Plumb

de George Bacovia
- artă poetică simbolistă modernă –
Dormeau adânc sicriele de plumb,
Şi flori de plumb şi funerar vestmânt --
Stam singur în cavou... şi era vânt...
Şi scârţâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig --
Stam singur lângă mort... şi era frig...
Şi-i atârnau aripile de plumb.
Lirica interbelică se constituie într-o perioadă de mare diversitate, atât în ceea ce privește temele și motivele
poetice abordate, cât și în privința limbajului și a noutății unor formule estetice. În esență, se poate spune că poezia
interbelică va ajunge să se sincronizeze cu marea poezie europeană.
Simbolismul este un curent literar modernist, apărut în Franța ca reacție împotriva romantismului și a
parnasianismului. Numele acestui curent literar este dat de francezul Jean Moreas, cel care publică în ziarul “Le
figareau” articolul intitulat “Le Simbolisme”. Precursorul simbolismului universal este considerat Charles Baudelaire,
cel care scrie un volum intitulat “Florile răului” în care valorifică estetica urâtului. În literatura română precursorul
simbolismului este considerat Alexandru Macedonski, cel care în 1880 pune bazele revistei “Literatorul” în paginile
careia vor publica toți reprezentanții acestui curent literar.
Poezia simbolistă este exclusiv o poezie a sensibilității pure. Obiectul poeziei simboliste îl constituie stările
sufletești nelămurite, confuze, difuze, care, neputând fi formulate clar, sunt transmise pe calea sugestiei. Cultivarea
simbolului are, de asemenea, o importanță majoră în cadrul acestui curent literar. Corespondența dintre cuvintele-
simbol și elementele din natură este principalul procedeu artistic utilizat în creațiile lirice simboliste (trăsăturile
obiectului din natură sugerează stările interioare ale eului liric). Sinestezia ( procedeu artistic care marchează asocierea
concomitentă a mai multor percepții diferite și trezirea simultană a simțurilor ) aduce în planul poetic cromatica
(exprimată direct prin culori cu putere de simbol sau sugerată prin corespondențe), olfactivul (se manifestă prin
mirosuri puternice) și auditivul (se construiește prin ritmuri și rime perfecte, repetiția obsedantă a unor cuvinte, a
anumitor vocale sau a refrenului – muzicalitate exterioară sau prin folosirea versului liber, care exprimă nestingherit
de rigorile prozodiei mișcările intime ale sentimentului poetic – muzicalitatea interioară). Simboliștii au predilecție
pentru reverie, visare, exprimând atitudini poetice sau stări sufletești specifice: tristețea, dezgustul, oboseala psihică,
disperarea, apăsarea, spaima, nevroza etc. Tema generală o constituie starea confuză și nevrotică a poetului într-
o societate superficială, meschină, incapabilă să perceapă, să înțeleagă și să aprecieze nivelul artei adevărate; alte
teme și motive simboliste: orașul de provincie sufocant, natura ca stare de spirit, anotimpurile apocaliptice,
dezintegrarea de materie, iubirea sâcâitoare, moartea ca proces de descompunere, solitudinea dezolantă, motivul apei ca
substanța erozivă, motivul instrumentelor muzicale, motivul cromatic, olfactiv, etc.
În literatura română, cel mai important poet simbolist din primele decenii ale secololului XX este George
Bacovia. Tematica și formula estetică a liricii bacoviene se înscriu în tematica largă a poeziei simboliste, mai ales prin
poezia „Plumb” ce deschide volumul de debut, cu același nume, apărut în 1916, care a trecut aproape neobservat în
epocă, pentru că România se pregătea să intre în Primul Război Mondial și majoritatea poeziilor din acest volum
fuseseră publicate deja în revistele vremii. Poezia se înscrie în universul liric bacovian, al „atmosferei de copleșitoare
dezolare, … o atmosferă de plumb, în care plutește obsesia morții și a neantului și o descompunere a ființei organice”
(Eugen Lovinescu). Poate fi considerată o artă poetică, deoarece autorul îşi exprimă în mod direct, prin mijloace
artistice, concepţia despre condiţia artistului în lume.
O primă trăsătură care încadrează poezia în simbolism este utilizarea simbolului plumb, prezent încă din titlu,
cuvânt care are drept corespondent în natură metalul, ale cărui trăsături specifice sugerează stări sufletești, atitudini
poetice: element anorganic/ metal – lipsa de viață, moartea; greutatea –apăsarea sufletească, prăbușirea interioară;
duritatea – lipsa sentimentelor, tristețea; culoarea gri – monotonia, plictis, angoasă, cenușiul vieții cotidiene; răceala –
lipsa de viață, absența sentimentelor, singurătate; toxicitate – moarte; sonoritate – căderea grea, fără ecou; utilizarea în
confecționarea sigiliilor – limitarea, izolarea totală, imposibilitatea evadării.
O a doua trăsătură o regăsim la nivel tematic, deoarece poezia „Plumb” prezintă condiția de damnat a
poetului, într-o societate meschină, care nu-l înțelege, o societate superficială, neputincioasă să aprecieze valoarea artei
adevărate. Așadar, tema este în conformitate cu imaginarul simbolist. Poezia sa este a unui solitar și a unui prizonier, a
unei conștiințe înspăimânate de sine și de lumea în care trăiește. În „Plumb” viziunea este fără ieșire, întrucât textul
hiperbolizează starea de singurătate, obsesia deplinei izolări și presimțirea morții, a neantului. George Bacovia
dezvăluie semnificațiile pe care le dă cuvântului plumb: „În plumb văd culoarea galbenă. Compușii lui dau precipitat
galben.Temperamentului meu îi convine această culoare…Sufletul ars este galben. Galbenul este culoarea sufletului
meu”.
Ideea poetică centrală exprimă starea de melancolie, tristețe, solitudine a poetului care se simte încătușat,
sufocat spiritual într-o lume în care se simte închis definitiv, fără a avea vreo soluție de evadare.
Lirismul este de tip subiectiv, poezia fiind construită sub forma unui monolog liric marcat de puternice
accente dramatice ale sentimentului morții. Mărci ale subiectivității întâlnite în text sunt: verbe la persoana I: „stam”,
„am început”; adjectivul posesiv: „ ( amorul ) meu” etc.
Poezia este alcătuită din două catrene realizate prin paralelism și relația de simetrie, cele două strofe
corespunzând celor două planuri ale realității: realitatea exterioară este obiectivă, alcătuită din cimitir, cavou,
simboluri ale unui univers rece, ostil, care îl împinge pe poet la izolare și disperare și realitatea interioară care este
subiectivă, deprimantă pentru că nici iubirea invocată cu disperare nu este o șansă de salvare.
Primul vers constituie incipitul: „Dormeau adânc sicrile de plumb” și cuprinde două simboluri obsedante ale
liricii bacoveniene: sicrie și plumb, ce conduc la identificarea câmpului lexico-semantic al morții, iar verbele la
imperfect actualizează motivul somnului (moartea ca un somn adânc).
Strofa I surprinde elemente ale unui cadru spațial închis, apăsător, sufocant, în care eul liric se simte claustrat.
Verbul "dormeau" din primul vers este o metaforă a morţii care sugerează un sfârşit continuu specific liricii bacoviene.
Se formează un câmp semantic al universului mortuar: "sicriele de plumb", "veşmântul funerar", "flori de plumb",
"coroane de plumb". Aceste elemente construiesc un decor artificial în care, prin repetarea sintagmei"de plumb", se
creează impresia unei existenţe fără sens şi fără posibilitatea înălţării.Toate obiectele sunt marcate de împietrire. Eul
liric este prezent într-o ipostază de însingurare totală: "stam singur", vântul fiind singurul element care sugerează
mişcarea, însă produce efectele reci ale morţii. Verbul "scârţâiau" din ultimul vers întăreşte senzaţia de iritare, nevroză,
angoasă.
Strofa a II-a se află sub semnul tragicului existenţial dat de moartea afectivităţii: „Dormea întors amorul meu
de plumb”. Epitetul „întors”, referitor la sentiment, adânceşte senzaţia unei lumi părăsite de orice speranţă, de mântuire,
înălţare. Marcat de aceeaşi singurătate totală, eul liric ajunge să se privească din exterior ca un străin, strigătul său de
deznădejde fiind o încercare de salvare iluzorie. Metafora frigului simbolizează disoluţia materiei, iar imaginea
metaforică a îngerului cu "aripi de plumb" presupune senzaţia căderii definitive a omului într-o lume a morţii în care
înălţarea nu mai este posibilă. Înstrăinarea, împietrirea, izolarea, singurătatea, privirea în sine ca într-un străin, se
înscriu în estetica simbolistă.
O trăsătură specifică liricii bacoviene o constituie, așadar, relațiile de simetrie, atât ca simbolistică, precum și
emoțional. Astfel, imperfectul verbului “dormea(u)”, aflat la începutul primului vers al fiecărei strofe, sintagmele “flori
de plumb” la începutul versului al doilea și “stam singur” la începutul versului al treilea din fiecare strofă sugerează o
stare de monotonie fără de sfârșit, o oboseală psihică veșnică.
Cromatica este numai sugerată prin prezența elementelor funerare: „veșminte”, „flori”, „coroane” și
„plumb”, iar olfactivul prin simbolul „mort”.
Sursele expresivității, sugestiei și ambiguității se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic. La nivel stilistic,
se remarcă prezența simbolului central plumb asociat metaforelor: „flori de plumb”, „coroane de plumb”, „aripele de
plumb”. Ambiguitatea poetică e produsă, în strofa a doua, prin epitetul verbului: „dormea întors amorul meu de
plumb”. Impresia de simplitate a formei și de intensitate a unei obsesii se realizează prin repetiția cuvântului plumb și a
paralelismului sintactic.
La nivel fonetic cuvântul „plumb” cuprinde o vocală închisă de câte două consoane (sugerează o închidere a
spațiului). În restul poeziei predomină vocalele o, i, u (reliefeză un gol existențial), aglomerarea consoanelor dure: b, p,
m,n,s, ș, t, ț.
La nivel morfologic, prezența verbelor la modul indicativ, timpul imperfect sugerează trecutul nederminat,
prezența unei stări de angoasă, lipsa oricăror stări optimiste, stările interioare ale poetului fiind proiectate în veșnicie,
eternitate („stam”, „dormeau”, „atârnau”), acțiunea lor neavând finalitate. Verbul la modul conjunctiv, timpul prezent
să strig sugerează disperarea eului liric.
La nivel sintactic, textul este alcătuit din propoziții principale, independente și apare topica inversă.
La nivel lexical se observă prezența cuvintelor din câmpul semantic al morții: „sicriu”, „cavou”,
„funerar,coroană”,” mort”, ceea ce sugerează monotonia, senzația de limitare.
Muzicalitatea este ilustrată de rima în cuvinte cu sonoritate surdă, terminate în consoană ( plumb/
vestmânt/vânt/plumb) și de cele cu sonoritate stridentă, onomatopeică (scârțâiau, vânt, strig), rima este îmbrățișată,
masculină ceea ce sugerează gradarea obsesiei, măsura fixă de 10 silabe, iar ritmul iambic alternează cu amfibrahul.
În concluzie, poezia „Plumb” de George Bacovia este o artă poetică şi se înscrie în lirica simbolistă modernă
prin folosirea simbolurilor, a repetiţiei, prin valorificarea cromaticii, a sugestiei şi prin exprimarea propriei concepţii
despre condiţia artistului într-o lume ostilă, monotonă şi sufocantă. Autorul creează o viziune tragică asupra lumii și
vieții, de prizonier al propriilor senzații și percepții, trăind un sfârșit continuu al existenței. Poezia lui Bacovia este,
neîndoielnic, înscrisă în simbolismul european prin atmosferă, procedee, cromatică, muzicalitate, definindu-l pe poet ca
fiind pictor în cuvinte și compozitor în vorbe (M. Petroveanu).