“Aci sosi pe vremuri”

de Ion Pillat
Traditionalismul este un curent literar care este sustinut in perioada interbelica prin
activitatea revistei “Gandirea”, aparuta la Cluj in 1921, sub conducerea lui Cezar
Petrescu. Un an mai tarziu revista se muta la Bucuresti, iar la conducerea sa vine cel
care este considerat ideologul gandiristilor, Nechifor Crainic. Temele preferate de
scriitorii traditionalisti sunt folclorul, istoria nationala, natura patriei, la care se
adauga religia ortodoxa, componenta spirituala a sufletului romanesc.
Publicata in volumul “Pe Arges in sus”, aparut in anul 1923, poezia “Aci sosi pe
vremuri” de Ion Pillat este o opera de factura traditionalista. Poezia se incadreaza in
acest curent, in primul rand, prin tematica, idilizarea trecutului si evocarea unui
cadru rural. Influenta estetica se observa si la nivel lexical prin folosirea cuvintelor
cu tenta arhaica si port popular: “haiduc”, “potera”, “aievea”, “pridvor”. La nivel
morfosintactic, alternanta timpurilor verbale are rolul de a sugera trecerea de la
planul trecut la cel prezent.
Tema rurala, preferata de traditionalisti, se impleteste la Ion Pillat cu doua teme de
circulatie universala: iubirea si timpul. Poezia este o meditatie nostalgica asupra
trecerii ireversibile a timpului, asociata cu ideea ciclicitatii vietii.
Titlul fixeaza cadrul spatio-temporal al iubirii, un cadru mitic. Indicii de spatiu
(adverbul de loc “aci”), de timp (locutiunea adverbiala “pe vremuri”) si verbul la
perfect simplu “sosi” sugereaza ideea centrala a poeziei, apropierea trecutului de
prezent.
Compozitional, poezia este alcatuita din 19 distihuri si un vers independent, iar rima
este imperecheata, masura de 13-14 silabe si ritmul iambic. Distihurile sunt
organiza-te in 5 secvente lirice: incipitul, evocarea iubirii “de ieri” a bunicilor,
meditatia asupra efemeritatii conditiei umane, iubirea “de acum” si epilogul
poetului.
Incipitul poeziei, alcatuit din primele doua distihuri, contureaza prin intermediul
unei metafore spatiul rememorarii nostalgice a trecutului, casa amintirii. Detaliile
descri-erii sugereaza imaginea unei case traditionale “cu-obloane si pridvor”, aflate
insa in stare de degradare, de parasire. Ideea este sugerata de panza de paianjen si de
hornul care nu mai functioneaza. Referirea la “poteri si haiduc” evoca un trecut de
legenda care pare acum inlocuit de incremenire.
A doua secventa lirica descrie scenariul iubirii trecute. In acord cu fiinta umana, si
natura este afectata de trecerea timpului: “In drumul lor spre zare imbatranira plopii”.
Urmatorul vers reia titlul, fiind evocata imaginea de tinerete a bunicii, Calyopi.
Numele ei are rezonante mitologice, Caliope fiind muza elocventei si a poeziei epice.
Intalnirea bunicilor, indragostitii de alta data, respecta un ceremonial: bunicul
asteapta sosirea berlinei din care coboara o tanara imbracata dupa moda timpurilor:
“larga crinolina”. Tanarul indragostit ii recita poezii romantice: “Le lac” de
Lamartine si “Sburatorul” de Ion Heliade Radulescu. Trimiterile livresti au rolul de
a asocia viata cu literatura si, in acelasi timp, de a indica epoca, respectiv preferintele
literare din acele vremuri. Comparatia: “Si totul ce romantic, ca-n basme, se urzea”
accentueaza ideea cadrului idilic, romantic al manifestarii iubirii.
Sunetul clopotului, lait motiv al poeziei, sugereaza trecerea ireversibila a timpului.
Chiar daca isi imagineaza ca prin iubire capata dreptul la vesnicie (“Dar ei, in clipa
asta simteau ca-o sa ramana…”), indragostitii devin si ei victime a trecerii timpului:
“De mult e mort bunicul, bunica e batrana…”.
Secventa urmatoare, alcatuita din doua distihuri, este o meditatie asupra trecerii
ireversibile a timpului, introdusa prin exclamatia retorica: “Ce straniu lucru:
vremea!”. Portretele sunt singurele care mai pastreaza imaginile de odinioara ale
stramosilor: “Deodata pe perete / Te vezi aievea numai in stersele portrete”.
Prin intermediul comparatiei: “Ca ieri sosi bunica…si vii acuma tu” se realizeaza o
paralela intre prezent si trecut. Ca un ritual, nepotii repeta gesturile bunicilor, dife-
rentele tin de moda vremii: “Iubita coboara din trasura” si de schimbarea gustului
estetic: indragostitul ii recita poezii simboliste - “Balada lunii” de Horia Furtuna si
poeme de Francis Jammes. Desi personajele cuplului s-au schimbat, emotiile par a
fi aceleasi. Un alt element comun celor doua secvente este barza, pasare de bun
augur, simbol al fidelitatii si al devotamentului.
Finalul poeziei reia motivul clopotului care accentueaza tristetea eului liric cauzata
de neputinta umana in fata trecerii timpului si a mortii.
In concluzie, poezia “Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat este o creatie reprezentativa
pentru traditionalismul romanesc prin idilizarea trecutului, a cadrului rural si prin
expresivitatea limbajului poetic.

“Leoaica tanara, iubirea”

de Nichita Stanescu
Neomodernismul este un curent literar care se manifesta in perioada 1960-1980, o
perioada ce se constituie intr-o replica la poezia proletcultista, o revigorare a poeziei
autentice si o etapa de formare a unui limbaj poetic actual. Trasaturile curentului
sunt ambiguitatea, reflectia filosofica rafinata, ineditul mijloacelor artistice si
intelectualizarea limbajului poetic.
Nichita Stanescu este considerat cel mai de seama reprezentant al neomodernismului
romanesc alaturi de Marin Sorescu.
Poezia “Leoaica tanara, iubirea” face parte din volumul “O viziune a sentimentelor”
aparut in 1964 si este o arta poetica erotica deoarece exprima atat viziunea eului liric
asupra iubirii, cat si impactul pe care acest sentiment il are asupra sa si asupra
universului exterior. Se evidentiaza astfel o prima trasatura neomodernista:
ambiguitatea planurilor poetice.
Caracterul neomodernist se evidentiaza si prin expresivitatea textului poetic. Astfel,
se remarca imagini artistice inedite (“Si privirea-n sus tasni”) si metafore subtile
(“coltii albi mi i-a infipt in fata”). La nivel formal se remarca strofele si versurile
inegale, precum si tehnica ingambamentului in acord cu libertatea de exprimare a
sentimentelor.
Tema operei este iubirea vazuta ca actul gnosteologic fundamental, capabil sa
produca o metamorfoza totala a fiintei.
Titlul poeziei este semnificativ pentru tema operei intrucat este alcatuit dintr-o
metafora: “leoaica tanara” si o apozitie: “iubirea”, sugerand viziunea eului liric
asupra acestui sentiment imaginat ca un animal de prada agresiv care poate ataca pe
neasteptate si poate rani.
Compozitional, poezia este alcatuita din trei strofe corespunzatoare celor trei
secvente lirice: prima descrie momentul indragostirii, a doua surprinde efectul pe
care iubirea il are asupra universului exterior, iar a treia reflecta modul in care se
transforma universul interior.
Incipitul poeziei reia titlul, iubirea fiind imaginata ca o tanara leoaica agresiva ce
apare pe neasteptate: “mi-a sarit in fata”. Pronumele la persoana I sugereaza prezenta
lirismului subiectiv, eul liric exprimandu-si in mod direct sentimentele, gandurile.
Versurile urmatoare: “Ma pandise-n incordare / mai demult” sugereaza ideea ca eul
liric era constient de posibilitatea aparitiei sentimentului de dragoste, dar nu se
astepta sa fie atat de puternic: “Coltii albi mi i-a infipt in fata, / m-a muscat leoaica,
azi, de fata”. Metafora din aceste versuri, precum si repetitia substantivului “fata”
releva ideea ca impactul este perceput aproape dureros fizic.
Strofa a doua accentueaza efectul pe care intalnirea acestui sentiment il are asupra
eului liric: “Si deodata-n jurul meu, natura / se facu un cerc, de-a dura”. Perceptia
asupra universului exterior capata o aura idilica, sugerata de simbolul perfectiunii,
cercul. Jocul cercurilor concentrice: “cand mai larg, cand mai aproape / ca o
strangere de ape” accentueaza ideea ca forta iubirii poate reordona lumea dupa legile
ei. Privirea si auzul sunt simboluri ale umanului, ce releva ideea ca iubirea este
perceputa, mai ales, prin aceste simturi, iar directia ascensionala accentueaza starea
de beatitudine a eului liric. Simbolul curcubeului, fenomen rar si fascinant, ca si
simbolul ciocarliei, pasarea care zboara foarte sus si are un cantec aparte, releva
aspiratia spre absolut si potenteaza perceptia ideala a universului liric.
Strofa a treia releva impactul pe care iubirea il are asupra universului interior. Eul
liric nu se mai recunoaste pe sine, simtindu-se confuz si bulversat de trairea acestui
sentiment puternic: “Mi-am dus mana la spranceana, / la tampla si la barbie, / dar
mana nu le mai stie”. Metafora “desert in stralucire” defineste sufletul care este
pustiu in absenta iubirii, dar capata stralucire dupa aparitia sentimentului. Epitetele
“alene”, “miscari viclene” releva modul in care sentimentul se strecoara in suflet.
Metafora “leoaica aramie” intra in relatie de opozitie cu incipitul, evidentiind ideea
ca iubirea nu mai este un sentiment fragil, ci a capatat profunzime si maturitate.
Repetitia din finalul operei: “inc-o vreme / inc-o vreme…” urmata de punctele de
suspensie accentueaza continuitatea in timp a sentimentelor.
Poezia “Leoaica tanara, iubirea” este o opera reprezentativa pentru neomodernismul
romanesc si pentru opera lui Nichita Stanescu, prin viziunea poetica originala asupra
iubirii, prin ambiguitatea planurilor poetice si prin limbajul inedit.

“Morometii”
de Marin Preda

-tema si viziune-
Realismul este un curent literar care se manifesta la sfarsitul secolului al XIX-lea in
Franta ca o reactie impotriva romantismului, propunand in operele literare o viziune
asupra vietii cat mai aproape de real.
Considerand ca prozatorul trebuie sa tina cont in crearea operei sale de trei
coordonate - istorie, adevar, realitate, Marin Preda marcheaza prin romanul
“Morometii” un moment esential in vederea evolutiei literaturii romane. Publicat in
perioada postbelica, romanul este alcatuit din doua volume, primul aparut in 1955,
iar al doilea 12 ani mai tarziu, in 1967.
Opera se incadreaza in realism prin valorificarea trasaturilor specifice curentului:
au-tenticitatea (inspiratia din contextul social al satului romanesc de dinainte de al
II-lea Razboi Mondial, dar si din timpul perioadei comuniste), veridicitatea
(sustinuta de caracterul verosimil al faptelor si al personajelor), obiectivitatea
(viziunea detasata asupra universului descris). De asemenea, caracterul realist este
sustinut de tematica sociala, prin crearea unor personaje tipice, reprezentative pentru
anumite categorii sociale si prin valorificarea tehnicii detaliului semnificativ atat in
descrierea personajelor, cat si a mediului in care acestea traiesc.
Tema romanului este viata satului si a taranului din Campia Dunarii, reflectand una
dintre problemele cele mai importante ale vietii romanesti din a doua jumatate a se-
colului al XX-lea: disparitia taranimii traditionale. De asemenea, sunt valorificate si
tema familiei, in centrul actiunii stand viata familiei Moromete, tema timpului si
tema initierii, fiind urmarita pe parcursul romanului evolutia lui Niculae, opera fiind
un bildungsroman.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a de
catre un narator omniscient si este completata de viziunea personajelor reflectoare:
Ilie Moromete - in primul volum si Niculae - in cel de-al II-lea.
Relatiile spatio-temporale sunt determinate, actiunea petrecandu-se in satul Silistea-
Gumesti din Campia Dunarii, aproape de Bucuresti. Primul volum urmareste
evenimentele care se petrec pe parcursul unei veri inaintea inceperii celui de-al II-
lea Razboi Mondial, in timp ce al doilea volum urmareste evenimentele care se
petrec inca din primul an de razboi pana la sfarsitul deceniului al saselea.
Vazut ca roman al unei familii, element esential al lumii taranesti, in centrul actiunii
se afla familia taranului Ilie Moromete, o familie numeroasa. Ilie Moromete, tatal,
are din prima casatorie trei baieti: Paraschiv, Nila si Achim, iar Catrina, cea de-a
doua sotie a lui Moromete, are si ea dintr-o prima casatorie o fiica, Marita, care nu
locuia, insa, cu ei. Impreuna, Moromete si Catrina mai facusera trei copii: Tita, Ilinca
si Ni-culae.
O prima scena semnificativa pentru tema operei este scena cinei, care evidentiaza
imaginea unei familii traditionale, inca unita, intrucat toti stau in jurul aceleiasi
mese. Moromete “sta parca deasupra tuturor”, in pragul celei de-a doua odai,
stapanindu-i pe toti cu privirea. Se evidentiaza astfel pozitia sa autoritara in familie,
in timp ce Catrina evidentiaza statutul traditional al femeii, acela de-a avea grija de
gospodarie si de copii, intrucat “era jumatate intoarsa” catre oalele cu mancare de pe
foc. Alaturi de ea erau copiii facuti cu Moromete, iar in pozitie opusa stau fiii lui
Moromete din prima casatorie. Acestia isi urasc mama vitrega, dar si surorile care
toata ziua isi faceau “toale” si erau “vesele si vioaie”, in timp ce ei muncesc la camp
“parca erau bolnavi”. Discutia membrilor familiei evidentiaza conflictele care
pornesc. Moromete are datorii la “fonciire” si la banca, iar Achim ii aminteste ca ar
putea pleca la Bucu-resti cu oile, ca, pana toamna, sa poata plati datoria la banca, dar
Moromete se teme ca nu va avea cu ce sa-si hraneasca familia. Furios ca toti incearca
sa-si exprime nemultumirile, Moromete intervine autoritar si “pana la sfarsitul mesei
nimeni nu mai vorbi”.
Pe cat e Moromete de distant in relatia cu familia, pe atat e de sociabil in relatia cu
satenii.
O scena semnificativa pentru tematica operei este si cea din poiana fierariei lui Iocan,
intrucat evidentiaza un moment semnificativ din viata satului, dar si din viata perso-
najului principal. Taranii vin aici, gatiti ca de sarbatoare, sa discute politica, dar mai
ales pentru a-l asculta pe Moromete, sufletul acestor adunari, citind si comentand
evenimentele din ziar. Acesta se bucura in sat de respect si de autoritate, fapt sugerat
prin mici detalii: avea un loc al sau pe o buturuga in centrul adunarii, era, de obicei,
asteptat, cand vorbeste nu este intrerupt, iar artistul popular al satului ii facuse chiar
un chip de lut care se gasea pe polita fierariei lui Iocan. De aceea, sosirea lui Moro-
mete in poiana constituie un ceremonial ce tine de arta lui teatrala. Stiindu-se in
centrul atentiei, Moromete intarzie in mod voit, ocolind, salutand fiecare om de la
poarta, intra apoi sa se rada pentru ca in final sa ajunga, pozand mirarea: “Ce, ma?
Ce v-ati adunat aici?”. Discutia care urmeaza evidentiaza calitatile lui fundamentale:
inteli-genta, spontaneitatea, sociabilitatea, ironia, umorul, darul de a vedea dincolo
de lucruri.
Nimic din aceasta impresie de ceremonial nu mai ramane in volumul al II-lea,
intrucat comunismul inlocuieste intr-o maniera brutala obiceiurile satului traditional
romanesc. Problema strangerii cotelor si predarea lor de catre stat, infiintarea
formule-lor colective de munca aduc la suprafata necunoscuti care nu-si meritau si
nu-si recu-nosteau numele de tara.
In concluzie, Marin Preda realizeaza in acest roman una dintre cele mai verosimile
si complexe imagini literare ale satului romanesc ante si postbelic.
“Morometii”

de Marin Preda

-caracterizare personaj-
Considerand ca prozatorul trebuie sa tina cont in crearea operei sale de trei
coordonate - istorie, adevar, realitate, Marin Preda marcheaza prin romanul
“Morometii” un moment esential in vederea evolutiei literaturii romane. Publicat in
perioada postbelica, romanul este alcatuit din doua volume, primul aparut in 1955,
iar al doilea 12 ani mai tarziu, in 1967.
Tema romanului este viata satului si a taranului din Campia Dunarii, reflectand una
dintre problemele cele mai importante ale vietii romanesti din a doua jumatate a se-
colului al XX-lea: disparitia taranimii traditionale. De asemenea, sunt valorificate si
tema familiei, in centrul actiunii stand viata familiei Moromete, tema timpului si
tema initierii, fiind urmarita pe parcursul romanului evolutia lui Nicolae, opera fiind
un bildungsroman.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a de
catre un narator omniscient si este completata de viziunea personajelor reflectoare:
Ilie Moromete - in primul volum si Niculae - in cel de-al II-lea.
Tematica operei si perspectiva narativa sunt elemente de structura semnificative
pentru individualizarea personajului principal deoarece el reprezinta conditia
taranului din perioada surprinsa in roman, iar familia lui pe cea a familiei
traditionale, lumea fiind descrisa prin ochii sai in primul volum.
Personajul principal al operei, Ilie Moromete, este individualizat prin caracterizare
directa facuta de narator, de celelalte personaje si prin autocaracterizare, dar mai ales
prin caracterizare indirecta ce reiese din vorbe, fapte, actiuni, relatia cu celelalte
personaje.
Statutul social al personajului se evidentiaza inca de la inceputul romanului prin ca-
racterizare indirecta, prin prezentarea familiei. Ilie Moromete este un taran din
Silistea-Gumesti, casatorit cu Catrina, care era cu zece ani mai tanara. Moromete are
dintr-o casatorie anterioara trei baieti: Paraschiv, Nila si Achim, iar Catrina are o
fata care nu locuia, insa, cu ei. Impreuna mai facusera trei copii: Tita, Ilinca si
Niculae. Moromete are suficient pamant cat sa-si intretina familia, dar nu e instarit,
avand datorii la banca si la “fonciire”. In sat se bucura de respect si autoritate, avand
un statut privilegiat.
Din punct de vedere psihologic, este individualizat prin monologul interior adresat,
autoanaliza, introspectie. I se evidentiaza astfel complexitatea, firea contemplativa,
meditativa, analitica. S-a afirmat despre el ca este un taran filosof, avand darul ciudat
de a vedea lucruri care celorlalti le scapau. Aceasta capacitate tine de o intuitie si o
inteligenta native, dar este si rodul filosofiei de viata dupa care Moromete se condu-
cea: viata este un miracol, iar lumea ofera un spectacol ce merita contemplat. Omul
nu trebuie sa se lase cu totul absorbit de munca si de dorinta de inavutire, ci trebuie
sa-si faca timp sa stea cu oamenii pentru a-i cunoaste si a intelege viata. Trasaturile
sale morale sunt: inteligenta, ironia, umorul, sociabilitatea, spontaneitatea.
O scena semnificativa pentru individualizarea personajului principal este cea de la
inceputul romanului, scena cinei, pentru ca evidentiaza prin caracterizare indirecta
pozitia lui Moromete in familie, dar si comportamentul rece, ironic, intrasigent, ce
provine din faptul ca Moromete traieste cu iluzia ca familia il intelege si ca nu are
nevoie sa isi exprime faptele sau sentimentele in mod direct, dar pentru Catrina el
este “sucit”. Desi isi iubeste copiii si le vrea binele, isi cenzureaza sentimentele, iar
acesta este unul dintre motivele conflictelor cu baietii mai mari.
Din caracterizare directa pe care i-o face naratorul, care precizeaza ca la cina
“Moromete sta parca deasupra tuturor”, pe pragul celei de-a doua odai, de unde
“stapanea pe fiecare”, se evidentiaza pozitia sa autoritara in familie. Pe de alta parte,
Catrina e-videntiaza statutul traditional al femeii, acela de-a avea grija de gospodarie
si de copii, intrucat “era jumatate intoarsa” catre oalele cu mancare de pe foc. Alaturi
de ea erau copiii facuti cu Moromete, iar in pozitie opusa stau fiii lui Moromete din
prima casatorie. Acestia isi urasc mama vitrega, dar si surorile care toata ziua isi
faceau “toale” si erau “vesele si vioaie”, in timp ce ei muncesc la camp “parca erau
bolnavi”. Discutia membrilor familiei evidentiaza conflictele care pornesc.
Moromete are datorii la “fonciire” si la banca, iar Achim ii aminteste ca ar putea
pleca la Bucuresti cu oile, ca, pana toamna, sa poata plati datoria la banca, dar
Moromete se teme ca nu va avea cu ce sa-si hraneasca familia. Furios ca toti incearca
sa-si exprime nemultumirile, Moromete intervine autoritar si “pana la sfarsitul mesei
nimeni nu mai vorbi”.
Pe cat e Moromete de distant in relatia cu familia, pe atat e de sociabil in raport cu
satenii, semnificativa in acest sens fiind scena din poiana fierariei lui Iocan. Taranii
vin aici, gatiti ca de sarbatoare, sa discute politica, dar mai ales pentru a-l asculta pe
Moromete, sufletul acestor adunari, citind si comentand evenimentele din ziar.
Acesta se bucura in sat de respect si de autoritate, fapt sugerat prin mici detalii: avea
un loc al sau pe o buturuga in centrul adunarii, era, de obicei, asteptat, cand vorbeste
nu este intrerupt, iar artistul popular al satului ii facuse chiar un chip de lut care se
gasea pe polita fierariei lui Iocan. De aceea, sosirea lui Moromete in poiana
constituie un ceremonial ce tine de arta lui teatrala. Stiindu-se in centrul atentiei,
Moromete intarzie in mod voit, ocolind, salutand fiecare om de la poarta, intra apoi
sa se rada pentru ca in final sa ajunga, pozand mirarea: “Ce, ma? Ce v-ati adunat
aici?”. Discutia care urmeaza evidentiaza calitatile lui fundamentale: inteli-genta,
spontaneitatea, sociabilitatea, ironia, umorul, darul de a vedea dincolo de lucruri.
In finalul romanului, personajul nu traieste doar teama dezmembrarii familiei si a
lumii satului traditional, ci si drama batranetii. La aproape 80 ani, Moromete cade la
pat, exprimand prin vorbele adresate medicului crezul vietii sale in care a ramas
neclintit: “Domnule, […] intotdeauna am dus o viata independenta”.
In concluzie, Ilie Moromete este un tip de taran unic in literatura romana prin
autenticitatea comportamentului si filosofia de viata. Nicolae Manolescu il considera
“cel din urma taran” intrucat destinul sau exprima moartea unei lumi, cea a satului
traditional.
“Morometii”
de Marin Preda
-relatia dintre personaje-
Considerand ca prozatorul trebuie sa tina cont in crearea operei sale de trei
coordonate - istorie, adevar, realitate, Marin Preda marcheaza prin romanul
“Morometii” un moment esential in vederea evolutiei literaturii romane. Publicat in
perioada postbelica, romanul este alcatuit din doua volume, primul aparut in 1955,
iar al doilea 12 ani mai tarziu, in 1967.
Tema romanului este viata satului si a taranului din Campia Dunarii, reflectand una
dintre problemele cele mai importante ale vietii romanesti din a doua jumatate a se-
colului al XX-lea: disparitia taranimii traditionale. De asemenea, sunt valorificate si
tema familiei, in centrul actiunii stand viata familiei Moromete, tema timpului si
tema initierii, fiind urmarita pe parcursul romanului evolutia lui Nicolae, opera fiind
un bildungsroman.
Cele doua personaje, Ilie Moromete si Catrina, sunt individualizate prin caracterizare
directa facuta de narator si de celelalte personaje, dar si prin caracterizare indirecta
ce reiese din vorbe, fapte, comportament, relatia cu celelalte personaje.
Prin urmare, mijloacele de caracterizare si tematica romanului devin elemente de
structura a operei semnificative pentru individualizarea celor doua personaje intrucat
prin intermediul lor sunt prezentate aspecte importante ale satului si familiei traditio-
nale ante si postbelice.
Statutul social al personajelor se evidentiaza inca de la inceputul romanului, prin
prezentarea familiei. Ilie Moromete este un taran din Silistea-Gumesti, casatorit cu
Catrina, care era cu zece ani mai tanara. Moromete are dintr-o casatorie anterioara
trei baieti: Paraschiv, Nila si Achim, iar Catrina are o fata care nu locuia, insa, cu ei.
Impreuna mai facusera trei copii: Tita, Ilinca si Niculae. Moromete are suficient
pamant cat sa-si intretina familia, dar nu e instarit, avand datorii la banca si la
“fonciire”. Catrina primise drept despagubire dupa moartea primului sot opt pogoane
de pamant, din care Moromete o convinsese sa vanda o parte in timpul foametei de
dupa razboi, promitandu-i in schimb ca o va trece in actele casei. Acesta nu se mai
tine de cuvant, iar acest lucru devine o sursa de conflict permanenta dintre cei doi
soti, Catrina simtindu-se nesigura de statutul ei in familie.
Din punct de vedere moral, Ilie Moromete este considerat taranul filosof pentru
calitatile sale fundamentale: inteligenta, umorul, ironia, sociabilitatea,
spontaneitatea, dar mai ales datorita filosofiei de viata dupa care se conducea. El
credea ca lumea ofera un spectacol care merita contemplat, iar omul nu ar trebui sa
se lase absorbit de do-rinta de inavutire, ci ar trebui sa isi faca timp sa stea de vorba
cu oamenii, sa inteleaga ceea ce traieste.
Catrina este o mama devotata, care-i crescuse “cu truda” si pe baietii cei mari ai lui
Moromete. Acestia, insa, o urasc, iar Catrina se simte nedreptatita si neinteleasa in
familie. Fire stapanita, isi permite rare momente de duiosie fata de copii.
Psihologic, Moromete este mai bine individualizat prin monologul interior adresat,
autoanaliza, introspectie, evidentiindu-i-se complexitatea, firea contemplativa,
meditativa, analitica. In ceea ce o priveste pe Catrina, naratorul precizeaza ca femeia
traia “doua vieti” si cea mai nelinistitoare era cea din timpul noptii, intrucat era foarte
influentata de puterea semnelor si a viselor care devin premonitii. Cea de-a doua
lume in care se refugiaza este cea a bisericii, fiind credincioasa, motiv pentru care
este deseori tinta ironiilor lui Moromete.
O prima scena semnificativa pentru relatia dintre cele doua personaje este cea de la
inceputul romanului, scena cinei, care evidentiaza imaginea unei familii traditionale,
inca unita, intrucat toti stau in jurul aceleiasi mese. Moromete “sta parca deasupra
tuturor”, in pragul celei de-a doua odai, stapanindu-i pe toti cu privirea. Se
evidentiaza astfel pozitia sa autoritara in familie, in timp ce Catrina evidentiaza
statutul traditional al femeii, acela de-a avea grija de gospodarie si de copii, intrucat
“era jumatate intoarsa” catre oalele cu mancare de pe foc. Alaturi de ea erau copiii
facuti cu Moromete, iar in pozitie opusa stau fiii lui Moromete din prima casatorie.
Acestia isi urasc mama vitrega, dar si surorile care toata ziua isi faceau “toale” si
erau “vesele si vioaie”, in timp ce ei muncesc la camp “parca erau bolnavi”. Discutia
membrilor familiei evidentiaza conflictele care pornesc.
Relatia dintre cei doi soti se degradeaza treptat deoarece Moromete nu o consulta pe
Catrina in deciziile pe care le ia si pe care ea le afla abia dupa ce faptele sunt
consumate. Moromete traieste cu iluzia ca familia ar fi trebuit sa il inteleaga fara sa
fie nevoit sa se exprime in cuvinte, insa nici Catrina nu il intelege, considerandu-l
“sucit”.
In al doilea volum se adauga noi motive de conflict intre cei doi soti. Moromete nu-
l mai lasa pe Niculae sa mearga la scoala, iar Catrina il considera vinovat pentru ca
acesta nu a putut sa aiba meseria care ii placea, cea de invatator. Devine si mai furioa-
sa atunci cand realizeaza ca motivul fusese acela ca Moromete sa stranga suficienti
bani pentru a-i convinge pe baietii mai mari sa revina acasa. Dezamagita, il paraseste
pe Moromete, plecand la fiica ei din prima casatorie, dar revine acasa pentru nunta
Ilincai.
Aceasta scena marcheaza punctul culminant al degradarii relatiei lor. Moromete
cazuse la pat dupa plecarea Catrinei si nimeni nu stia daca sufera de vreo boala sau
din cauza despartirii. Cand Catrina revine acasa pentru nunta Ilincai, ii spune cu
rautate ca nu pentru el a venit, ci ca a intrat in “anul mortii” din cauza pacatelor lui.
Atunci Moromete se infurie si se da jos din pat cu miscarile unui om “pe deplin
sanatos si sigur pe sine” cu pumnii inclestati, pregatit sa loveasca. Catrina tasneste
pe usa afara, iar Moromete o urmeaza, apucand acelasi par cu care ii batuse si pe
baieti inainte de a fugi de acasa. Incepe sa o alerge pe Catrina in jurul casei,
amenintand-o cu ciomagul: “Stai pe loc ca te omor”. In acest timp, lumea iesise pe
la porti, iar unii erau uimiti ca si in aceasta familie se intampla astfel de lucruri.
Catrina il paraseste definitiv pe Moromete si nu se intoarce nici atunci cand Moro-
mete vine impreuna cu Niculae, incercand sa o impace. Nemultumirea si furia o
orbesc, iar Catrina are parte de o batranete trista si insingurata, neputand sa-l ierte
pe Moromete pana la moartea acestuia in jurul varstei de 80 ani.
In concluzie, relatia dintre Ilie Moromete si sotia sa, Catrina, evolueaza de la familia
unita de la inceput la conflicte ce nu mai pot fi solutionate. Gestul Catrinei de a-si
parasi sotul poate fi interpretat si ca refuz al femeii de a mai accepta comportamentul
ironic si agresiv al sotului, sugerandu-se astfel o dorinta de emancipare a femeii in
familia si comunitatea traditionala. Degradarea relatiei dintre cei doi soti sugereaza
ca familia si satul traditional isi pierd echilibrul, demnitatea si maretia, fiind
demitizate.

“Iona”
de Marin Sorescu

-tema si viziune
Neomodernismul este un curent ce se manifesta in perioada 1960-1980, constituind
o revigorare a poeziei autentice, prin asimilarea creatoare a unor modele, dar
distantandu-se de ele prin noutate si prin diversitate tematica.
Marin Sorescu a fost, alaturi de Nichita Stanescu, unul dintre reprezentantii de seama
ai neomodernismului romanesc.
Piesa “Iona” a fost publicata in trilogia “Setea muntelui de sare” in anul 1968 si este
o meditatie parabola asupra destinului tragic al omului in univers.
Pe de o parte, opera se inscrie in neomodernism prin limbajul ambiguu, aluziv. Se
remarca valorificarea simbolurilor si a metaforelor: marea, ce reprezinta universul,
pestele cel mare - idealul, geamanul - dorinta de a nu fi singur, acvariul - un spatiu
limitat, burtile de peste - orizontul ostil.
Pe de alta parte, se pot recunoaste in piesa trasaturi ale teatrului absurd care neaga
caracterul rational al vietii. Tehnicile de realizare sunt moderne: solilocviul (vorbirea
personajului cu sine ca si cand ar avea un interlocutor fictiv), galimatiasul
(comunicarea ideilor fara o inlantuire logica), flashback-ul (amintirile lui Iona
despre familia sa), intertextualitatea (trimiterea la mitul biblic al lui Iona), ludicul
(ideea de a cons-trui o banca in mijlocul marii), ironia (la adresa pestilor) si
autoironia.
Piesa “Iona” este o drama existentiala intrucat prezinta transformarile constiintei si
conditia umana.
Drama este o specie a genului dramatic, in versuri sau in proza, in care actiunea se
concentreaza asupra unui conflict puternic, iar personajele traiesc o permanenta stare
dramatica si au un destin nefericit.
Tema piesei este singuratatea fiintei umane, framantarea omului in incercarea de a-
si gasi libertatea si din dorinta de a se gasi pe sine. In acest sens, Marin Sorescu
martu-risea: “Stiu ca am vrut sa scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de
singur”. Autorul propune o posibila reinterpretare a titlului “Io, io in vreo limba
veche inseamna eu”.
Titlul operei trimite, totodata, si la numele personajului biblic, proorocul Iona, din
cartea cu acelasi nume din Vechiul Testament. Spre deosebire de mitul biblic, pesca-
rul lui Marin Sorescu se afla de la inceput in gura pestelui, fara posibilitatea de eva-
dare. Titlul devine un element de structura semnificativ deoarece evidentiaza atat
ideea singuratatii, cat si ideea cautarii de sine.
Compozitional, piesa este alcatuita din patru tablouri si este structurata sub forma
unui solilocviu. Autorul intervine in mod direct in didascalii, oferind informatii des-
pre decor, dar mai ales despre gesturile, mimica, atitudinea si comportamentul
personajului.
Un alt element de structura semnificativ pentru tema si viziune este reprezentat de
relatiile spatio-temporale. Actiunea se petrece intr-un cadru imaginar, burtile de
peste, iar perspectiva temporala este discontinua, urmarind psihologia personajului.
Personajul principal al piesei, Iona, este casatorit, are doi copii si este un pescar ghi-
nionist. De la inceputul piesei se afla in gura unui peste urias, dar nu constientizeaza
acest lucru. Dupa ce devine prizonier in burta chitului incearca sa evadeze,
folosindu-se de cutitul de pescar, dar constata ca ajunge in burta altui peste si apoi a
altuia.
O scena semnificativa pentru tematica operei este cea in care Iona decide sa ii scrie
mamei sale o scrisoare in care sa-i ceara sa-l mai nasca o data. Isi taie o bucata de
piele din palma stanga, scrie pe ea cu sange si o pune intr-o basica de peste,
imaginandu-si cum oamenii vor sari in ajutorul sau. Dar, din neatentie, calca pe
basica, iar aceasta se sparge cu un zgomot teribil. Iona este naucit si, observand
scrisoarea pe jos, crede ca este a unui naufragiat care “vrea sa induioseze lumea cu
soarta lui neno-rocita”. Realizeaza ca, de fapt, nimeni nu va sari in ajutorul lui pentru
ca in cele mai fericite sau mai dramatice momente ale vietii sale, omul este singur.
Prin urmare, renunta la ideea de-a ii mai scrie o scrisoare mamei sale.
O ultima secventa semnificativa este cea din finalul operei, cand Iona are senzatia
ca s-a eliberat, dar realizeaza destul de repede ca totul este o iluzie. Privind la orizont,
constata ca nu vede “nimic, decat un sir nesfarsit de burti” si intelege atunci drama
umana care se desfasoara intr-un spatiu limitat: “Toate lucrurile sunt pesti. Traim si
noi cum putem inauntru”.
Amintirile se estompeaza, iar Iona nu-si mai poate identifica bunicii, parintii, scoala,
propria viata. Ajunge sa nu se mai recunoasca nici pe sine: “Cum ma numesc eu?”,
insa in final se regaseste: “Eu sunt Iona”. Constata ca trebuia sa o ia “in partea
cealalta”, vazand ca nu poate evada din burtile pestilor, Iona gaseste o alta modalitate
de a se elibera din captivitate, sperand ca se va renaste intr-un mediu liber. Astfel,
se sinucide cu ajutorul cutitului de pescar, gestul sau sugerand constientizarea la care
a ajuns, gasirea libertatii: “razbim noi cumva la lumina”.
In concluzie, prin complexitate si profunzime, piesa lui Marin Sorescu poate avea
multiple variante de interpretare. Finalul ramane deschis, accentuand ideea ca
niciodata nu este prea tarziu pentru trezirea constiintei si ca uneori iesirea dintr-o
situatie limita se afla in propria persoana si nu undeva in exterior.
“Iona”
de Marin Sorescu
-caracterizare personaj-
Marin Sorescu a fost, alaturi de Nichita Stanescu, unul dintre reprezentantii de seama
ai neomodernismului romanesc.
Piesa “Iona” a fost publicata in trilogia “Setea muntelui de sare” in anul 1968 si este
o meditatie parabola asupra destinului tragic al omului in univers.
Tema piesei este singuratatea fiintei umane, framantarea omului in incercarea de a-
si gasi libertatea si din dorinta de a se gasi pe sine. In acest sens, Marin Sorescu
martu-risea: “Stiu ca am vrut sa scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de
singur”. Autorul propune o posibila reinterpretare a titlului “Io, io in vreo limba
veche inseamna eu”.
Titlul operei trimite, totodata, si la numele personajului biblic, proorocul Iona, din
cartea cu acelasi nume din Vechiul Testament. Spre deosebire de mitul biblic, pesca-
rul lui Marin Sorescu se afla de la inceput in gura pestelui, fara posibilitatea de eva-
dare.
Prin urmare, tema si titlul sunt element de structura semnificative pentru individua-
lizarea personajului, intrucat titlul este chiar numele personajului principal si
eponim, iar tema se contureaza prin urmarirea destinului sau.
Iona este caracterizat in mod direct de autor in didascalii si in mod indirect prin fapte,
vorbe, gesturi, comportament.
Statutul social al personajului se contureaza inca din primul tablou, prin caracterizare
indirecta, ce reiese din vorbele sale. Iona este casatorit, are doi copii si este un pescar
ghinionist, dar nu se stie de unde vine si cine este cu adevarat.
Psihologic, nu este foarte bine individualizat pentru ca, desi actiunile sale sunt urma-
rite atent de autor in didascalii, nu se poate sti cu adevarat ce se intampla in sufletul
sau. In teatrul modern nu intereseaza nici portretul fizic, nici trairile personajului,
cat mai ales relatia lui cu lumea, imposibilitatea unei comunicari reale.
Din punct de vedere moral, Iona reprezinta tipul omului solitar, care incearca sa
gaseasca raspunsuri la intrebari existentiale. Este insa si un personaj alegoric ce
aspira spre cunoastere si libertate. Trasaturile sale morale ce se evidentiaza pe
parcursul piesei sunt solitudinea, locvacitatea, spiritul ludic, ironia, firea reflexiva,
meditativa.
Trasatura sa dominanta este solitudinea, care se dovedeste mai degraba o stare.
Aceasta trasatura este evidentiata de la inceputul piesei, prin caracterizare directa,
facuta de autor in didascalii: “Ca orice om foarte singur, Iona vorbeste tare cu sine
insusi, isi pune intrebari si raspunde, se comporta tot timpul ca si cand ar fi doua
perso-naje.”. Trasatura se evidentiaza si la inceputul secventei in care Iona striga si
reali-zeaza ca nu-i mai raspunde nici ecoul, fiind inconjurat de pustietate: “Gata si
cu ecoul meu…”.
O alta trasatura a personajului este locvacitatea, pentru Iona vorbirea fiind o forma
de libertate: “Fac ce vreau. Vorbesc.”, dar si o modalitate de a elimina starea de
singura-tate: “Sa vedem daca pot sa si tac. Sa-mi tin gura. Nu, mi-e frica.”. Totodata,
vorbirea este o expresie de a comunica, de a restabili o legatura cu lumea, cu semenii.
O secventa semnificativa ce evidentiaza prin caracterizare indirecta atat solitudinea,
cat si dorinta de comunicare este cea in care Iona decide sa ii scrie o scrisoare mamei
sale in care sa-i ceara sa-l mai nasca inca o data. Isi taie o bucata de piele din palma
stanga, scrie pe ea cu sange si o pune intr-o basica de peste, imaginandu-si cum
oamenii vor sari in ajutorul sau. Dar, din neatentie, calca pe basica, iar aceasta se
sparge cu un zgomot teribil. Iona este naucit si, observand scrisoarea pe jos, crede
ca este a unui naufragiat care “vrea sa induioseze lumea cu soarta lui nenorocita”.
Realizeaza ca, de fapt, nimeni nu va sari in ajutorul lui pentru ca in cele mai fericite
sau mai dramatice momente ale vietii sale, omul este singur. Prin urmare, renunta la
ideea de-a ii mai scrie o scrisoare mamei sale.
In concluzie, prin complexitate si profunzime, piesa lui Marin Sorescu poate avea
multiple variante de interpretare. Finalul ramane deschis, accentuand ideea ca
niciodata nu este prea tarziu pentru trezirea constiintei si ca uneori iesirea dintr-o
situatie limita se afla in propria persoana si nu undeva in exterior.