Simbolismul, curent artistic cristalizat în ultimele decenii ale veacului al XIX- lea, s- a

manifestat ca o reactie antiparnisiană, descinzând din poetica lui Baudelaire, Verlaine, Rimbaud.
Simbolismul românesc, al cărui teoritician a fost Alexandru Macedonski, este o mișcare literară cu
trăsături originale, generate din eforturile desprinderii de fascinația versului eminescian. Estetica
simbolistă se definește prin cultivarea unor sentimente imprecise, neconturate încă deplin, sugerate prin
tehnica vagului, a suestiei, prin principiul corespondențelor pe care se construiește viziunea poetică ori
rin muzicalitatea deosebită a versurilor (obținută orin tehnica refrenului,prin recurență, figuri de
sunet,prozodie). Bacovianismul este expresia individualizată, originală a fenomenului general. El
contopește original o perfectă practică simbolistă cu o nuanțată asimilare a decadentismului și
aexpresionismului, evoluând spre modernitate și deschizându- se către experimentul modernist.
Textul poetic se înscrie în estetica simbolistăă prin temă și motive,prin cultivarea repetițiilor ce
conferă poeziei muzicalitate interioarăși dramatism trăirii eului liric. Dramatismul este sugerat
princorespondența ce se stabilește între materie și spirit. Textul nu cuprinde niciun termen explicit al
angoasei, starea poetică simbolistă fiind transmisă pe calea sugestiei, prin décor și simboluri.
Poezia este o elegie, deoarece exprimă sentimentul de tristețe și spaima de moarte, sub forma
monologului liric al unui eu „fantomatic”. Astfel, textul are ca temă amenințarea continuă a morții sau
condiția tragică a ființei însingurate, captive într-o lume limitată/ mediocră și despiritualizată, fără
posibilitatea eliberării. Mai toate imaginile poetice ale textului susțin prinsuestie tema, dar poate cel
mai puternic impact asupra cititorului îl au imaginile din primele două versuri ale strofei a doua:
„Dormea întors amorul meu de plumb/ Pe flori de plumb și- am început să- l strig”. Se face aici o altă
deschidere tematică: iubirea (temă aparentă); însă iubirea nu e resimțită ca o cale de salvare/ renaștere a
sinelui de sub amenințarea morții. Dimpotrivă. Epitetul verbului, „întors”, semnalează moartea iubirii,
a spiritualului în general, ceea ce îi adâncește ființei conștiința anulării de sine. Metafora „florilor de
plumb” sugerează neîmplinirea, anularea renașterii. Disperarea se exteriorizează sub forma strigătului.
Viziunea subiectivă a textului susține conștientizarea dramatică a propriei condiții. Implicarea eului
liric este evidențiată explicit prin indici lexico- gramaticalu de persoana I singular: adj pron. Posesiv
„meu”, repetiția structurii „stam singur” sau verbele manifestării disperate „am început să îl strig”. E o
viziune negativistă, deformatoarea prvind lumea prin filtrul monocromatic al griului.
Titlul poeziei este sintetic și anticipează ideea discursului,în strânsă corelație cu mesajul
textului. El este un substantiv comun, care, prin nearticulare, are efect de generalizare și devine un
simbol cromatic, frecvent/ obsedant în imaginarul poetic bacovian. Simbolurile sunt tropii privilegiați
în simbolism, instrumente pentru realizarea corespondențelor și a sugestiei. Simbolistica plumbului este
bogată însemnificații, ținând cont de proprietățile metalului. Prin culoarea gri poate sugera plictisul
existențial,angoasa, monotonia. Prin greutate, simbolizează apăsarea sufletească, senzațiade sufocare și
de cădere surdă, fără ecou. Prin toxicitate și răceală metalică, semnifică absența sentimentelor,
amenințarea morții în singurătate și boală.
Prin reluare termenului în structurile „sicriele de plumb”, „florile de plumb”, „coroanele de
plumb”, „aripile de plumb”, face ca semnificațiile simbolului dă iradieze în tot poemul. Astfel,
termenul de plumb devine laitmotiv prin reluarea sa de șase ori în text în poziții fixe: în finalul
versurilor 1 și 4 și are rol stilistic de epitet metaforic. Se creează astfel sugestia imposibilității de a
evada, de iminență mineralizare a întregului univers în metalul saturnian.
Dacă elementele de recurență susțin monotonia șineputința de a evada dintr- o dimensiune
ostilă, implacabilă, elementele de opoziție contribuie la gradarea trăirilor. Astfel, suferința e sugerată
inițial la modul interiorizat, de exemplu prin construcția „funerar veșmânt”, semn al resemnării mute,
fără speranță. Sintagma am putea-o considera metaforică pentru că, anulând ideeade lumină,
neologismul în inversiune poate sugera întunericul cosmic, dar și întunericul minții, deziluzia. Simetric,
finalul versului doi în strofa următoare marchează punctul de maximă tensiune lirică dinpoem, prin
imaginea strigătului careparcă se solidifică asemeni unei coloane a infinitului exprimând neputința
comunicării, revolta neputincioasă, exasperarea.
 Un alt element de opoziție, sintagmele„era vânt, era frig”, apare simetric în finalul versului trei
al fiecărei strofe, pus în relație directă cu repeteția „Stam singur”, pentru a dezvolta corespondența între
planuri. Cele două substantive, monosilabice în rime masculine, cu sonoritate acută au o mare putere de
sugestie: în sens propriu, sunt manifestări naturale aducătoare de pustietate, agitație; în sens conotativ,
desemnează senzații ascuțite, paralizante ale ființei: haosul interior, deruta și fiorii morții iminent.
Asonanțele vocalelor închise în â din rimele primei strofe și a vocalei ascuțite „i” din strofa a doua
susțin muzicalitatea sumbră, cu stridențe de influență expresionistă.
În concluzie, realitatea prezentată, o proiecție a stărilor de spirit poetice, este una petrificată,
transfigurată sub imperiul stărilor depresive într- una interioară la fel de încremenită. De aici impresia
că poetul „ a coborât în Infern”- N. Manolescu, de fapt el a adus Infernul pe pământ prin imaginile de
coșmar instaurate prin poezia sa.