Curs 3

11.03.21

Nașterea modernismului în calitate de curent literar se datorează spațiului hispano-

american, unde are loc la finalul sex al XIX –lea și începutul secolului XX o internalizare în
creația autorilor reprezentativi, a principiilor definitorii ale artei romantice și simbolistice
europene. Această metamorfoză a fost posibilă datorită transgresării granețelor naționale și
culturale de către scriitorii hispano-americani în Europa, în urma războaielor de Independență
începute în 1810 și încheiate app. în jurul anului 1826, în urma cărora tările americii latine au
intrat într-o perioadă de constituire a statalității și de formare a națiunilor proprii însoțitp de
războaie și conflicte regionale, dar rămânând expresia dorinței de eliberare de sub puterea
coloniștilor europeni.

Înfrângerea Spaniei în 1898 în războiul cu SUA a însemnat totodată expansiunea și

dominația SUA asupra Americii Latine (America de Sud). În acest context, o mare parte din elita
intelectuală prezentă în America Latină a migrat în universitățile și bibliotecile capitalelor
europene, cu precădere în Londra și Paris, născându-se astfel un fenomen de
contingență/intersecție între literaturile naționale, a căror creație scriitorii o purtau cu sine, și
capodoperele lit. romantice și simboliste europene.

Modernismul este definit de primii săi teoreticieni și spano-americani ca un fenomen

„straniu, bizar, în care se întâlnesc începuturile civilizațiilor precolumbiene (astecă, incașă,
maya) cu lunga perioadă colonială marcată de influența literaturii spaniole și portugheze în
general, și în particular cu romantismul german și simbolismul francez”. (Ruben Dario-
Nicaragua, el Modernismo) . Același Ruben Dario încercând să instituie niște repere pentru
reducerea curentelor, susține că acestea s-ar plasa în preajma mișcărilor de eliberare națională,
creând astfel o tradiție cu impact direct asupra lit. americane, impact vizibil prin importanța
literatură revoluționară din aceste state.

Generația „El boom” (realismul magic) : Marquez...

Literatura revoluționară are în centru de cele mai multe ori figura unui conducător, lider,
care este mai mult simbolic; Pe parcursul unei perioade îndelungate de timp, de un secol, această
li. revoluționară a produc o emulație intelectuală fără precedent și a condus la o intensă dispută
în jurul specificului național. Cercetători precum Eugenio Garen sau G. Călinescu conchid că
Curs 3
11.03.21

literatură scrisă în limbile spaniolă și portugheză din țările Americii Latine, a produs curente
literare în fiecare stat național în parte, pornind tocmai de la disputa privitoare la specificul
național ( argentinismul, mexicanismul, lit indianistă/ negristă) . „Liderul” al poeziei naționale
spaniole-americane este scriitorul Ruben Dario , născut în 1867-1916; considerat părintele
fondator al modernismului la niv teoretic și un inițiator al neoromantismului, în poezia de limbă
spaniolă.

Poezia lui Ruben Dario nu reprezintă doar o sinteză a liricii romantice și postromantice
latino-americane și europene în special franceze, ci și o încercare de reînnoire a poeziei hispano-
americane prin asimilarea creatoare a realizărilor poeziei simboliste și parnasiene. Ruben Dario a
scris volumele „Azur” 1888, proze profane 1896, 1905 „ Cântece de viață și speranță”. Se
caracterizează prin marea varietate a inovațiilor metrice, lexicale și sintactice, dar și prin
deosebita muzicalitate a versului (prozodia clasică cu versul alb). Ca teme: problematica general
umană se împletește cu cea care abordează realitatea cotidiană, concretă, a continentului.....
Volumul său cel mai cunoscut „Cântec pentru Argentina și alte poeme” 1914 și este un exemplu
edificator pentru acea lirică revoluționară, accentele protestatare sunt îndreptate în poezia lui
Ruben Dario împotriva ideii de dictatură; tipologia eroului național, care este modelată sub mitul
lui Prometeu; Alături de aceasă lit revoluționară este cea utopică, prin care se afirmă încrederea
în specificul progresului hispano-american. El a îmbogățit totodată și limbajul poetic spaniol,
inclusiv prin calambururi și crearea de motive noi, dar și prin tehnici noi. Poezia latino-
americană de la inceputul sex XX, se caracterizează print-o varietate de directii si orientări
apărute sub influența celor europene, dar axate și pe tradiția locală. Se conturează însă și o
unitate a poeziei latino-americane prin interesul creatorilor față de conceptul de poezie pură.

Poezie pură = artă pentru artă, care prin poetul Theophile Gautier, poezie neatentă la
nevoile cititorilor;

Asupra poeziei latino-americane și ulterior a celei spaniole din Europa au exercitat o

influență sensibilă două mișcări poetice: creaționismul este fundamentată teoretic de poetul
Chilian Vicente Huidobro (Chile) 1893-1948, care considera că „ prima obligație a poetului e cea
de a creea; a doua e de a creea și a treia de asemenea de a creea”. Cea de-a doua mișcare se
numește ultraism și avansa ideea necesității unei înnoiri radicale a poeziei la nivelul limbajului ți
al tehnicilor de versificație și metaforizare, lăsând urme în poezia unor autori canonici, precum
Curs 3
11.03.21

Jorge Lui Borges și Cesar Vallejo . Ultraismul a amprentat deasemenea creația autorilor spanioli
din generația de la 1927: F. garcia Lorca, Pedro Salinas. Jorge Gullien.

Un fenomen interesant și probabil unic în felul său este apariția în cadrul modernismului
hispano-american a unei importante lirici feminine: una dintre cele mai cunoscute poete în plan
universal vine tot din Chille și se numește Gabriela Mistral (1899-1957), distinsă cu premiul
Nobel în 1945.

Lirica acesteia cuprisă în volume precum Sonetele morții 1915, Dezolare 1922, Duioșie
1924, Așchie 1938, cultivă ca specie mediația poetico-filozofică, înscriindu-se în linia unui
crepuscularism suav ( curent literar, caracteristic Italiei – poeți cu un picior într-un secol și cu un
picior în altul- laudă pe de o parte satul, dar și condamnă noul). Cultivă teme precum :
apartenența ființei umane la locul de origine, legătura indisolubilă a creatorului cu elemntele
primordiale (apa, focul, aerul, pământul), iar la nivelul alegoriei, care îi caracterizează extins
compozițiile, regăsim tehnica analogiilor între ciclicitatea anotimpurilor și evoluția antropologică
a ființei umane, element pe care criticii îl asociază senzualității primare a poetei o mărturisitoare
a literaturii civ precolumbiene. Ea a fost numită „poeta cuvintelor îmblânzite”. O altă tema este
maternitatea; Spre deosebire de alte poete din spațiul european, lirica maternității capătă la
Gabriela Mistral, accente de odă și omagiu. Lirica ei este definită de Pablo Neruda drept
„ feminină, ocrotitoare, alternând dezolarea cu seninătatea spirituală, făurind cuvinte blânde,
izvorâte din jocul copiilor, sfiala feciorilor, și dragostea maternă, iar pentru acțiunile inumane
nedreptate și infidelitate, făurind blesteme”.

Un alt fenomen specific modernismului hispano-american este așa numita poezie

„neagră”, poezie întâlnită în state percum Cuba și Puerto Rico, scrisă preponderent de poeți de
culoare. Dintre aceștia se evidențiază poetul cubanez Nicolas Guillen 1902-1988, care a fost
deasemenea unul dintre inițiatorii curentului literear numit negrism. El a debutat cu o poezie
accentuat simbolistă, iar începând cu anii 1930, cultivă o poezie socială, marcată de sentimentul
de revoltă, împotriva asupririi negrilor și de ideea egalității și armoniei oamenilor de diverse
rase. În volumele Motive de zvon 1930 și Songoro-Cosongo din 1931 valorifică și împletește
tradițiile folclorului negru cu cele ale folclorului creol. Începând cu 1959 după ce a participat la
războiul civil din Spania și a militat pentru drepturile populației cubaneze sărace, Nicolas Guillen
Curs 3
11.03.21

devine exponentul unei lirici confesionale în care se împletesc elementele unei publicistici de
natură propagandistică: volumele Am 1964, Poeme de dragoste 1964, Roata zimțată 1972.

Pablo Nebura (Chille) 1904-1973, la fel ca și Gabriela Nistral a ajuns foarte cunoscut
datorită activității sale diplomatice. D. P.d.v ale tendințelor s-a spus că Neruda este ca
temperament romantic, iar ca tehnică poetică avangardist. În creația lui se îmbină accente
suprarealiste cu tehnici expresioniste. Amado Alonzo (critic și istoric lit) îl numește poetul
„antenă”, înțelegând să își asume atât calitatea de poet receptor, care a adus în creația sa cele mai
noi tehnici de spragere a clișeelor și a discursului liric tradițional din avangarda europeană, dar
este și unn poet-emițător întru cât creația lui a influențat multe generații de poeți care i-au
succedat.

Pablo Neruda se evidențiază în volumele de tinerețe prin crearea de sinteze epice, iar la
maturitate prin rafinarea lirismului, care ajunge să fie ermetic. Pablo Neruda declara că
„universul artei se aseamănă unui imens atelier în care toți lucrează și se ajută fără a-și da seama
sau a bănui acest lucru”. Ruben Dario nu ar fi existat fără Gongora, Apolinner fără Rimbaut,
Boudelaire fără Lamartine și Pablo Neruda însuși fără toți ceilați pe care îi consideră învățătorii
săi. Observând astfel că modernismul lui Neruda este d p d v conceptual, unul bazat pe tradiție
care se revendică de la tradiție în ciuda tehnicilor noi avangardiste pe care poetul le folosește. În
evoluția lui Neruda a parcurs mai multe etape: în primele culegeri de versuri „Cântecul
sărbătorii” „Crepuscular” 1923, „Douăzeci de poeme de dragoste și un cântec de
disperare”1924 , „Ispita unui om infinit” 1926. În aceste 4 volume (evoluție foarte rapidă) poetul
practică o liricp de inspirație postromantică (cultivând teme specifice adolescenței precum
definirea eului, descrierea măreției cosmosului, iubirea, moartea, patria) cu o tehnică
avangardistă (versul este alb, bazat pe ruptură nu pe continuitate, așezate față în față ca niște
oglinzi paralele). Cea de-a doua etapă numită perioada orientală este perioada când poetul
diplomat vine în contact cu realitățile mai multor țări exotice : China, India, Japonia, Indonezia,
iar poezia lui exprimă sentimente de spaimă și îngrijorare în fața unei lumi amenințate de
descompunere și potrivire, tehnică poetică: cea expresionistă. Realitatea cu care se confruntă
acest poet este una mult mai dură decât cea a războilui (sărăcie). „reședință pe pămât” 1933-1935
– perioada ermetică; TOT acum poetul participă la războiul civil din Spania, care îi îndreaptă
poezia spre o lirică a valorilor umane și sociale universale. Poemele ce alcătuiesc volumul
Curs 3
11.03.21

„Spania în inimă” sunt vaste sinteze epice, nu mai au caracter ermetic, și pregatesc cea de a treia
etapă a creației nerudiene, etapă epopeică sau „ monumentală”. Ea începe odată cu anii 1950
„Cântec general” care tematizează destinul patriei și al Americii latine în general. Acest volum
este alcătuit din forme poetice numite „cantos” : sunt muzicale și destinate cântării și au în centru
un erou, luptătorul în mișcarea de eliberare națională a popoarelor latino-americane, pe numele
spău Simon Bolivar. Cântecul general reprezintă o epopee a modernității, alcătuită din 15
capitole și 16 mii de versuri în care poetul reconstituie istoria întregului continent latino-
american.

În anii 50 poezia nerudiană intră într-o nouă fază de creație care se caracterizează prin
interesul pentru tema condiției umane, pentru armonia materială a lumii, pt lucrurile obișnuite
din realitate și pt sentimentele firești ale omului, pt bucuriile vieții cotidiene. Poetul cultivă acum
specia odei „Ode elementare ”1954, „Noi ode elementare” 1955, urmate de culegeri de poeme,
unde cultivă poeziad e dragoste, precum „ o sută de sonete de dragoste ”1959. Acesta fiind un
volum al iubirii casnice –dedicat soției sale Urrutia. A obținut premiul Nobel în 1971.

„Poezia lui Pablo Neruda e marcată de procesele dialectice ale vieții, de permanențele ei,
înscrise în ecuația lapidară bine-rău, de lupta din străfundurile materiei acompaniată de cea de
clasă și de cea din forul lui intim. Pablo Neruda este un diagnostician al momentelor cheie ale
dialecticii, un profet practic angajat în făurirea viitorului pe care îl prezice, un spărgător de
praguri înguste și deschizător de infinit cristalin, bun pentru hrana sufletului” Miguel Angel
Asturias