„Leoaică tânără, iubirea”

de Nichita Stănescu
Filip Maria
Clasa a XII-a B
 Nichita Stănescu
o Personalitate emblematică a literaturii postbelice, Nichita Stănescu este cel mai de seamă
reprezentant al neomodernismului și se integrează în categoria „poeților șaizeciști”,
alături de Ana Blandiana și de Marin Sorescu. Supranumit de critica literară “poetul-
chirurg”, Nichita Stănescu operează în chiar corpul fizic al cuvintelor, creând “o nouă
limbă poezească”.
o „Poet al necuvintelor”, Nichita Stănescu este creatorul unui univers liric coerent și al
unui imaginar poetic specific, căci: „Există un amestec ciudat de forțe în ființa lui
Nichita Stănescu: un respect aproape religios pentru poezie și o supunere aproape cinică
față de real.” (Eugen Simion). Originalitatea glasului poetic vine mai ales din concepția
conform căreia poezia reprezintă o aventură a cuvântului, „o preumblare prin sinele
lucrurilor”.
 Neomodernismul

o De altfel, neomodernismul este o paradigmă culturală, un curent literar-artistic care se

manifestă în perioada postbelică. În literatura română, neomodernismul atinge apogeul
în anii 1960-1970 prin cultivarea intelectualității, spiritului ludic și parodic, metaforei
insolite și prin înnoirea limbajului.
 Poezia „Leoaică tânără, iubirea”
o Publicată în 1964 în volumul “O viziune a sentimentelor”, poezia “Leoaiacă tânără,
iubirea” e o sinteză a neomodernismului nichitastănescian, traducând originala
concepție despre lume a scriitorului.
o Poezia transfigurează perfect originala viziune despre lume a creatorului său,
înscriindu-se în neomodernism chiar prin tendința de textualizare verbală a realului,
marcată prin metafora insolită: „leoaică tânără”, care devine laitmotiv structurant al
textului poetic. Spiritul ludic și parodic conferă poeziei amprenta unicității, împletind
într-o subtilă rețea de semne o multitudine de referințe intertextuale. Tot de
neomodernism amintesc tema, motivele literare și mijloacele realizării artistice.
o În acest context, poezia se compune ca o artă poetică care exprimă crezul artistic
nichitastănescian, căci poetul e un „veșnic îndrăgostit de cuvânt, de poezie, de
„logos””. În aceeași ordine de idei, „Leoaică tânără, iubirea” poate fi interpretată ca o
idilă neomodernistă care reiterează mitul Zburătorului.
 Mitul Zburătorului
o Zburătorul este în mitologia populară românească o ființă fantastică închipuită ca un
spirit rău, care chinuiește noaptea, în somn, fetele nemăritate și femeile măritate de
curând. În literatura romantică, termenul „zburător” este o personificare a dorului de
bărbatul iubit, a dragostei intense față de ființa iubită. Se consideră că „zburătorul”
este un bărbat care, în timpul vieții, a fost respins de o femeie și care, după moarte,
bântuie și le face pe femeile de pe Pământ să se îndrăgostească de el, dar mai ales pe
cea care l-a refuzat. Acesta este considerat simbolul iubirii neîmpărtășite.
 Tema poeziei
o Tema cu valențe gnoseologice și
ontologice beneficiază de o
taxonomie dihotomică. La nivel
macrotextual, tema poeziei o
constituie iubirea percepută ca un
animal de pradă care amprentează
iremediabila ființă. La nivel
microtextual, tema iubirii se
asociază cu cea a naturii, dar și cu
cea a cunoașterii, căci în viziunea lui
Nichita Stănescu, creația reprezintă
cea mai înaltă formă de cunoaștere a
lumii și a sinelui.
 Semnificațiile titlului
o Titlul „Leoaică tânără, iubirea” are valențe „paratextuale” (Gerard Genette),
constituindu-se ca o metaforă explicată. Având valoarea unui „onomatext” (Jean
Ricardou), titlul reprezintă un „motiv anticipativ” (Boris Tomașevski) care anunță
tema. Astfel, titlul constituie o metaforă explicată, construită pe baza unui transfer
semantic care asociază animalul de pradă cu sentimentul erotic.
o Din punct de vedere gramatical, titlul „Leoaică tânără, iubirea” este analitic,
constituindu-se ca o apoziție cu valoare explicativă ce proiectează o nouă viziune
asupra sentimentului erotic.
o Conform clasificării lui Gerard Genette, titlul „Leoaică tânără, iubirea” este
„obiectal”, impunând un simbol-cheie al liricii nichitastănesciene. În alte interpretări,
titlul reiterează metaforic mitul „vânătorului vânat”. Din această perspectivă, iubirea
se definește ca un ritual de inițiere în tainele vieții.
 Structura poeziei
o Structurată în strofe inegale, poezia se
compune din trei secvențe lirice care reiau
într-o manieră ludică ritualul erotic
eminescian: “întâlnirea”, metamorfozele
naturii și a sinelui și spiritualizarea
profundă.
 Incipitul poeziei
o Incipitul de tip „ex abrupto” reia titlul, dezvoltându-I conotațiile: “Leoaică tânără, iubirea/ mi-a sărit
în față”.
o Metafora explicată asociază atributele “leoaicei” cu cele ale iubirii, căci în originala viziune
nichitastănesciană, iubirea împrumută caracteristicile animalului de pradă, fiind feroce, agresivă și
imprevizibilă. Astfel, așa cum “leoaica” e „regina junglei”, iubirea se definește ca o “regină a
sentimentelor”.
o Se remarcă multitudinea de verbe care conferă un dinamism aparte versurilor, sugerând starea de
continuă jubilație pe care o conferă sentimentul erotic. Perfectul compus al verbelor „a căzut", „a
înfipt”, „a mușcat”, simbolizează caracterul ireversibil al efectelor generate de întâlnirea cu iubirea.
Utilizarea persoanei I singular: “mi-”, “m-”, conferă poeziei structura unei confesiuni, fiind în
același timp o sursă a lirismului subiectiv.
o În plus, se observã jocul subtil al termenului „față”, marcând diversele ipostaze ale sentimentului
situat intre Eros si Thanatos: “Mă pândise-n încordare/ mai demult./ Colții albi mi i-a înfipt în fațã.
M-a mușcat leoaica azi de față'. Adverbele temporale „mai demult” și „azi” reiterează motivul „fugit
irreparabile tempus” accentuând dimensiunea eternă a sentimentului care amprentează iremediabil
ființa îndrăgostitului.
o Un efect deosebit creează metafora „colții
albi”, sugerând, în același timp, forța cu care
se manifestă sentimentul erotic, dar și
puritatea acestuia. Astfel, epitetul cromatic
trimite la catharsisul aristotelic, marcând
dimensiunea salvatoare a sentimentelor. În
plus, se remarcă repetiția lexemului „față”,
valorificat prin schimbarea valorii gramaticale
din adverb: „mi-a sărit în față” în substantiv:
„m-a mușcat leoaica, azi, de față”.
 A doua secvență lirică
o Cea de-a doua secvență lirică ilustrează metaforic metamorfozele produse de
sentimentul erotic: ,,Și deodată-n jurul meu natura/ se făcu un cerc de-a dura./ când
mai larg, când mai aproape,/ ca o strângere de ape.” Din perspectiva îndrăgostitului,
întregul univers se redimensionează, cãci sufletul, prins în mrejele iubirii, are
intuiția unei lumi perfect imaginate, „ca un cerc de-a dura".
o Sub impactul iubirii, universul ia forma perfectă a cercului, amintind de rotunjimea
originară, în timp ce epitetul metaforic „de-a dura” sugerează dimensiunea ludică a
sentimentului. Comparația metaforică ,,ca o strangere de ape”, amintește de
barbienele ,,grupuri ale apei”, marcând diversele metamorfoze ale naturii.
Metafora ,,strângere de ape” semnifică tocmai tendința de ascensiune în sferele
înalte ale vibrațiilor naturii, în nontimpul si nonspațiul unui domeniu atemporal,
iluzoriu, căci apa este un element genezic, un simbol al vieții și al unei perpetue
regenerări.
o Versurile Și privirea-n sus țâșni./ curcubeu tăiat in două,/ și auzul o-ntâlni/
tocmai lângă ciocârlii„ delimitează cele două planuri poetice care urmează, în
paralel, dinamica sentimentului și percepția eului asupra lumii.
o Perceput vizual si auditiv, universul se metamorfozează în „lumină” și „cântec”,
sugestie realizată cu ajutorul metaforelor „curcubeu tăiat în două” și „ciocârlii”.
În registru intertextual, „lumina” e un simbol al cunoașterii, precum în lirica lui
Blaga, în timp ce „cântecul” amintește de aristotelica muzică a sferelor. În egală
măsură, versurile reiterează mitul platonician al „ridicării privirii spre cer”. De
asemenea, metafora „curcubeu tăiat în două” trimite la mitul androginului,
marcând eterna aspirație a ființei către starea de întregime. Astfel, iubirea este
percepută ca o stare de jubilație, ca un zbor extatic spre înalt sau „cântec”.
 Mitul androginului
o În lucrarea „Banchetul”, Platon prezintă o explicație iubirii și formării acesteia. Aici cititorul află
”mitul androginului”, povestit de un personaj al lui Platon. După această legendă, la început trăiau pe
pământ ființe androgine. Arătau ca doi oameni lipiți spate în spate: două femei, doi bărbați sau un
bărbat și o femeie. Aceștia dețineau o putere foarte mare, puteau face aproape tot ce gândeau. Zeii se
tem de puterea aproape infinită a androginilor și, pentru a nu mai reprezenta o posibilă amenințare, îi
despart. Separați însă, părțile nu mai fac nimic. Pe pământ domnește o letargie completă. Tot mai mulți
mor de tristețe și dor. Zeii, văzând că rămân fără supuși, caută o modalitate de a le da noilor oameni un
motiv pentru a trăi. Astfel este creat Eros, cu scopul de a semăna iubire în lume. În acest fel oamenii își
petreceau viața căutându-și jumătatea. Cei norocoși care se găseau se contopeau formând ființa de
odinioară.
o În alte interpretări, „curcubeul” și „ciocârlia” dezvoltă
semnificații biblice. Având valoarea unui totem „curcubeul”
reprezintă simbolic legământul lui Dumnezeu cu lumea, în timp
ce „ciocârlia” a fost binecuvântată cu unicitatea cântecului său, ca
semn al recunoștinței divine pentru faptul că i-a dăruit apă lui
Iisus atunci când era pe cruce. În acest context, iubirea se
definește ca un sentiment sacru și sacralizant prin care ființa
accede la absolut.
o Iubirea nu metamorfozează numai natura, ci și sinele, modificând complet anatomia
îndrăgostitului: „Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă şi la bărbie,/ dar mâna nu
le mai ştie.”. La nivel simbolic, ,,mâna” reprezintă un instrument al cunoașterii,
amintind de lirica argheziană. Din punct de vedere intertextual, ,,sprânceana, tâmpla și
bărbia” reiau semnificațiile ,,ochiului și buzelor” din lirica blagiană, desemnând tot
atâtea tipuri de cunoaștere ,,luciferice și paradisiace” (Lucian Blaga) sau
cunoașterii ,,apolinice și dionisiace” (Nietzsche). La nivel gestual, versurile sugerează
forma unui semicerc, marcând ideea că ființa nu e deplin împlinită în absența
jumătății.
 A treia secvență lirică
o Ultima secvență lirică marchează procesul de spiritualizare al îndrăgostitului, căci iubirea
estompează toate granițele. Chipul ,,îndrăgostitului” se transformă într-un ,,deșert în
strălucire” ce îmbină puterea devastatoare a iubirii, cu strălucirea fericirii ,,ultimele versuri”.
o Metafora ,,deșert în strălucire” reiterează dihotomia dintre absența sentimentului erotic în
opoziție cu ,,strălucirea” plină de vritalitate asociată ,,leoaicei arămii”. În plus,
metafora ,,deșert în strălucire” poate trimite la imaginea biblică a Mântuitorului în deșert,
căci iubirea e un sentiment sacru și sacralizant prin care ființa accede la nemurire. În egală
măsură, metafora ,,leoaică arămie” sugerează însăși metamorfozele sentimentului erotic
ajuns la maturitate. Astfel, erosul permite transferul din contingent în transcendent, din
mundan în extramundan, din materie în spirit. De aici vine repetiția ,,încă-o vreme/ și-ncă-o
vreme …” care conferă erosului atributele eternității. Punctele de suspensie dezvoltă
dimensiunea reflexivă a poeziei care se compune nu numai ca un imn înălțat poeziei, ci și ca
o meditație pe tema condiției umane în general, în special a condiției cretorului său.
 Nivelurile de expresivitate
o Poezia dezvoltă multiple și bogate semnificații la fiecare nivel de interpretare.
o La nivel morfosintactic, discursul poetic se distinge prin jocul subtil al alternării timpurilor verbale care delimitează
planurile poetice, vizând dinamica sentimentului și metamorfozele ființei. Frecvența conjuncției „și” repetate de
șase ori conferă fluență și continuitate „povești de iubire”, susținute prin tiparul unui scenariu erotic tipic liricii lui
Eminescu. În plus, aglomerarea substantivelor concrete „leoaică”, „mâna”, „sprânceană”, „tâmplă”, „bărbie”,
„deșert” susține tendința de textualizare verbală a realului specifică poeziei lui Nichita Stănescu.
o Se remarcă valorificarea câmpului semantic al naturii prin termeni precum: „ape”, „curcubeu”, „ciocârli”,
„deșert”. De asemenea, termenii aparținând câmpului semantic al anatomiei: „față”, „mâna”, „sprânceană” susțin
pregnant metamorfozele produse de sentimentul erotic. În același registru se remarcă efectele produse de
polisemantismul lexemului „față”, prezent în structurile „mi-a sărit în față”, „m-a mușcat leoaica, azi, de față”.
o La nivel stilistic, poezia se individualizează prin metaforismul excesiv și imagismul puternic ce ambiguizează
sensurile, permițând multiple interpretări. Astfel, metaforele insolite: „ leoaică tânără”, „ leoaică arămie”,
„ curcubeu tăiat în două”, precum și metonimiile: „ sprânceană”, „ tâmplă”, „ bărbie” construiesc imagini artistice
inedite.
o Nivelul prozodic susține perfect nivelul ideatic și stilistic al poeziei, căci strofele și versurile inegale cu măsura
variabilă și ritm combinat conferă textului un relief unic.
● Imn înălțat iubirii și artă poetică neo modernistă, „Leoaică tânără, iubirea”
transfigurează perfectă amestecul ciudat de forțe din ființa lui Nichita Stănescu,
traducând „un respect aproape religios pentru poezie și o suprapunere aproape cinică
față de real” (Eugen Simion).
 Bibliografie
o Google imagini;
o https://ro.wikipedia.org/wiki/Andr
ogin
o https://ro.wikipedia.org/wiki/Zbur
%C4%83torul
o Caietul de limba și literatura
română;
o https://subiecte.citatepedia.ro/
despre.php?s=Nichita+St
%E3nescu