22-04-2021

Serghei Esenin

În istoria poeziei ruse, de la începutul sec XX s-a impus o mișcare poetică și artistică
reprezentând un grup de poeți proveniți din mediul rural, tematica lor fiind concentrată pe
axiologie patriarhală, viața de sat, soarta țăranului rus și natura ca formă supremă de
comuniune cu sacrul. Aceștia s-au constituit într-un cerc literar muzical sunt conducerea lui I.
Suriko din rândurile căruia s-a desprins Serghei Esenin. Deși, inițial, poezia acestuia a fost
confiscată și chiar folosită în sprijinul noii ideologii, care se instala în acel moment la putere,
o ideologie a colectivității și aparent a totalitarismului social, astăzi Esenin este considerat pe
deplin un poet modern, din mai multe motive: pe de o parte, a profesat în poezia sa postulate
care se circumscriu noțiunii de modern, și în al doilea rând, tematica lui este modernă prin
orientarea către zbuciumul și durerile interioare ale omului de sec XX, obligat și alienat de
lumea rurală și obligat să ducă o existență citadină.

Reținem în acest sens opinia exprimată de unul din monografii români ai poetului,
criticul ...... , care afirmă „Esenin este un temperament clocotitor, un vulcan în erupție, care
consumă din propria substanță și se mistuie arzând; dar este și un mare poet al amintirii, care
reflectă peisajul moral slab al nostalgie, un mare artist instinctiv, care s-a impus timpului său
prin noutatea și desăvârșirea formală, prin adaptarea versului la ritmul său sufletesc. ”

O analiză a liricii eseniene poate începe chiar de la mărturisirea poetului, care spune
că un izvor important al liricii sale a fost folclorul „am început să scriu versuri imitând
ceastușki”, spune Esenin referindu-se la o specie rudimentară liric satirică, a folclorului
rusesc. Însă, ca și în cazul lui Lorca pilonul folcloric este asimilat creator și îndreptat ulterior
de către Esenin înspre conturarea și exprimarea dramei omului modern așa cum o vede el
proiectată în societatea rusă contemporană lui. De reținut de asemenea, că deși a scris și
versuri „revoluționare” Esenin nu a fost un Maiakovski, un tribun al revoluției. Impresia falsă
că Esenin venea din lumea satului și nu era un poet intelectualizat a fost spulberizată de
cercetători. În acest sens, A. Mariengof autorul studiului ... susține că Esenin surprinde
„creșterea conștiinței și a condiției umane relevând la început lumea ce i se pare mai
statornică în tot ceea ce este și păstrătoare a experienței omenirii în cele mai nealterate forme,
iar ulterior își va lărgi sfera preocupărilor mergând spre universalitate, către omul de
pretutindeni”. Omul obligat să trăiască în mizeria citadină, păstrează la Esenin conștiința
22-04-2021

sacxrului din lumea patriarhală în care a crescut. De aceea, elementul său de noutate, în raport
cu alte forme ale poeziei moderne este tocmai religiozitatea omului modern. Esenin însuși
mărturisește o stare dedublată în raport cu sacrul, scriind că „Mi-e rușine că am crezut în
Tine, Doamne, și mi-e greu să nu mai cred”. În privința decorativului, natura la Esenin este
alcătuită din elemente primare, care sunt simboluri geografice ale lumii rusești. Esenin se
deosebește atât de poeții occidentali, cât și de cei ruși, lumea și spațiul exterior la Esenin nu
sunt cosmopolite; citadinismul nu este un semn al civilizației în care se șterg granițele dintre
țări și popoare. Esenin promovează contopirea panteistă cu realitatea primară a naturii și
încearcă să surprindă, folosindu-se de tehnici ale avangardei picturale și cinematografice,
metamorfozele naturii pervertite de civilizație în timpul real în care acestea se desfășoară.

Esenin creează o lirică a formelor opozitorii bazându-se pe antiteza între natura

păgână, pură, firească și civilizație care acționează ca o forță distructivă, care pervertește
valorile tradiționale. Materialul din care poetul recreează lumea este obișnuit și în esență neo-
romantic, include pământul, luna, mestecenii, salcia, câmpia, animalele și în centru omul. Dar
nouă este asamblarea lui. Asupra acesteia și-a lăsat amprenta poetica imaginismului cu care
Esenin intră în contact încă din perioada studiilor universitare și a aderării la cenaclul lui
Surikov, perioadă care a modificat radical gustul estetic și orientarea poetului spre
modernism. Astfel, după publicarea primelor poezii în reviste moscovite, și după întânlnirea
cu Alexandre Blok, Esenin pleacă la Petersbourg, unde își tipărește primul volum intitulat
„ Radunița” sau „Ziua pomenirii”. Entuziasmat de revoluția din februarie și octombrie 1917,
Esenin publică poemul utopic „ Inonia” în 1918. Însă revoluția din octombrie îl dezamăgește
și ca atare părăsește din nou Moscova, se împrietenește cu Anatoli Mariengof, citește versuri
în cafeneaua imaginiștilor, din viitoarea sa carte, care va constitui și volumul reprezentativ
pentru modernismul decadent al lui Esenin și anume „ Moscova cârciumărească” 1924.

Cu privire la imaginismul... se va exprima în prefața operelor sale complete, declarând

„imaginismul a fost o teorie formală, dar nu s-a nutrit dintr-un sol fertil și a murit nesocotind
adevărul că numai imaginile organice au valoare.” La baza imaginismului stă imaginea „nu
eu am inventat această imagine, ea stă la baza spiritului rusesc însă eu am fost primul care am
dezvoltat-o și am așezat-o la temelia versurilor mele” . În pseudo-tratatul „Cheile Mariei”
poetul oferă și cheia descifrării tipului de imagine la care se referă. „Esența creației în imagini
se împarte asemenea esenței omului în trei: suflet, trup și rațiune.” Îna cord cu teoria
primovată de Mariengof și la Esenin imaginea ce corespunde trupului se poate numi statică,
22-04-2021

cea provenind de la suflet numindu-se mobilă, iar cea provenită din rațiune se poate numi
serafică (îngerească). Imaginea statică este constituită asemenea metaforei, adică reprezintă
analogia unui obiect cu altul (un element al cosmosului înlocuit cu obiecte comune).
Imaginea mobilă este surprinderea iradierii într-un anumit obiect, fenomen sau ființă, unde
imaginea statică plutește ca o corabie pe apă. Imaginea serafică este crearea sau spargerea în
imaginea statică și în cea mobilă a unei ferestre oarecare unde iradierea relevă dintr-o figură
una sau mai multe figuri noi. Aceasta fiind poezia miturilor.

Anna Ahmatova

Din manifestul „ Atelierul poe ilor” reținem două mari principii alte artei ahmeiste:
împotrivirea față de misticismul în poezie și reabilitarea lumii reale.

În această atmosferă, marcată de noile încercări poetice ale secolului de argint, își
face apariția Maria Țvetaeva (1892-1941) cunoscută pentru ași fi dedicat activitatea literară
în special lărgirii granițelor expresiei poetice. Punctul de pornire al ideației Mariei Țvețaeva
este acela că poezia trebuie să fie mai înainte de toate epică și mai apoi să fie estetică, astfel
că arta sa se transformă într-o pledoarie aruncată artei, lumii și omului în general pentru a le
cere îndeplinirea unor înalte criterii morale de unde și caracterul categoric imperativ al
poeziei sale.

Considerată de critici o continuatoare a tradițiilor romantice și clasice într-u cât unul

din modelele personale este Pușkin, Țvețaeva aduce în plin modernism categoria estetică a
tragicului romantic. Sub influența modernilor Boris Pasternak ți Vladimir Maiakovski, ea
oferă un chip nou acestei categorii estetice prin acel model specific avangardei, combinând
versul dinamic, bazat pe ritmul interior și pe melosul folcloric, cu specia diaristică, volumele
sale lăsând impresia că sunt jurnale în care poeta reține impresii, amintiri sau nostalgii. Ca
tematică, ceea ce o preocupă în mod constant este poezia dragostei de țară în paralel cu
definirea și descrierea a ceea ce este poezia. Pornind de la această metonimie tematică,
cercetători ca Julia Kristeva propun o analiză a liricii Mariei Țvetaiva bazată pe caracterul
auto-referențial al textelor și consideră că mare parte din operele acesteia pot fi considerate
meta-texte poetice. De la primele culegeri de versuri, intitulate „Album de seară” în 1910 și
„Lanterna magică” 1919 în care se mai vede încă modelul Pușkin și sinceritatea de natură
22-04-2021

neo-romantică a autoarei, Țvetaiva evoluează ulterior .... de la poeme timpurii, precum cel
intitulat „Poeziilor mele scrise atât de devreme”, până la textele consacrate, unde se ocupă de
definirea poeziei și a statutului poetului, precum cele din volumele „ Secretele meseriei”. Din
lirica patriotică a Mariei S. prezentă în volume precum „Verste” 1922, „Copila craiului” și
ultimul antum „După Rusia” 1928. Ea insistă asupra necesității modernismului de a practica
la scară extinsă intertextualitatea cu autorii canonici naționali. Sunt remarcabile versurile
către Pușkin și Blok, la fel și eseurile despre clasicii poeziei și artei ruse din secolul XX.

Ana Ahmatova 1889-1966 a participat la... orientând tematologic poezia către tot
ceea ce înseamnă universul sufletului feminin, sub un triplu deziderat pe care poeta îl descrie
în următorii termeni „pasiune, gingășie și mândrie!”. În spațiul criticii ruse Ana Ahmatova
este considerată o reprezentantă a infinismului poetic, lirica ei spre deosebire de Maria S. are
un caracter colocvial, fiind marcată de un fin și profund psihologism. Poezia Anei este
tributară câtorva teme majore, precum iubirea patria sau Petersburgul, care sunt ancorate în
modernitate și pe de altă parte, natura, antiteza dintre trecut și prezent, care sunt de esență
neo-romantică.

În opinia lui Emil Iordache, Ahmatova se diferențiază de toți poeții ruși prin
„ solemnitatea stilului, precum și prin înclinația textelor de a deveni contemporane cu orice
epocă, prin cameleonismul lor”. În anii marelui război, poezia devine un fel de seismograf al
stărilor sufletești ale societății, de aceea tema patriei și a luptei pentru eliberarea țării de sub
fasciști este centrală atât în creația autorilor rămași în patrie, cât și în creația celor aflați în
exil.

Un destin aparte, după război, l-a avut Iosif Brodski, care a luat premiul Nobel pentru
literatură în 1987.