Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Mai mult poate decât alte teme literare, cea patriotica are parte, în istoria poeziei
românesti, de lamento-ul asupra limitelor limbajului (si, în special, ale limbajului poetic).
Fenomenul este caracteristic vârstei moderniste: de la Emil Botta, pentru care "Spune mai
frumos ciocârlia/ si mai frumos, în soapte, frunza,/ numele Tau!", întrebarea esentiala
fiind "Ce sa mai fac eu,/ ce <<spuneri frumoase>>/ sa va mai spuna/ omul vostru?"
(Patria), la Stefan Augustin Doinas, care propune, rostind un elogiu al patriei, solutia
paradoxala a "glorificarii tacute" ("Numai tacerea, muzica din gând,/ ne-apropie de tine-
ntr-o masura,/ dar, vai! atât de-ncet si schiopatând...", în Oda), poeziile despre patrie par
scrise, mereu, "cu coltul inimii", împartite între dorinta de expresie si constientizarea
incapacitatii cuvintelor de a cuprinde atât inefabilul conceptului, cât si plinatatea
sentimentului. Rezultatul - pe care antologia de fata îsi propune sa îl panorameze, oferind
mai degraba invitatii la lectura si la discutie decât raspunsuri de-a gata - este o lirica
ambigua, dar ce Poezie a fost, vreodata, altfel?. Ea se construieste, cel mai adesea, pe
muchia ezitanta, riscata (pe "coltul inimii"...) dintre afirmarea (euforica, îndragostita,
dureroasa) a existentei patriei (careia imaginile poetice îi dau încarcatura, si substanta, si
sens) si recunoasterea neputintei de a o rosti deplin. Solutia poetilor contemporani,
apartinând generatiei '80, de a vorbi despre patrie în clisee livresti (cazul Levantului lui
Mircea Cartarescu), nu este decât o alta modalitate de a recunoaste si accepta existenta
respectivelor limite ale rostirii.
Stefan Augustin Doinas afirma ca însusi gestul de a scrie în limba româna poate fi
asimilat unuia de expresie a patriotismului, constiinta civica obiectivîndu-se astfel într-o
spiritualitate: "O asemenea cristalizare în cadrul unei opere literare e cu atât mai fireasca,
cu cât materialul în care se realizeaza opera respectiva îl constituie limba, factor
unificator esential pentru orice comunitate nationala. Scriind într-o anumita limba, poetul
devine implicit legat de spiritualitatea pe care aceasta limba o reprezinta în cadrul
omenirii" (Functia educativ-patriotica a poeziei si exigenta artistica, în Lectura poeziei,
1980, p. 353.). Nu e mai putin adevarat, totodata, ca poezia patriotica pune, prin definitie,
limbajul poetic în cauza (tot astfel cum, mai apoi, îl poate aduce în criza prin
supralicitare, prin cliseizare si reteta). ...Ceea ce ar trebui sa constituie o provocare pentru
oricine îsi doreste sa analizeze poezie, sa o citeasca atent la imaculata-i cristalizare
interioara.
O alta problema, la fel de importanta, priveste receptarea poeziei patriotice, si aceasta mai
ales în vremea din urma. Specie lirica exersata pâna la saturatie de scriitorii aserviti
Puterii ultimei jumatati de secol, demonetizata în ochii spiritului comun, ea se vede,
astazi, pusa oarecum, "sub interdictie". Tacerea (oscilând, la rându-i, între culpabilitate si
revolta) nu se poate substitui în nici un caz analizei si judecatii de valoare; pentru ca
poezia patriotica poate fi Poezie - iar daca antologia noastra îsi propune o tinta
subiacenta, ea ar consta tocmai din demonstrarea acestei idei. De-a lungul istoriei sale
moderne, cultura româneasca s-a constituit ca o expresie a identitatii unei comunitati
nationale; în interiorul sau, parte componenta a literaturii, poezia cu tematica patriotica
ofera unele dintre cele mai interesante raspunsuri la întrebarile "cine suntem?", "unde ne
aflam?", "încotro mergem?", iar imaginile astfel configurate primesc, indiscutabil,
valoare de construct identitar. De-aceea, o perceptie reductiva, înlantuita de "interdictii",
a fenomenului, ignorând - în fond - implicatiile si importanta sa în orice literatura
nationala, este, credem, deopotriva de anormala si de nefasta cu supralicitarea
exclusivista a acestuia. Ambele tradeaza privirea nespecialistului, pasionala pâna la
eroare, angajata (deci - motivata de o ideologie, tocmai ceea ce condamna în lirica
patriotica respinsa!) pâna la orbire.
...Dar poezia patriotica poate fi, ea este Poezie; în termenii aceluiasi Stefan Augustin
Doinas, "Una dintre cele mai nedrepte reprezentari despre poetul-cetatean e aceea care-l
înfatiseaza cântând la trompeta: fie ca e vorba de balada sau poemul istoric, de imnul
grav sau de oda ditirambica, de elegia romantica în fata ruinelor sau a mormintelor
strabune, poezia patriotica persista - în constiinta multor cititori - sub forma unei
productii retorice, în care sentimentul liric ar ceda pasul în favoarea discursului
programatic si bine articulat. Aceasta mentalitate dovedeste nu numai o totala ignorare a
fenomenului liric modern din ultimele secole, dar si o lectie gresit învatata a clasicilor. În
privinta aceasta nu exista - pentru noi - un exemplu mai graitor decât Eminescu" (ibid., p.
355).
În al doilea rând, studierea avatarurilor temei în literatura româna (cu precadere în istoria
literara a ultimelor doua veacuri), permite - este convingerea noastra - o întelegere a
evolutiei mentalitatii si culturii românesti, abordate dintr-un unghi apropiat specialistului
în literatura. Realizând o subtila contrapondere acuzelor de "ocazional" aduse temei, un
teoretician al problemei, Pedrag Matvejevic, demonstra existenta unei relatii particulare
între poezia patriotica, îndeobste clasificata drept "ocazionala", si permanentele unei
culturi, în general: "Natura situatiilor ocazionale si aprecierea lor rezuma si reflecta
elementele esentiale ale unei culturi. Ele sunt intim legate de datinile si obiceiurile unei
comunitati (traditii, folclor, succesiunea muncii si a petrecerilor), releva procesele
desfasurarii vietii sociale (institutii diferite, religie si credinte, limbaj, ierarhii etc.), redau
ideologia si iconografia unei epoci. Trecerea de la o societate la alta determina în mod
necesar o mutatie si o restilizare adecvate împrejurarilor" (Poetica evenimentului, 1980,
p. 21). Asa cum arata Stefan Lemny, evolutia continutului conceptului de patrie de-a
lungul istoriei culturii române oglindeste istoria mentalitatilor, întrucât conceptul
"comporta transformari de conceptii si atitudini, ca si o continua modificare a locului
acestora în sistemul de norme etice ale umanitatii. Pe aceasta cale, destinul în timp al
ideii de patrie ne înlesneste accesul spre universul mentalitatilor la care aspira azi orice
istorie a ideilor. Faptul se vadeste cu atât mai interesant în cazul ideii în discutie cu cât ea
a avut o functie benefica la nivelul suprastructural al oricarei societati, constituind nu
numai o expresie a constiintei colective dintr-o anumita epoca, ci si o componenta
fundamentala a acesteia" (Originea si cristalizarea ideii de patrie în cultura româna, 1986,
p. 6). În acelasi sens al lecturii, daca admitem (cum altfel?) ca "patria" este unul dintre
"miturile originare" ale literaturii române (fundamentând constructul etnic identitar),
avatarurile respectivului mit de-a lungul istoriei literaturii ne vor releva relatia sa
particulara "cu valorile fundamentale ale comunitatii" în ansamblul sau, având tocmai
"scopul de a asigura coeziunea acesteia" (Lucian Boia, Istorie si mit în constiinta
româneasca, 1997, p. 8). Aceasta cu atât mai mult cu cât poezia patriotica (si "mitologia"
pe care ea o instituie, o protejeaza, o propaga etc.) însoteste - si, într-un prim timp -
înlocuieste chiar discursul istoric; nu altul este cazul - de pilda - al "stihurilor la stema"
care, daca nu au întelegerea moderna a poeticului, ilustreaza, în schimb, cu asupra de
masura, întelegerea valorii emblematice a constructiei mitologizante.
În sfârsit (si, probabil, mai importanta între toate "portile") este aceea care deschide,
astfel, o cale diferita de acces la esentele lirismului. Tocmai pentru ca poezia patriotica
poate fi si este Poezie, ea "nu are voie sa fie o simpla confesiune, netransfigurata artistic.
O asemenea poezie nu este doar cronica rimata a unui timp, o <<dare de seama>>
superficiala asupra unor evenimente, chiar daca acele evenimente - sau îndeosebi pentru
ca acele evenimente constituie carnea istoriei noastre, momente de timp încarcate de
fiorul sacru al unei participari obstesti, nationale. Poezia patriotica implica cu necesitate
coborârea poetului la tâlcurile adânci ale istoriei, investigarea unor zone de semnificatii
majore, precum si exprimarea lor la un nivel artistic superior. Problema realizarii artistice
a lirismului patriotic este o problema de viata sau de moarte a poeziei (Stefan Augustin
Doinas, op. cit., p. 358). Coborâtor "la tâlcurile adânci ale istoriei" este poetul Stefan
Augustin Doinas însusi, de pilda, închipuindu-se - în Ursitoarele - martor al momentului
originar, când "Patria însasi se naste", vegheata - si rostita - de verbul poetic, ca de "un
grai mai curat,/ singurul care, rostit, primeneste, si tine-n rostire poporul...". Rând pe rând
Orfeu si Cassandra, Mesia si Femios, poetul îsi cauta si îsi construieste patria tot astfel
cum se construieste pe sine - cum ne construieste si pe noi într-însa, atâta vreme cât avem
sinceritatea de ne recunoaste în imaginile de silabe ale versurilor sale.
Dar epoca de glorie a poeziei patriotice românesti - în care contextul istoric justifica
"înalt" subordonarea literarului la imperativele politicului - o constituie, în secolul trecut,
perioada pasoptista. Sub semnul unei ideologii nationale, aflate în cautarea febrila a unor
constructe identitare si mai decisa ca oricând sa "înradacineze" mitic - cu ajutorul
literaturii - idealurile de libertate si unitate nationala ale provinciilor românesti, literatura
care se scrie acum (în buna masura sub stindardul curentului national si popular de la
"Dacia literara") este una a patriotismului în cele mai variate forme de expresie estetica.
"Toti poetii generatiei de dupa 1821 sunt purtatori ai unei constiinte patriotice însufletite
de sentimentul istoriei, al trecutului glorios; ideile de patrie si de libertate, mândria
nationala si aspiratia spre un viitor luminos si independent, care nu tulburasera
seninatatea arcadiana a poeziei de la sfârsitul secolului precedent, irup acum într-o
literatura în plina efervescenta" (Mircea Anghelescu, Introducere în opera lui Gr.
Alexandrescu, 1971, p. 173). În general, doua vor fi liniile de forta pe care se va
concretiza privilegierea temei patriotice în creatia literara pasoptista. Cea dintâi are în
centrul sau filonul mesianic al ideologiei revolutionare: chemare la lupta sau (pre)vestire
a unui viitor de aur, ea se desfasoara în cadentele unei retorici cel mai adesea imperative,
cu gustul amplitudinilor si al recitativului exemplar (inclusiv în texte pe motivul
meditatiei patriotice la ruine, precum Umbra lui Mircea. La Cozia, de Grigore
Alexandrescu). Între creatiile din aceasta categorie, cel mai interesant destin (nu numai în
literatura, ci si în istoria noastra politica) l-a avut, cu certitudine, poezia lui Andrei
Muresanu, Un rasunet (Desteapta-te, române). Dar, pentru epoca, maestrul neîntrecut al
genului este Vasile Alecsandri, poetul solar ale carui versuri consacra istoria imediata,
transferând-o în legenda si mit (este cazul creatiilor sale din preajma Revolutiei de la
1848, apoi a Unirii Principatelor, în sfârsit - a Razboiului de Independenta). Poet inspirat,
poet al cetatii, Vasile Alecsandri este, totodata, un spirit pragmatic (ca multi dintre colegii
sai de generatie, de altfel): el "vedea în literatura un foarte eficient instrument ideologic.
Si cum afirmarea originalitatii (individualitatii) nationale era premisa absolut necesara
crearii unui stat român unitar, literatura a dobândit o importanta propagandistica
deosebita" (Mircea Scarlat, Istoria poeziei românesti, I, 1982, p. 388).
Cea de-a doua axa fundamentala a liricii patriotice pasoptiste se vede obiectivata în
specia panegiricului(1) eroic, evocând (si imaginând) scenele unei istorii exemplare
(dovada Legendele istorice ale lui Dimitrie Bolintineanu, dar si meditatiile pe ruine ale
lui Vasile Cârlova sau Ion Heliade Radulescu). Asistam, în context, la reconstruirea
trecutului potrivit ideologiei nationaliste a revolutiei pasoptiste - gest ce ar întemeia,
chiar, în viziunea lui Lucian Boia, filonul patriotic în poezia româneasca moderna:
"Decuparea prezentului potrivit liniilor de fractura dintre natiuni s-a manifestat în egala
masura prin proiectarea în trecut a acestei decupari reale sau ideale. Miturile fondatoare
au fost reelaborate, în asa fel încât configuratia originara sa fie cât mai apropiata, daca nu
chiar identica, cu organismul national actual. Fenomenul este general european. În cazul
românilor, simbolul acoperitor al întregului spatiu românesc a devenit Dacia, într-un
moment când numele de România înca nu exista" (Lucian Boia, op. cit., p. 15). Într-un
gest arhetipal de întoarcere spre origini - motivat de perioada de criza pe care o traversa
istoria româneasca - literatura pasoptista (cu prelungiri pâna în creatia eminesciana)
investeste mitul dacic cu toate conotatiile edenice. "Pasoptismul - scrie Ioana Em.
Petrescu - este integral orientat spre o <<recuperare a Daciei>> si o reabilitare a
spiritualitatii dacice. Substituindu-se mitului clasic al Romei, mitul Daciei se asociaza,
treptat, cu un alt mit fundamental romantic - cel al paradisului pierdut, si astfel ia nastere
imaginea Tarii din opera-program a pasoptismului, Cântarea României: scaldata în
lumina unui soare <<tânar>>, Dacia lui Alecu Russo traieste fericirea paradisiaca din
prima vârsta a creatiunii, iar cucerirea romana echivaleaza cu pierderea paradisului si
caderea în istorie" (Ioana Em. Petrescu, Eminescu. Modele cosmologice si viziune
poetica, 1978, p. 142-143). Idealurile nationale, promovate în discursul politic ca si în cel
literar al Revolutiei, se întemeiaza pe miturile literare consacrate de lirica patriotica a
epocii, fata de care publicul manifesta o receptivitate aparte (confirmând viziunea
pragmatica mentionata anterior). Ansamblul creatiilor literare ale perioadei pasoptiste ar
putea fi studiate din perspectiva rolului jucat de literatura - ca fictiune culturala - în
realizarea constructului (care este imaginar, înainte de a fi întemeiat politic) identitatii
nationale românesti. Potrivit afirmatiilor lui Pedrag Matvejevic, "Cultura devine astfel o
tribuna sacra de la înaltimea careia sunt afirmate identitatea si particularitatile nationale.
Popoarele neunificate înca statal sau cele oprimate vor transforma culturile lor nationale
într-o arma de lupta pentru unitate si împotriva asupririi" (Pedrag Matvejevic, op. cit., p.
59, s.n. I.B.). Creatia patriotica pasoptista, dorindu-se a fi si realizându-si menirea de
modelator al constiintei nationale, pecetluieste, în istoria româneasca a temei, relatia
indisolubila dintre caracterul national si cel angajat al literaturii.
Numai în aparenta paradoxala, lirica interbelica ofera tabloul cel mai divers, dar si cel
mai putin spectaculos în abordarea temei: cu gesturile deplinei, calmei maturitati, autorii
epocii includ patria între temele eterne ale lirismului. Rezultatul (sugerat si de textele
selectate în volumul de fata) se vede în câstigarea unei "normalitati" a genului: poezia
angajata, ocazionala, nu dispare, dimpotriva. Dar ea face mereu dovada ca este capabila
sa ridice momentul istoric la nivelul eternitatii, alunecând frecvent într-o meditatie asupra
sensurilor cosmosului. Iar pentru ca "tara" e locuita de Eu, poezia patriei devine o alta
modalitate de definire a eului liric (tema particulara a "descoperirii patriei" primind,
astfel, valentele unei aventuri initiatice - în Gradiste, de Lucian Blaga, de pilda).
Interesanta ni se pare, pentru aceasta perioada, acutizarea unei "constiinte culturale", care
face ca textele sa fie, adesea, "replici" la poezii patriotice celebre din epoci anterioare, la
versuri consacrate, în ochii cititorului, pentru aportul lor la realizarea constructului
identitar (Sonetul lui B. Fundoianu raspunde, astfel, poeziei lui Octavian Goga Noi etc.).
Rezultatul este expresia unui patriotism "de gradul al doilea", a carui intensitate e astfel
potentata prin aluzia culturala.
Astfel, în fata unei istorii contemporane refuzate mereu datorita adversitatilor sale, în fata
declinului societatii, imaginarea patriei va primi (indiferent de epoca) conotatiile unei
(re)descoperiri a originilor, iar cunoasterea sa (poetica) va urma scenariul unei calatorii
initiatice. Originile pot fi cele istorice ("Dacia", Evul Mediu etc.), în evocarea carora
meditatiile pe ruine ale lui Ion Heliade Radulescu sau Grigore Alexandrescu, de pilda,
construiesc adevarate panegirice eroice, unde "natiunea" ajunge sa înlocuiasca "cetatea-
erou din lirica eroica clasica" (Voicu Bugariu, Patria si cuvîntul poetic, 1977, p. 37).
Alaturi de Edenul Daciei mitice, sunt exaltate originea latina (Gheorghe Asachi, Prolog.
La Patrie, Andrei Muresanu, Un rasunet) si eroismul national, întru care se regasesc,
înfratite, emblematice, figuri ilustre ale istoriei trecute (ca în Horia sau Scrisoarea III, de
Mihai Eminescu) si seria eroica a contemporanilor anonimi (Vasile Alecsandri, Oda
ostasilor români, George Cosbuc, În santuri, Vasile Voiculescu, O, tara, Ioan Alexandru,
Pamântul).
Universul edenic al patriei închipuie o adevarata terra felix, anistorica (Ion Pillat, De-o fi
sa fie raiul, Lucian Blaga, Gradiste, Tara), un paradis pierdut, în destramare (Lucian
Blaga, Timp fara patrie, Ana Blandiana, Avram Iancu), ori recâstigat ca urmare a unor
experiente de tip initiatic (Adrian Popescu, O magica oglinda). Sentimentul "locuirii
în/întru patrie" genereaza poeme ale "panegiricului euforic", unde "Tara este cântata în
chip de tarâm al nemaiîntâlnitului farmec, al deplinei perfectiuni. Apare, astfel, ipostaza
cea mai contemplativa a poeziei patriei. Sentimentul patriotic este difuzat în masa
muzicala a reveriei în fata unui pamânt a carui frumusete perfecta simbolizeaza însusi
sufletul românesc" (ibid., p. 50-51). Asemenea reprezentari se vad intensificate în
obiectivarile motivului "elogiului patriei din strainatate", unde (presupusa) distanta a
eului liric de paradisul elogiat sporeste atât intensitatea sentimentului, cât si
hiperbolizarea cadrului evocat (Costache Conachi, /Dintr-a dulcii patriei sânuri/, Vasile
Alecsandri, Tara, Mihai Eminescu, Din strainatate, Octavian Goga, În munti, Ana
Blandiana, O tara e facuta si din pasari). La antipod, absenta patriei genereaza imaginile
unui vid semantic de dimensiuni cosmice, având conotatiile biblicei Apocalipse (Lucian
Blaga, Timp fara patrie, Mircea Dinescu, Tara etc.).
NOTE
(1) panegiric, panegirice, s.n. = discurs public în care se elogiaza o personalitate
însemnata, o comunitate etc.;
(2) tanatic, -a, tanatici, -ce, adj. = referitor la moarte, de moart