Plumb

George Bacovia

Simbolismul este un curent literar ce se caracterizează prin cultivarea unor trăiri abisale, specifice
omului modern, prin folosirea simbolului, a sugestiei şi a muzicalităţii, pentru crearea unor
corespondenţe între stările interioare complexe ale poetului şi planul exterior, care să sugereze dimensiu-
nea psihologică a planului interior.
Poetul român considerat reprezentantul cel mai elocvent al acestui curent literar este George Bacovia,
a cărei operă se caracterizează printr-o sensibilitate dusă până la starea de criză, de nevroză, prin
cultivarea stărilor sufleteşti sau existenţiale într-o manieră specifică: solitudinea, melancolia, tristeţea,
inadaptarea, înstrăinare, rătăcirea, claustrarea, depresia, repetate obsesiv în întreaga sa creaţie.
Poezia Plumb, care deschide volumul cu acelaşi titlu din 1916, se înscrie în universul tipic simbolist
mai ales prin dramatismul trăirilor eului liric, dar şi prin tehnica repetării temelor şi simbolurilor, prin
cromatică, prin modul de construcţie a cadrului, prin muzicalitatea interioară stridentă.
Tema poeziei o constituie condiţia poetului într-o societate lipsită de aspiraţii şi artificială. I se
adauga şi tema morţii. Lumea ostilă şi stranie, conturată de câteva pete de culoare este proiecţia
universului interior, de un tragism asumat cu luciditate. Temelor li se adaugă motive puternic sugestive:
plumbul, cavoul, sicriul, florile.
Titlul este o sinstezie ce induce starea de frig lăuntric, greutate sufletească, iar prin tehnica
corespondenței prezentă în al treilea vers („Stam singur în cavou”) sunt accentuate stările dominante:
singurătatea și frica.
Viziunea poetului asupra lumii corespunde simbolismului, fiind caracterizată prin cenuşiul de
plumb, elementul cromatic dominant, acesta uniformizând elementele unui decor aflat în încremenire.
Lirismul poeziei este subiectiv şi este redat, la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivităţii:
persoana întâi a verbelor - „stam", „am început", persoana I a adjectivului posesiv „(amorul) meu".
Structural, poezia Plumb este construită pe principiul simetriei între planul exterior şi cel interior.
Textul este structurat în două catrene construite pe baza cuvântului „plumb”, care este reluat în şase din
cele opt versuri ale poeziei. Cele două strofe/ secvenţe poetice corespund celor două planuri ale
realităţii: realitatea exterioară, obiectivă, simbolizată de cimitir şi de cavou şi realitatea interioară,
subiectivă, simbolizată de sentimentul iubirii, a cărui invocare se face cu disperare, fiind şi el condiţionat
de natura mediului.
Strofa I surprinde elemente ale cadrului spaţial închis, apăsător, sufocant, în care eul poetic se simte
claustrat. Societatea este văzută ca un imens cimitir, în care moartea sufletească, afectivă, a împietrit
totul. Starea predominantă este cea de somn, de lipsă a conştienţei, viaţa fiind consumată doar prin
prezenţă, nu trăită din plin. Adverbul cu rol de epitet „adânc” subliniază această idee şi dă impresia că
starea aceasta de fapt este veşnică. Simbolul sicriului sugerează lumea îngustă a oamenilor, fiecare dintre
ei trăind în spaţiul său limitat. Lipsa de comunicare şi afectivitate, egoismul, absenţa idealurilor şi a
aspiraţiilor, complacerea în această stare, toate sunt transmise prin intermediul acestui simbol.
Elementele decorului funerar, „flori de plumb", „vestmântul funerar", „coroanele de plumb", sunt
inevitabil atinse de răceala societăţii, tot ceea ce ar putea fi delicat, colorat, frumos, atât în planul natural,
cât şi în cel obiectual fiind anulat de artificialitatea acesteia, căci mediul înconjurător a căpătat greutatea
apăsătoare a plumbului. Cavoul, simbolizează universul interior, lumea poetului neatinsă încă de plumb.
Este un spaţiu mai vast, cu deschidere spre ceilalţi, în dorinţa stabilirii unei legături, a comunicării. Nu
este singura diferenţă între el şi ceilalţi. Starea dominantă este angoasa, dar nu apare descrisă
explicit în text, fiind dedusă din descrierea spaţiului. Cadrul temporal nu este precizat, dar atmosfera
macabră poartă sugestia nocturnului.
Repetarea epitetului „de plumb" are multiple sugestii (cromatică, fizică - de apăsare), insistând asupra
existenţei mohorâte, anoste, lipsite de transcendenţă sau de posibilitatea înălţării. Casa-cavou, spaţiu al
morţii, devine ultim refugiu al fiinţei, întreg decorul poeziei este de o monotonă artificialitate, graţie
câmpului semantic funerar. Lumea naturală în manifestările ei de gingăşie şi frumuseţe - florile, este şi
ea marcată de împietrire. Vântul este singurul element care sugerează mişcarea, însă produce efecte reci,
ale morţii: „şi scârţâiau coroanele de plumb".
Cromatica este şi ea monotonă, cenuşiul fiind singura nuanţă, sugerată de culoarea metalului.
Culoarea pe care florile ar fi putut-o introduce în peisaj este anulată de mineralizarea acestora, de
intrarea lor în uniformitatea de plumb a lumii.
Stofa a II-a debutează sub semnul tragicului existenţial, generat de dispariţia/ moartea afectivităţii:
„Dormea întors amorul meu de plumb". Paralelismul flori de plumb - amor de plumb este o tehnică prin
care se sugerează identitatea între lumea exterioară (florile) şi lumea interioară (amorul). Cuvântul
„întors" constituie misterul poeziei, sugerând despărţirea, înstrăinarea prin întoarcerea sufletului cu faţa
spre apus, spre moarte. Eul liric îşi priveşte sentimentul ca spectator, iar „aripile de plumb" presupun un
zbor în jos, cădere surdă şi grea, moartea. De aici efortul disperat de salvare (încercarea de a iubi din
nou) este iluzoriu: „Şi-am început să-l strig." Următorul vers aruncă în neant încercarea de salvare: stam
singur lângă mort... şi era frig... Stam şi era, două verbe la imperfect, aduc din nou în prim-plan eul liric
şi lumea exterioară, uniţi prin disperare: singur - frig.
Ca şi în prima strofă, apar elemente ale naturii primordiale, florile şi frigul, care simbolizează însă
degradarea materiei.
Starea de solitudine a eului liric este sugerată de repetarea sintagmei „stam singur", care alături de
celelalte simboluri accentuează senzaţia de pustietate sufletească. Astfel, înstrăinarea, împietrirea,
izolarea, solitudinea, privirea în sine ca într-un străin se circumscriu esteticii simboliste.
Sentimenele înstrăinării şi angoasei sunt sugerate, într-o manieră tipic simbolistă, prin folosirea unor
tehnici specifice la toate nivelurile expresivităţii.
La nivelul fonetic, cuvântul plumb cuprinde o vocală închisă de câte două consoane „grele", ceea ce
sugerează o închidere a spaţiului. In restul poeziei predomină vocalele o, i, u, dând sentimentul golului
existenţial, al absenţei, al vidului lăuntric. Sonorităţile lugubre sunt obţinute prin aglomerarea consoane-
lor dure: b, p, m, n, s, ş, t, ţ. Muzicalitatea interioară mizează pe stridenţe, sugerate de două imagini
auditive: scărţăiau coroanele de plumb, respectiv am început să-l strig. Relaţia de simetrie este
asigurată şi de paralelismul sintactic dintre versurile celor două catrene: Dormeau adânc/ Dormea
întors; stam singur/ stam singur; şi scârţâiau/ şi-i atârnau. Legătura de substanţă între cele două
catrene, respectiv între cele două planuri, o asigură simbolul plumbului.
In ceea ce priveşte prozodia, Plumb are o construcţie riguroasă, care sugerează prezenţa morţii, prin
închiderea versurilor cu rimă îmbrăţişată, măsură fixă de 10 silabe, iambul alternând cu amfibrahul.
La nivel morfologic, se remarcă prezenţa verbelor, în marea lor majoritate statice. Timpul imperfect
desemnează trecutul nedeterminat, permanenţa unei stări de angoasă: dormeau, stăm, era, scărţâiau,
dormea, atârnau. Verbele statice la imperfect sunt aşezate cu precădere la început de vers, iar acelor
verbe cărora nu le este atestată staticitatea în dicţionar, se reduce intensitatea mişcării. Cele două verbe,
la perfect compus - am început şi, respectiv, la conjunctiv - să strig, sugerează disperarea poetului atunci
când conştientizează că universul înconjurător este cuprins de atmosfera sumbră a morţii.
Verbul a fi, impersonal, apare în două versuri simetrice sintactic, care trasează coordonatele cadrului
exterior: era vânt, era frig, sugerând că această realitate, care duce la disoluţia materiei şi a eului poetic,
este eternă. Aceleşi verb cu sens existenţial este eliptic în versul al treilea din prima strofă: „Şi flori de
plumb şi funerar vestmânt", conturând imaginea statică şi sugerând o imagine impresionistă.
Adverbul „adânc" aşezat lângă verbul „dormeau" sugerează somnul veşnic, moartea. Apropierea
dintre somn şi moarte este clasică, atât datorită nemişcării pe care ambele stări o presupun, cât şi faptului
că ambele constituie o rupere de lumea reală, dar aici sugerează o stare specific simbolistă, de înstrăinare
profundă.
La nivel sintactic, textul este structurat pe o serie de propoziţii principale, independente, coordonate
prin juxtapunere sau copulativ, realizând un enunţ simplu şi clar, dar cu atât mai halucinant. De
asemenea, se remarcă topica inversă, cu subiectul postpus: „Dormeau adânc sicriele de plumb";
„Dormea întors amorul", pentru a pune accent pe starea sugerată de verbul predicat şi pentru a accentua
corespondenţa între cele două planuri.
Repetarea conjucţiei copulative ,şi" realizează suprapunerea de imagini pentru a reda aceeaşi stare şi
trăirea obsedantă a acesteia.
La nivel lexico-semantic, se observă două fenomene expresive: repetarea aceloraşi cuvinte, având ca
efect monotonia şi prezenţa cuvintelor din câmpul semantic al morţii: sicriu, cavou, funerar, coroană,
mort, care descrie ipostaza de însingurat a eului, înconjurat de semnele morţii. Aceleaşi cuvinte folosite
neobişnuit pentru sugerarea iubirii au efect funebru: nici măcar ea nu este salvatoare, ci stă sub semnul
absenţei împărtăşirii şi a comunicării, de aici şi strigătul disperat, al unei fiinţe care îşi exteriorizează
groaza paroxistică.
La nivel stilistic, se remarcă prezenţa simbolului central plumb, asociat metaforelor: „flori de
plumb", „coroanele de plumb", „aripile de plumb" utilizate pentru a sugera tragismul tipic omului
modern, pentru care a fi devine o formă de suferinţă într-un spaţiu al dezagregării continue, din care
evadarea este mereu eşuată, fiinţa însingurată revenind mereu în acelaşi punct mort, într-o lume în care
plumbul încremeneşte totul, de la sentimente şi comunicarea cu ceilalţi, până la cadrul natural din jur.
În opinia mea, tema şi viziunea despre lume a poetului se reflectă în această operă într-un mod
complex, deoarece depăşeşte graniţele curentului literar. Prin sentimentul de angoasă dusă la absolut,
prin tensiunea lirică şi prin profunzimea tuturor trăirilor, poezia dovedeşte „sensibilităţi expresioniste”,
cum aprecia criticul literar Ion Simuţ.
În concluzie, prin atmosferă, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolului şi a corespondenţelor,
prin zugrăvirea stărilor sufleteşti de angoasă, de spleen, poezia „Plumb” se încadrează în estetica
simbolistă.