Simbolismul este un curent literar apărut în Franța ca reacție împotriva

parnasianismului, a romantismului retoric și a naturalismului, promovând

conceptul de poezie modernä, care este definită ca „arta de a simți". Simboliştii
susțin ideea că fiecarui obiect din lumea înconjurătoare îi corespunde un
sentiment, o stare care poate fi exprimat și explicat prin simboluri. Teoreticianul
simbolismului este Jean Moreas, prin manifestul literar ,,Le symbolisme", în care
vorbește despre o artă care va fi împotriva falsei sensibilități și susține că poezia
trebuie să sugereze doar şi nu să descrie.
George Bacovia este unul dintre marii poeţi originali după Eminescu care creează
la nivel artistic amprenta bacoviană, atmosferă lăuntrică particulară, specific
simbolistă. Astfel Bacovia este poetul toamnelor dezolante, al iernilor ce dau
sentimentul de sfârşit de lume, al căldurilor toride, al primăverilor nevrotice,
iritante. Parcurile sunt solitare, cafenelele sărace ameninţă să se prăbuşească,
copii şi fecioarele suferă de boală, există plâns, gol, frig, tristeţe, umezeală, culori
tari şi muzică monotonă.
Reprezentativa pentru viziunea despre lume a poetului este opera literara
,,Plumb”, o poezie ce deschide volumul cu titlu omonim, aparut in anul 1916.
Poezia Plumb este o artă poetică deoarece are ca temă atitudinea poetului față
de societatea burgheză artificială, dar și față de propria afectivitate.
Textul poetic se înscrie în acest curent prin folosirea simbolurilor și a
corespondenței, tehnica repetițiilor, cromatica specifică și dramatismul trăirilor
eului liric.
Cultivarea simbolului este evidentă din faptul că niciun termen explicit nu scoate
la iveală starea eului liric sau motivul acestei stări. Totul se sugerează cu ajutorul
cadrului din elementele căruia fac parte : sicrie, flori de plumb, cavou, amor de
plumb, aripi de plumb. Fiecare este un simbol care crează puternica impresia a
pustiirii sufletești bacoviene. Puținele mijloace folosite ( conform cerinței lui
Verlaine: ”Ia elovența și sucește-i gâtul!”) sunt investite cu abilitatea de dezvăluire
a unei profunde stări sufletești.
Poezia aparține simbolismului și prin folosirea repetițiilor care cultivă cadența
gravă, interioară a versurilor. Substantivul ”plumb” este lait-motiv central. Sunt
prezente eufonii, repetarea consoanelor și a vocalelor închise-m, n, u, î . Pe lângă
recurențe fonetice și lexicale , întreaga structură a poeziei se bazează pe
paralelismul sintactic ce adâncește impresia de repetare obsesivă a unei stări.
Totuși, așa cum observa Manolescu, muzica nu mai e una a consonanței, ci
disonantă, dizarmonică, expresionistă precum strigătul lui Munch.
Poezia are ca tema principala solitudinea absoluta, dar si conceptia poetului
despre raportul sau cu lumea, cu societatea in care acesta traieste.
O primă imagine poetică reprezentativă pentru temă este aceea a mediului
închis, sufocant al cimitirului. Cromatica cenușie, opacizată se asociază cu
sentimentul dezolării, al depresiei acutizate, fără posibilitate de eliberare.
”Dormeau adânc sicriele de plumb/ Și flori de plumb și funerar vestmânt”. Multe
poezii bacoviene încep cu caii-putere ai verbului. ” Dormeau”, la imperfect,
alături de epitetul ”adânc” sugerează nemișcarea, încremenirea într-o durată
nedeterminată. Imaginile vizuale, în structura antitetică- flori -gingăție, viață- de
plumb- natură mineralizată, moartă, sunt completate de imagini auditive cu
sonorități lugubre sau tactile ( sinestezii) ce subliniază amenințarea sfârșitului: ”
și era vânt”, ”și scârțâiau coroanele de plumb”. Tabloul culminează cu claustrarea
în spațiul cavoului, ilustrare a ”sfârșitului continuu bacovian”.
A doua imagine semnificativă este cea simbolică a ” amorului de plumb” ce
apare în strofa a doua, unde atenția eului liric se transferă în plan interior, tonul
devenind confesiv. Metafora ”amorul meu de plumb” sugerează ” mineralizarea”
sentimentului, apăsarea pierderii iubirii. Imaginea sinestezică ” dormea întors…și-
am început să-l strig…” amintește motivul folcloric al morții ca întoarcere către
apus. El se asociază cu un efort disperat al eului liric de recuperare a
sentimentului. Metafora finală ”și-i atârnau aripile de plumb” pune în opoziție
zborul și căderea ca pierdere definitivă a speranței.
Titlul– element recurent, este termen cheie al semnificațiilor textului. Cuvântul
plumb este prezent în șase din cele opt versuri ale poeziei. El sugerează starea de
apăsare, greutate, angoasă, închiderea orizontului, culoare ternă, lipsită de
strălucire, toxicitate. Sonoritatea însăși a cuvântului-patru consoane și o singură
vocală închisă simbolizează închiderea într-un pesimism organic.
Figurile semantice exploatează sensuri din câmpul lexical predominant al morții:
sicrie de plumb, funerar vestmânt, cavou, coroane. Epietetele au legătură cu
cromatica specifică – ”de plumb”, ”funerar”. Autorul însuși mărturisește obsesia
pentru plumb, simbol saturnian în poemele lui Baudelaire: ”Plumbul ars este
galben; sufletul ars este galben”. Culoarea nu e numai obsesivă, ci și de o mare
materialitate. Dacă simboliștii erau în general decorativi, Bacovia e pictural, aplică
vopseaua direct din tub sau cu latul cuțitului. Monocromia tabloului are tușe
groase și de impact în sugerarea angoasei.
In concluzie, poezia „Plumb" de George Bacovia, prin atmosfera ei, prin
muzicalitatea interioară, prin cromatică, prin simboluri și sugestii aduce în lirica
românească sentimentul tragic al spaimei, al însingurării, aceasta inscriindu-se in
randul artelor poetice. Lumea bacoviană este închisă, fară iluzia salvării; este o
lume monotonă, artificială, dezolantă. „Cât priveşte despre mine, am fost și
rămân un poet al decadenței".