Poezia Plumb de G.

Bacovia, care deschide volumul de debut cu același titlu publicat

în anul 1916, se înscrie în universul tipic simbolist mai ales prin dramatismul trăirilor, prin
limbaj,, prin unele motive, reușind chiar să-l depășească, atingând, după unii critici,
expresionismul.
Tipologia lirismului bacovian permite încadrarea poeziei în simbolism, în primul rând,
prin muzicalitatea interioară conferită de repetiția substantivului plumb, cuvânt-cheie al
textului. Cu toate acestea, la Bacovia se poale remarca o muzicalitate conferită nu doar de
cuvântul refren, ci și de rima îmbrățișată sau închisă: veșmânt/ vânt, strig/frig. Preferată de
simboliști, corespondența este prezentă în Plumb, în primul rând prin legătura dintre planul
interior și cel exterior, corespunzător celor două catrene ale poeziei. în poezia bacoviană
lumea de afară este o reflectare a unei stări de spirit corespunzătoare, dacă lumea este
cenușie, dominată de sicrie, cavouri și flori de plumb, sufletul nu poate fi decât inert, iar
amorul decadent.
Tema poeziei este singurătatea, stare ce se naște din conștientizarea de omul modem
a incapacității sale de a iubi care devine sinonimă cu moartea, dublată fiind de o viziune
pesimista asupra lumii, de un tragism asumat, specifică simbolismului. Al treilea vers din
fiecare din cele două strofe conține câte o imagine artistică relevantă pentru tema poeziei:
Stăm singur în cavou...și era vânt... și Stăm singur lângă mort...și era frig... Ambele versuri
sunt alcătuite din două propoziții principale coordonate prin conjuncția și, prima construită
cu subiect inclus, ca sugestie a ascunderii euiui, a pierderii legăturii, iar a doua cu verb
impersonal, sugerând pierderea sinelui și marcând sentimentul solitudinii acute. Mai mult,
fiecare din cele două imagini artistice exprimă pasivitatea ființei prin verbul la imperfect
stăm aflat în poziție inițială care accentuează starea de angoasă datorită aspectului durativ,
în timp ce singurătatea este explicită, exprimată de adjectivul singur repetat în ambele
strofe. Circumstanța spațială, în cavou, lângă mort, accentuează sentimentul însingurării prin
sugestia absenței vieții. în primul vers citat, cavoul - simbolizând casa sau trupul - devine un
ultim refugiu al ființei, în timp ce în versul din a doua strofă fenomenul morții se dovedește a
fi unul ireversibil, fapt sugerat și de noua percepție senzorială: Era frig, care amplifică
obsesia sfârșitului. Punctele de suspensie sugerează spaima existențială, teroarea,
dezarticularea limbajului, creând imaginea unei ființe agresate perpetuu de spectrul morții.
Un prim element de structură al textului relevant pentru tema și viziunea lui Bacovia
despre lume este titlul, prin simbolistica plumbului. Titlul aduce în prim plan simbolul
fundamental al liricii bacoviene, semnificativ tocmai pentru faptul că pare să sintetizeze
emblematic întreaga complexitate sufletească a euiui liric simbolist. Titlul Plumb stabilește și
relația dintre poem și volumul omonim de debut. Definind condiția poetului în lume,
substantivul din titlu o perpetuează de-a lungul poeziei datorită faptului că se repetă de șase
ori simetric, creând astfel analogia între cele două catrene, prezentându- se ca un element
de recurență și laitmotiv al senzației de apăsare, al obsesiei sfârșitului, al convertirii eresului
în thanatos: sicriele de plumb, flori de plumb, coroanele de plumb, amorul meu de plumb,
aripile de plumb. Simbol central al poeziei, cuvântul plumb apare de șase ori în text, fiind
metalul cu cea mai mare densitate, plumbul sugerează apăsarea, căderea și, prin extensie,
eșecul uman. De asemenea, cele trei apariții ale cuvântului, din fiecare strofă, creează grafic
un triunghi ce ar putea sugera trinitatea, dar o trinitatea întoarsă, generatoare a căderii și
vinovată de imposibilitatea salvării. Pe lângă simetria stabilită de reluările cuvântului- cheie,
aceasta este asigurată și de raportul dintre structura strofică și planurile imaginarului poetic:
prima strofă corespunde universului exterior, pentru ca cea de-a doua să se concentreze
asupra trăirilor interioare ale eului. Relații de simetrie sunt create și de paralelismul sintactic
dintre versurile celor două catrene: Dormeau adânc/ Dormea întors', stăm singur/ stăm
singur, și scârțăiau/ și-i atârnau, dar și de poziționarea semnelor de punctuație, prin
prezența liniei de pauză din cel de-al doilea vers al fiecărei strofe și a punctelor de suspensie
din versul al treilea din cele două secvențe lirice. Opoziția între cele două strofe este
evidențiată încă din incipitul fiecărui catren, prin formele de plural, respectiv singular, a
verbului a dormi'. Dormeau adânc sicriele de plumb (...)/ Dormea întors amorul meu de
plumb. Mai mult decât atât, dacă în strofa I nu putem identifica decât o marcă a implicării
afective, în cea de-a doua stofă poetul își asumă emoțiile și intensitatea cu care le trăiește
prin mărci specifice: amorul meu - adjectiv pronominal posesiv, am începu, stăm - verbe la
persoana I, singular.
Un alt element structural semnificativ pentru tema și viziunea despre lume sunt
motivele literare ce conturează imaginarul poetic bacovian de factură simbolistă. în prima
strofă în descrierea realității exterioare sunt valorificate motive ce sugerează moartea: sicrie,
cavou, coroane, dovadă că viziunea poetică este dominată de impresii mortuare, poetul
văzând lumea ca un cavou, iar omul ca o ființă ce caută să se zbată între lumea de aici și cea
de dincolo, trăind însă sentimentul finitudinii. Finalul poeziei este semnificativ la rândul său
în conturarea temei singurătății și a viziunii pesimiste asupra lumii. Versul care încheie
poezia, Și-i atârnau aripile de plumb, susține ideea că renașterea afectivă este Imposibilă;
metafora ultimului vers anulează orice iluzie a salvării. Aripa ca simbol al zborului, al
libertății, exprimă o mișcare descendentă - atârnau -, dublată de un atribut al încremenirii și
greutății - de plumb. Imaginea vizuală a aripilor inerte poate fi asociată cu căderea luciferică
și cu albatrosul baudelairian, conturând ideea zborul invers, în jos, un fel decădere continuă
care distruge orice aspirație, atingând tragicul.
In opinia mea, atât tema, cât și viziunea despre lume a lui Bacovia se reflectă în mod
original în poezia Plumb prin senzația de limbaj elementar, în totală opoziție cu limbajul
frumos, poetizat, al liricii de până atunci. Monotonia voită a imaginilor, gestica patetică a
eului. obsesia cromatică cenușie, impresia de real dezarticulat sau de univers poetic absurd,
mecanic, care exprimă în cele din urmă ideea unui sfârșit continuu sunt câteva dintre
trăsăturile universului poetic bacovian, care-i conferă unicitate în lirica românească a
secolului XX.

Este invederat faptul ca orice creator indiferent de epoca isi simte, intr-un anumit
moment harul ca pe o povara, ca pe o condamnare la singuratate si fericire. Dar Bacovia
proiecteazaaceasta poezie la dimensiuni infernale, demonstrand cu mijloace lirice ceea ce
contemporanii ii reprosau lui Cioran ca minciuna: „Ca se poate trai, constant pe culmile
disperarii”.