25-03-21

Curs 5
Nu am făcut cursul 4

Literatura spaniolă

Pentru Spania, modernismul de secol XX esre declanșat de o mare catastrofă națională:

înfrângerea în războiul hispano-american din 1898 și pierderea ultimelor colonii: Cuba, Puerto
Rico… Acest război nu numai că a dezvăluit profunda criza din Spania, dar a produs și o
adevărată criza națională privitoare la identitatea colectivă a spaniolilor. Spania trece totodată
prin perisoada dictaturii lui Primo Delivera, a celei de-a doua Republică a reberliunii fasciste și a
războiului civil, ultimul fiind o primă confruntare deschisă cu fascismul, iar toate aceste
evenimente constituie teme de substanță în lirica spaniolă. Ulterior instaurarea dictaturii lui
Franco condamnă Spania la op izolare totală pentru câteva decenii. Această perioadă de dictatură
este concomitentă cu apariția celor două generații care au instaurat plenar modernismul în acest
stat, dar un modernism care se revendică de la valorile tradiției cu precădere de la literatura,
pictura și sculptura Secolului de Aur. Aceste generații au fost numite pe principiul biologic al
autorilor, dar și pornind de la evenimentele istorice care au generat tensiunile creatoare:
Generația de la 1988 și generația de la 1927.

Spre deosebire de alte literaturi europene din sec. XX, lit. spaniolă se caracterizează
print-o serie de particularități care fac mai dificilă, dar nu și imposibilă înscrierea ei în tipologia
literară a acestui secol. Desigur, și în literatura spaniolă pot fi evidențiate două direcții principale:
o lit. de tip tradiționalism, realist, și alta de tip nou, numită de unii critici modernă, iar de alții
modernistă, însă ambele tipuri de literatură se disting de cele similare din alte țări prin unele
trăsături ce le imprimă un caracter specific. Astfel, pe de o parte literatura de tip tradițional este
cultivată mai puțin în prima jumătate a secolului, însuși conceptul de realism moștenit de la
scriitorii sec al XIX-lea, fiind reconsiderat și înnoit de o pleiadă de artiști care pledează pentru un
interes mai mare față de universul interior al omului.

În acest context diferită este și interpretarea modernismului spaniol de către

reprezentanții acestuia, dar și receptarea ei în critica și istoria literară spaniolă, Astfel, alături de
termenul curent literar critica și istoria literară din Spania operează cu termenul de generație.
25-03-21
Curs 5
Nu am făcut cursul 4

Acesta a fost generat de „teoria generațiilor” apărută în secolul al XIX-lea și aplicată în secolul
XX în sociologie, în istoria artelor și a literaturii. Termenul a fost aplicată pe larg începând cu
criticul literar Azorin, care lansează generația de la 1898 și este preluat de Petro Salinas, însă cel
care teoretizează cu adv conceptului a fost filosoful Jose Ortega y Gasset, care vorbește despre
ritmul evoluției și succesiunii generațiilor evidențiind mai multe etape: generațiile s-ar succeda la
fiecare 15 ani,adică dintr-o generație pot face parte persoanele născute în limitele unui interval
de 15 ani. Teoria a fost revizuită de unii discipoli ai acestuia și funcționează de atunci ca
principiu de valorizare a literaturii contemporane, pornind de la periodizare.

Generația de la 1898 expimă starea de spirit deplorabilă, durerea și deznădejdea societății

spaniole post-coloniale. Ea s-a constituit sub forma unei ample mișcări culturale și de idei, căreia
I s-au alăturat iluștrii pictori și savanți. Membrii ai acestei mișcări : Azorin, Miguel de Unamuno
(Studii despre iubire) Iubirea și Occidentul , istorici și critici literari: Pio Baroja, Ramon del
Valle-Inclan și Antonio Machado, savanți Ramon Menendez Pidal, Jose Ortega u Gasset, istoric
Rafael Altamira.

Ei debutează unanimi cu o atitudine critică față de realității spaniei în acele timpuri .

Astfel literatura modernismului spaniol se deschide spunând deschis „problema Spaniei”, a
trecutului, prezentului și viitorului ei, celebra frază a lui Unamuno „ mă doare Spania ” o
exprimă exact. Soluția îmbrățișată pentru regenerarea spirituală a țării este înrtoarcerea lșa
tradițiile strămoșești, astfel se conturează ideea de hispanitate și chiar ideea hispanizării Europei.

Dana Diaconu „ caracterul creator și independent al spiritului hispanic s-a făcut simțit în
planul literaturii din orice epocă istorică printr-o reacție de respingere a normelor, canoanelor, a
imitației tiparelor străine și în mod complementar printr-o decisă opțiune pentru invenția de noi
forme sau variante și crearea propriilor coduri. Este ceea ce se observă și în domeniul genurilor
literare. Insuficiența modalităților consacrate a stimulat și mai mult ingeniozitatea spaniolă care a
oferit patrimoniului universal câteva specii sui-generis precum romanul picaresc, drama
euharistică, esperpento-ul, gregueria, însemnarea carpetano-vetonică.

Apărut sub influența modernismului hispano-american al cărui inițiator și exponent

principal este considerat poetul Ruben Dario . Modernismul spaniol se caracterizează în primul
rând printr-o preocupare majoră pentru înnoirea și perfecționarea formei poetice prin aspectul
25-03-21
Curs 5
Nu am făcut cursul 4

său pur estetic. Interesul modernismului hispanic se îndreaptă spre frumos (concept de natură
filozofică), către problema frumosului, către utopia lui estetică opuse prozei banale a realității.
Așa se face că depășirea realității vulgare prin orientarea spre universul închis al creației artistice
impunea necesitatea înnoirii mijloacelor de expresie artistică. Generația de la 1898 impune și
înțelege ca fiind obiectivant noțiunea de stil individual. Singurul element care unifică pe
principiul periodizării aceste stiluri individuale este rezultata și anume o lit intelectularizată,
axată pe probleme existențiale ale prezentului, cât și pe dezvăluirea avisalității, a neantului care
concretizează universul lăuntric al omului.

Miguel de Unamuno 1984-1936 este considerat ideologul și părintele spiritual al

generației de la 1898. Unamuno creează o percepție asupra istoriei distingând între 2 tipuri de
istorie: una oficială, care înregistrează evenimentele, domniile, războiele, anii și alta interioară,
profundă fixată pe limba, tradiția poporului, pe care o numește intra istorie. Romanul parodic
„ viața lui Don Quijote și Sacho Panza”. Doctrina lui etico-filosofică poartă denumirea de
personalism și a fost expusă în deosebi în eseul filosofic „Despre sentimentul tragic al vieții la
oameni și popoare” 1913.

Abordând teme precum condiția umană, sensul vieții, contradicția dintre rațiune și
sentiment, Unamuno ajunge la concluzia că omul se află într-o stare constantă de sesizare a
tragismului existențial, de neliniște sufletească pe care o numește agonie și care nu este altceva
decât o luptă continuă între viață și moarte, între dorința lui de nemurire și conștientizarea morții
sale inevitabile; absurditatea conștiinței. Adevărata viață „ începe atunci când omul renunță la
teama de moarte și încearcă să se realizeze ca personalitate, agonia fiind generatoarea acelei
activități cerebrale intense care produce creația”. Omul în agonie este „ un luptător”. Agonistul
este „ personalitatea care se afirmă activ și se înveșnicește prin ceea ce realizează în viață”