Leoaică tânără, iubirea

Nichita Stănescu

Tema și viziunea: 1+2+3+4+5+6+7+8+9+10+11+12+13+C

Neomodernism: 1+2+3+5+6+7+8+9+10+11+12+13+C

1. Neomodernismul este o orientare a anilor ‘60-’70, ce s-a manifestat și în literatură

și aduce redescoperirea sensibilității creatoare, a emoției estetice și înnoirea limbajului
poetic. În poezie, neomodernismul își propune în primul rând întoarcerea la poezie ca
instrument de cunoaștere, după modelul marilor poeți interbelici, Tudor Arghezi,
Lucian Blaga, Ion Barbu, iar temele abordate sunt cele cunoscute: iubirea, cunoașterea,
condiția umană.

2. Unul dintre reprezentanții cei mai de seamă ai generației ’60 este Nichita Stănescu,
poet ce debutează chiar în 1960 cu volumul ,,Sensul iubirii”. Lirica lui Nichita Stănescu își
trage izvoarele din opera lui Eminescu și din cea a lui Blaga (cu care se înrudește prin
fiorul metafizic, aspectul confesiv al poeziei) și Barbu (de la care preia tendința spre
ermetism, din ultima etapă a creației).

3. Poezia ,,Leoaică tânără, iubirea” face parte din al doilea volum al lui Nichita
Stănescu, ,,O viziune a sentimentelor” (1964), volum ce are ca temă iubirea ca stare de
certitudine. Poezia aparține neomodernismului prin ineditul abordării temei, fiind
caracterizată de ambiguitatea limbajului poetic, insolitul imaginilor artistice, noutatea
metaforelor și înnoiriile prozodice (vers liber și ingambament).

4. În viziunea poetului, iubirea este un sentiment suprem, asociat unor trăiri

complexe, care dau insului puteri demiurgice, în jurul acestuia natura și materia părând
că se organizează. Pentru el, lumea se cunoaște prin iubire, idee prezentă și în lirica lui
Blaga.

5. Tema poeziei este reprezentată de consecințele pe care le are iubirea asupra

raportului dintre eul poetic și lumea exterioară/cu sinele. Apariția bruscă,
surprinzătoare a iubirii, intruziunea ei violentă, agresivă în existența umană transformă
definitiv percepția bărbatului îndrăgostit asupra lumii și asupra sa. Motivul central al
textului, care prin repetare devine laitmotiv, este acela al leoaicei, simbol pentru iubirea ca
pasiune și fascinație copleșitoare.
6. Titlul, reluat în incipit, definește iubirea prin intermediul unei metafore explicite a
iubirii imaginate ca o ,,leoaică tânără”. Metafora propune o perspectivă atipică pentru
cititorul de poezie clasică, prin ideea de ferocitate. Analogia dintre iubire și o ,,leoaică
tânără”, evidențiată în apoziție, evocă sensuri latente ale sentimentului: cruzime, forță,
senzualitate, dar și stare hipnotică, neputința prăzii de a i se sustrage.

7. Lirismul subiectiv are ca repere transmiterea în mod direct a sentimentelor și

prezența mărcilor eului liric, pronumele și verbele la persoana I singular: ,,mi-a
sărit”, ,,mă pândise”, ,,mi-am dus”. Fiind o confesiune lirică, eul se situează în centrul lumii
sale, trăiește plenar iubirea, sub semnul certitudinilor, se afirmă ca focar de energie
afectivă.

8. Compozițional, poezia are trei secvențe lirice, corespunzătoare celor trei strofe: în
prima este prezentată întâlnirea neașteptată cu iubirea, cea de-a doua descrie
metamorfoza lumii ca efect al iubirii, iar în ultima secvență este redată constatarea
metamorfozei ființei, ca urmare a întâlnirii cu iubirea și proiecția în eternitate a
sentimentului.

9. Incipitul prezintă imaginea vizuală a leoaicei-iubire, caracterizată prin agresivitate.

Momentul îndrăgostirii propriu-zise este prezentat în manieră metaforică, ca o întâlnire
neașteptată a ființei umane cu iubirea, cu toate că sentimentul exista deja în stare latentă
în sufletul omului: ,,Mă pândise-n încordare/ mai demult”. Al doilea vers prezintă apariția
bruscă a sentimentului și amintește de versul eminescian: ,,Când deodată tu răsăriși în
calea-mi”. Substantivul ,,față”, repetat de trei ori în cadrul strofei, capătă diferite
conotații: a apărut înaintea poetului (locuțiune adverbială de loc), figura poetului
(substantiv) și eternitatea sentimentului (substantiv). Scena vânătorii atribuie iubirii
însăși însușiri precum: sălbatică, necruțătoare, puternică. Violența revelației este sugerată
de imaginea coliților albi, de sugestia rănirii și de celelalte verbe de mișcare: ,,Colții albi
mi-a înfipt în față”, ,,(mi)-a sărit”, ,,(mă) pândise”, ,,(m)-a mușcat”.

10. În a doua secvență lirică este surprinsă metamorfoza interioară a celui copleșit de
sentimentul erotic și este prezentat efectul psihologic al întâlnirii cu sentimentul.
Sintagmele ,,în jurul meu” și ,,cerc” sugerează omnipotența individului, eul aflându-se în
centrul cercului, natura simbolizând universul. Iubirea naște lumi în interiorul sinelui,
oferă posibilitatea comunicării cu sinele, a cunoașterii lumii și a stabilirii legăturilor
dintre lume și ins. Conjuncția copulativă ,,și” leagă cei doi termeni, ,,privirea”, simbol al
sufletului și ,,auzul”, realizând o sinestezie a celor două simțuri. Perfectul simplu, întâlnit
în cadrul sinesteziei (,,țâșni”, ,,-ntâlni”), relevă spontaneitatea metamorfozei eului.

11. Primele trei versuri ale ultimei secvențe prezintă estomparea simțurilor și
schimbarea datorate acestei pasiuni. Ființa umană nu se mai recunoaște după întâlnirea
cu iubirea și apar sentimentele de bulversare și confuzie. Transformările sufletești se
reflectă în plan fizic. Cele patru detalii fizice sunt metafore ale cunoașterii
poetice: ,,sprânceană”, ,,tâmplă”, ,,bărbie” (văz, gândire, comunicare, toate acestea fiind
întrerupte), iar ,,mâna”, metaforă a creației sau cunoașterii concrete, palpabile. Imaginea
,,desert în strălucire”, ce exprimă puritatea iubirii, împreună cu imaginea leoaicei,
marchează maturizarea sentimentului și creșterea acestuia în intensitate. În final, apare
nesiguranța, ,,încă-o vreme/ și-ncă o vreme”, neștiind cât timp iubirea îl va face fericit.

12. Simetria se realizează prin cele două imagini ale iubirii–leoaică, plasate la
începutul și la sfârșitul textului poetic. ,,Leoaica tânără” și ,,leoaica arămie” se corelează cu
două percepții diferite ale eului asupra lumii, ce sugerează faptul că transformarea
produsă de iubire este ireversibilă. Totodată, între cele două epitete, ,,tânără” și ,,arămie”,
apare o opoziție, cel din urmă sugerând trecerea timpului și eternitatea sentimentului,
culoarea arămie fiind asociată cu rugina, fenomen ce apare după un timp îndelungat.

13. La nivel morfologic, selecția timpurilor verbale ilustrează evoluția iubirii. Pânda și
întâlnirea cu iubirea sunt redate de verbe la mai-mult-ca-perfect (,,mă pândise”) și perfect
compus (,,a sărit”, ,,a înfipt”, ,,a mușcat”). Apoi, rapiditatea metamorfozei este redată de
verbe la perfect simplu (,,se făcu”), iar situarea eului în starea de grație a iubirii, de verbe
la prezent etern (,,nu știe”, ,,trece”). La nivel lexical, expresivitatea provine din asociațiile
semantice inedite, alăturându-se sfera vânătorii, cu cea a revelației și cu aceea, foarte
comună aparent, a corpului: ,,față”, ,,mâna”, ,,sprânceană”, ,,tâmplă”, ,,bărbie”.
Ambiguitatea este produsă de metafore insolite: ,,leoaică tânără, iubirea”, ,,un cerc de-a
dura”, ,,curcubeu tăiat în două”. Poezia este alcătuită din trei strofe, cu versuri inegale, cu
rimă, ritm și măsură variabile. Tehnica ingambamentului este folosită pentru a se evita
fragmentarismul.
Concluzie:

În opinia mea, ambiguitatea poeziei deschide mai multe căi de interpretare. Poezie
a întâlnirii cu iubirea, textul liric poate fi citit și ca întâlnire a poetului cu inspirația
acaparatoare a ființei, care are ca efect transformarea lumii reale într-un univers propriu
de creație, iar a omului obișnuit într-un creator. Creația izvorăște din iubire și îl
proiectează pe creator în eternitate.

Așadar, poezia neomodernista ,,Leoaică tânără, iubirea” ilustrează într-o manieră

inedită întâlnirea omului cu iubirea. Sentimentul se corporalizează sub forma unei
leoaice, animal feroce, a cărei pradă este întreaga ființă a celui îndrăgostit. Limbajul este
unul nou, prin care se exprimă sensibilitatea, eul liric fiind situat în centrul unui univers
construit de la zero. Nichita Stănescu tratează o temă romantică, iubirea, însă spre
deosebire de lirica eminesciană, unde acest sentiment era dorință, speranță, la Stănescu
iubirea este euforie, extaz, manifestare a bucuriei supreme. Se observă renunțarea la
portretul concret, ideal al ființei iubite.