Romantismul este un curent literar apărut la sfârșitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului

al XIX-lea, ca reacție împotriva clasicismului și manifestându-se în spațiul cultural european prin

afirmarea spontaneității, a subiectivității, a sentimentului şi a fanteziei creatoare. Teoreticianul
romantismului european este considerat Victor Hugo, cu ”Prefaţa”  de la drama ”Cromwell”
(1827), un adevărat program-manifest.

Mihai Eminescu este considerat cea mai importantă voce poetică din literatura română a
secolului al XIX-lea. Însemnătatea creaţiei sale este apreciată de criticul Titu Maiorescu în
articolul "Eminescu şi poeziile lui", menţionând că "forma limbei naţionale, care şi-a găsit în
poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată
dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti".

Scrisă în anul 1872 şi publicată un an mai târziu în revista "Convorbiri literare", poezia "Floare
albastră" aparţine etapei de tinereţe a creației eminesciene (alături de "Sara pe deal","Dorinţa",
"Lacul", "Povestea teiului"), anunţând ulterioara dezvoltare, care culminează cu "Luceafărul".

Poezia poate fi privită drept un nucleu al romantismului eminescian, în cadrul căreia sunt
asociate, într-o manieră specifică, mai multe specii literare: poem filozofic şi elegie. Elementele
romantice prezente sunt tema, evadarea din realitate în spaţiul oniric, motivele literare, fuziunea
speciilor şi antiteza pe baza căreia este construită expunerea lirică.

Opera supusă analizei se încadrează în romantism, prezentând la nivelul textului particularități

ale acestui curent literar. O primă astfel de trăsătură este amestecul de genuri literare.
Prefigurând problematica din poemul Luceafărul, creația ”Floare albastră” se construiește tot pe
baza unui schelet epic în care îndrăgostita îi reproșează bărbatului iubit lipsa de preocupare
afectivă, concentrându-se pe lucruri care ei îi sunt inaccesibile („Iar te-ai cufundat în stele!”). De
asemenea, în strofele cinci-doisprezece, fata propune un scenariu de iubire în care îi adresează o
chemare în mijlocul naturii, îmaginând formarea perechii, gesturile tandre, dar și despărțirea.
Elementele dramatice sunt marcate de intervențiile dialogale, dar în esență, textul aparține
genului liric, oglindind exprimarea directă a unor stări și sentimente precum nemulțumirea („Nu
căta în depărtare / Fericirea ta, iubite…”) și, în cea mai mare parte, iubirea („De mi-i da o
sărutare / Nimeni-n lume n-a s-o știe”).

O altă trăsătură care susține caracterul romantic al textului este prezența motivelor literare
specifice. Nucleul imaginarului poetic este floarea albastră, în corelație cu portretizarea ființei
iubite. În prelucrarea laitmotivului, Eminescu apelează și la folclorul românesc, unde elementul
vegetal este asociat cu floarea de nu-mă-uita. Acest simbol apare și în titlul poeziei, unde
universul creației este sintetizat prin cele două elemente, substantivul „floare” aparținând sferei
terestre, iar albastrul simbolizează dimensiunea superioară a îndrăgostitului, asociată cu infinitul.
Întregul scenariu propus de fată rămâne un vis de dragoste, susținut la nivel morfologic de
utilizarea verbelor la viitor („Și mi-i spune atunci povești”, ”Voi cerca de mă iubești”). De
asemenea, la nivelul textului se remarcă și motivul codrului și al florilor de tei, aspecte ale
teluricului, în opoziție cu spațiul cosmic, ilustrat prin motivul nopții și al lunii.

Tema este reprezentată de iubirea aflată în corelaţie cu natura în dublă ipostază, cea terestră,
ocrotitoare, familiară, părtaşă la evenimentele şi vibraţiile stărilor sufleteşti şi cea cosmică.
Depăşind cadrul unei idile, se remarcă tema condiţiei omului de geniu care aspiră la absolut.
Viziunea despre lume este romantică, punând în opoziţie două moduri de existenţă ori valențe ale
cunoaşterii, respectiv iubirea concretă, ternă și lumea cunoaşterii absolute, explorând astfel
incapacitatea fiinţei umane de a putea îndeplini atât idealul intelectual, cât şi cel sentimental.

Un element de structură relevant pentru tema operei este titlul, care enunță un motiv de circulație
universală întâlnit în creația lui Novalis, unde „floarea albastră” simbolizează iubirea și nostalgia
infinitului. Același motiv romantic se întâlnește și în opera lui Leopardi, unde este identificat cu
idealul de frumusețe feminină. La Eminescu „floarea” întruchipează viața, gingășia și frumosul,
devine simbolul prezenței feminine angelice, iar epitetul cromatic „albastră” înglobează spațiul
nesfârșit, cerul și marea proiectând iubirea în eternitate.

De asemenea, și elementele de compoziție și limbaj au un rol important în construcția textului.

Un astfel de element este reprezentat de relația de opoziție stabilită între cele două planuri ale
poeziei, cel al îndrăgostitului, definit ca un plan superior, cosmic, dominat de concepte astrale
(stele, lună, „ceruri-nalte”) și cel al ființei iubite, perceput ca un plan terestru și asociat cu natura
ocrotitoare, cadru ferit de primejdie, propice pentru formarea perechii: „verdeață”, „izvoare”,
„stâncă”, „prăpastie”. În plus, realismul geniului este prezentat în antiteză cu idealismul fetei,
marcat și de opoziția timpurilor verbale: monologul fetei este redat preponderent prin verbe la
viitor („vom visa”, „te-oi ținea”), în timp ce discursul îndrăgostitului este marcat prin timpurile
prezent și perfect compus, asigurând certitudinea („am râs”, „te-ai dus”).

Exemplificând lirismul de măşti, eul liric întruchipează pe rând două ipostaze umane, masculină
şi feminină, sau două portrete spirituale, geniul şi făptura terestră, care se asociază celor două
lumi. Lirismul subiectiv este evidenţiat prin prezenţa mărcilor gramaticale ale eului poetic: verbe
la persoana I ("am râs"), pronume personale la persoana I ("eu"), adjective pronominale posesive
la persoana I ("mele").

O primă imagine poetică pertinentă pentru tema operei este prezentată în cea de-a cincea strofă,
fiind o invitație a pretinsei iubite într-un mediu retras, pădurea („Hai în codrul cu verdeață / Und-
izvoare plâng în vale”). Astfel, cadrul natural este considerat spațiul perfect pentru un asemenea
scenariu de iubire, întrucât este intim și revigorant. Locul ales corespunde unei lumi concrete,
atrăgătoare, ce susține ideea de cuplu ideal.

O altă imagine poetică relevantă pentru tema creației este ilustrată în ultima strofă, în care visul
de iubire și, implicit, scenariul de dragoste sugerat de persoana îndrăgită este spulberat („Și te-ai
dus dulce minune / Și-a murit iubirea noastră”). Această bruscă încheiere a visului amoros
sugerează revenirea eului liric în planul realității, conștientizând că sentimentele pe care le
manifestă față de partenera sa nu sunt decât o iluzie, ceea ce susține imposibilitatea împlinirii
unei iubiri ideale. Mai mult, ipostaza masculină, prezentată drept o ființă superioară și rațională
înțelege că geniului îi este refuzată dragostea, iar solitudinea este asociată cu o stare de tristețe,
conturată în ultimul vers al poemului („Totuși este trist în lume!”).

Astfel, se poate argumenta apartenența operei ”Floare albastră” de Mihai Eminescu la

romantism, ilustrând prin motive literare precum luna, codrul sau valea, tema imposibilității
împlinirii prin iubire, aflată în corelație cu natura și cu subtema omului superior, conturată printr-
o serie de antiteze la nivel compozițional.