Sunteți pe pagina 1din 10

PREFATA

"Despre patrie se pot spune


cuvinte scrise cu coltul inimii noastre /.../
...pentru cei ce suntem aici
în viata, întregi si în lucrare,
cuvintele au lama de brici
intrând în miracol, cu tandra mirare".
(Nichita Stanescu, Cu coltul inimii)

I. Introducere: Poezia patriotica este Poezie.

Mai mult poate decât alte teme literare, cea patriotica are parte, în istoria poeziei
românesti, de lamento-ul asupra limitelor limbajului (si, în special, ale limbajului poetic).
Fenomenul este caracteristic vârstei moderniste: de la Emil Botta, pentru care "Spune mai
frumos ciocârlia/ si mai frumos, în soapte, frunza,/ numele Tau!", întrebarea esentiala
fiind "Ce sa mai fac eu,/ ce <<spuneri frumoase>>/ sa va mai spuna/ omul vostru?"
(Patria), la Stefan Augustin Doinas, care propune, rostind un elogiu al patriei, solutia
paradoxala a "glorificarii tacute" ("Numai tacerea, muzica din gând,/ ne-apropie de tine-
ntr-o masura,/ dar, vai! atât de-ncet si schiopatând...", în Oda), poeziile despre patrie par
scrise, mereu, "cu coltul inimii", împartite între dorinta de expresie si constientizarea
incapacitatii cuvintelor de a cuprinde atât inefabilul conceptului, cât si plinatatea
sentimentului. Rezultatul - pe care antologia de fata îsi propune sa îl panorameze, oferind
mai degraba invitatii la lectura si la discutie decât raspunsuri de-a gata - este o lirica
ambigua, dar ce Poezie a fost, vreodata, altfel?. Ea se construieste, cel mai adesea, pe
muchia ezitanta, riscata (pe "coltul inimii"...) dintre afirmarea (euforica, îndragostita,
dureroasa) a existentei patriei (careia imaginile poetice îi dau încarcatura, si substanta, si
sens) si recunoasterea neputintei de a o rosti deplin. Solutia poetilor contemporani,
apartinând generatiei '80, de a vorbi despre patrie în clisee livresti (cazul Levantului lui
Mircea Cartarescu), nu este decât o alta modalitate de a recunoaste si accepta existenta
respectivelor limite ale rostirii.

Stefan Augustin Doinas afirma ca însusi gestul de a scrie în limba româna poate fi
asimilat unuia de expresie a patriotismului, constiinta civica obiectivîndu-se astfel într-o
spiritualitate: "O asemenea cristalizare în cadrul unei opere literare e cu atât mai fireasca,
cu cât materialul în care se realizeaza opera respectiva îl constituie limba, factor
unificator esential pentru orice comunitate nationala. Scriind într-o anumita limba, poetul
devine implicit legat de spiritualitatea pe care aceasta limba o reprezinta în cadrul
omenirii" (Functia educativ-patriotica a poeziei si exigenta artistica, în Lectura poeziei,
1980, p. 353.). Nu e mai putin adevarat, totodata, ca poezia patriotica pune, prin definitie,
limbajul poetic în cauza (tot astfel cum, mai apoi, îl poate aduce în criza prin
supralicitare, prin cliseizare si reteta). ...Ceea ce ar trebui sa constituie o provocare pentru
oricine îsi doreste sa analizeze poezie, sa o citeasca atent la imaculata-i cristalizare
interioara.
O alta problema, la fel de importanta, priveste receptarea poeziei patriotice, si aceasta mai
ales în vremea din urma. Specie lirica exersata pâna la saturatie de scriitorii aserviti
Puterii ultimei jumatati de secol, demonetizata în ochii spiritului comun, ea se vede,
astazi, pusa oarecum, "sub interdictie". Tacerea (oscilând, la rându-i, între culpabilitate si
revolta) nu se poate substitui în nici un caz analizei si judecatii de valoare; pentru ca
poezia patriotica poate fi Poezie - iar daca antologia noastra îsi propune o tinta
subiacenta, ea ar consta tocmai din demonstrarea acestei idei. De-a lungul istoriei sale
moderne, cultura româneasca s-a constituit ca o expresie a identitatii unei comunitati
nationale; în interiorul sau, parte componenta a literaturii, poezia cu tematica patriotica
ofera unele dintre cele mai interesante raspunsuri la întrebarile "cine suntem?", "unde ne
aflam?", "încotro mergem?", iar imaginile astfel configurate primesc, indiscutabil,
valoare de construct identitar. De-aceea, o perceptie reductiva, înlantuita de "interdictii",
a fenomenului, ignorând - în fond - implicatiile si importanta sa în orice literatura
nationala, este, credem, deopotriva de anormala si de nefasta cu supralicitarea
exclusivista a acestuia. Ambele tradeaza privirea nespecialistului, pasionala pâna la
eroare, angajata (deci - motivata de o ideologie, tocmai ceea ce condamna în lirica
patriotica respinsa!) pâna la orbire.

...Dar poezia patriotica poate fi, ea este Poezie; în termenii aceluiasi Stefan Augustin
Doinas, "Una dintre cele mai nedrepte reprezentari despre poetul-cetatean e aceea care-l
înfatiseaza cântând la trompeta: fie ca e vorba de balada sau poemul istoric, de imnul
grav sau de oda ditirambica, de elegia romantica în fata ruinelor sau a mormintelor
strabune, poezia patriotica persista - în constiinta multor cititori - sub forma unei
productii retorice, în care sentimentul liric ar ceda pasul în favoarea discursului
programatic si bine articulat. Aceasta mentalitate dovedeste nu numai o totala ignorare a
fenomenului liric modern din ultimele secole, dar si o lectie gresit învatata a clasicilor. În
privinta aceasta nu exista - pentru noi - un exemplu mai graitor decât Eminescu" (ibid., p.
355).

Consideram, de aceea, ca o asemenea antologie tematica îi deschide cititorului atent alte


"porti", conducându-l - dintr-un unghi, poate, insolit, dar în nici un caz neglijabil - spre
teritorii de maxim interes ale literaturii în genere. Mai întâi, ea ofera o cale de acces catre
una din temele majore ale liricii universale: "În masura în care lirica universala este o
expresie a sentimentelor fundamentale ale umanitatii, ea nu se poate lipsi de sentimentul
patriotic, care constituie o dimensiune esentiala a omului. Acest sentiment, care infuzeaza
viata cotidiana a oricarui popor, detine de altfel un rol important în poezia de pe toate
meridianele, alimenteaza creatii de mare valoare artistica, fiind unul din elementele de
baza ale mesajului - în sensul cel mai larg al acestui cuvânt - încorporat în orice opera de
arta" (ibid., p. 354).

În al doilea rând, studierea avatarurilor temei în literatura româna (cu precadere în istoria
literara a ultimelor doua veacuri), permite - este convingerea noastra - o întelegere a
evolutiei mentalitatii si culturii românesti, abordate dintr-un unghi apropiat specialistului
în literatura. Realizând o subtila contrapondere acuzelor de "ocazional" aduse temei, un
teoretician al problemei, Pedrag Matvejevic, demonstra existenta unei relatii particulare
între poezia patriotica, îndeobste clasificata drept "ocazionala", si permanentele unei
culturi, în general: "Natura situatiilor ocazionale si aprecierea lor rezuma si reflecta
elementele esentiale ale unei culturi. Ele sunt intim legate de datinile si obiceiurile unei
comunitati (traditii, folclor, succesiunea muncii si a petrecerilor), releva procesele
desfasurarii vietii sociale (institutii diferite, religie si credinte, limbaj, ierarhii etc.), redau
ideologia si iconografia unei epoci. Trecerea de la o societate la alta determina în mod
necesar o mutatie si o restilizare adecvate împrejurarilor" (Poetica evenimentului, 1980,
p. 21). Asa cum arata Stefan Lemny, evolutia continutului conceptului de patrie de-a
lungul istoriei culturii române oglindeste istoria mentalitatilor, întrucât conceptul
"comporta transformari de conceptii si atitudini, ca si o continua modificare a locului
acestora în sistemul de norme etice ale umanitatii. Pe aceasta cale, destinul în timp al
ideii de patrie ne înlesneste accesul spre universul mentalitatilor la care aspira azi orice
istorie a ideilor. Faptul se vadeste cu atât mai interesant în cazul ideii în discutie cu cât ea
a avut o functie benefica la nivelul suprastructural al oricarei societati, constituind nu
numai o expresie a constiintei colective dintr-o anumita epoca, ci si o componenta
fundamentala a acesteia" (Originea si cristalizarea ideii de patrie în cultura româna, 1986,
p. 6). În acelasi sens al lecturii, daca admitem (cum altfel?) ca "patria" este unul dintre
"miturile originare" ale literaturii române (fundamentând constructul etnic identitar),
avatarurile respectivului mit de-a lungul istoriei literaturii ne vor releva relatia sa
particulara "cu valorile fundamentale ale comunitatii" în ansamblul sau, având tocmai
"scopul de a asigura coeziunea acesteia" (Lucian Boia, Istorie si mit în constiinta
româneasca, 1997, p. 8). Aceasta cu atât mai mult cu cât poezia patriotica (si "mitologia"
pe care ea o instituie, o protejeaza, o propaga etc.) însoteste - si, într-un prim timp -
înlocuieste chiar discursul istoric; nu altul este cazul - de pilda - al "stihurilor la stema"
care, daca nu au întelegerea moderna a poeticului, ilustreaza, în schimb, cu asupra de
masura, întelegerea valorii emblematice a constructiei mitologizante.

În sfârsit (si, probabil, mai importanta între toate "portile") este aceea care deschide,
astfel, o cale diferita de acces la esentele lirismului. Tocmai pentru ca poezia patriotica
poate fi si este Poezie, ea "nu are voie sa fie o simpla confesiune, netransfigurata artistic.
O asemenea poezie nu este doar cronica rimata a unui timp, o <<dare de seama>>
superficiala asupra unor evenimente, chiar daca acele evenimente - sau îndeosebi pentru
ca acele evenimente constituie carnea istoriei noastre, momente de timp încarcate de
fiorul sacru al unei participari obstesti, nationale. Poezia patriotica implica cu necesitate
coborârea poetului la tâlcurile adânci ale istoriei, investigarea unor zone de semnificatii
majore, precum si exprimarea lor la un nivel artistic superior. Problema realizarii artistice
a lirismului patriotic este o problema de viata sau de moarte a poeziei (Stefan Augustin
Doinas, op. cit., p. 358). Coborâtor "la tâlcurile adânci ale istoriei" este poetul Stefan
Augustin Doinas însusi, de pilda, închipuindu-se - în Ursitoarele - martor al momentului
originar, când "Patria însasi se naste", vegheata - si rostita - de verbul poetic, ca de "un
grai mai curat,/ singurul care, rostit, primeneste, si tine-n rostire poporul...". Rând pe rând
Orfeu si Cassandra, Mesia si Femios, poetul îsi cauta si îsi construieste patria tot astfel
cum se construieste pe sine - cum ne construieste si pe noi într-însa, atâta vreme cât avem
sinceritatea de ne recunoaste în imaginile de silabe ale versurilor sale.

II. Schita pentru o istorie a poeziei patriotice românesti


Desi se obisnuieste ancorarea în folclor a traditiilor literaturii angajate românesti, vom
începe aceasta scurta istorie admitând ca faptul este valabil pentru lirica angajata -
expresie a revoltei împotriva nedreptatilor sociale dintr-un context istoric dat, chiar daca
ridicat ulterior prin viziunea poetica la rang de destin - însa nu si pentru tema patriotica
propriu-zisa. Daca taranul are constiinta apartenentei la o comunitate, aceasta este
"neamul" (în sens de "familie"); daca vorbeste despre "pamânt", el foloseste cuvântul
într-un sens mult mai pragmatic decât ne-au obisnuit interpretarile (si alterarile)
romantice ale folclorului. Acestea din urma au proiectat, cel mai adesea, ideologia
nationala a Revolutiei de la 1848 asupra unui orizont cultural strain de asemenea
constructe identitare. Extrem de rare în antologiile de lirica populara creditabile,
ocurentele eventuale ale unui imaginar "patriotic" sunt absolut nespecifice contextului
mentalitatii arhaice, folclorice, si - deci - discutabile.

Tot un statut ambiguu au stihurile la stema: poezie ocazionala, emblematic-didactica, ele


marturisesc în schimb despre o constiinta comunitara, ca si despre o vointa de
transfigurare estetica a unei viziuni politice; fapt simptomatic, analogia cea mai frecventa
este aceea cu imaginarul biblic al temei "poporului ales", stihurile la stema inaugurând,
astfel, una din cele mai fertile dezvoltari ale semantismului patriei în lirica româneasca. O
data cu ele, se poate vorbi despre ilustrarea literara a unei constiinte patriotice. Începând
cu secolul al XVII-lea, evolutia acestei poezii va urmari îndeaproape procesul formarii
ideii de patrie în cultura româna: "lent de-a lungul veacului XVIII, el s-a înviorat spre
apropierea si în primele doua decenii ale secolului XIX, pentru a cunoaste si o
impresionanta desfasurare în deceniul trei, în cadrul politic nou creat de instalarea
domniilor pamântene. /.../ suflul national si patriotic s-a înfatisat în cursul acestei
perioade în chip unitar, ca parte componenta a climatului de idei proprii revolutiei din
1821 /.../ Triumful noii idei, destinul ei în societatea si gândirea româna avea resorturi
mult mai adânci, fiind motivata de o întreaga atmosfera ideologica si mentala, de adânci
transformari structurale carora revolutia de la 1821 le-a dat un nou impuls" (Stefan
Lemny, op. cit., p. 109).

Construita între angajarea în politicul imediat si formulele consacrate ale productiilor


literare de gen, poezia patriotica a vârstei premoderne ofera, deja, un evantai apreciabil de
abordari ale temei, de la versurile de revolta ale lui Iancu Vacarescu (Glasul poporului
subt despotism, din 1821), la conventia clasicizanta din Amor de patrie (de Gheorghe
Asachi), ori la necesarul filon didacticist, ilustrat de acelasi Iancu Vacarescu, prin ale sale
Sfatuiri patriotice, sau de Gheorghe Asachi, prin Prolog. La Patrie. Un caz aparte îl
reprezinta, în opinia noastra, Costache Conachi, care dovedeste ca poate adapta o
asemenea tema (considerata, în acceptia epocii, drept "nobila", "înalta", "cetateneasca")
vocii accentuat subiective a lirismului sau minor (/Dintr-a dulcii patriei sânuri/). Ca un
argument suplimentar în a demonstra privilegierea de care se bucura, la vremea
respectiva, poezia patriotica a filonului didactic, se cuvine mentionat succesul manualelor
(originale sau traduceri) de educatie patriotica, adresate publicului larg (precum cel
semnat de Aaron Florian si intitulat Patria, patriotul si patriotismul, aparut la Bucuresti, în
1843). Indiferent însa de modalitatea de expresie a temei patriotice, creatiile în versuri ale
epocii se întemeiaza pe o realitate a mentalitatii românesti ce echivala dragostea de patrie
- afirma Stefan Lemny - cu "pretuirea limbii si a calitatii de români a locuitorilor, fara a
dobândi semnificatia unei exacerbari a constiintei de sine. Faptul arata astfel o societate
pe pozitii defensive, aparându-si nationalitatea si constiinta nationala, ceea ce ilustra o
etapa proprie tuturor popoarelor în evolutia spre constiinta nationala moderna, dezvoltata
mai ales ca reactie la încercarile externe de înabusire a ei" (ibid., p. 103).

Dar epoca de glorie a poeziei patriotice românesti - în care contextul istoric justifica
"înalt" subordonarea literarului la imperativele politicului - o constituie, în secolul trecut,
perioada pasoptista. Sub semnul unei ideologii nationale, aflate în cautarea febrila a unor
constructe identitare si mai decisa ca oricând sa "înradacineze" mitic - cu ajutorul
literaturii - idealurile de libertate si unitate nationala ale provinciilor românesti, literatura
care se scrie acum (în buna masura sub stindardul curentului national si popular de la
"Dacia literara") este una a patriotismului în cele mai variate forme de expresie estetica.
"Toti poetii generatiei de dupa 1821 sunt purtatori ai unei constiinte patriotice însufletite
de sentimentul istoriei, al trecutului glorios; ideile de patrie si de libertate, mândria
nationala si aspiratia spre un viitor luminos si independent, care nu tulburasera
seninatatea arcadiana a poeziei de la sfârsitul secolului precedent, irup acum într-o
literatura în plina efervescenta" (Mircea Anghelescu, Introducere în opera lui Gr.
Alexandrescu, 1971, p. 173). În general, doua vor fi liniile de forta pe care se va
concretiza privilegierea temei patriotice în creatia literara pasoptista. Cea dintâi are în
centrul sau filonul mesianic al ideologiei revolutionare: chemare la lupta sau (pre)vestire
a unui viitor de aur, ea se desfasoara în cadentele unei retorici cel mai adesea imperative,
cu gustul amplitudinilor si al recitativului exemplar (inclusiv în texte pe motivul
meditatiei patriotice la ruine, precum Umbra lui Mircea. La Cozia, de Grigore
Alexandrescu). Între creatiile din aceasta categorie, cel mai interesant destin (nu numai în
literatura, ci si în istoria noastra politica) l-a avut, cu certitudine, poezia lui Andrei
Muresanu, Un rasunet (Desteapta-te, române). Dar, pentru epoca, maestrul neîntrecut al
genului este Vasile Alecsandri, poetul solar ale carui versuri consacra istoria imediata,
transferând-o în legenda si mit (este cazul creatiilor sale din preajma Revolutiei de la
1848, apoi a Unirii Principatelor, în sfârsit - a Razboiului de Independenta). Poet inspirat,
poet al cetatii, Vasile Alecsandri este, totodata, un spirit pragmatic (ca multi dintre colegii
sai de generatie, de altfel): el "vedea în literatura un foarte eficient instrument ideologic.
Si cum afirmarea originalitatii (individualitatii) nationale era premisa absolut necesara
crearii unui stat român unitar, literatura a dobândit o importanta propagandistica
deosebita" (Mircea Scarlat, Istoria poeziei românesti, I, 1982, p. 388).

Cea de-a doua axa fundamentala a liricii patriotice pasoptiste se vede obiectivata în
specia panegiricului(1) eroic, evocând (si imaginând) scenele unei istorii exemplare
(dovada Legendele istorice ale lui Dimitrie Bolintineanu, dar si meditatiile pe ruine ale
lui Vasile Cârlova sau Ion Heliade Radulescu). Asistam, în context, la reconstruirea
trecutului potrivit ideologiei nationaliste a revolutiei pasoptiste - gest ce ar întemeia,
chiar, în viziunea lui Lucian Boia, filonul patriotic în poezia româneasca moderna:
"Decuparea prezentului potrivit liniilor de fractura dintre natiuni s-a manifestat în egala
masura prin proiectarea în trecut a acestei decupari reale sau ideale. Miturile fondatoare
au fost reelaborate, în asa fel încât configuratia originara sa fie cât mai apropiata, daca nu
chiar identica, cu organismul national actual. Fenomenul este general european. În cazul
românilor, simbolul acoperitor al întregului spatiu românesc a devenit Dacia, într-un
moment când numele de România înca nu exista" (Lucian Boia, op. cit., p. 15). Într-un
gest arhetipal de întoarcere spre origini - motivat de perioada de criza pe care o traversa
istoria româneasca - literatura pasoptista (cu prelungiri pâna în creatia eminesciana)
investeste mitul dacic cu toate conotatiile edenice. "Pasoptismul - scrie Ioana Em.
Petrescu - este integral orientat spre o <<recuperare a Daciei>> si o reabilitare a
spiritualitatii dacice. Substituindu-se mitului clasic al Romei, mitul Daciei se asociaza,
treptat, cu un alt mit fundamental romantic - cel al paradisului pierdut, si astfel ia nastere
imaginea Tarii din opera-program a pasoptismului, Cântarea României: scaldata în
lumina unui soare <<tânar>>, Dacia lui Alecu Russo traieste fericirea paradisiaca din
prima vârsta a creatiunii, iar cucerirea romana echivaleaza cu pierderea paradisului si
caderea în istorie" (Ioana Em. Petrescu, Eminescu. Modele cosmologice si viziune
poetica, 1978, p. 142-143). Idealurile nationale, promovate în discursul politic ca si în cel
literar al Revolutiei, se întemeiaza pe miturile literare consacrate de lirica patriotica a
epocii, fata de care publicul manifesta o receptivitate aparte (confirmând viziunea
pragmatica mentionata anterior). Ansamblul creatiilor literare ale perioadei pasoptiste ar
putea fi studiate din perspectiva rolului jucat de literatura - ca fictiune culturala - în
realizarea constructului (care este imaginar, înainte de a fi întemeiat politic) identitatii
nationale românesti. Potrivit afirmatiilor lui Pedrag Matvejevic, "Cultura devine astfel o
tribuna sacra de la înaltimea careia sunt afirmate identitatea si particularitatile nationale.
Popoarele neunificate înca statal sau cele oprimate vor transforma culturile lor nationale
într-o arma de lupta pentru unitate si împotriva asupririi" (Pedrag Matvejevic, op. cit., p.
59, s.n. I.B.). Creatia patriotica pasoptista, dorindu-se a fi si realizându-si menirea de
modelator al constiintei nationale, pecetluieste, în istoria româneasca a temei, relatia
indisolubila dintre caracterul national si cel angajat al literaturii.

Între generatia scriitorilor de la 1848 si lirica moderna a secolului nostru, Eminescu


reprezinta - si în ceea ce priveste tema discutata - un moment de cumpana; aceasta nu
numai pentru ca opera sa cuprinde, probabil, cele mai diverse ilustrari ale imaginarului si
sentimentului patriotic, ci si pentru acutizarea (pâna la accentele extreme, din satire)
meditatiei asupra sensurilor patriotismului si asupra puterii logosului poetic de a exprima
un sentiment de o asemenea intensitate, cu o maxima încarcatura de "adevar". Pentru ca,
la Eminescu, patria este adevarul ultim al fiintei poetice; purtând cel mai adesea semele
feminitatii originare, ea este jumatatea eului, spatiul sau originar, tanatic(2) si protector.
Nu întâmplator, gesturile de adoratie din scenariul patriotic eminescian sunt atât de
asemanatoare cu acelea ale eroticii sale (în Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie, dar si în
Scrisoarea III, de pilda), dupa cum beatitudinea regasirii terrei mater se îngemaneaza cu
invocarea mortii, ca liman în care fiinta se poate contopi cu patria salvata unei istorii
potrivnice (Andrei Muresanu, Doina etc.).

În celalalt talger al unei imaginare balante, imediat dupa Eminescu - si mentinându-se cu


prudenta în afara undelor de soc ale eminescianismului - se afla lirica patriotica de cu
totul alta factura a unor poeti precum George Cosbuc si Octavian Goga. Datorita unor
circumstante istorice particulare, pâna la Marea Unire din 1918, cei doi poeti ardeleni se
întorc, în poezia lor angajata, patriotica si civica, la temele si modalitatile lirice ale
romantismului pasoptist, dinainte de momentul eminescian. Poeziile lor descopera noi
valente ale poeziei ocazionale, într-un romantism cu prelungiri târzii, un romantism mai
degraba structural, care motiveaza, de pilda, optiunea lui Octavian Goga pentru filonul
mesianic. Lor le revine meritul de a fi adus în sfera temei patriotice surse folclorice,
transfigurând creator motive fundamentale din orizontul popular, precum înfratirea
omului cu natura (în Oltul sau Plugarii), natura razbunatoare (Oltul) sau ipostaza
"bardului rural", asumata de George Cosbuc, pentru a reitera aspectul didacticist,
explicativ, al temei (Poetul, În santuri, Patria noastra).

Numai în aparenta paradoxala, lirica interbelica ofera tabloul cel mai divers, dar si cel
mai putin spectaculos în abordarea temei: cu gesturile deplinei, calmei maturitati, autorii
epocii includ patria între temele eterne ale lirismului. Rezultatul (sugerat si de textele
selectate în volumul de fata) se vede în câstigarea unei "normalitati" a genului: poezia
angajata, ocazionala, nu dispare, dimpotriva. Dar ea face mereu dovada ca este capabila
sa ridice momentul istoric la nivelul eternitatii, alunecând frecvent într-o meditatie asupra
sensurilor cosmosului. Iar pentru ca "tara" e locuita de Eu, poezia patriei devine o alta
modalitate de definire a eului liric (tema particulara a "descoperirii patriei" primind,
astfel, valentele unei aventuri initiatice - în Gradiste, de Lucian Blaga, de pilda).
Interesanta ni se pare, pentru aceasta perioada, acutizarea unei "constiinte culturale", care
face ca textele sa fie, adesea, "replici" la poezii patriotice celebre din epoci anterioare, la
versuri consacrate, în ochii cititorului, pentru aportul lor la realizarea constructului
identitar (Sonetul lui B. Fundoianu raspunde, astfel, poeziei lui Octavian Goga Noi etc.).
Rezultatul este expresia unui patriotism "de gradul al doilea", a carui intensitate e astfel
potentata prin aluzia culturala.

Literatura a unei perioade de restriste, poezia contemporana se scrie în echilibrul fragil


(adesea, rupt) dintre angajarea obligata (echivalabila aservirii la o ideologie nefasta) si
civismul înalt, real, dintre discursivitatea de parada si continuarea filoanelor lirice din
prima jumatate a veacului. A spune ca în acesti cinzeci de ani nu s-a scris poezie
patriotica interesanta, ca poezia patriotica de-acum nu a fost Poezie, ar fi o enormitate,
ignorându-se violent realitatea fenomenului. Pentru ca o poezie a dizidentei mascate
(precum Grâu pazit de maci, de Mircea Dinescu), o poezie patriotica în imaginar crestin
(cum sunt versurile lui Ion Alexandru), o poezie "aleasa de cenzura" (ca Ultimul tulnic,
de Marin Sorescu), toate reprezinta forme explicite ale rezistentei culturale în interiorul
temei si în numele sentimentului esential exprimat de aceasta. E dificil de generalizat,
într-un asemenea peisaj, liniile unei tipologii. Într-însa ar putea figura, totusi, poezia
marilor elanuri cosmogonice (ilustrata de Nicolae Labis), poezia limitelor limbajului
(Emil Botta, Stefan Augustin Doinas, Nichita Stanescu), poezia patriotic-religioasa a lui
Ioan Alexandru, dar si aceea demitizanta, ironica (Marin Sorescu, Mircea Dinescu, poetii
generatiei '80, al caror discurs mizeaza pe efectul de soc al iconoclasmului pentru a
realiza transfigurarea estetica la intensitatea ceruta de tema - o intensitate pierduta, ni se
sugereaza, prin excedarea ei). De altminteri, ironizarea cliseelor patriotice consacrate,
care reprezinta solutia generatiei '80, sau demitizarea modelelor pun în cauza nu atât
sinceritatea sentimentului, cât modalitatile de expresie lirica a acestuia.

III. Imagini ale patriei; tipologii posibile.


Ca orice poezie, nici aceea patriotica "nu se poate sustrage unui paradox /.../: poetul
trebuie sa dea expresie noua unor atitudini si simtaminte vechi, de când lumea" (Stefan
Augustin Doinas, op. cit., p. 356). Despre variatele solutii propuse acestui paradox de
catre autorii antologati va fi vorba în notele interpretative ale textelor; în cele ce urmeaza,
ne vom referi, succint, la constantele reprezentate nu numai de catre "atitudini si
simtaminte vechi de când lumea", ci si de catre constructele imaginare menite a
reprezenta "patria". Tot astfel cum tema literara a "patriei", ca structura semantica
deschisa, permite investirea sa cu sensuri ale discursului ideologic, ea poate fi investita -
"umpluta", cu alte cuvinte - de alte si alte imagini artistice, considerate reprezentative de
catre autorii lor, dar care sunt (cel mai adesea) obiectivari ale unor toposuri apartinând
imaginarului arhetipal al culturii europene.

Astfel, în fata unei istorii contemporane refuzate mereu datorita adversitatilor sale, în fata
declinului societatii, imaginarea patriei va primi (indiferent de epoca) conotatiile unei
(re)descoperiri a originilor, iar cunoasterea sa (poetica) va urma scenariul unei calatorii
initiatice. Originile pot fi cele istorice ("Dacia", Evul Mediu etc.), în evocarea carora
meditatiile pe ruine ale lui Ion Heliade Radulescu sau Grigore Alexandrescu, de pilda,
construiesc adevarate panegirice eroice, unde "natiunea" ajunge sa înlocuiasca "cetatea-
erou din lirica eroica clasica" (Voicu Bugariu, Patria si cuvîntul poetic, 1977, p. 37).
Alaturi de Edenul Daciei mitice, sunt exaltate originea latina (Gheorghe Asachi, Prolog.
La Patrie, Andrei Muresanu, Un rasunet) si eroismul national, întru care se regasesc,
înfratite, emblematice, figuri ilustre ale istoriei trecute (ca în Horia sau Scrisoarea III, de
Mihai Eminescu) si seria eroica a contemporanilor anonimi (Vasile Alecsandri, Oda
ostasilor români, George Cosbuc, În santuri, Vasile Voiculescu, O, tara, Ioan Alexandru,
Pamântul).

Universul edenic al patriei închipuie o adevarata terra felix, anistorica (Ion Pillat, De-o fi
sa fie raiul, Lucian Blaga, Gradiste, Tara), un paradis pierdut, în destramare (Lucian
Blaga, Timp fara patrie, Ana Blandiana, Avram Iancu), ori recâstigat ca urmare a unor
experiente de tip initiatic (Adrian Popescu, O magica oglinda). Sentimentul "locuirii
în/întru patrie" genereaza poeme ale "panegiricului euforic", unde "Tara este cântata în
chip de tarâm al nemaiîntâlnitului farmec, al deplinei perfectiuni. Apare, astfel, ipostaza
cea mai contemplativa a poeziei patriei. Sentimentul patriotic este difuzat în masa
muzicala a reveriei în fata unui pamânt a carui frumusete perfecta simbolizeaza însusi
sufletul românesc" (ibid., p. 50-51). Asemenea reprezentari se vad intensificate în
obiectivarile motivului "elogiului patriei din strainatate", unde (presupusa) distanta a
eului liric de paradisul elogiat sporeste atât intensitatea sentimentului, cât si
hiperbolizarea cadrului evocat (Costache Conachi, /Dintr-a dulcii patriei sânuri/, Vasile
Alecsandri, Tara, Mihai Eminescu, Din strainatate, Octavian Goga, În munti, Ana
Blandiana, O tara e facuta si din pasari). La antipod, absenta patriei genereaza imaginile
unui vid semantic de dimensiuni cosmice, având conotatiile biblicei Apocalipse (Lucian
Blaga, Timp fara patrie, Mircea Dinescu, Tara etc.).

Paradoxal, pentru un concept al carui nume provine, etimologic, de la latinescul pater,


"care a dat - observa Ioan Alexandru - Vater, iar la noi vatra, parintele, Patria, vatra fiind
locuinta Poetului" (Iubirea de patrie, 1985, p. 8), pentru un cuvânt al carui nume
conoteaza, asadar, masculinitatea tatalui, imaginarul arhetipal al patriei este unul
"matriotic", patria este mereu mama protectoare, feminitate fertil-pasiva: "Sentimentul
patriotic - noteaza Gilbert Durand, autorul originalei diviziuni a acestuia în "matriotic" si
"patriotic" - (mai curând spus: matriotic) n-ar fi decât intuitia subiectiva a acestui
izomorfism matriarhal si teluric. Patria e aproape întotdeauna reprezentata în chip de
femeie. /.../ aceasta mama primordiala, aceasta mare materialitate învaluitoare la care se
refera meditatia alchimista si schitele /.../ mitologiilor, se vede confirmata ca arhetip de
catre poezie" (Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, 1977, p. 285-
286). De retinut, într-o discutie asupra poeziei patriotice românesti, si comentariul lui
Radu Calin Cristea la aceasta posibila tipologie: "Distinctia matern-patern /.../ nu este
hazardata: paternitatea este legata de segregatia eroicului ofensiv, cu încrucisari de arme
si aspre punitii, cu pulsul viril al imaginilor (aproximativ linia Hugo, partial Eminescu,
poetii revolutiei ruse, Lorca); marcile maternitatii ar fi pasivizarea dinamicii imaginare,
tentatia mortii prin înhumare, abundenta reprezentarilor tihnei intime /.../; daca nu ma
îndoiesc de valabilitatea distinctiei de mai sus, cred pe de alta parte ca aceasta dihotomie
nu functioneaza rigid, mai mult, ca avem a face cu o coabitare semantica: stimulat de
instinctul apararii pamîntului starbun, orice act eroic îsi va imagina recompensele ce îl
asteapta" (Radu Calin Cristea, Emil Botta. Despre frontierele inocentei, 1984, p. 34).

O enumerare a textelor - incluse în antologia noastra - în care patria este mama-femeie-


iubita- tarâna/apa-moarte ar epuiza, aproape, titlurile cuprinsului: de la Rasunetul lui
Andrei Muresanu, la Acoperita de roua, de Ana Blandiana, de la Ce-ti doresc eu, tie,
dulce Românie, la Mama tara, de Tudor Arghezi, de la Plugarii lui Octavian Goga, la
stanesciana Tara de vis, creatii lirice de facturi foarte diverse vin sa se completeze
reciproc în configurarea celei mai constante axe a imaginarului liricii patriotice.
Ambiguitatea imaginilor ori a relatiei stabilite între "tara" si subiectul liric nu fac decât sa
sublinieze caracterul fundamental al respectivului construct poetic.

IV. Concluzii: riscurile angajarii si recitirea necesara

În sfârsit, o ultima problema care se impunea a fi mentionata în cuprinsul justificativ al


acestei introduceri priveste relatia dintre "riscurile angajarii politice" ale fenomenului
literar si judecata de valoare, proiectata asupra unor poeme care au supravietuit
contextului lor istoric generator. Am aratat (supra, II) ratiunile pentru care orice text
literar patriotic este, deopotriva, si unul orientat ideologic, chiar daca ideologia respectiva
este una difuza, ratiunile pentru care ignorarea componentei ideologice ar însemna
falsificarea - iar nu rezolvarea - problemei. A o recunoaste reprezinta, în viziunea noastra,
un prim pas catre întelegerea fenomenului în sine. Pentru ca nici o clipa, vorbind despre
mitul patriei-mame sau despre rolul literaturii patriotice în realizarea constructului
identitar national, românesc, scopul urmarit nu trebuie sa fie distrugerea mitului. în
termenii lui Lucian Boia, "nici vorba nu poate fi de demolarea mitologiei în sine. Nu se
poate trai în afara imaginarului. Viata oricarei comunitati este organizata în jurul unor
constelatii mitice. Fiecare natiune îsi are propria mitologie istorica. Nimic nu lamureste
mai bine prezentul si caile alese spre viitor decât modul cum o societate întelege sa îsi
asume trecutul" (Lucian Boia, op. cit., p. 9). Lectura poeziei patriotice se vede întoarsa, si
pe aceasta cale, catre menirea Poeziei dintotdeauna: aceea de a ne descoperi pe noi însine,
noua.

Importanta - pentru judecata de valoare - ramâne capacitatea de transfigurare poetica a


ocazionalului, a istoriei, a ideologicului, întrucât "În poezie, a fi prezent nu înseamna a fi
martor ocular, a vedea evenimentul, ci a restitui în mod inefabil viziunea lui înalt
semnificativa" (Stefan Augustin Doinas, op. cit., p. 360).

Poet al cetatii, al istoriei, al ocazionalului, poetul-patriot este, uneori, avatarul


homericului Femios. În mod semnificativ, unul dintre scriitorii români cei mai
controversati, astazi, datorita angajarii sale în perioada dictaturii comuniste, Nichita
Stanescu, recursese el însusi la "fabula" lui Femios pentru a sugera cum anume trebuie
judecata propria sa conditie, si cum anume se poate decela valoarea îndaratul
ocazionalului: "La întoarcerea din lunga sa ratacire, dintre toti impostorii care îi
napadisera casa, Ulise nu lasa în viata decât pe aedul Femios. În Antimetafizica, Nichita
Stanescu parafrazeaza cuvintele prin care aedul îsi cere iertare: <<Iarta-ma si nu ma
ucide, ei au fost multi si m-au silit sa cânt la masa lor, dar eu singur mi-am învatat
meseria mea, de aceea, deasupra cântecelor mele sta un zeu>>. Sarcina criticii literare
este aceea de a cerceta /.../ daca deasupra cântecelor poetului sta cu adevarat un zeu"
(Corin Braga, Nichita Stanescu. Orizontul imaginar, 1993, p.8). Daca, parcurgând
paginile care urmeaza, cititorul se va fi învatat a recunoaste "urmele zeului", el va fi
împlinit cea mai importanta initiere a cititorului de poezie, dintotdeauna.

NOTE
(1) panegiric, panegirice, s.n. = discurs public în care se elogiaza o personalitate
însemnata, o comunitate etc.;
(2) tanatic, -a, tanatici, -ce, adj. = referitor la moarte, de moart