politicii de educaţie şi
învăţămînt, de securitate socială, ale legislaţiei în materie de pensii şi
altele.
Situaţia din ţara noastră, consemnata cu prilejul recensământului
din 1966, este cit se poate de elocventă : la un indice de activitate totală
de 54,2% — o valoare din cele mai ridicate în Europa — şi la un indice
de activitate masculină de aproape 61% şi feminină de 48%, indicii de ac­
tivitate la grupele tinere şi cele vîrstnice au scăzut simţitor. Astfel, la
grupa 14—19 ani, indicele de activitate pentru întreaga populaţie a grupei
respective a fost în 1956 de 78,6%, iar în 1966 de 41,5%; de asemenea,
indicele de activitate pentru populaţia în vîrstă de peste 60 de ani a scăzut
de la 59,3% în 1956 la 37,9% în 1966. În schimb, indicii de activitate au
crescut la grupa de vîrstă de 25—44 de ani.
Aceste trei schimbări au o semnificaţie net pozitivă : a) asistăm la o
adevărată „explozie şcolară" (al cincilea cetăţean al ţării este elev sau
student), ceea ee întîrzie „intrarea” în rîndul populaţiei active a genera­
ţiilor tinere; b) efectul creşterii nivelului de trai şi al diferitelor măsuri
sociale permite „ieşirea" din rîndul populaţiei active şi vieţuirea mai
îndelungată, în categoria populaţiei postactive, a unui număr sporit de
oameni; c) în sfîrşit, are loc o tot mai bună folosire a populaţiei în vîrstă
de muncă prin atragerea unor resurse suplimentare din rîndul populaţiei

50
 Structura populaţiei active

inactive, în special femei. În aceste tendinţe mi se pare că rezidă una

dintre caracteristicile cele mai pregnante ale epocii noastre socialiste, ale
umanismului socialist.
Sub raport larg economic, schimbările structurale cele mai impor­
tante sînt legate de repartiţia populaţiei active pe ramuri ale economiei
naţionale, pe sferele productivă şi neproductivă, pe sectoarele primar,
secundar şi terţiar, pe categorii sociale.
Cu puţine decenii în urmă, populaţia activă în agricultură se ridica
la aproape patru cincimi din întreaga populaţie activă a ţării, iar cea din
industrie şi construcţii reprezenta doar 8,5%, vădind caracterul profund
agrar al economiei noastre. Procesul de îndreptare a acestei disproporţii
a început odată cu trecerea la industrializarea ţării şi continuă şi astăzi.
Disparitatea în ce priveşte nivelul productivităţii muncii din industrie şi
agricultură face ca o asemenea deplasare structurală să aibă profunde
consecinţe pozitive asupra creşterii productivităţii întregii munci sociale.
Totodată trecerea populaţiei din agricultură spre industrie şi alte ramuri
neagricole este echivalentă, prin sine însăşi, cu o creştere a nivelului de
trai, fie numai şi datorită faptului că se schimbă condiţiile de viaţă ale
celor ce pleacă de la sat la oraş.
Şi mai ilustrativă este urmărirea unor asemenea mutaţii pe cele trei
sectoare : primar, secundar şi terţiar, cu tot caracterul relativ convenţional
al acestei împărţiri. Iată cum a evoluat structura populaţiei active pe
aceste sectoare, consemnată de recensămintele populaţiei din 1930, 1956 şi
1966 şi de estimaţia la 1 ianuarie 1969 :

1930 1956 1966 1969

Total po p ulaţie activă 100,0 100,0 100,0 100,0

Sector primar (agricultură
si silvicultură) 76,7 69,7 57,1 53,0
Sector secundar (industrie
şi construcţii) 8,5 16,6 24,6 27,9
Sector terţiar (comerţ, transport,
Servicii, în vaţăm în t etc.) 14,8 13,7 18,3 19,1

Creşterea ponderii populaţiei din sectorul secundar pe seama celei

din sectorul primar are efecte pozitive nu numai pe planul productivităţii
muncii, ci şi în domeniul valorificării mai bune a resurselor materiale ale
ţării. Tot mai mulţi oameni lucrează în sectoarele moderne ale economiei
în general, ale industriei în special, sectoare în care se prelucrează su­
perior materiile prime şi materialele, obţinîndu-se valori de întrebuinţare
mereu mai multe şi mai variate. Peste puţin timp (potrivit estimărilor în
1970—1971), populaţia activă din industrie şi celelalte ramuri neagricole
ale economiei naţionale va ajunge să reprezinte jumătate din întreaga
populaţie activă a ţării. Desigur, populaţia activă din agricultură ocupă
îo
ăn
c pondere însemnată, dar ritmul cu care creşte populaţia activă ne­
agricolă este unul dintre cele mai ridicate.
Mai trebuie reţinută semnificaţia unei alte deplasări structurale po­
zitive : creşterea greutăţii specifice a populaţiei ocupate în sectorul terţiar.
Caracterul obiectiv necesar şi importanţa deosebită a dezvoltării sectorului

51
Constantin Ionescu

terţiar pe măsura sporirii productivităţii muncii au fost puse în evidenţă

de K. Marx încă în urmă cu mai bine de un secol. Iată ce scria e l : „O ţară
este cu atît mai bogată cu cît populaţia ei productivă este mai mică în
raport cu produsul total..., o ţară este cu atît mai bogată cu cît la aceeaşi
cantitate de produse populaţia productivă este mai puţin numeroasă în
raport cu cea neproductivă. Căci numărul relativ mic al populaţiei pro­
ductive nu ar fi decît o altă expresie a nivelului relativ înalt al producti­
vităţii muncii"1.
În societatea modernă, sectorul terţiar, aşa-numita sferă a serviciilor,
tinde să capete o extindere considerabilă, ca rezultat al unor solicitări
mereu mai mari şi variate ale populaţiei. Ţara noastră se aliniază şi ea
treptat la această tendinţă : populaţia ocupată în sectorul terţiar a ajuns la
aproape o cincime din total şi creşte continuu.
Aspecte nu mai puţin interesante rezultă din studiul populaţiei Ocu­
pate, grupată pe cele două mari sfere ale activităţii sociale : productivă
şi neproductivă. Deşi între economişti se poartă încă discuţii privind deli­
mitarea acestor sfere, stabilirea punctelor de interferenţă şi de disjuncţie,
totuşi dintr-o clasificare, ce e drept, nu foarte riguroasă rezultă tendinţa
remarcabilă de sporire a ponderii populaţiei ocupate în sfera neproductivă.
Dacă în 1966 populaţia ocupată în sfera producţiei materiale reprezenta
89,2%, iar cea din sfera neproductivă 10,8% , la 1 ianuarie 1969 în sfera
productivă erau 88,4% din populaţia activă, în timp ce în sfera neproduc­
tivă 11,6%. Dar chiar în sfera neproductivă au avut loc schimbări struc­
turale, în sensul creşterii proporţiei populaţiei ocupate în învăţămînt,
ştiinţă, cultură, ocrotirea sănătăţii şi al scăderii celor ocupaţi în admi­
nistraţie.
În componenţa populaţiei active se înregistrează an de an o creştere
a numărului de salariaţi, proces care exprimă şi contribuie la progresul
social şi economic al ţării. La 1 ianuarie 1969, numărul salariaţilor (4,7 mi-
lioane) a ajuns să reprezinte aproximativ 48% din întreaga populaţie ocu­
pată. Dinamica acestui proces poate fi intuită cu ajutorul cifrei de aproape
300 000 de persoane angajate pentru prima dată ca salariaţi în cursul
anului 1968 şi provenite din agricultură sau din populaţia inactivă de
la oraşe.
Analiza deplasărilor în structura populaţiei active a României so-
c i aliste trebuie să includă două aspecte calitative de cea mai mare im­
portanţă : progresele substanţiale în calitatea forţei de muncă şi cele în
înzestrarea sa tehnică.
Se ştie că în condiţiile actualei revoluţii tehnice-ştiinţifice, cunoştin­
ţele oamenilor şi aplicarea lor în practică joacă, mai mult ca oricînd, un
rol covîrşitor în ridicarea eficienţei producţiei. Studiile din ultimul de­
ceniu au pus în lumină o legitate nouă : volumul de cunoştinţe („stocul de
învăţămînt" sau „capitalul intelectual”) împreună cu eficienţa sa în pro­
ducţie cresc mai rapid decît „capitalul fizic“, cu eficienţa sa.
Graţie masivelor investiţii efectuate de stat pentru dezvoltarea şi
perfecţionarea bazei tehnice-materiale a ţării, pentru modemizarea struc-
t urii economiei naţionale şi ridicarea generală a nivelului tehnic al pro-
ducţiei au apărut, de la un an la altul, cerinţe sporite de cadre de diferite
specialităţi, ca şi exigenţe noi faţă de pregătirea lor tehnică-profesională.
1 Karl Marx, Teorii asupra plusvalorii, Editura politică, Bucureşti, 1959, partea I, p. 159.
 Structura populaţiei active

În aceste circumstanţe, partidul şi statul se îngrijesc cu cea mai mare

atenţie de extinderea şi modernizarea învăţământului de toate gradele în
pas cu nevoile economiei naţionale.
Între cele doua recensăminte — 1956 şi 1966 — , stocul de învăţămint
al populaţiei totale a crescut astfel: numărul persoanelor care au absolvit
instituţii de învăţămînt superior s-a mărit cu 53,6% , al celor care au ter­
minat şcoli medii teoretice sau tehnice şi de specialitate cu 61,1% , iar al
celor care au absolvit şcoli profesionale sau şcoli generale de 8 ani cu
111,5%. Proporţia persoanelor care au terminat cel puţin şcoala generala
de 8 ani, în totalul populaţiei în vîrstă de 12 ani şi peste, a sporit de la
14,7% în 1956 la 24,7% în 1966 (în cifre absolute de la 1 981 400 la
3 750 200).
Desigur, eficienţa gradului de cultură generală şi de specialitate al
populaţiei depinde de măsura în care o parte de mai mare a „stocului
de învăţămînt” se află în posesia populaţiei active şi fiecare este folosit
corespunzător pregătirii sale profesionale. În 1966, populaţia activă, care
reprezenta 54,2% din întreaga populaţie a ţării, cuprindea în proporţie
de 88,3% pe absolvenţii învăţământului superior şi de 78,5% pe cei ai învă-
ţămîntului de nivel mediu. La aceste cifre merită adăugate şi altele... În
anul 1968, proporţia muncitorilor calificaţi a depăşit patru cincimi din
total (în industrie proporţia a fost mai ridicată), numărul salariaţilor cu
studii superioare a ajuns la 274 541 (faţă de 179 718 în 1961), iar al celor
cu studii medii la 624 637 (faţă de 367 028 în 1961).
Mutaţiile structurale în populaţia activă s-au realizat în contextul
unor corelaţii pozitive, corespunzătoare în general cu proporţiile din econo­
mia naţională. Indicii calitativi ai activităţii economice ilustrează convin-
gator acest fa p t : în anul 1968, calculat pe o persoană ocupată în sfera
producţiei materiale, fondurile fixe au fost de 3,1 ori mai mari decît în
1950 şi venitul naţional de 4,6 ori, iar venitul naţional socotit pe un lo­
cuitor de 4,3 ori mai mare. Productivitatea muncii sociale a crescut mai
rapid decît înzestrarea tehnică a muncii, scoţînd în evidenţă atât calitatea
mereu mai bună a fondurilor fixe, randamentul sporit al acestora, cît şi
folosirea mai raţională a forţei de muncă, ceea ce a dus la mărirea în
ritmuri susţinute a venitului naţional — sursă de intensificare a reproduc­
ţie; lărgite şi de ridicare a nivelului de trai material şi cultural al
populaţiei.
Nu ne-am propus să analizăm în rîndurile de faţă marile schimbări
petrecute în structura socială a populaţiei ţării noastre ca urmare a
construirii socialismului. Redăm totuşi aici structura populaţiei pe categorii
sociale aşa cum a fost consemnata la recensămintele din 1956 şi 1966:

1956 1966

Total populaţie 100,0 100,0

din care avînd categoria socială: 39,9
— muncito ri 23,7
— funcţionari 13,3 12,3
ţărani cooperatori 7,2 38,6
ţărani cu gospodării individuale
— 51,3 5,2
1,0 2,3
— meseriaşi cooperatori
Constantin Ionescu

În acest peisaj al schimbărilor de structură socială reţine atenţia

creşterea greutăţii specifice a populaţiei din categoria socială „muncitori”
de la ceva mai mult de o cincime din populaţia ţării la aproximativ două
cincimi, şi aceasta într-un interval de numai un deceniu. Nu
puţin pozitivă este sporirea ponderii populaţiei din categoria socială„ţă-
rani cooperatori”, clasă nouă a societăţii româneşti de azi.
Adînci semnificaţii şi implicaţii pe cele mai diverse planuri ale
existenţei societăţii noastre socialiste sînt determinate de procesul omo­
genizării sociale. El a fost astfel sintetizat in Tezele Congresului al X-lea
al partidului: „Societatea noastră cunoaşte, pe măsura înaintării pe dru­
mul socialismului, o continuă omogenizare, întemeiată pe înlăturarea trep-
t ată a deosebirilor esenţiale dintre categoriile sociale, pe diminuarea dife­
renţelor dintre sat şi oraş, dintre munca fizică şi munca intelectuală, pe
comunitatea de interese economice, politice şi ideologice a tuturor oame­
nilor muncii”.
Această realitate are la bază numeroase cauze, între care fundamen­
tale sînt înlăturarea relaţiilor de exploatare şi dezvoltarea continuu ascen­
dentă a economiei socialiste. Din punctul de vedere al temei de care ne
ocupăm remarcăm contribuţia adusă la procesul omogenizării de mobili­
tatea spaţială, profesională şi socială, de o amploare fără precedent. Este
extrem de pregnantă, de pildă, omogenizarea populaţiei din punct de
vedşre teritorial prin atenuarea cunoscutelor disparităţi economice şi cul­
turale dintre diferitele zone ale ţării moştenite din trecut, Aici joacă un
mare rol politica partidului de repartizare teritorială raţională a forţelor
de producţie, parte organică din programul general de edificare socialistă.
Deşi sub raportul ponderii populaţiei active în totalul populaţiei şi al sa­
lariaţilor în totalul populaţiei active mai persistă unele diferenţe între
judeţe,, totuşi ritmul de omogenizare este rapid. Acelasi lucru se observă şi
în ce priveşte structura populaţiei active pesectoarlpim
,un dar
şi terţiar.

E vocând succint, în cel de-al 25-lea an de la eliberarea patriei noastre,

aceste schimbări în structura populaţiei României socialiste, pe fun­
dalul istoricelor procese politice şi economice pe care le-a trăit ţara în
aceşti ani, se degajă în modul cel mai clar ritmul şi densitatea cu care ele
s-au realizat, conferindu-le caracterul unor adevărate mutaţii.
Programul partidului elaborat de Congresul al X-lea pentru peri­
oada pînă în 1975 şi prevederile orientative pînă în 1980 prefigurează
schimbări sensibile şi în ce priveşte structura populaţiei în general, a celei
active în particular. Înfăptuirea obiectivului fundamental al acestui pro­
gram — lărgirea şi perfecţionarea continuă a bazei tehnice-materiale a
ţării, făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate — va determina
creşterea intensă a forţelor de producţie, progrese susţinute în domeniul
ştiinţei, al învăţămîntului şi culturii, ceea ce pe plan demografic se va
concretiza în modernizarea structurii populaţiei ocupate, sporind.astfel
eficienţa economică şi socială a forţei de muncă din ţara noastră.